Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 105

Cântecul şi risipa: lui Ioan Cătălin Nechifor

*

I-am ascultat cântând, dar n-aveau trup,

oglinzile-i cătau cu disperare,

aveam atunci nevoie să astup

ninsorile cu păsări călătoare,

*

Căci le zărisem urmele dansând,

arzând prin iarba deasă şi-ncruntată,

treceau tot fără umbră, dar cântând

aidoma ninsorii de-altădată,

le-am aşternut şi sufletul sub paşi,

inima stoarsă de-nserări pribege,

numai să-i simt cât sunt de uriaşi,

*

Numai să pot trăi aceeaşi lege,

ei parcă-au râs şi parcă-au dat de veste

cântând mereu înstrăinaţi de toate,

hotarul dintre noi curgea spre creste,

iar sufletu-mi sorbea eternitate

fără să-i pese că a prins să fiarbă

o ultimă poveste în cetate:

risipa mea precum un fir de iarbă.


Cântecul sfinţeniei: lui Constantin Emil Ursu

*

Cuvintele zidesc vremelnicie,

o pasăre le scapă peste lume

ninsoare şi furtună, şi făclie

suind pe cer din mările în spume,

tăind pe cer doar desluşiri amare

anume ca să-ncapă în cuvinte,

nici nu mai ştiu cu viaţa mea din care

trup mi-am ales şi cum l-am pus să cânte,

iar mai apoi, printre păşiri stângace,

n-am mai avut nici vreme să mă ştiu,

Eram doar umbra umbrelor dincoace

mărşăluind pe urme în pustiu,

iar pasărea îmi presura lumină

la marginile nopţii de popas,

 *

Unde-am să-ajung cu vremea ce mă-nchină

rătăcitor şi cât am mai rămas

să duc povara moştenirii sfinte,

urcând spre ceruri munţii de cuvinte.


Cântecul mărturie: lui Mihai Pânzaru-PIM

*

M-au devorat femei, dar nu îmi pasă,

iluziile lor le duc pe cale,

hotarul se scufundă şi m-apasă

amurgul întrupărilor din jale,

iar când deschid fereastra şi când strig

*

Par să-mi audă sufletul mai toate

ademenite-n umbra mea de frig,

născându-mi umbra care mă străbate

zid dărâmat sub talpa senzuală

a ultimei femei din viaţa mea,

râzând de suflet, peste fila goală

ursind din verbe doar un ciob de stea

*

Pieziş să-l pun pe cerul înstelat,

Iar el să deie lumii socoteală

Măcar că prin femei am existat.


Dar nici o slovă, mamă…

O, mamă, nu-s luceferi şi ciuturi pline nu-s

O, mamă, nu-s luceferi şi ciuturi pline nu-s

*

Reîntâlnirea cu colegii de promoţie de la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, dincolo de sentimentul covârşitor că aparţin unei uriaşe familii, de care nu o să mai despart vreodată (regret că, din pricina aglomerării, nu am putut merge la „berea de luni”, dar, în viitor, nu o s-o mai ratez), mi-a răvăşit amintirile, reîmprospătându-le şi învăluindu-le într-o mireasmă luminoasă şi iluminătoare.

*

Astfel am redescoperit icoanele veşnice ale sufletului meu şi mi s-a făcut atât de dor de mama şi de tata, încât i-am vorbit ierbii, descifrându-i pe amândoi în cosmicitatea blajinei ei unduiri.

*

Mama, Viorica Bursuc, fata Porfirei Bolohan, absolventă a Liceului de Fete „Doamna Maria” din Suceava, nu a profesat niciodată la catedră, optând pentru dragoste. L-a iubit pe tata, Ilie Gâză (Ili Adeli sau Toma Alimoş, cum era cunoscut în satele din preajma Merenilor), atât de adânc şi de profund uman, încât, deşi a rămas văduvă la doar 36 de ani (tata a murit când abia împlinise 43), nu s-a mai recăsătorit, jertfindu-se mie. Mama nu s-a trăit pe sine, dar m-a trăit şi, din ceruri, încă mă mai trăieşte pe mine cu o neasemuită sfinţenie, care mă copleşeşte şi mă doare până în ultimul zvâcnet al sângelui.

*

Cu mama

Cu mama

*

*În vremea liceului, îi închinasem, în revista „Sinteze„,  un poem, pe care-l scrisesem când am împlinit zece ani şi pe care tot încerc, de vreo câţiva ani, să-l spun, cu ocazia diverselor manifestări literare, dar niciodată nu izbutesc să-l declam, pentru că începe să-mi tremure glasul şi să mă strivească lacrimile:

*

Cântecul mamei

Cântecul mamei

*

Dar nici o slovă, mamă, nu ţi-am lăsat deoparte!…


Cântec păgân: pentru Carmen Marcean

*

Când vin cobzarii şi se duc apoi

ademeniţi de zările târzii,

rămâne numai cântecul în noi

mustind de îngeri calmi, dar străvezii

eternităţi cu îngeri să ne mintă

numai atâta timp cât e nevoie,

*

Mimând cobzarii trecători, ce cântă

aleanul efemer de bunăvoie,

rămâi deci tu, şi eu, şi fiecare,

cu umbrele ce în fereşti îngână

ecoul viu al cântecului, care

apoi se face seară; şi ne-amână

nimicitoare cosmica lui mână.


Pagina 105 din 117« Prima...102030...103104105106107...110...Ultima »