Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 105

Cântecul răstignirii pe cale: lui Viorel Scutaru

*

Vai mie, mi-am pierdut cărările în pustiu

irosindu-mă în râuri de ierbi şi de stele

orbit de lumină şi de mult prea târziu,

răpus în revolte de gânduri rebele,

erau zei care-au plâns, erau căi care-au dus

luminos doar spre aspra lor veşnicie,

*

Simt că sufletul mi-i de lumină răpus,

cuiele-l ard şi-a-ncetat să mai fie

ultima rouă slobozită spre zări,

tocmai spre zările zării finale,

am de tras după suflet irosite cărări

ruginitele lanţuri, care-n scrâşnet de zale

uneori mă mai dor răstignite pe cale.


Cântecul edecarului de copaci: lui Valerică Pintilie

Umbra 4

*

Vezi, asta-i calea sacrei împliniri,

au spus copacii şi-au pornit buimaci,

le culesesem umbrele subţiri

eu, edecarul bieţilor copaci

rămaşi cu umbra doar la rădăcini,

iar înspre cale sărăciţi şi trişti

ca nişte vagi mănunchiuri de lumini

agonizate-n ultimii artişti;

*

Plecau copacii şi-i vedeam pe cale,

iar frunzele lor galbene aştern

necontenit pe bolţile finale

tristeţile intrării în etern,

istovitoare aură-n cădere

la fel de istovită de plecări,

iar umbrele le duc înspre tăcere

eu, edecarul înspre nicăieri.


Cântec de piatră: lui Constantin Hrehor

*

Cămaşa mea-i o piatră de pe drum,

o tot ascult mereu cum mă respiră

ninsă de tălpi, de treceri şi de fum

sau de-nserări pe care le înşiră

tot mai departe, până în amurg,

apoi se rupe şi se-ntoarce-n sine,

nicicând în pietre cele care curg

totemuri n-au să-şi caute în mine,

iar eu mă resemnez drept prizonier

născut de piatră flacără plăpândă,

*

Hotar buimac între pământ şi cer

rămâne-n piatră sufletu-mi la pândă,

eu cine-s eu mă-ntreb cu-nfrigurare,

habar nu am, însă refuz minciuna:

o să-mi găsesc odihna-n depărtate

rupând cătuşa pentru totdeauna?


Cântecul prăbuşirii verbului: lui Carmen Agoutin

*

Ca să-nţeleg, în pietre am cioplit

arsura unui verb în pâlpâire

rămas pe masa mea drept asfinţit

misterios în ce-i îndreptăţire,

era târziu şi-am azvârlit spre cer

nepăsător cu pietrele cioplite,

*

Apoi am aşteptat şi-am prins să sper

gândind că o să-mi cadă în cuţite

o piatră doar, cu verbul meu în ea,

uitat acolo ca o rugăciune,

târziu de tot, rostogolita stea

incendia căderile în lume

numai cu verbul – însăşi viaţa mea.


Cântec de îmblânzit cerbii: Amedeiei Viţega

*

Am existat şi m-au durut durute

mărturisite stelelor de ierbi,

erau atâtea lucruri începute,

dar mă vânau din ceruri nişte cerbi,

ei slobozeau din coarne anotimpuri,

iar gheaţa vremii şubredă, subţire

avea să-alerge caii mei pe câmpuri

*

Vânt despletit în crâncenă neştire,

iar mai apoi am poposit în casă

ţinând s-aprind în taină lumânări,

erau atâtea de trăit, dar lasă,

gromovnicul arată depărtări,

aşa că mă topesc. Şi nu-mi mai pasă.


Pagina 105 din 124« Prima...102030...103104105106107...110120...Ultima »