Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 105

Cântecul zborului: lui Nicu Amurăriţei

*

N-a existat nicicând din zare-n zare

invazie de cruci aşa măreaţă,

căci zborul e o cruce în mişcare

unduitoare peste tot ce-i viaţă,

*

Am tot văzut prin vremi acele cruci,

m-am şi-nchinat sub cosmice altare,

ultimul zbor sfârşise la răscruci

răpus de-o nefirească-nstrăinare,

abia l-am bandajat şi mi-a fost milă,

răni uriaşe se mutau în mine,

iar sufletul în pacea lui ostilă

ţipa spre zboruri închinări depline,

era, astfel, ca umbra unui nor

instinctual o pasăre în zbor.


Cântecul dimineţii: lui Florin Cramariuc

Femei în alb s-au despletit de bezne

lângă hotarul nopţii ostenite,

ospăţul ierbii mi-a înfipt în glezne

risipa sângeroasă de cuţite,

iar cântecul e ţipăt şi aripă,

nu-şi mai găseşte altă întrupare

*

Când pleacă şi femeile în pripă

răpite senzual de depărtare,

abia atunci şi-abia aici se-arată

mâinile lor în cosmica rotire

a dansului prin care, câteodată,

robia se transformă-n mântuire;

i-atâta de târziu în prea devreme,

urme de paşi au prins să se înşire

ca sângele jertfirii în poeme.


Cântecul timpului: lui Alin Calinciuc

Am văzut cum caii, jarişte de foc,

luminau adâncul lumilor create,

inimă, aşteaptă în acelaşi loc

ninsă de iluzii şi de ceruri, poate;

*

Coamele lor ude mi-au rămas sprâncene

arcuite-n fugă înspre cerul dens,

lăcrimez, de-atuncea, stelele alene,

iar pe dâre ude îmi tot aflu sens,

năruind prin viaţă umbra lor subţire

care aminteşte nefiresc de cai,

inimă, ţi-i timpul, prin ursită, mire,

uită de scăpare, căci scăpare n-ai

cât eşti o fărâmă din întreaga fire!


Cântec provincial: lui Tiberiu Cosovan

Turnuri de biserici se scufundă-n cer,

iar penelul vremii dezinvolt se joacă,

burgul mă-nfăşoară-n umbre şi mister,

efemer mă strânge ca-ntr-o promoroacă

ruga risipită-n jur de sacerdoţi

imn şi umilire fără de prihană,

ultimul lor cântec fu luat de hoţi,

*

Cumpărându-l, astăzi, l-am făcut icoană,

o să-mi cer, odată, timp pentru-nchinare

să mă caut singur, când zădărnicie

orele mă plouă cu o taină care

vag se desluşeşte, încercând să-mi fie

arderea cenuşii filelor de carte

niciodată arse, veşnic prea departe.


Cântecul tăcerii: Doinei Catargiu

Dincolo de ape creşte veşnicia,

o tot văd în freamăt lin prin univers,

iarna, de-i îngheaţă apei temelia,

nu rata-voi şansa s-o ating din mers,

am atâtea fructe de cules din ea,

*

Cosmicele roade încă mă îmbie,

am să muşc, atuncea, lacom dintr-o stea

tremurândă încă şi în veşnicie;

au contururi repezi de femei în dans

rugurile-aprinse-n stelele în scapăr,

greu să-nşfaci lumina-n cosmicul balans,

iar eu am nevoie de o stea, să-mi apăr

urmele tăcerii – noaptea învierii.


Pagina 105 din 109« Prima...102030...103104105106107...Ultima »