SUB TEROARE | Dragusanul.ro

Capitolul IV: Blocarea accesului la Justiţie

 

 

Problema Sucevei, dar şi a tuturor capitalelor de judeţ din România, o reprezintă elitele din eşalonul doi, toate stabile şi izolate, care nu socializează decât între ele, fără a putea fi văzute la un concert, la vernisajul unei expoziţii, la o lansare de carte şi nici măcar la biserici, elite care sunt convinse că au la cheremul lor un popor de infractori şi inculţi, de care pot să-şi bată joc după bunul lor plac. Legea nu face nici cât o ceapă degerată în cercul acesta strâmt şi aglomerat, care se întruneşte doar prin vilele unora dintre ei, pentru a petrece prin chiolhanuri abundente şi sfidătoare, apoi, în viaţa de zi cu zi, se protejează din răsputeri unele pe celelalte, dominând autoritar chiar şi elitele din rândul întâi, cele alese prin vot sau numite de partidele care răzbat spre putere, fără să înţeleagă că puterea nu le va aparţine niciodată, fiind deturnată de elitele din linia a doua: directori de consilii judeţene şi prefecturi, judecători de primă instanţă, procurori, lideri ai instituţiilor guvernamentale descentralizate.

 

Elitismul acesta parşiv, care îşi conştientizează puterea reală şi indestructibilă, limitat în a gândi şi a simţi, dar copleşit de dispreţ faţă de tot ceea ce există în afara turnului lor de fildeş, conduce cu adevărat în România, iar efectele sunt dezastruoase faţă de fiecare în parte, printr-o practică a dezbinării care anihilează orice atitudine obştească în mod firesc necesară. Îmi amintesc ultimele zile ale lui decembrie 1989, când tinerii Sucevei, conduşi de teribilii teribilişti Mazarini şi Baia, au încercat să ia în stăpânire Palatul de Justiţiei şi sediul Inspectoratului judeţean de Miliţie, ambele deja pustii, ca şi domiciliile judecătorilor, procurorilor şi miliţienilor care aveau pete unsuroase pe suflete. Instituţiile nu au fost luate cu asalt, pentru că erau apărate, benevol, de către câte un singur om: judecătorul Dinu Ilieş, care-i condamnase pe cei doi lideri, dar le respectase demnitatea – cum avea să-mi povestească domnul Mazarini, la Palatul de Justiţie, şi ofiţerul Mircea Smoleac, la Inspectoratul de miliţie.

 

– Domnule Ilieş, noi cu dumneavoastră nu avem treabă, pentru că vă respectăm; dar unde-s ceilalţi? Noi pe ei îi căutăm…

 

– Domnule Smoleac, noi pe ceilalţi îi căutăm…

 

Ambii apărători ai instituţiilor statului, cu scutul onoarei şi demnităţii proprii, au râs:

 

– N-auziţi? Tocmai sar pârleazul judeţului, căutându-şi scăparea cât mai departe de oameni…

 

Au râs tinerii revoluţionari şi au renunţat să mai ocupe Palatul Justiţiei şi Inspectoratul judeţean de Miliţie. Probabil că şi astăzi mai există, prin cele două sedii, oameni ca regretaţii domni Dinu Ilieş şi Mircea Smoleac, deşi eu nu am avut norocul să-i întâlnesc şi să-i ţin minte. Eu m-am ciocnit mereu doar de cerbicia doamnele din linia a doua a elitismului sucevean, elitismul care deţine discreţionar adevărata putere. Solidaritatea lor se manifesta cu soaţa Beldiman, personaj important al eşalonului puterii, dar care are, totuşi, un stăpân feroce în persoana soţului Beldiman, cel care, în faţa instanţei de apel, în procesul pe care avea să-l piardă, avusese revelaţia identităţii „celui mai mare intelectual al Sucevei: domnul Aurel Buzincu”. Principiul tradiţional al unor astfel de revelaţii este notoriu şi proverbial: doar cine se aseamănă se adună”.

 

„Cel mai mare intelectual al Sucevei” avea două lefuri grase, ambele primite de la stat, în calitate de ţârcovnic al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, şi de universitar care nu a mai ajuns vreodată şi profesor. Deţinea, desigur, şi un doctorat, care te scuteşte de a şi gândi, în baza unor studii ştiinţifice publicate nu în revistele de specialitate, ci în ziarul judeţean „Crai nou”.

 

Din 1997, când prefectul PD de Suceava, domnul Vasile Ilie, obligat de refuzul Sofiei Vicoveanca şi, apoi, al lui Adrian Dinu Rachieru, l-a numit director al Direcţiei judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu pe „ciobanul” din Voitinel Aurel Buzincu, pupincurismul a căpătat un nou sinonim, la Suceava, buzincurismul. Cu o probă de buzincurism clasic (vai de fundul preşedintelui Gheorghe Flutur) îşi re-începea Buzincu, 24 august 2016, pledoaria împotriva Festivalului „Bucovina Rock Castle”, cerând capul lui Esop, ca în cunoscuta povestire populară balcanică:

 

„Nr. 1146 din 24.08.2016 / Către CONSILIUL JUDEŢEAN SUCEAVA / Domnului Preşedinte Gheorghe FLUTUR

 

Domnule Preşedinte,

 

Voind să fim de folos şi asociindu-ne acţiunii Dvs. de schimbare a lucrurilor în bine, vă solicităm bunăvoinţa de a lua cunoştinţă de conţinutul paginilor care urmează. În ele nu e vorba despre denunţuri sau reclamaţii, ci despre câteva observaţii – poate chiar aşezate fără suficientă legătură între unele şi altele, ocazionate de desfăşurări culturale din ultima perioadă. Vom fi bucuroşi şi vom reveni ori de câte ori va fi nevoie dacă vom afla că opiniile noastre au credit.

 

În esenţă, în discuţie este adevărul de readus mereu în atenţie despre existenţa şi forţa activă a unei importante componente pedagogice a tuturor manifestărilor umane publice. Multă lume ştie că orice acţiune, gest, exprimare a noastră, dincolo de rostul de bază, capătă putere de model (pozitiv sau negativ) şi îi influenţează pe ceilalţi în manifestările lor. Adică devin învăţătură, îndrumare, sprijin, argument, lucru de imitat sau de ocolit imperativ pentru ceilalţi. Orice om, pe treapta socială pe care stă şi în comunitatea lui, exercită influenţă pedagogică. Cu atât mai importantă însă este această componentă pedagogică a acţiunii şi a manifestării personale în cazul conducătorului, îndrumătorului, învăţătorului, părintelui (inclusiv a instituţiei pe care ei o reprezintă). Tocmai de aceea, în comunităţile pentru care educaţia şi emanciparea în general devin ţinte conştientizate şi urmărite, cei menţionaţi fac deliberat, prin acţiunea şi felul lor de a se manifesta, operă de pedagogie socială, publică (ceea ce nu e acelaşi lucru cu „baia de mulţime” şi se opune total absenţei conştiinţei faptului de a fi mereu şi obligatoriu pedagog).

 

Aşa stând lucrurile, tot ceea ce face preşedintele CJ. şi CJ. însuşi se răsfrânge ca model (urmat sau respins) în influenţa exercitată în jur şi se contabilizează spontan în manifestările altora. Sunt importante, de aceea, conştientizarea faptului, exerciţiul în cunoştinţă de cauză şi deliberat, manifestarea coerentă şi pozitivă, într-o pedagogie publică asumată, administrată şi furnizată astfel încât să genereze efecte publice pozitive. Politicianul, administratorul, managerul, învăţătorul se înşeală, de pildă, atunci când crede că punându-se pe sine în valoare prin ceea ce face şi cum face va obţine de la ceilalţi altceva decât un desen colorat publicitar în locul lucrului real consistent Concentrarea publică pe aparenţe atrage după sine răspunsul prin cultivarea aparenţelor şi ocolirea substanţei într-un concurs care poate generaliza superficialitatea, dedublarea, prefăcătoria, comportamentul nesincer. Lumea minte şi este superficială în mare măsură dacă este aşa conducătorul ei şi ţine la educaţie, la cultură, la valori şi trăieşte în orizontul lor dacă la acestea ţine conducătorul ei.

 

În legătură cu o astfel de problematică s-au selectat şi s-au organizat cele ce urmează.

 

În cele de mai sus este numai aparent vorba despre excesele unui angajat al Centrului Cultural „Bucovina”. În discuţie se află, de fapt, mai multe excese şi mai multe acte de indisciplină şi de exerciţiu pe bani publici în marginea legii sau în afara acesteia. I. Drăguşanul a ajuns aici pentru că i-au fost tolerate… producţiile cultural de către colegii lui şi de către şefii lui (până la nivel de preşedinte al CJ)!

 

Or, acţiunea lui publică, precum şi, în aceste condiţii, a instituţiei în care el lucrează şi în care el este un şef informal (gratie complicităţilor de la nivelul CJ de pe urma cărora beneficiază de mulţi ani) este profund nocivă, face deservicii cultural şi nu numai de toate felurile şi în multe privinţe.

 

E greu de crezut, spre exemplu, că finanţatorul instituţiei lui vrea să acrediteze ideea (pe care el luptă să o impună) că pentru a înţelege, a face, a promova cultura sau ştiinţa umanistă nu este nevoie de şcolire, de studiu, de responsabilitate şi rigoare de specialist! Că amatorii şi amatorismul pot înlocui orice şi pe oricine!

 

Suceava este un centru universitar respectat căruia prin tolerarea unor astfel de excese i se face rău. Oare, de pildă, să se fi întrebat cineva vreodată de ce planul editorial al Centrului Cultural este mai populat de copy-pasturile lui I. Drăguşanu şi de cărţile prietenilor lui decât de cele ale cercetătorilor umanişti din Universitate adevăraţi, numeroşi şi respectaţi între specialişti?

 

Punctul de vedere personal al subsemnatului este că prin crearea Centrului Cultural (care pune în aceeaşi oală instituţii foarte diferite în ce priveşte specificul lor şi standardele în orizontul cărora trebuie ca ele să se raportează la cultură, la artă, la ştiinţă, la acţiune etc.) nu a fost o soluţie bună şi nu este o soluţie de bun augur. Instituţia unică a Centrului Cultural a lucrat uniformizator valoric şi cantitativ, a făcu posibilă extinderea şi generalizarea influenţelor de genul celei exercitate de I. Drăguşanul, a adus un plus de birocraţie şi a redus mobilitatea şi creativitatea, adică a depersonalizat instituţiile care s-au unificat.

 

Criteriul eficienţei economice trebuie invocat cu rezerve în cultură, în artă, în ştiinţă. în plus, pentru economii (pe care nu şi le-au propus alte judeţe – poate chiar mai sărace şi sigur mai puţin pretenţioase şi mândre în teritoriul culturii) se puteau încerca alte formule (cum ar fi servicii comune, chiar în cadrul CJ, prin externalizare, de contabilitate, achiziţii, administrativ etc.).

 

Nici impresia că oricine se poale pricepe la orice nu este de bun augur. Morarul este morar şi ciobanul este cioban – iată o teoremă veritabilă în zona discuţiei despre eficienţă.

 

Am considerat util şi necesar să aducem la cunoştinţă – în condiţii de total şi onest ataşament faţă de binele cultural al locului şi convinşi că astfel putem fi de folos unor certe bune intenţii – punctual nostru de vedere, al unei instituţii cu vastă experienţă în cunoaşterea vieţii culturale a zonei şi în acţiunea culturală.

 

Cu deosebită consideraţie, / Aurel Buzinci, / Director executiv”.

 

 

Aţi citit? „Asociindu-ne acţiunii Dvs. de schimbare a lucrurilor în bine, vă solicităm bunăvoinţa de a lua la cunoştinţă de conţinutul paginilor care urmează” –majoritatea cu poze de pe site-ul meu, deci le poate citi chiar şi Buzincu, care e deştept de diplomat, deşi nu pricepe nimic.

 

După lins cu buze moi, pe la potem în polonă, prin afirmaţii în care Preşedintele Flutur dobândea „forţa activă a unei importante componente pedagogică”, „într-o pedagogie publică asumată”, Buzincu atenţionează asupra culorilor ucrainene ale stemei Consiliului Judeţean Suceava (sunt ani de zile, de când am atenţionat că stema este una neaoş galiţiană, dar n-am avut erudiţia buzincurismului şi mi-am răcit gura în pustiu), apoi trece la asaltul asupra Festivalului „Bucovina Rock Castle”, începând cu Tricolorul supravieţuitorilor de la „Colectiv”, inscripţionat cu „Găseşte-mă!” al lui Claudiu Petre, steag pe care trupa „Gray Matters” l-a adus la Suceava, pentru că o reprezintă şi pentru că regretatul Claudiu Petre este prevestitorul stigmatului comis de „bandiţii sub Tricolor” – precizez pentru analfabetul conf. univ. Buzincu că tocmai am citat din Zaharia Stancu (dacă am de-a face cu „Cefe de taur”!).

 

Imediat, adică în pagina 8 (a doua în paginile citate), Buzincu formulează un „punct de vedere”, căci, vorba regretatului Aurelian Ciornei, „în democraţie, cultu-i liber; din păcate, şi incultul”, prin care îl ia pe Gheorghe Flutur la răspicat: „Trebuie definitiv lămurite nişte lucruri: ori avem de a face cu acţiuni culturale finanţate din bani publici şi pe care le organizează salariaţi ai unor instituţii publice caz în care se manifestă peste tot cuvenitul respect faţă de situaţie, ori avem proiecte private şi răspundere (inclusiv libertăţi de comportament), în consecinţă”.

 

Apoi se ia Buzincu când de blogul meu, când de panourile cu care am încercat să contracarez firea pleşcară a sucevenilor, dar fără succes (le-am îngrădit libertatea la pleaşcă), şi pe care le acoperisem cu imagini din colecţia „Illustriertre Bukowina”, în care sunt şi tipologii arhitecturale şi umane preluate şi din monografia Galiţiei imperiale, şi din cele trei monografii ale Ungariei, tipologii pe care le preluasem în baza informaţiilor călătorilor străini, care mărturiseau că portul slovacilor, al rutenilor şi al românilor este identic, primele două fiind mai frumoase, datorită ornamentaţiilor. Şi cum din Ardeal şi din Galiţia au venit numeroşi emigranţi, care şi-au pus amprenta pe stilul „poporal” bucovinean, am considerat că e bine să ştie şi savanţii buzincurişti, inclusiv Buzincu, cum că altfel arătau costumele ucrainenilor, de pildă, şi nu ca balşoi-teatristele costumaţii cu şalvari ai trupelor pseudo-ucrainene din judeţul Suceava.  În ce priveşte iconografia bucovineană, oricine poate citi, pe acest site, „pictori şi sculptori bucovineni” şi se va convinge că am adus în vremurile noastre lucruri de mult uitate. Dar asta este altă problemă, folosită şi de Buzincu ca umplutură. Problema lui, problema unui individ care nu a lăsat urme ale trecerii lui pe pământ (am distribuit două articole vechi ale lui Sandrinio Neagu, din care suficienţa lui Buzincu radiază exemplar), sunt eu, care apăr, an de an, cu încrâncenare dreptul generaţiilor ce vin la propria lor cultură, şi nu la „pedagogia” de cioban din Voitinel al lui Aurel Buzincu – chestia cu ciobanul, din pagina lui Buzincu am luat-o.

 

Acesta este, în linii mari, noul denunţ PDL împotriva Festivalului „Bucovina Rock Castle”. Am deranjat popimea legionară, dar am deranjat şi plutocraţia judeţeană, refuzând să accept cenzura asupra deciziilor unui juriu format din muzicieni rock de primă mână.

 

„Bucovina Rock Castle” a crescut, de la an, la an, iar în 2016 a însemnat un adevărat triumf. Ceea ce probează că noi, organizatorii, ne-am făcut pe deplin datoria. Şi-atunci, care-i problema buzincuristului Buzincu? Festivalul, care ar trebui „încredinţat” unor particulari sau măcar condus de altcineva. Nu aveţi decât, luaţi-l, trepăduşilor!

 

În vremea asta, pentru că nu vrem distrugerea Festivalului „Bucovina Rock Castle”, ci doar apărarea demnităţii lui, se lucrează la concepţia ediţiei de anul viitor, cu două scene de concerte. Aşa procedăm în fiecare an, pentru că, dacă nu am avea ediţia următoare pregătită până în 1 septembrie curent, costurile festivalului s-ar dubla. De la Cluj-Napoca şi de la Bucureşti deja se tatonează trupele pe care nu eu, ci muzicieni care v-au mulţumit sufletele până acum le-au ales. Nu ne va lua nimic prin surprindere, nici datoria de a face şi ediţia următoare, nici îndepărtarea noastră de la conducerea festivalului pe care noi l-am întemeiat. Cu bani publici, dar şi ai familiilor celor vreo cincisprezece mii de tineri care au nevoie de festival. Din păcate, tot din bani publici se plăteşte lefoiul buzincuristului denunţător, deşi nu a făcut şi nu face nimic. Un trântor al spiritualităţii şi atât.

 

Credeam că s-a terminat şi că putem lucra, în linişte, la concepţia viitoarei ediţii Bucovina Rock Castle. Care trebuie să fie deosebită şi să întreacă şi aşteptările cele mai optimiste. Dar nu s-a terminat. Buzincuristul Aurel Buzincu şi cu buzincuristul lui propriu şi personal, pensionarul reangajat Blanaru, atacă la baionetă prin Muzeul Bucovinei, sub flamura ortodoxiei, a osemintelor aruncate de călugări ale lui Ştefan cel Sfânt şi sub flamura culturniciei nepieritoare. Tineretul iubitor de rock, spumegă Buzincu şi Blanaru, pune în pericol Cetatea Sucevei mai dihai decât caii Festivalului Medieval, în galopul turnirurilor improvizate.

 

Există indivizi care, dacă le tragi scaunul de sub funduri, se risipesc aidoma unor balige puhave. Ei nu înseamnă nimic, ei nu lasă urme ale trecerii lor pe pământ, altele decât răutăţile autorităţii scaunelor pe care le ocupă. Vremelnic.

 

Noua obrăznicie nesimţită a buzincuriştilor Buzincu şi Blanaru, care se cred DNA – altminteri de ce ar cere, printre actele festivalului, chiar şi regulamentul ediţiei? – acte care li s-au dat, pentru că nu este nimic de ascuns, noua obrăznicie, deci, nu urmăreşte decât izgonirea Festivalului Bucovina Rock Castle din Suceava, mai ales că şi primarul Ion Lungu dă semne că ar vrea să se implice în promovarea acestui eveniment cultural, care reprezintă atât de bine Suceava şi în ţară, şi în lume.

 

Biserica vechii mănăstiri din Ilişeşti se prăbuşeşte, aidoma altor mărturii ale trecutului, dar buzincuriştii n-au treabă, ei cercetează cu sârg dacă nu cumva un pahar gol din plastic, din care a băut bere un tânăr rocker, nu a pricinuit dezechilibre majore în răscoalele de la Bobâlna şi din 1907.

 

Bucovina Rock Castle nu-i un cherem, înscăunaţilor Buzincu şi Blanaru, ci o datorie împlinită faţă de cultura generaţiilor viitoare. Dar de unde şi cum să pricepeţi voi chestiile astea, când nu aţi făptuit, niciodată, nimic, ci doar aţi căpuşat bugetul culturii cu lefoaiele voastre grase şi nemeritate?

 

Un alt denunţ, adresat instituţiei Prefectului, în 17 iulie 2017:

 

„Stimata Doamnei Prefect

 

Vă sesizăm – fiind la rândul nostru sesizaţi – în legătură cu un fapt pe care îl considerăm grav şi alarmant: un salariat al Centrului Cultural Bucovina, amestecând pe blogul personal (mediu public!) elucubraţii cu pretenţii de ştiinţă şi de cultură, consideraţii de aceeaşi factură pe teme diferite, ţinând aici inclusiv un jurnal al acţiunilor şi proiectelor pe care le desfăşoară instituţia care îl salarizează şi prin urmare, amestecând nepermis şi cu efecte nocive ceea ce este public cu ceea ce este privat (ca finanţare, obiective, organizare, aprecieri etc.), publică în data de 17 iulie a. c. un articol din care cităm:

 

„Dând, din întâmplare, peste „Hora de la moară”, în varianta de mai sus, mi-am amintii că, în anul care urmează, se va petrece un alt circ cheltuitor al dezbinării politice, în care Unirea va fi doar un pretext pentru cheltuitoare deşănţare patriotardă. Se va minţi cu neruşinare, se va vântura pleava lozincilor banale, iar norocosul an 1918 va fi călcat în picioare, după cum ni-i obiceiul deşi Bucovina ar putea relua reperele spiritualităţii ei de atunci, adică imnul ţintuirea buciumului şi petrecerile populare ale bucuriei de a fi ales, între două rele, răul cel mai mic adică Unirea cu România”.

 

Semnatarul sesizării în legătură cu acest punct de vedere al dlui Ion Drăguşanul ne reproşează (neştiind că instituţia noastră nu are atribuţii şi competenţe în acest sens) că nu intervenim în combaterea falsului pe care s-ar strădui să-l răspândească, la centenarul Marii Uniri, autorul articolului şi ne aduce drept argument faptul că el, fiind bucovinean din moşi-strămoşi, nu a reţinut de la bunici şi străbunici ideea că Unirea Bucovinei cu România ar fi fost alegerea răului mai mic dintre două rele, cum crede dl Ion Drăguşanul.

 

Fireşte că, în ce ne priveşte, nu susţinem ideea vreunei intervenţii de natură să cenzureze libertatea de gândire şi de expresie. Totuşi, atunci când face propaganda unor neadevăruri primejdioase ca cel în discuţie, pe lângă că nu are acoperirea culturală şi ştiinţifică necesară şi nici legitimitate să se aventureze în atare susţineri personale, dl Ion Drăguşanul este salariat public cu obligaţii prevăzute într-un cod de conduită. Grav este, de asemeni, că răspândirea publică a părerilor, judecăţilor, punctelor de vedere frecvent discutabile şi amendabile ale dlui Ion Drăguşanul se face pe fondul suportului de angajat cu atribuţii culturale al unei instituţii publice de cultură (ceea ce induce ideea că susţinerile dlui sunt dacă nu oficiale, măcar agreate oficial) şi pe acela al invocării frecvente, în aricolelele (sic!) pe care le publică pe acelaşi blog privat, a prieteniei, susţinerii, sprijinului unor instituţii şi personalităţi notorii sau al unor asigurări de impunitate de care beneficiază când se manifestă aventuros şi pe care dlui contează („ca un băiat de cartier cu gaşcă” – spune textual sesizarea pe care o invocăm).

 

Cu deosebită consideraţie, / Aurel BUZINCU, / director executiv”.

 

Plângerea securistului care pretindea drepturi de autor pentru Uniunea Compozitorilor de la „Bucovina Rock Catle” şi pe care l-am refuzat, pentru că în festival cântau şi erau premiaţi autorii pieselor respective, ar fi trebuit orientată împotriva lui Sextil Puşcariu, care, la întâlnirea din casa doctorului Isidor Boda cu liderii bucovineni, formulase ideea „alegerii între două rele”, sau împotriva lui Iancu Flondor, care, înainte de a muri, spunea: „Rău am făcut că am ales unirea cu România”. Cât despre popor, există numeroase mărturii în presa românească a vremii, pe care le-am reprodus în „Bucovina şi suferinţele ei / 1914-1918”, despre românii care, sub presiunea ruşilor, treceau în România, rugând să fie duşi cât mai repede la Dorna Arini, ca să poată lupta în continuare pentru patria lor… Austria. Teodor Balan, dar şi toată colecţia revistei „Făt-Frumos” a ocupantului austriac al Bucureştilor, Leca Morariu, exprimă resentimente împotriva acelei uniri, iar Iorga consacră existenţa ei prin apelul adresat bucovinenilor în 31 decembrie 1919.

 

Adevăratul patriot român din Bucovina, scriitorul Ion Grămadă, care a făcut sacrificiul suprem pentru Unirea cu Ţara, a fost stigmatizat, în presa bucovineană a anilor 1914-1918, drept „trădător de ţară”, buzincuriştii şi berldimaniştii acelor vremuri, considerând că, dacă au ridicat mâinile într-un deliberativ, au făptuit acte atât de măreţe, încât li se cuvine totul, indiferent de statalitate, în toate timpurile. Când s-a făcut bustul antiunionistului Iancu Flondor şi s-a amplasat în megieşia Palatului Administrativ din Suceava, sângele lui Grămadă, al lui Dimitrie Marmeliuc sau al lui Alexandru Bocăneţu, rămas pecete sacră a patriotismului real, dus până la sacrificiu, n-a contat în faţa lozincariştilor şi parveniţilor vremii noastre.

 

Cândva, la Rădăuţi, când îi mărturisisem luminosului episcop Gherasim Putneanu că am ajuns să mă tem că am cal rătăcit Calea, pentru că nu prea pun preţ pe dogmele bisericeşti, sfântul nostru iluminător mi-a zis precipitat:

 

– Dimpotrivă, sunteţi un adevărat creştin!

 

– Pe ce vă bazaţi?

 

– Vă preocupă, iar omul nu este preocupat niciodată decât de ceea ce iubeşte deplin.

 

Aşa şi cu Bucovina, despre care nu doar că nu ştiam mare lucru, dar nici nu exista vreo bază de date şi de mărturii, până să fi intrat eu în sistemul culturii. Şi am început să caut, umplând golurile în privinţa istoricului aşezărilor, a vieţii artistice, literare, religioase. Mă vedeam deseori cu Emil Satco sau cu Paraschiva Batariuc şi purtam discuţii interminabile pe temele cu zgârcite surse de informare, aproape lipsite de „izvoare”, cum numeau vechii istorici români mărturiile străvechi. Înţelegând, încetul cu încetul, am declarat, încă din prima pagină a primei mele cărţi cu tematică istorică, „Identităţi deturnate”, că prefer să mă înşel singur, decât să mă mai las minţit de alţii”. Şi m-am ţinut de cuvânt, fără a mă înşela vreodată şi fără să stigmatizez ceva din trecutul nostru controversat. În fond, fiecare generaţie a trăit aşa cum a putut. A supravieţuit. A păşit pe istorie, chiar şi atunci când îndura povara jugului, cu atât mai grea atunci când fixa resteiele unul din neamul său, un veşnic oportunist, cu boierie din ce în ce mai înnobilată.

 

Dar Buzincu, în loc să vină cu argumente, a tras mereu în mine cu tunurile incompetenţei sale doctorale: „Drăguşanul n-are studii” şi face „copy-paste” (cartea „Pictori şi sculptori din Bucovina” are 47 de autori, pentru că, în loc să sintetizez nişte opinii critice, am preferat să le reproduc integral, punând astfel în valoare şi numele, şi opera cărturarilor de odinioară), deşi mărturiile reproduse integral exprimă convingător realităţi, dar şi vehiculează convingător nume şi opere de cărturari bucovineni de odinioară. Pe adevăraţii iredentişti bucovineni, nu Buzincu, nu universitarii, ci eu i-am scos la iveală, în contemporaneitate. Sunt o puzderie de cărţi scrise de mine, care au fost folosite în obţinerea de doctorate nu doar în Suceava. Da, nu am făcut studii superioare, dar sunt personalităţi ilustre care mi-au fost modele ale sfinţeniei pe propria-mi cale: Mihai Eminescu, Maxim Gorki, Fănuş Neagu. Dacă am formulat vreo opinie inexactă, aceasta trebuie combătută cu argumente contrare din aceeaşi epocă, nu cu etichetele lui Buzincu, preluate entuziast de soţul Beldiman, care avea să îngroaşe până la absurd etichetele buzincuriste.

 

Fără îndoială, cărţile mele nu sunt decât nişte ferestre deschise, altminteri n-ar fi fost nevoie de o ediţie a doua întregită, la „Povestea aşezărilor Bucovinene”, care să cuprindă şi datele aflate în anii din urmă. Incomplete, datorită surselor răzleţe şi greu de găsit, sunt şi alte cărţi, pe care le-am lucrat drept temelii pentru construcţii viitoare, pe care nu le va face nimeni, dacă nu voi apuca eu să o fac. Povestea ocupării Bucovinei, scrisă în baza documentelor din arhivele vieneze, de Daniel Werenka, nu a beneficia de o traducere românească; la fel „Documentele” lui Hurmuzache, dar şi colecţiile de legi şi decizii pentru Bucovina, aşa-numitele „Verordnungsblatt” – colecţii la traducerea cărora care lucrez acum, odată ce ştiu că onoratele comodităţi universitare nu vor face niciodată una ca aceasta. Când l-am supărat în diletantismu-i a toate neştiutor pe Buzincu, publicând cărţulia „Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti”, Buzincu sosise la lansarea moderată de Sorin Avram în calitate de reprezentant al Arhiepiscopiei şi, după o încercare de a se da doct, susţinând că ar fi trebuit ca un istoric să fi scris acea carte (parcă i-aş fi oprit eu să o facă), m-a acuzat că folosesc un cuvânt slav, „vlădică” pentru primul mitropolit al Moldovei, de parcă aş fi avut voie să modific uricul lui Alexandru cel Bun după pretenţioasa pretenţie a lui Buzincu. În rest şi până la capăt, tămâie, ignoranţă şi trufie, răsplătite cu lefuri grase, din 1997, până în 2022, de către statul… judeţului Suceava.

 

Buzincu avea să devină, după principiul celor care se adună, pentru că se aseamănă, „intelectualul” hărţuitorilor mei, care, încă înainte de a porni campania de zi cu zi din ianuarie 2021, menită să mă asasineze civic, pe baza minciunilor lor sfruntate, ameninţau ultimativ: „cine se ia de dl conferenţiar Dr. Aurel Buzincu are de-a face cu noi!”.

 

De regulă, autoritatea într-un domeniu ţi-o dau faptele, nu diplomele, care nu gândesc, după cum se vede şi din prefaţa lui Buzincu la revoltătoarea „Antologia poeţilor premiaţi”, volumul I, Suceava 1998, o pornografie îngrijită, cred că „pedagogic”, de Buzincu, autorul celei mai plate prefaţări din întreaga istorie a culturii române:

 

O lămurire. / Un concurs de poezie, naţional, promovat şi frecventat de mai toată lumea literară românească, şi care împlineşte trei decenii de existenţă, devine, chiar prin aceasta, un fapt important de istorie literară. Cu atât mai mult lucrurile stau astfel, cu cât acest concurs este legat de numele lui Nicolae Labiş. Măcar ceva, credem, din felul în care poetul de la Mălini este ilustrativ, poate chiar mai mult decât am mai fi dispuşi să ne aşteptăm, pentru momentul literar în care îi este dat să-şi consume destinul artistic şi uman, trece şi asupra concursului care-i preia numele, din orgoliu local, fără doar şi poate, dar şi, fără doar şi poate, într-o intenţie ascunsă – şi sigur împlinită – de a-i perpetua şi răspândi modelul printre aspiranţii la gloria versului. Un model al unui anume timp, în principal, dar un model. Acceptat – sau tolerat-oficial, însă şi, în egală măsură, subversiv.

 

O oportunitate pe care am dorit să n-o scăpăm nefolosită ne-a dat ocazia să scoatem acest prim volum al participanţilor la Concursul „Labiş”. O mulţime de nemulţumiri, ştim că pot să apară în jurul cărţii – şi, suntem convinşi, ele nu vor întârzia să apară.

 

Ne-am propus, într-o grabă de care nu suntem în întregime răspunzători, să realizăm, într-un număr încă neprecizat de volume, antologia acelor participanţi la concurs care, premiaţi sau nu, şi-au făcut, ulterior, un nume în poezia românească.

 

La rândul lor, poeţii solicitaţi în realizarea antologiei îşi alcătuiesc grupajul, selectând din creaţia proprie ceea ce ei cred că îi reprezintă. Circumstanţele au decis ca aceştia, şi nu alţii, să constituie primul volum.

 

Contăm pe existenţa celorlalte volume, contăm pe colaborarea celor care vor fi solicitaţi pentru realizarea lor şi contăm, de asemeni, pe atingerea, mai ales a două ţinte în încercarea la care ne-am angajat: să punem la dispoziţie o antologie de poezie românească a ultimilor treizeci de ani (realizată aşa cum deja s-a spus) şi să oferim, în felul acesta, prin poeţii şi poezia ce se vor tipări, prilejul unei discuţii despre Concursul de poezie „Nicolae Labiş”… cu cărţile pe masă.

 

Un orgoliu local, din nou şi, fără îndoială, – însă, cu siguranţă, nu doar atât. Ceea ce, desigur, ar urma să se dovedească. / Aurel Buzincu”.

 

În treacăt fie spus, eu am primit Marele Premiu „Nicolae Labiş”, din mâna lui D. R. Popescu, la ediţia a X-a. Buzincu, Beldiman şi toţi ăştia, contestatarii, când l-au luat? Nevermore, vorba unui poet de care până şi Buzincu ar fi putut auzi.

 

Nimicitoarea campanie de minciuni agresive, menită să mă compromită public şi să mă „izgonească din Bucovina” a fost asumată de „întreg colectivi Suceava.Live”, nu de uneltitorii Beldiman şi Buzincu, ale căror fraze încâlcite le puteam identifica în maldărele de denunţuri ulterioare, aşa că, pentru că nu venisem cu nici o replică, din convingerea că, dacă aş fi făcut-o, legitima mea apărare le-ar fi servit pentru un nou denunţ în justiţie, pentru denigrare în formă continuată, am tăcut şi am redactat în linişte o nouă acţiune în daune, nouă – pentru că faptele erau noi, acţiune în care, pentru a evita teoria chibriturilor avocăţeşti, am solicitat proba verităţii, deci probarea cu documente, pentru următoarelor afirmaţii, asumate de Tilihoi şi Covaşă, „directorii” lui Beldiman:

 

A).Ion Drăgușanul și-a prelungit accesul fraudulos la bani publici. Gheorghe Flutur a oferit nababului (in)culturii un cadou de lux: salariu nesimțit + pensie, deconturi și proiecte discreționare”, „Deși pensionat de 2 ani de zile, Ion Drăgușanul, la cei 66 de ani, a primit cadou de ziua sa de naștere o numire de circa 2.000 de euro lunar” – 25 ianuarie 2021

 

SOLICIT: Decizia de pensionare (inexistentă); Dovada unor venituri lunare de circa 2.000 euro.

 

B).Urmare a sentințelor judecătorești definitive și a actelor de procedură penală din Dosarele nr. 1174/117/2018, 12413/314/2019 și 12000/314/2019 instrumentate de mai multe unități de parchet, lucrurile sunt clare: vreo 5 infracțiuni reținute (11 acte materiale)”; „Condamnați definitiv și cu cercetări extinse la mai multe organe penale, drăgușanii, acești hoți mărunți de cuvinte și infractori dovediți ai culturii bucovinene” – 26 ianuarie 2021.

 

SOLICIT: Copii ale sentinţelor judecătoreşti, prin care am fost condamnat definitiv şi irevocabil, căpătând statutul de infractor dovedit.

 

C). „Minciunile și falsurile marca Drăgușanul”; „vârful de lance și exponentul public al unui grup infracțional organizat”; „vă supunem atenției doar 3 dovezi de fals, uz de fals și minciună”; „dovezi de minciună, de fals, uz de fals, abuz în serviciu, şantaj şi însuşirea de foloase necuvenite”– 28 ianuarie 2021

 

SOLICIT: Copii ale sentinţelor judecătoreşti, care stabilesc, în sarcina mea, că aş fi:

– liderul „unui grup infracţional organizat”

– că am uzat de infracţiunile de fals, uz de fals şi abuz în serviciu

– că am practicat şantajul pentru însuşirea de foloase necuvenite.

 

D). „3 infracțiuni grave: fals în acte oficiale, uz de fals și mărturie mincinoasă”, plus „2 infracțiuni și mai grave: abuz în serviciu și folosirea funcției pentru favorizarea persoanelor” – 29 ianuarie 2021; „distrugi oameni, la comanda finanțatorilor tăi, compromițându-i dacă nu-ți cedează șantajelor malefice!” – 28 ianuarie 2021

 

SOLICIT: Copii ale sentinţelor judecătoreşti pentru cele „3 infracţiuni grave” şi a „2 şi mai grave”. Copia sentinţelor referitoare la acte de şantaj, pe care le-aş fi comis la cererea unor finanţatori.

 

E). „excrocul Bucovinei”, pe româneşte „escrocul” – 28 ianuarie 2021

 

SOLICIT: Copia sentinţei pentru săvârşirea infracţiunii de escrocherie.

 

F). „Iată cum Parchetul, prin cererea sa, îl chemă la boxă!” – 29 ianuarie 2021

 

SOLICIT: Copia sentinţei judecătoreşti şi cererea de arestare emisă de Parchet.

 

G). „acţiunilor culturale ASUMATE şi FURATE, pe persoană fizică, de Ion Drăguşanul” – 28 ianuarie 2021; „clanul Drăgușanul și pseudo-asociația „Bucovina Viitoare” (cu sediul acasă la lăcustele culturii) la care au fost năimiţi rataţii rataţi ai Sucevei, în frunte cu căpușa Gâză – Ion Drăgușanul” – 26 ianuarie 2021

 

SOLICIT: Copii ale unor facturi, prin care AC BUCOVINA VIITOARE, a primit bani de la Consiliul Judeţean Suceava sau de la Centrul Cultural „Bucovina”. Dovezi că nu eu, ci altcineva ar fi întemeiat acţiuni culturale precum „Bucovina Rock Castle” şi „Zicălaşii”

 

H). „Familia de mafioți, Gâză-Dragușanul”

 

SOLICIT: Copia unei sentinţe de condamnare a familiei mele pentru activităţi mafiote.

 

J). „Noi atât am acuzat, deocamdată, şi vom acuza până la capăt: averile, impostura – minciuna, conflictul de interese și furtul de bani publici, prin licitaţii false de atribuiri de servicii de organizare evenimente artistice și servicii tipografice pentru tipărituri, sub însemnele unui impostor care își trage seva culturală din vânjoasa tulpină a internetului” – 26 ianuarie 2021.

 

SOLICIT: Copia sentinţei de condamnare pentru „furtul de bani publici”. Probe oficiale că aş fi dobândit averi ilicite, în condiţiile în care pământurile de la Plopeni şi de la Breaza (inclusiv jumătate de casă) sunt moşteniri, nu cumpărături. Probe scrise că mă ocup de achiziţii publice şi de licitaţii.

 

K). „EthernetMAN-ul Centrului Cultural Bucovina. / Acest nume rușinos a fost atribuit lui Dragușanul de cei mai renumiți scriitori bucovineni ori reprezentanți ai instituțiilor de cultură din țară tocmai datorită imposturii și plagiaturii sale”.

 

SOLICIT: Dovezi ale unor texte furate de la alţi autori, săvârşind infracţiunea de plagiat.

 

L).„fotografiile sunt și ele corupte-false, nefiind pentru studiul prostimii, fiind doar pentru lauda personală și mincinoasă! / Vă rugăm să studiați fotografiile de mai jos, aflate în original pe site-ul www.dragusanul.ro, apoi raportați aceste falsuri ordinare, aceste trucaje  descoperite cu ajutorul unor softuri specializate, la poveștile inventate, întâmplările și întâlnirile cu marii cărturari și erudiți pe care le narează dibaci Drăgușanul în memoriile sale, falsificându-și propria istorie. RUȘINE impostorule, rușine Ion Drăgușanul! Nu degeaba îți este frică de ceea ce doar tu numești asasinat civic, în loc de purul adevăr!”.

 

SOLICIT: Constarea afirmaţiilor calomnioase de mai sus, în baza paginii PROBA 2, angajându-mă să arăt instanţei şi originalul fotografiilor.

 

M). Caricaturizarea care depăşeşte regulile caricaturii, susţinând caracterul penal al familiei mele, care va intra „la Jilava” – 25 ianuarie şi următoarele, PROBA 3

 

SOLICIT: Copia unei (unor) sentinţe dintr-un proces penal, în care sunt parte.

 

N). Atribuirea unor afirmaţii, pe care nu le-am făcut, operei mele, prin care aş fi susţinut caracterul neromânesc al Bucovinei – 29 ianuarie, în condiţiile în care prin documentul lui Roman al II-lea, pe care îl însoţesc, în studiul respectiv, cu alte câteva zeci de probe, eu încercam să probez existenţa Bucovinei geografice ca parte a Moldovei, încă de la Descălecat.

 

O). Dovada că sunt „angajat al unor servicii secrete străine” şi „trădător de ţară”.

 

Am formulat acţiunea în daune şi am depus-o la Judecătoria Suceava în 1 februarie 2021, dar nu am mai apucat să mă judec, pentru că, în baza soluţiei pe scurt Încheiere – Suspendare din 25.10.2022, pronunţată în cauză, în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 1 Cod de procedură civilă”, deşi „dezlegarea pricinii” NU ATÂRNĂ „în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi”, Dosarul nr. 880/314/2017, dosar în care sunt pârâţi numiţii „BELDIMAN TIBERIU-GEORGE, CNP …, BELDIMAN MIHAELA-ELENA, CNP …, şi S.C. TRANING & CONSULTING GROUP S.R.L, firmă care le aparţine”, pentru FAPTE SĂVÂRŞITE DE ALTE PERSOANE şi ANTERIOARE de data depunerii de către subsemnatul a cererii de acţiune în daune la Judecătoria Suceava, în data de 1 februarie 2021, faptele care formează obiectul acestui dosar fiind săvârşite începând în data de 25 ianuarie 2021 şi continuând, zi de zi, uneori cu mai multe iresponsabile atacuri la persoană pe zi, până spre sfârşitul anului 2021”.

 

Am depus un recurs, dar ce valorează un recurs de la o victimă oarecare, care „îndrăzneşte” să-şi caute dreptatea, care dreptate nu există, ea fiind privilegiul elitei din linia a doua”. Şi astfel, prin soluţia pronunţată, mi se îngrădeşte dreptul constituţional privind accesul liber la justiţie, prevăzut de Constituţia României, art. (1), (2) şi (3). Iar la recurs nu mi se dă un răspuns. O să văd ce-i de făcut, după ce voi consulta „Justiţie pentru oameni”, site-ul Consiliului Superior al Magistraturii.

 

Deocamdată, Beldiman şi firmele lui cu adresă în continuă mutare, care şi-au însuşit cele trei miliarde necuvenite ale Consiliului Judeţean Suceava triumfă în ambele dosare, primul blocat de 14 amânări, al doilea de „să vedem ce-i cu primul”, deşi priveşte alte fapte şi făptuitori şi doar responsabilitatea firmei care îi plăteşte. Împlinesc, peste câteva zile, 68 de ani, iar elita suceveană din linia a doua va trage de timp, în speranţa că voi muri între timp. Nu o să le fac pe plac şi nici nu o să mă las înfrânt de „dreptatea cuvenită liniei a doua” şi atât.

*

va urma Capitolul V: Nu Dumnezeu, ci oamenii te judecă!

 


Capitolul III: „Asasinaţi-l pe Drăguşanul!”

 

 

În vreme ce procesul pentru prejudicierea imaginii soaţei şi soţului Beldiman abia se îndrepta spre primul termen, Covaşă lansa discret-tv trei monologuri furibunde de câte un ceas şi ceva împotriva… fotografiei mele funerare, pe care nu le-am comentat, ca să nu le ofer probe, dar am însoţit câte un cadru din fiecare emisiune cu câte un poem, scris la Bucureşti, într-un cămin de nefamilişti, cu opt paturi în cameră, în vara anului 1978. Imediat, avocatul Grozavu a pus la dosar o întâmpinare, în care acuza forma continuată a „infracţiunii” prin „zece articole noi”, cinci dintre acestea fiind poeme scrise în 1978, depuse la Editura „Albatros”, unde primisem premiul de debut în volum, în 1980, cartea mea urmând să poarte titlul „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!”. Nu-mi închipuiam atunci că redactorul editurii, poetul Rusalim Mureşanu, avea să ţină bine ferecat manuscrisul, până în ianuarie 1990, când mi l-a înapoiat, răsuflând uşurat:

 

– Bine că nu a aflat nimeni şi am scăpat amândoi!

 

Nu îmi închipuiam, în 1978, că o carte de poezie care trata doar problematica existenţială, putea fi suspectată de anticomunism, iar peste 37 de ani şi de antibeldimanism, şi încă în două rânduri, în două procese diferite.

 

Odată cu atacurile lui Covaşă, în întâmpinările soţului Beldiman începură să-şi facă loc nu doar insulte grobiene, ci şi calomniile sfidătoare, cele mai multe dintre acestea vizând desfiinţarea Festivalului „Bucovina Rock Castle”, care, conform unei întâmpinări către Înalta Curte de Justiţie, formulată de avocatul Grozavu, îmi conferea „o oarecare notorietate”, în ciuda faptului că, ediţie de ediţie, din bugetul de doar 40.000 de euro, aş fi furat câte 100.000, pe care i-aş fi împărţit frăţeşte cu Gheorghe Flutur. Prin urmare, Curtea de Conturi a prietenei soaţei Beldiman a declanşat imediat un control la sânge asupra tuturor ediţiilor „Bucovina Rock Castle” (hurducăturile folcloro-electorale cu mititei şi bere nu o interesau, deşi erau mult mai costisitoare), festival care izbutea să recupereze, în folosul Consiliului Judeţean Suceava, o bună parte din costuri, în ciuda faptului că biletele costau penibil de puţin.

 

Controlul încrâncenat al Curţii de Conturi Suceava, chiar dacă a fost năimit de amiciţia elitistă judeţeană dintre adjuncta Curţii şi soaţa Beldiman, a fost benefic, pentru că nu a putut identifica nici o neregulă, nici măcar una mică, mică, minusculă, cu care soţul Beldiman să se umfle precum broscoiul din fabulă. Chiar dacă ar fi fost vreo hibă, aceasta ar fi ţinut de serviciile de specialitate ale Centrului Cultural „Bucovina” şi nicidecum de mine, care nu mă ocupam de partea financiară, ci doar de logistica serilor de festival, datorate, ca valoare artistică în continuă creştere, fiului meu Andi şi colegului său de concepţie, Mihnea de la „Luna Amară”. Era atât de obsedat soţul Beldiman de Drăguşanul, încât, într-un auto-interviu, semnat de Covaşă, dar folosit şi ca întâmpinare în instanţă, se întreba, în faţa buzincuristului său de căpătâi?

 

– Ce are Drăguşanul şi nu am eu?

 

Covaşă a strâns din umeri, plescăind arar din buze, ca în faţa unei idei întrezărite, dar încă neconturate, iar tribunul cu bani mediatici şutiţi Consiliului Judeţean Suceava, începu, precum Napoleon Bonaparte pe podul de la Arcole:

 

– Cărţile publicate, de pârât, din bani publici (pentru care ia şi salar, dar le şi vinde instituţiei angajatoare!) le pun în balanţă cu studiile şi diplomele, pe banii mei, în asigurări, bănci, fraude, evaluarea şi managementul riscurilor, marketing, tehnici de vânzare, limba engleză, limba rusă, etc., dar şi cele în plus faţă de pârât, chiar dacă sunt pe banii statului: studii superioare universitare, postuniversitare, studii la Centrul de Instruire pentru Personalul Consular, Centrul Naţional de Vize, Centrul Naţional de Paşapoarte Diplomatice şi de Serviciu, Relaţii Consulare, Drept Internaţional şi Tratate, Afaceri Politice, Diplomaţie Publică, Protocol, Protecţia Informaţiilor Clasificate, Protecţia Misiunilor Diplomatice şi Curieri Diplomatici, Comunicaţii Speciale, Tehnologia Informaţiilor…

 

Covaşă, ca şi avocatul Grozavu, înainte de depunerea întâmpinării la dosar, era în extaz de admiraţie, în vreme ce sursa banilor publicistici încă perora:

 

– Manifestările artistico-culturale – „marile realizări” gestionate de pârât, prin fişa postului de salariat al Centrului Cultural Bucovina: doar 4 realizări pentru posteritatea judeţului Suceava în 18 ani de bugetofag: Bucovina Rock Castle, Sărbătorile memoriei, Festivalul Naţiunea poeţilor, Arderea cărţilor Bucovinei, le pun în balanţă cu activitatea mea de consilier judeţean de 2 ani şi 10 luni, prin care am legiferat şi înfăptuit, conform mandatului din perioada 22.06.2012-28.04.2015, alături de alţi colegi (nu singur, precum lasă pârâtul să se înţeleagă că face el!) următoarele: modernizarea Spitalului Judeţean: înfiinţarea Urgenţelor Neurovasculare, reabilitarea laboratorului de Anatomie patologică, dotarea cu tomograf/sistem de imagistică de ultimă generaţie cu 64 de rânduri de detectori, reabilitarea şi dotarea Secţiei de Terapie intensivă, Diabet, parţial UPU, etc.; modernizarea Aeroportului Ştefan cel Mare: aerogara modernă, turn de control, sistem balizaj pe timp de ceaţă, autospeciale stingerea incendiilor; Protecţia şi asistenţa socială: inaugurarea a 4 case de tip familial şi a unui centru de recuperare la Gura Humorului; ISU: îmbunătăţirea cu autospeciale de intervenţie şi salvare de la înălţime a bazelor operaţionale pentru situaţii de urgenţă în Regiunea Nord-Est; Infrastructură: TransRarăul – drumul Rarău-Chiril; finalizarea lucrărilor la Muzeul de istorie al Bucovinei, la Cetatea de scaun a Sucevei, dezvoltarea relaţiilor internaţionale, promovarea turismului, etc., etc., în doar 2 ani şi 10 luni de mandat politico-administrativ. Vă rog a reţine că am mai făcut şi alte înfăptuiri în cei aproape 20 de ani de activitate ai mei în câmpul muncii, însă aceste înfăptuiri nu sunt publice.

 

Iar în finalul finalului, la apoteoza declamativă, soţul Beldiman se văzu singur în faţa oglinzii şi oftă la gândul că doar îşi închipuise un auditoriu, dar se revigoră imediat, răstindu-se înspre aburii de o ostilă opacitate, care-i diminuau discret din imagine:

 

Care „înfăptuiri” să fie mai importante?

 

Gata, nu doar că-mi devenise egal întru fapte, ba mă şi depăşea în mod strălucit soţul Beldiman, care, după cum declara într-un interviu anterior, publicat în finanţarea judeţeană necuvenită, dar şutită prin aranjamentul soaţei Beldiman. Eu nu m-am aflat niciodată în competiţie cu altcineva decât cu mine însumi, aşa că l-aş felicita pe soţ pentru curajul politic de a ridica mâna aprobativ în deliberativul judeţean, până a părăsit eroic banca legislativă pentru a se înfrupta, de data asta compatibil, din miliardele executivului judeţean.

 

La fel de eroic, timp de trei ani de zile, soţul Beldiman a luptat neobosit în folosul binelui social şi pentru interzicerea  Festivalului „Bucovina Rock Castle”, pe care îl numea „festivalul cu satanişti şi drogaţi din templul sacru a lui Ştefan cel Mare”.

 

Festivalul trebuia desfiinţat pentru că fusese întemeiat de un „parvenit intelectual, ajuns şarlatan de presă”, care „are probleme patologice”, care „nu mai are capul bine înfiletat”; „în unele aspecte derulate în activitatea lui se vor identifica elemente constitutive ale unor infracţiuni”. „Una dintre găselniţele impostorului culturnic”, „inventatorul local al jurnalismului de şantaj, este îmbogăţirea ilicită inclusiv în ultimul an de activitate”. Acesta, va să zică, eram eu, în materialele înaintate drept probe instanţelor, dar şi în activitatea curentă a publicisticii soţului Beldiman.

 

Apoi, dă-i şi dă-i: „Chiar dacă nu a avut calitatea de jurnalist mai prestează şi în prezent”, „iniţial fiind o persoană incultă, agramată, submediocră”, „este cunoscut şi recunoscut doar ca şantajist de presă” şi „este denumit sociopat şi „agitator de lance” de colegii de breaslă şi colegii de serviciu”. „Gestionar din umbră al fondurilor publice” „împreună cu membrii familiei sale devine posesorul unor fonduri ilicite în echivalentul valorii necesare achiziţionării unui apartament” şi „deturnează banii publici ai CJ Suceava”, apoi se consacră definitiv în publicistica suceveană: „este un defăimător consacrat”,  „ia şpagă grosolană pentru articolele publicate”, deţine „proprietăţile, banii, puterea ocultă şi Suceava lucrului bine făcut”, „nu ţine cont de legi şi coduri deontologice, fiind interesat doar de scopul final al propriilor interese în lumea bugetului de stat”.

 

Prin urmare, datorită urii faţă de Drăguşanul, soţul Beldiman hotăra desfiinţarea „festivalului cu satanişti şi drogaţi din templul sacru a lui Ştefan cel Mare”, iar Barbă şi Flutur aveau să răspundă disciplinaţi:

 

– Să trăiţi, am înţeles!

 

După sentinţa definitivă a dosarului de imagine, declanşat pentru că am susţinut şi probat că soţul Beldiman a înşfăcat necuvenit aproape 3 miliarde de lei din banii publicitari ai Consiliului Judeţean, în doar un an calendaristic, pentru că atacurile media deveniseră şi mai agresive, am depus la Judecătoria Suceava o acţiune în daune, formulată după modelul celei în care tocmai fusesem judecat şi de aceea prevăzută cu ghilimelele de rigoare. De ripostat în altfel, eventual printr-o polemică, nu puteam, pentru că de-abia aştepta avocatul Grozavu o replică din partea mea, ca să-mi deschidă alt dosar de hărţuire. La Centrul Cultural „Bucovina” denunţurile sfruntate, însoţite de ordinul de a fi demis imediat, curgeau puhoi din computerele soţului Beldiman şi a slujitorului său, Covaşă, care s-ar fi mulţumit şi fără demiterea mea imediată, în schimbul unor parale publicitare. Numai că Centrul Cultural „Bucovina” nu a dat niciodată mediei sucevene bani publicitari, chiar dacă, printr-o declaraţie falsă, depusă la dosarul prin care firma soţului câştiga licitaţia fără audienţă organizată de soţie, se susţinea că firmele soţului ar fi încasat 48.387,09 lei de la Centrul Cultural „Bucovina” şi de la Primăria Moldoviţa, existenţa unor contracte publicitare fiind o condiţie de bază pentru admiterea firmelor la licitaţia publicităţii judeţene.

 

În faţa necontenitelor agresiuni, prin care se urmărea asasinarea mea civică – expresie preluată de la Eminescu, am tăcut, dar am cerut instanţei sucevene să constate, în baza unor probelor concrete, următoarele:

 

a). Că datorită acuzelor false, „expuse public de apropiatul său, Ion Drăguşanul, Mihaela Beldiman a fost înlăturată din aparatul de specialitate al CJ Suceava”.

 

b). Că iau „şpagă grosolană pentru articolele publicate” şi că gestionez „fraudulos şi în interes personal evenimentele cultural-artistice ale Bucovinei, etc”.

 

c). Că „în ultimii 25 de ani” m-am „îmbogăţit” şi că „îmbin politica cu mass-media”, devenind model de îmbogăţire necinstită pentru pârâtul Beldiman Tiberiu-George.

 

d). Că am „abilităţi scriitoriceşti de mercenar”, că, la fel ca „Lungu sau Flutur… deţin proprietăţile, banii, puterea ocultă şi Suceava lucrului bine făcut”, că eu, un biet slujitor al culturii, mă pot număra printre acei „Ei au de toate, noi nu avem nimic! Vreau şi eu să deţin ce deţin ei, mai ales că 3 din 4 au muncit aproape toată viaţa la stat”.

 

e). Că am „lansat, de Ziua Naţională a României, atacuri dure la adresa românilor şi a colegilor de breaslă”.

 

f). Că sunt „Ion Drăguşanul, mercenarul negru al presei şi al culturii sucevene”.

 

g). Că „Drăguşanul nu ţine cont de legi şi coduri deontologice, fiind interesat doar de scopul final al propriilor interese în lumea bugetului de stat”.

 

h). Că sunt „gestionar din umbră al fondurilor publice primite pentru evenimente în care ai interese personale”.

 

i). Că am fost văzut „în public în stare avansată de ebrietate sub zidurile Cetăţii”, în calitate de organizator, care nu se poate „controla”, la ediţiile Festivalului Internaţional „Bucovina Rock Castle”.

 

j). Că „Nu este posibil ca personaje precum Ion Drăguşanul să mai facă jurnalism în viitor. Este o ruşine pentru breasla noastră”.

 

k). Că Ion Drăguşanul, „omul chiar dacă are cuvintele la el, are probleme patologice şi face un jurnalism toxic”.

 

l). Că sunt „parvenit intelectual, ajuns şarlatan de presă”.

 

m). Că am „lins clanţa la uşi atâţia ani, metaforic vorbind, lui Donţu şi Nechifor”.

 

n). Că „Ion Gâză Drăguşanul nu a fost niciodată pasionat şi cred că, nici tânăr… Ruşine, Drăguşanul”.

 

o). Că aş fi „acel angajat al statului care a fost conectat la ţeava banului public”, că „Pe Drăguşanul nu-l interesează legea” şi că aş fi beneficiat de „o finanţare mai consistentă, fără licitaţii, de la Primăria Suceava sau CJ Suceava”.

 

p). Că aş fi săvârşit „acţiuni ce interacţionează lejer cu legea penală”.

 

r). Că am „instigat”, vreodată, la „a se lua decizii nelegale de către administraţiile locale”.

 

s). Că sufăr de „o deraiere personală” şi că nu mai am „capul bine înfiletat”.

 

Ca să câştige timp, avocatul Grozavu a introdus o cerere reconvenţională, copiind textul primei întâmpinări din dosarul cu sentinţă definitivă şi menţionând aceleaşi cinci poezii din 1978 şi celelalte texte. Introdusesem acţiunea în 8 februarie 2017, iar în 15 septembrie, odată cu primul termen, am ridicat excepţia prevăzută de Articolul 431 Efectele lucrului judecat ((1) Nimeni nu poate fi chemat in judecata de doua ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect) şi Articolul 432 Excepţia autorităţii de lucru judecat (Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată) şi a probei anexate (copia Acţiunii în daune, care stă la baza Dosarului Nr. 241/314/2016), solicitând respingerea cererii de reconversie, formulată de pârâţi. Aveam să revin asupra excepţiei respective în 26 septembrie 2021, când, bazându-mă pe: „a). Puterea de lucru judecat, reglementată de art. 1201 Cod civil ca o prezumţie absolută şi de art. 166 Cod procedură civilă: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecata are acelaşi obiect, este întemeiata pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele si în contra lor în aceeaşi calitate”

 

b). DECIZIEI Nr. 36 din 14 decembrie 2009 / pronunţată în Dosar nr. 26 / 2009 de ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE / SECŢIILE UNITE / Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 414 din 22/06/2010:

 

„Ca urmare, în raport cu reglementarea de la art. 166 din Codul de procedură civilă, aplicabil şi în procesul penal, în care se prevede că „excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţei de recurs”, adică oricând, este de la sine înţeles că instanţa de revizuire nu poate trece peste o asemenea excepţie, ea trebuind să o invoce, chiar din oficiu, înainte de a aborda examinarea în fond a cererii de revizuire.

 

Evident, în lipsa unei reglementări adecvate în legislaţia penală a conţinutului autorităţii de lucru judecat, constatarea existenţei acesteia nu poate fi făcută decât în conformitate cu reglementarea de principiu de la art. 1201 din Codul civil, potrivit căreia „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele sau în contra lor în aceeaşi calitate”.

 

Reiese deci că, faţă de specificul cererii de revizuire din procesul penal, condiţiile instituite în reglementarea de principiu, dată autorităţii de lucru judecat prin art. 1201 din Codul civil, implică neîndoielnic existenţa identităţii de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate cu ocazia soluţionării noii cereri în raport cu cererea anterioară de revizuire definitiv judecată.

 

Pentru aceeaşi raţiune, faţă de specificul procedurii ce trebuie parcursă în vederea soluţionării contestaţiei la executare, astfel cum această procedură este reglementată în art. 462 cu referire la art. 460 din Codul de procedură penală, o atare cale de atac devine, de asemenea, inadmisibilă, operând efectele autorităţii de lucru judecat, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în raport cu cererea de contestaţie la executare rezolvată anterior, cu caracter definitiv”, am solicitat respingerea cererii de reconversie, formulată de pârâţi, şi să mi se asigure accesul la Justiţie, garantat de legile ţării.

 

Trecuseră, deja, patru ani, şi eu încă nu beneficiasem de accesul la Justiţie. Nu se discutase nici conţinutul cererii reconvenţionale, ci se audiaseră, câte unul pe an, martorii pedepsiţi cu citarea de către soţul Beldiman. Toate şedinţele aveau loc cu uşile închise, dar avocatul Grozavu, în văzul instanţei, tolănit pe jilţul destinat procurorului care asistă la procese penale, transmitea în direct, cu telefonul, dezbaterile instanţei.

 

Primul martor citat a fost managerul Centrului Cultural „Bucovina”, Sorin Filip, care nu ştia nimic şi era sufocat de emoţii. Nu ştia, de pildă, nici măcar faptul că postul de televiziune, la care realiza câte o emisiune de folclor, săptămânal, era al firmei soţului Beldiman, care firmă nu-l plătea cu nici un şfanţ, că doar soaţa Beldiman îi era şefă şi stăpână sclavului din cultură.

 

La al doilea termen a venit rândul fostului manager, Viorel Varvaroi, care, răspunzând la întrebările instanţei, a spus că instituţia devenise nefuncţională datorită puzderiei de adrese, prin care soţul Beldiman şi Covaşă solicitau copii după dosare întregi, inclusiv asupra unor date cu caracter personal, şi că a fost şantajat, în mai multe rânduri, să dea publicitate firmei şi, pentru că a refuzat să o facă, a fost demis din funcţie prin… pensionare. Informaţi în direct asupra şedinţei secrete de telefonul avocatului Grozavu, soţul Beldiman şi Covaşă au trecut imediat la scris ameninţarea cu dezvăluiri despre inventate buclucuri ale lui Viorel Varvaroi, în perioada următoare, buclucuri care ar fi fost posibile doar cu aprobarea soaţei Beldiman, aşa că n-au mai fost scoase pe tapet, chiar dacă în acuze ar fi existat şi un sâmbure minuscul de adevăr.

 

Al treilea martor, Călin Brăteanu, a fost nevoit să recunoască în faţa instanţei că chemarea mea în faţa comisiei de disciplină nu s-a datorat unor abateri disciplinare făptuite de mine, pe care conducerea instituţiei le-ar fi constatat, ci miilor de pagini de denunţuri depuse de soţul Beldiman şi Covaşă.

 

Ceilalţi doi martori, Doru Sârghe şi Gheorghe Flutur, n-au mai fost citaţi, la cererea expresă a soţului Beldiman.

 

Trecut-au anii şi, fără să se dezbată vreodată, măcar o clipită, cererea mea, iar instanţa decide, în 15 iunie 2022, că „Amână pronunţarea pentru data de 14.07.2022, când soluţia se va pronunţa prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei. Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 30.06.2022”.

 

Urmează amânări, din acelaşi motiv, în 14 şi în 28 iulie, în 11 şi 25 august, în 9 şi 22 septembrie, în 6 şi 20 octombrie, în 3, în 16 şi 29 noiembrie, în 14 şi 29 decembrie, ultima dată stabilindu-se un nou termen (la ce, dacă în 6 ani nu s-a judecat nimic?) pentru ziua de 12 ianuarie 2013. Deci 15 amânări, pentru un dosar atât de simplu, în care sunt judecat pentru a doua oară în aceeaşi cauză, doar pentru a mi se bloca accesul la Justiţie.

*

va urma Capitolul IV: Blocarea accesului la Justiţie

 


Capitolul II: Vacanţe exotice, cu judecătoarea

 

 

Nu ştiu dacă aţi prins de veste, dar tare m-am prostit la bătrâneţe: cum ajung în faţa unei instanţe sucevene, cum îmi pun în funcţiune farmecele moşnegeşti de Don Juan şi James Bond incorigibil, iar bietele tinere femei îşi văd platoşele negre ale uniformelor străpunse de săgeţi luciferice şi cad în ispită:

 

– Ia-mă, Beldimanule – pardon – Ia-mă, Drăguşanule, ia-mă, du-mă şi fă-mă vis!

 

Iar îngerul mucenic Beldiman, care veghează numai la bine şi la frumos, pune poterile personale pe urma multi şi pluri-infractorului incorigibil care sunt, sesizând cele mai înalte organe ale statului asupra actului grav de corupţie pe care îl săvârşesc prin coruperea amoroasă a tinerelor magistrate, care, îmbătate de moşnegescul meu farmec luciferic, mă urmează fascinate prin insule exotice, în care le duc şi seduc, pentru a-l nedreptăţi pe soţul Beldiman de onoare şi de reputaţie. Nu ar trebui să-şi facă probleme: reputaţia poate exista şi fără onoare, dar onoarea, fără adevăr, nu există niciodată.

 

Poterile soţului Beldiman, la fel de vigilente şi atente precum căţeii cu stăpânul lor, sar ca arse în lese şi scriu, pe banii sustraşi necinstit (sic!) de la Consiliul Judeţean Suceava: „Cele mai înalte instituţii ale statului s-au autosesizat şi cercetează actele de corupţie ale infractorului Drăguşanul”. Nici o instanţă din lume sau din ţară nu mi-a stabilit vreodată, printr-o hotărâre judecătorească, statutul tragic de infractor, aşa că mesianica bătălie a lui Beldiman, care Beldiman mi-a stabilit vreo câteva sute de infracţiuni săvârşite, se vede pe nedrept compromisă. Dar viteazul mucenic al dreptăţii nu se dă bătut, ci scrie denunţuri de sute şi sute de pagini către toate parchetele, inclusiv către procurorii Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, denunţând în amănunt coruperea judecătoarelor, pe care o săvârşesc eu prin costisitoarele insule exotice, unde, cu siguranţă, pentru că am o leafă de mizerie în sistemul culturii pe care o slujesc, mă lăfăi cu stipendiile serviciilor secrete străine, cum de altfel aveau să şi scrie pe banii şutiţi Consiliului Judeţean Suceava uriaşii jurnalişti de etică nouă Covaşă şi Tilihoi. Sau viceversa. Sau Beldiman şi Buzincu, habar n-am care pentru că ei semnează întotdeauna, dar numai şi numai anonim.

 

Povestea amorului meu exotic cu judecătoarea, consumat la bătrâneţe prin insule ale paradisului turistic al elitelor financiare ale lumii, începea, cu două procese, unul cu plângerea înregistrată, prin care se cerea, prin ordonanţă prezidenţială, interzicerea site-ului propriu şi personal dragusanul.ro, iar celălalt, cu număr de înregistrare reţinut, dar fără plângere depusă decât mult mai târziu şi când, în fapt, se înregistra prima plângere, cuvânt cu cuvânt, doar cu titlul schimbat. Nu avea rost să protestez, pentru că, dacă s-ar fi anulat a doua plângere, cea cu număr rezervat, s-ar fi depus o a treia, de data asta înregistrată după prevederi şi tot acolo s-ar fi ajuns, doar că printr-o pierdere de timp inutilă.

 

Primul proces nu a durat prea mult, pentru că nici o instanţă nu ar fi îndrăznit să interzică o publicaţie, fie aceasta şi virtuală, pentru că astfel vor muşchii unui parvenit al zilei de oriunde sau de niciunde. Aşa că s-a trecut la al doilea proces, cel al „onoarei şi reputaţiei” soţului şi soaţei Beldiman, care onoare trebuia spălată cu câte un miliard lei de persoană, başca suportarea cheltuielilor pentru publicarea, în regim de publicitate, în toată media suceveană şi într-un ziar central, a sentinţei definitive.

 

Prin soţ şi soaţă nu m-am referit vreodată la relaţia socială, ci la însoţire în devalizarea bugetului public. Niciodată, în întreaga mea carieră de jurnalist nu am implicat familia celui care călcase strâmb şi nici în cazul de faţă, în care, fără caietul de sarcini premeditat strâmb, stabilit de directoarea generală Beldiman, firma soţului Beldiman nu ar fi putut câştiga niciodată o licitaţie pentru publicitatea unei instituţii publice. Dar cetăţeanul se obişnuise cu bănetul Direcţiei Silvice Suceava, pentru publicitate repetată într-un site care nu avea nici un cititor, ba şi cu cele peste 600 de milioane ale Consiliului Judeţean, încasate în 2014, pe când soţul Beldiman era consilier judeţean, deci incompatibil cu participarea la o astfel de licitaţie. În 2015, când cu licitaţia trucată prin caietul de sarcini conceput de soaţa Beldiman, soţul Beldiman nu mai era incompatibil, pentru că înscenase o retragere „eroică” din politică, menită să-i înjghebeze o imagine publică, pe cât era posibil măcar îngăduitoare, dacă nu chiar onorabilă. Urma să înşface, măcar imoral, vreo două miliarde şi jumătate de lei publici, cu care să-şi edifice puterea mediatică. Bineînţeles, nu aflase de la organizatoarea licitaţiei, soaţa Beldiman, care erau cele mai mici oferte din partea celorlalte trusturi media suceveni, folosindu-se doar de geniala lui intuiţie de reformator economic şi moral. În domiciliile proprii, în care îşi aveau sediile şi firmele câştigătoare, soaţa şi soţul numai la binele poporului premeditau, pecetluind cu şapte lacăte tezaurul financiar judeţean, ca nu cumva să ajungă pe mâna hoţilor. Dar, în ciuda acestui sacrificiu de sine dual pentru binele obştesc, soaţa ofertantă şi soţul câştigător nu aveau o imagine publică, fiind schiţaţi în media anterioară licitaţiei doar în câteva tuşe mai mult decât cenuşii.

 

La sfârşitul anului 2014, la nivel de imagine, soţul Beldiman era cunoscut drept „cel mai recent caz de migraţiune politică în deliberativul judeţean” (Obiectiv de Suceava), pentru că „Trădătorul Tiberiu George Beldiman a demisionat din Consiliul Judeţean Suceava” (Jupânu’). „Mihaela Beldiman, director general la Direcţia Organizare, Achiziţii Publice şi Resurse Umane de la CJ” devenise cunoscută în urma unor „Licitaţii trucate şi rapoarte false, sub oblăduirea Conciliului Judeţean Suceava, în era Cătălin Nechifor”, soldate cu „Percheziţii la Consiliul Judeţean Suceava într-un dosar de corupţie. Procurorii au ridicat saci cu documente” (Monitorul de Suceava). Imaginea aceasta deplorabilă se păstra, pentru ambii în-soţiţi şi la datele în care în care începea şi se încheia procesul împotriva mea, cu tema deturnată de la acuza singulară (trucarea licitaţiei şi înşfăcarea miliardelor) spre neîncetata mea anatemizare, în baza contururilor pe care soţul Beldiman le descoperea în oglinda din baia lui proprie şi personală.

 

Între timp, Covaşă, inventatorul stilului parşiv, care scrisese, cu trimitere la mine, care sunt de decenii total abstinent, că e „păcat să faci un festival ca Bucovina Rock Castle rezemând zidurile cetăţii de beat ce erai”, începu cosmetizarea lui Beldiman, prin interviuri, şi anatemizarea mea prin insulte şi calomnii incredibile, toate preluate din întâmpinările nesfârşite ale soţului Beldiman.

 

În faţa instanţei, avocatul a adus câte una-două subalterne de ale soaţei sau ale soţului, care să depună mărturie cât de afectate emoţional erau victimele scrisului meu. Nu ştiau ce anume am scris, nu citiseră, dar aşa li s-a spus să spună. Eu nu prea înţelegeam de ce-i nevoie de martore, în constatarea unui posibil delict de presă, care nu-i o încăierare pe stradă, care să poată fi descrisă de cineva, şi-atunci avocatul a făcut referire la „constatarea suferinţelor morale”. Nu ştia că suferinţele morale le constată şi eventual le cuantifică psihologul, psihiatrul sau măcar duhovnicul, dar a înţeles, în cele din urmă, şi a încercat şmecheria la ultimul recurs. Pentru că am avut două apeluri la Tribunal şi două recursuri la Curtea de Apel, başca o puzderie de cercetări din partea procurorilor de la tot felul de parchete, cărora Beldiman le trimitea memorii interminabile, culmea ororii fiind sesizarea, prin intermediul DNA Suceava, a procurorilor Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asupra faptului că judecătoarea instanţei de fond îşi petrece vacanţele, împreună cu „infractorul” Drăguşanul, prin insule exotice, care a şi mituit-o cu 30.000 euro, ca să nu-i dea câştig de cauză martirului dreptăţii Beldiman. Nu aş fi aflat despre denunţul acesta incalificabil, dacă procurorii respectivi, care nu puteau închide dosarul fără să-mi ia şi mie o declaraţie, nu m-ar fi convocat la Parchetul din Gura Humorului, în calitate de PARTE VĂTĂMATĂ, atunci când au avut alte cazuri prin zonă, mărturisindu-mi că le-a fost jenă să mă convoace, la vârsta mea, în Bucureşti. Citarea respectivă am pus-o la dosar, iar buzincuriştii lui Beldiman au scanat-o, acoperind cu alb calitatea de parte vătămată, spre a ilustra, prin fals şi uz de fals, că pe „infractorul” Drăguşanul îl cercetează cele mai înalte instituţii ale statului.

 

La instanţa de fond, la una din şedinţele cu uşile închise, pe care avocatul le transmitea în direct, cu telefonul, slugilor lui Beldiman, l-am văzut, pentru prima dată, pe măreţul bărbat al judeţului în carne şi oase. Venise însoţit de câteva persoane, probabil rude, ca să asiste la unul din cele două interogatorii la care m-a supus avocatul Grozavu, în seturi de circa 20 de întrebări, una mai stupidă şi mai fără de legătură cu cazul decât cealaltă. Un exemplu:

 

– În noaptea de…, s-a întâlnit acuzatul, la biserica de lângă Palatul de Justiţie, cu Tiberiu Avram, directorul „Monitorului de Suceava”?

 

– M-am întâlnit cu 150 de iubitori ai culturii, cu ocazia manifestării, desfăşurate în sala de la subsol, în memoria regretatului pictor pe sticlă Romeo Calancea. Era şi Tiberiu Avram acolo, am şi stat de vorbă în pauză, fiind noi prieteni de o viaţă şi pentru totdeauna. Nu am negat şi nu voi nega vreodată prieteniile mele temeinice.

 

– Cunoaşte acuzatul dacă preşedintele Consiliului Judeţean Suceava întreţine relaţii sexuale cu angajatele?

 

– Nu mă interesează şi nu m-a interesat vreodată viaţa personală a nimănui; aşa că nu ştiu nimic.

 

– Cunoaşte acuzatul dacă preşedintele Consiliului Judeţean Suceava promovează femeile în baza unor raporturi sexuale?

 

– Am răspuns deja: nu ştiu şi nu mă interesează!

 

Atunci a ridicat mâna măreţul soţ Beldiman şi a rugat instanţa să-i aprobe să-mi pună personal câteva întrebări, acestea fiind deosebit de importante pentru lămurirea speţei. Preşedinta de şedinţă a acceptat, iar dumnealui a repetat, cu glas morocănos, dar apăsat întrebările anterioare.

 

– Nu ştiu, domnule, pentru că nici o femeie din neamul meu nu lucrează în Consiliul Judeţean; dar dacă vrei să afli, de ce nu-ţi întrebi nevasta?

 

Şi, ca să-i nu-i dau prilejul unei răstălmăciri, am adăugat imediat:

 

– Având funcţia de director general în Consiliul Judeţean Suceava, poate că a aflat vreun zvon, dacă o interesează viaţa personală a altora.

 

A doua întâlnire şi ultima s-a produs la instanţa de apel a Tribunalului Suceava, când, prin intermediul avocatului, a cerut să i se dea cuvântul şi i s-a dat:

 

– Domnule preşedinte, ştiţi dumneavoastră cine este cel mai mare intelectual din judeţul Suceava?

 

Uşor luat prin surprindere, pentru că întrebarea nu avea legătură cu dosarul, preşedintele a întrebat mucalit:

 

– Cine?

 

– Domnul director al Direcţiei pentru Cultură. Domnul Aurel Buzincu este cel mai mare intelectual!

 

– Şi care-i legătura cu obiectul cauzei?

 

De data asta, soţul Beldiman a tuşit repetat pentru prima dată.

 

– Am hotărât să mă implic, să-mi iau singur cauza în mâini, pentru că au dispărut probe importante de la dosar…

 

Anticipasem, încă de la fond, când băgasem de seamă cu câte probe false operează avocatul, că voi avea parte de un proces necinstit, aşa că nu am consultat niciodată dosarul nici la arhiva judecătoriei, nici la cea a tribunalului. Iar dacă eu nu aveam cum face să dispară probe de la dosar înseamnă că ori nu au existat – şi nu au existat – ori că au fost sustrase fie de grefieră, fie de componenţii instanţei – ceea ce însemna o enormitate. Că nu am consultat dosarul era lesne de probat pe calculatorul celor două arhive, iar argumentarea mea l-a dezorientat cumva pe vânjosul tribun al presei banului public nemeritat, care a continuat:

 

– Domnule Preşedinte, eu, ca şi domnul Drăguşanul…

 

– O, nuuu!, am ţipat jignit de asemuire, pentru că nici un neadevăr şi nici o insultă grosolană nu mă izbise în suflet ca asemuirea cu Beldiman.

 

Ţipătul meu i-a provocat un acces de tuse seacă viteazului combatant, care, printre chm-uri aglomerate, a izbutit să întrebe:

 

– Nu vă supăraţi, nu aveţi un pahar cu apă?

 

– Nu ţinem!… Domnule avocat, faceţi-vă datoria: căutaţi un pahar cu apă!…

 

Avocatul Grozavu ţâşni pe uşă, dar se vede treaba că ori nu exista un automat cu apă gratuită, ori nu avea mărunt, pentru că a durat mai mult de un sfert de ceas, până s-a întors cu două pahare pline. Între timp, instanţa aştepta răbdătoare, iar eu îmi mutam discret greutatea corpului de pe un picior pe altul. Prin minutul 8 sau 9 de aşteptare, preşedintele a făcut haz de necaz:

 

– Domnule Drăguşanul, nu cumva să-l întrerupeţi pe orator, că vă amendez!…

 

– Nu o fac, domnule preşedinte: ascult cu interes.

 

După mai mult de 15 minute, muindu-şi buzele în apa din pahar şi sorbind un strop, oratorul mai tuşi de câteva ori, ca să-şi regleze vocea, apoi, luând o poziţie marţială, a declamat sigur pe sine:

 

– Eu atât am avut de spus! Vă mulţumesc.

 

Şedinţa s-a încheiat. La dosar exista doar recursul soţului Beldiman, deşi procesul fusese declanşat de către soţ şi soaţă. Crezusem că soaţa s-a retras din proces şi la fel o fi gândit şi instanţa, dar, până la recursul de la Curtea de Apel, la dosar se infiltrase şi recursul soaţei Beldiman, aşa că s-a putut invoca un viciu de procedură, care să permită rejudecarea apelului.

 

Cum nu existau probe că i-aş fi insultat sau calomniat pe vreunul dintre cei doi în-soţiţi în înşfăcarea miliardelor publice printr-o licitaţie trucată, avocatul Grozavu s-a grăbit să le confecţioneze, folosindu-se, cu rea-credinţă, de zeci de materiale, inclusiv poezii, inclusiv texte din clasici sau articole din presa din vremea primului război mondial, pe care le publicam drept fişe, spre folosul tuturor, dar necesare şi mie pentru scrierii cărţii „Bucovina şi suferinţele ei /1914-1918”. În aceste condiţii, în concluziile scrise, depuse la instanţa de fond, am sintetizat esenţa acelui proces  stupid, aşa că le voi reproduce doar ca să economisesc spaţiu, pentru că mai sunt atâtea altele de povestit:

 

 

„Doamnă Preşedinte / În condiţiile în care:

 

a). v-aţi ante-pronunţat în cauză, la începutul primei şedinţe de judecată: „Veţi avea posibilitatea să faceţi recurs” (de ce eu, de ce nu ei? Ascultaţi înregistrarea);

 

b). aţi deturnat cauza spre pretinse suferinţe colaterale, fără a mi se permite proba verităţii pentru nici măcar un singur articol incriminat;

 

c). aţi ignorat falsul şi uzul de fals de care au abuzat pârâţii (60, din 80 materiale, care nu au nici o legătură cu cauza, inclusiv poezii şi pagini de istorie sau de istorie culturală românească, dar şi pamflete întru apărarea actului cultural de alte abuzuri, nu de cele ale soţilor Beldiman);

 

d). aţi ignorat necurmata hărţuire la locul de muncă, la care mă supune reclamantul Beldiman Tiberiu-George de 15 luni de zile;

 

e). aţi ignorat probele însuşirii necuvenite a peste 2 miliarde 300 milioane lei, de către firmele soţilor Beldiman, prin metoda redactării defectuoase a invitaţiei de participare şi a fişei de date a achiziţiei, după cum rezultă din Decizia nr. 1757/C4/1958/1969, din 16.10. 2015 a Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi din Decizia nr. 3767, din 24 noiembrie 2015, a Curţii de Apel Suceava, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în care se spune că „redactarea documentaţiei ţine de culpa şi răspunderea juridică a autorităţii contractante, nu a ofertanţilor”;

 

g). având de ales între hărţuire necontenită şi o decizie nedreaptă, în care instanţa s-a ante-pronunţat,

 

înţeleg că nu mai am nici o şansă de a beneficia de dreptate şi, tocmai de aceea, declar că nu voi face recurs, acceptând, într-o ante-pronunţare consonantă cu ante-pronunţarea dumneavoastră, ceea ce veţi hotărî, drept decizie finală şi irevocabilă.

 

 

1). Acţiunea în daune reprezintă un denunţ calomnios, plin de falsuri, dar şi de insulte şi calomnii la adresa mea, care continuă calomniile şi insultele din „adresele” către Centrul Cultural „Bucovina”. Activitatea mea jurnalistică, denunţată mincinos drept „prejudiciu moral cauzat reclamanţilor”, conţine 38 de articole, din care doar 7 cu menţionarea numelor reclamanţilor, respectiv:

 

4 decembrie 2015: „Mardeiașii clanului Beldiman” – un material împotriva „complicilor directoarei Consiliului Judeţean Suceava, Mihaela Beldiman, şi ai soţului ei, Tiberiu Beldiman, de care, până ieri, nici nu auzisem că există, deşi cică se dă, în ultima vreme, fără a fi, „jurnalist de investigaţii”.

 

6 decembrie 2015: „Publicitatea judeţului, şpagă pentru clanul beldiman” – răspuns la tentativa de linşaj de presă din „Suceava LIVE” (3 decembrie 2015), în care mă apăr, cu autografe şi dedicaţii, de „bicisnicia (unor) beldiman-ghincea-covaşă (care) se intervievează reciproc şi spun ce om rău, ce decăzut, ce duşman al democraţiei şi al culturii aş fi eu, deşi nu-s decât duşmanul furturilor şi al prostiei”.

 

8 decembrie 2015: „Şpăgi, de la Direcţia Silvică Suceava” – material jurnalistic despre „valurilor de parale publicitare care se scurg spre pseudo-media tovarăşilor Beldiman, Ghincea şi Covaşă”.

 

22 decembrie 2015: „Preşedintele Nechifor protejează Mafia Beldiman” – în care denunţam pasivitatea conducerii Consiliului Judeţean Suceava faţă de licitaţiile trucate şi în care scriam că „aflasem, între timp, de toată tărăşenia sistemului mafiot Beldiman, dar încă nu ştiam că doamna Mihaela Beldiman, în loc să anuleze licitaţia cu cântec, tocmai orchestra un adevărat linşaj civic, la care urma să mă supună, ca să-mi închidă gura. Mie puţin îmi pasă şi de Beldiman Tiberiu, şi de Beldiman şefa, şi de toţi covaşii de care se folosesc, dar cu nici un chip nu pot accepta să se fure, din impozitele noastre, minimum 2,3 miliarde aşa, de-un moft de „ajunşi la putere”.

 

4 ianuarie 2016: „Afacerea publicitatea furată” – material prin care anunţam înfiinţarea rubricii despre publicitatea trucată, şi în care întrebam retoric: „unde era audienţa, tovarăşă Beldiman?”.

 

5 ianuarie 2016: „Cum am salvat 50.000 euro bani publici” – prezintă adresele-hărţuire, în preambul scriind: „flerului meu jurnalistic, probat de-a lungul anilor, spunându-mi că trucarea licitaţiei CJ are o legătură cu directoarea Mihaela Beldiman, fie şi din perspectiva unui clar conflict de interese. Nu aveam şi nu am nimic cu Mihaela Beldiman, dovadă că, într-una dintre cărţile lansate în ianuarie 2015, îi şi dedicasem un poem în acrostih (Cântecul cântăreţului cântând) şi precizând că „vă las să citiţi capodoperele semnate de covaşă şi beldiman”.

 

9 februarie 2016: „Se cere cenzură pentru site-ul drăguşanul.ro” – „Organizatoarea licitaţiilor de atribuire de publicitate a Consiliului Judeţean Suceava, distinsa doamnă director Mihaela-Elena Beldiman a Direcţiei generale organizare, resurse umane şi achiziţii publice , şi câştigătorul obişnuit al acestor licitaţii portret robot, la fel de distinsul domn neziarist şi nejurnalist Tiberiu-George Beldiman”.

 

Unde sunt insulte şi calomnii în aceste texte?

 

 

2). În denunţul calomnios, pe care îl reprezintă acţiunea în daune, sunt formulate următoarele calomnii şi insulte:

 

„pârâtul, exercită în prezent profesia de ziarist” (corect, în română: „pârâtul exercită, în prezent, profesia de ziarist” – unde şi cine mă plăteşte?

 

„prin intermediul unui număr de aproximativ 38 articole… pârâtul a întreprins o campanie de denigrare la adresa reclamanţilor” – nu există nici o menţionare a numelui Tiberiu Beldiman, până în 4 decembrie 2014, iar celelalte materiale menţionează rar numele unui decident public, Mihaela Beldiman; sunt trecute drept calomnii – un capitol despre anul 1914 în Bucovina, ba chiar şi o caricatură din „Moftul” lui Caragiale.

 

Faptele de denigrare cică „din data de 01.12.2015, acestea s-au înteţit ca frecvenţă şi ca intensitate” – solicit dovada că în articolele din 1, 2 şi 3 decembrie i-am menţionat numele.

 

„limbajul folosit de pârât a fost unul insultător, prin adresarea unor calificative ofensatoare la adresa reclamanţilor” – Solicit dovada pe texte.

 

„Iar până atunci vine DNA şi vă saltă, buclucaşilor!” – solicit proba, pe text, că se referea la reclamanţi şi nu la „mardeiaşii”, care au încercat un linşaj public în „Suceava LIVE”.

 

Solicit, de asemenea, dovada că expresiile mai dure din polemica provocată de „Suceava LIVE”, nu se refereau la „mardeiaşi”, ci la reclamanţi.

 

3). Linşajul mediatic, săvârşit de „Suceava LIVE”.  În „Suceava LIVE”, din 3 decembrie 2015 (PROBA 1 B, filele 7-11), s-au făcut afirmaţii cu adevărat ofensatoare, insultătoare şi calomnioase, la care am fost obligat să ripostez, printre care (PROBA 2A, filele 12, 13), cu trimitere directă doar spre mine: aş fi săvârşit „atacuri dure la adresa românilor”, „gestionar din umbră al fondurilor publice”, „o ruşine pentru breasla noastră”; „conectat la ţeava banului public”; „nu-l interesează legea”, „nu mai are capul bine înfiletat”, „mercenar de presă”, „bătrân parvenit intelectual, ajuns şarlatan de presă”, „a lins clanţa la uşi atâţia ani”, etc.

 

Unui astfel de limbaj, am fost nevoit să-i răspund, cu abţineri, folosind jargonul pe care să-l priceapă şi „mardeiaşii” angajaţi de reclamanţi.

 

4). Calomniile şi insultele oficiale, folosite de Beldiman Tiberiu-George. Printr-o campanie de hărţuire, reclamantul Tiberiu Beldiman s-a folosit, în dauna mea, făcând presiuni asupra conducerii Centrului Cultural „Bucovina pentru a fi demis, de următoarele calomnii şi insulte:

 

În Adresa înregistrată cu nr. 4094 din 16.12.2015, sunt acuzat că:

 

folosesc „forme de discriminare bazate pe aspecte privind convingerile politice, starea materială, sănătatea şi sexul” (PROBE 2 J1, fila 67).

 

nu am „un limbaj şi un comportament bazat pe respect, bună-credinţă şi corectitudine” (PROBE 2 J1, fila 67).

 

„Ion Drăguşanul a continuat cu denigrarea instituţiei sub autoritatea căreia se află, precum şi a persoanelor din conducere (PROBE 2 J1, fila 69).

 

„a dezvăluit informaţii la care avea acces în exercitarea funcţiei” (PROBE 2 J1, fila 69).

 

„a transmis ameninţări cu darea în vileag a unor fapte reale sau imaginare” (PROBE 2 J1, fila 71).

 

îmi inventează „instabilitatea psihică ce rezultă din atacurile media virulente” (PROBE 2 J1, fila 71).

 

 

În Adresa înregistrată cu nr. 4215 din 29.12.2015:

 

susţine că aş fi „mânat de rea-credinţă şi de ură faţă de femeile conducător” (PROBE 2 J1, fila 74) etc.

 

5). Materialele incriminate, care nu conţin un astfel de limbaj şi nici denigrări la adresa reclamanţilor, vizaţi doar din perspectiva funcţiilor deţinute şi a faptelor, şi nicidecum în calitate de soţi, sunt:

 

a). articole de cultură, folosite abuziv şi mincinos de către reclamanţi (PROBA 2 M, filele 92-105), fie caricaturi – gen umoristic neincriminat de nici o lege din lumea civilizată;

 

b). denunţarea, cu probe, a unor atribuiri de publicitate (PROBA 1 A, filele 1-6; PROBA 1 B, filele 7-26, PROBA 2 F, filele 42-47; PROBA 2 G, filele 48-50, PROBA 2 I, filele 51-54; PROBA 2 K, filele 84-88, PROBA 2 L, filele 89-91; PROBA 4, filele 107-113 – probă încă neincriminată, dar care dovedeşte existenţa unei mafii corupte în Consiliul Judeţean Suceava), fără a şti că beneficiarii trucării, aflaţi şi în conflict de interese, şi în incompatibilitate, erau, pe de o parte, Directoarea Consiliului Judeţean Suceava, pe de altă parte – consilierul judeţean, care îi este soţ;

 

c). polemica pe care am susţinut-o, apărându-mi onoarea cu CV-ul, cu afişe ale manifestărilor pe care le-am înfiinţat şi coordonez sau cu dedicaţii şi autografe (onoarea se spală cu onoare, nu cu bani!), împotriva linşajului de presă la care m-au supus „mardeiaşii” de la „Suceava LIVE”, dar fără a folosi adjective la adresa reclamanţilor (PROBA 2 A, filele 12, 13; PROBA 2 B, filele 14-26, PROBA 2 D, filele 27, 28; PROBA 2 E, filele 29-41 );

 

d). denunţarea hărţuirii, la care m-au supus reclamantul şi unul dintre ne-ziariştii săi (PROBA 2 J 1, filele 55-63; PROBA 2 J 2, filele 64-74; PROBA 2 J 3, filele 75-83; PROBA 3, filele 105, 106).

 

Pentru toate acestea şi în baza probelor-probe administrate, vă rog să respingeţi în totalitate cererile formulate, în acţiunea în daune, înaintată instanţei de reclamanţii Beldiman Tiberiu-George, CNP …, şi Beldiman Mihaela-Elena, CNP … / 14.02.2017 / Ion Drăguşanul”.

 

În cinci ani de zile, hărţuit, la locul de muncă, în fiecare zi, cu câte două-trei „sesizări”, încheiate invariabil cu somarea conducerii de a mă demite, cercetat inutil de procurorii suceveni în patru dosare penale, toate deschise ca urmare a denunţurilor formulate de soţul Beldiman, care are relaţii excelente pe la parchete, precum şi un al cincilea, deschis la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după ce soţul Beldiman mă denunţase că aş fi petrecut vacanţe, cu judecătoarea de la instanţa de fond, prin insule exotice, depinzând mereu de sentinţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, căreia Beldiman se tot adresa, înregistrând chiar şi sub două numere diferite acelaşi text de plângere, judecându-mă şi rejudecându-mă de câte două ori în instanţele de apel şi de recurs, am pierdut puzderie de timp prin „sălile paşilor pierduţi”, pentru că întotdeauna m-am apărat singur, ca să pot dejuca la timp înscenările la care se pretau avocaţii.

 

În sfârşit, s-a ajuns la ultimul termen al celei de-a doua instanţe de recurs, când tabloidul finanţat cu trei miliarde necuvenite de către Consiliul Judeţean Suceava trecu la atacuri disperate împotriva mea, în intenţia de a influenţa instanţa. Ce scrisesem eu nu mai conta, prioritate având defăimarea şi serafismul soaţei Beldiman, care s-a prezentat în faţa celor trei judecători ai Curţii cu adeverinţe de la psihologi, psihiatri şi, probabil, preoţi, ca să-şi probeze suferinţele morale, datorate efectelor trucării licitaţiei în favoarea firmelor cu sediile la domiciliul personal, deţinute, cum scrie şi în declaraţiile de avere ale directoarei generale, de către soţul Beldiman.

 

Am dus eu numerele tabloidului soţului Beldiman şi nu mică le-a fost mirarea judecătorilor să constate, chiar dacă avocatul tot susţinea că soţul Beldiman nu are nici o legătură cu făcătura aceea de mardeiaşi vag alfabetizaţi, că toate atacurile furibunde la adresa mea erau reproduse, cuvânt cu necuvânt şi virgulă între subiect şi predicat din… ultima întâmpinare depusă la dosar de „partea vătămată” Beldiman, care, în peste 180 de pagini A4, deci vreo 360 de pagini de carte, îşi proba măsura capacităţilor de a născoci vinovăţii şi de a eticheta cu jalnice invective. Dar nu mai conta, pentru că urma sentinţa definitivă, prin care li se recomanda însoţiţilor în trucare de licitaţie să-şi spele obrazurile cu apă şi săpun, pentru că miliarde din punguţa mea cu doi bani nu li se cuveneau. Aş fi putut profita de faptul că în plângere cei doi cereau, printre altele, să mă oblige instanţa să public în toată media suceveană, în regim publicitar, sentinţa definitivă integral şi să o ofer mediei sucevene, care ar fi publicat-o gratuit, dar nu am făcut-o. Mi-am văzut de treburile mele, iar cum minciunile sfruntate, menite să mă compromită, continuau cu aplomb, am decis să mă adresez Justiţiei, fără să bănuiesc măcar că şi unii magistraţi tremură de frica posibilei prejudicieri de imagine, de care ar fi avut parte, dacă optează pentru adevăr şi nu pentru grozavul Beldiman.

*

va urma Capitolul III: „Asasinaţi-l pe Drăguşanul!”

 


Capitolul I: Însoţiţi, soaţa şi soţul

 

 

Ovidiu Donţu s-a oprit în faţa noului preşedinte al Consiliului Judeţean Suceava şi i-a zis răspicat:

 

– Deci ai pus-o director al Direcţiei generale pentru organizare, resurse umane şi achiziţii publice!… Ai grijă, Cătăline: aia deja a regulat doi preşedinţi şi, dacă n-ai să fii atent, ţi-o trage de te zvârle cât colo!

 

Nu a râs nimeni dintre cei de faţă, pentru că avertismentul colorat al parlamentarului sucevean nu avea nici o sugestie sau semnificaţie sexuală. Am întrebat, totuşi, cine-i „aia” şi mi s-a spus un nume care îmi era total necunoscut: Beldiman. Mai departe nu m-a interesat povestea cadristă a partidului care tocmai înşfăcase, prin rotaţie, puterea judeţeană. Nu era treaba mea. Eu venisem la preşedinte cu nu mai ştiu ce problemă de serviciu; de regulă, nu intram în Palatul Administrativ decât dacă eram chemat sau dacă manifestările culturale de care răspundeam se izbeau de ochelarii de cal ai eşuaţilor în sistem, ştiut fiind faptul că activiştii de partid incapabili şi rubedeniile liderilor dintotdeauna s-au bucurat de plasamente călduţe în sistemul culturii, plasamente din care nu mai putea fi deşurubaţi vreodată.

 

Nu mult după aceea, soaţa Beldiman căpătase faimă, o puzderie de salariaţi ai instituţiilor judeţene plângându-se şoptit de abuzuri şi nedreptăţi şi că fură din banul public de rupe. Dintotdeauna, zvonurile au un miez de adevăr, mai gros sau mai subţire înfăşurat în exagerări, dar nici fărâma de adevăr nu mă interesa, pentru că, vorba lui Bolintineanu, „cei ce poartă jugul şi-a trăi mai vor / merită să-l poarte spre ruşinea lor”. Pardon, onoarea, pentru că la noi, la români, nu există ruşine, ci doar onoare mai mult sau mai puţin ştirbită sau şifonată, care „onoare” nu-i de fapt decât o penibilă paradă de imagine închipuită. Şi totuşi, într-una din zile, trecând prin faţa biroului faimoasei eroine a zvonisticii zilei, am devenit curios. Am bătut discret la uşă, închipuindu-mi că dincolo de ea voi întâlni o băbătie cazonă, lacomă şi răutăcioasă, care, pe ultimul parcurs al carierei, şi-a atrofiat total simţul măsurii. Când am intrat în birou, după ce mi s-a răspuns afirmativ, am văzut o femeie tânără, care vorbea cu vioiciune la telefon, apoi, a întrerupt şi m-a rugat să iau loc. Am clătinat din cap a refuz şi am întrebat unde o pot afla pe directoarea Beldiman:

 

– Eu sunt. Luaţi loc, vă rog!

 

Am negat iarăşi din cap:

 

– După faimă, îmi închipuiam că sunteţi aproape de pensie şi că daţi ultimele tunuri. Şi văd că sunteţi un om tânăr. Aveţi grijă, pentru că ar fi păcat…

 

Şi am ieşit. Peste vreo jumătate de oră, pe când îmi deschideam computerul, am fost chemat la telefonul Centrului Cultural „Bucovina”. Era „directoarea Beldiman”, care începu să se dezvinovăţească şi de vini despre care eu nu auzisem, plângându-se de „lumea rea şi invidioasă” – chestie de altfel credibilă, şi de câte şi mai câte. Aveam mult de lucru, aşa că i-am explicat că nu mă interesează nici zvonurile, nici contrariile lor. Nu devenise pentru mine o ţintă jurnalistică, pentru că nu mai practicam gazetăria, iar problemele instituţiei consiliului judeţean să le rezolve cei îndreptăţiţi să o facă, nu eu.

 

În lunile următoare am avut multă bătaie de cap cu organizarea administrativă a Festivalului „Bucovina Rock Castle”, care, pe măsură ce creştea în valoare şi în faimă, inclusiv europeană, făcea să plesnească rânza în rataţii protipendadei culturnice, în care includ, desigur, şi cultele, palier ideologic în care bătălia pentru funcţiile de viitori protopopi cerea vitejeşti implicări în războirea cu satana. Umblau cu lumânarea în mână profesioniştii sutanelor după diavol, mânjind creiere şi înveninând suflete, iar când le arătam cu degetul că diavolul nu umblă aiurea pe pământ, ci s-a înrădăcinat puternic în lăuntrul lor sutanic, băteau în retragere. Dar ce folos, pentru că mie îmi creştea glicemia la peste 300, antrenând o avalanşă de alte valori alarmante ale sănătăţii trupului meu, de care nu mai aveam când avea grijă. Abia în dimineaţa primei zile de festival, când coboram în şanţul de apărarea al Cetăţii Sucevei, trupul începea să-şi regleze singur parametrii, îmbrâncit probabil la normalitate şi de subconştientul căruia îi fusese încredinţat. Iar seara, când difuzoarele de deasupra capului meu îmi palpau vibrant fiecare celulă a trupului, alterându-mi doar recepţionarea acutelor, de pe chipurile fericite ale miilor şi miilor de tineri, care îşi trăiau frenetic propria lor cultură, se desprindea o lumină tămăduitoare, care îmi aducea glicemia la valori normale. Timp de cinci zile, începând de la montarea scenei şi până la plecare muzicienilor, nu aveam timp de odihnă fizică, pentru că plecam din şanţ la ora patru, dimineaţa, şi reveneam cel târziu la zece. Şi totuşi, nimic nu mă odihnea mai mult şi mai revigorant.

 

Fiul meu Andi, adevăratul realizator artistic al festivalului, care făcuse echipă cu Mihnea de la „Luna Amară” şi cu Lucian Csibi de la „Relative”,  ştiind de bolile mele, mă tot chestiona îngrijorat, măcar din oră în oră:

 

– Eşti bine? Cum te simţi?

 

Zâmbeam:

 

– Împlinit: prin tine şi prin ei!

 

Arătam cu ochii spre muzicienii şi voluntarii din stagiu, apoi spre monolitul viu al tinerimii din faţa scenei, fără de care nici o artă nu îşi mai are sens şi ar trebui să dispară.

 

După festival, fără nici o zi de recuperare sau de concediu de odihnă, treceam la celelalte. Începeam, mai întâi, repetiţiile cu „Zicălaşii”, cu care îmi propusesem să scoatem din uitare măcar cânte o sută de cântece străvechi româneşti. Întâlnisem, de-a lungul anilor, tot felul de partituri româneşti, prin vechile publicaţii străine, începând cu cântecul preferat al lui Ştefan cel Mare, „Cucuruz cu frunza-n sus”, publicat în „Wittenberger Gesangbuch” 1531, şi cu cel cântat de lăutarii suceveni, care însoţeau solia lui Ştefan, în 1502, la Krakowia, la înscăunarea regelui Altexander, cântec pe care îl notase călugărul Jana z Lublina şi care, ulterior, avea să se răspândească, sub numele „Haiducii”, pentru că îl dansaseră gărzile domneşti, în variante asemănătoare atât în Polonia, cât şi în Ungaria, ultima variantă maghiară a acestui ancestral cântec al neamului nostru fiind „Marşul lui Ráckóczi”. Chiar şi varianta liturgică, pe care o aranjase pentru orgă Jana z Lublina, o aflasem şi aveam să o reproducem, într-o primă lectură, la momentul potrivit. Cântecul acesta, care stă la originea „Căluşarilor” (melodia lui Sulzer sau Burada), a „Arcanului” şi a tuturor cântecelor „Ardeleanca” sau „Bătuta ardelenească”, obligă la o arheologie spirituală, cu atât mai mult cu cât noi izbutiserăm să găsim două variante ale „Arcanului” în Muntenia, una în Oltenia şi una în Dobrogea, iar dacă am mai fi avut sprijin, am fi putut identifica toate cele douăsprezece „Arcane” (arce zodiacale), despre care vorbea J. A. Vaillant, în 1857, într-o lucrare publicată la Paris.

 

Datorită trudnicei munci a „Zicălaşilor”, am putut înţelege mai uşor mărturiile despre „datul iniţial”, cum numea René Guenon, Datina, iar „Cartea Datinii”, la care lucram încă de pe atunci, se contura ca o desluşire de cale; îmi zăream strămoşii, pentru că le auzeam bucuriile şi amarul, pulsând sub arcuşul viorilor. Fără să asculţi, nu poţi înţelege, iar arborele cosmic al spiritualităţii neamului, căruia îi cunoaştem doar crenguţele, pe care le numim folclor, nu-ţi dezvăluie trunchiul şi, cu atât mai puţin, rădăcinile.

 

Cântecele vechi, numite zicale pentru că se interpretau numai orchestral, ne-au dat multă bătaie de cap, pentru că lăutarii de odinioară trebuiau să scoată un maximum de plăcere din nişte instrumente rudimentare, aşa că primaşii Adrian Pulpă şi Narcis Rotaru s-au văzut obligaţi să descoperă singuri tehnici străvechi ciudate, de care făceau mare haz, după ce le desluşeau. Formasem, împreună cu cei doi violonişti, şi cu starostele Petru Oloieru, cu bracistul Răzvan Mitoceanu, cu contrabasistul Ionuţ Chitic şi cu vocaliştii Constantin Irimia şi Mihai Hrincescu o adevărată familie, în care şi-au găsit imediat loc şi tehnicienii Dănuţ Lungu, Nicolae Gabi Sandu şi Lucian Căluşeriu. Cântau şi, pe măsură ce ascultam, ştiam unde trebuie să caut în continuare. Am vreo şase mii de partituri, din care am fonotecat doar vreo două mii. Apoi s-a tras oblonul interdicţiei recuperării de nepreţuit pe care o făceau „Zicălaşii”, pentru pohta soaţei şi soţului Beldiman, care considerau că autoritatea şi fărâme din miliardele Consiliului Judeţean Suceava li se cuveneau lor, stăpânitorilor de drept ai sclavului Flutur şi ai servilor supuşi ai acestuia. Numai că, pe atunci, nu ştiam ce urma să se şi să mi se întâmple, aşa că, pe când mă întorceam de la Cetate pedestru, împreună cu Tiberiu Cosovan şi cu Mihai Pînzaru-Pim, şi, din staţia de microbuz pentru comunele Ipoteşti şi Bosanci de pe strada Mitropoliei, m-a salutat un glas de femeie, întorcând capul, am exclamat aproape cu bucurie:

 

– Doamna Beldiman!…

 

Pim, impresionat că directorul general al Consiliului Judeţean Suceava, face naveta spre domiciliu cu microbuzul, a devenit glumeţ şi amabil, în vreme ce Cosovan, care ştia zvonurile pe care le aflasem şi eu, era ceva mai rezervat. În vremea aceea, scriam o a doua carte de poeme, dedicată, prin tehnica acrostihului, unor suceveni, unii chiar prieteni, alţii doar cunoscuţi. După Revoluţie, când libertatea cuvântului devenea din ce în ce mai reală, nu mai simţeam nevoia să scriu poezie şi îmi trebuia un obstacol în plus, care să mă provoace. Or, ce poate fi mai provocator decât să-ţi ţeşi cuvintele pe iţele rigide ale unor litere de început de vers, fără să pierzi din vedere ţinta existenţială a fiecărui cântec, care nu mai este al tău, după ce îl scrii, ci al celor care l-au înţeles?

 

De câtăva vreme, mă frământa motivul edecarilor de pe Volga, care târau corăbiile spre izvoarele fluviului; purtau lanţuri la picioare şi, odată cu corabia, îşi târau după ei şi umbrele. Oare altfel este existenţa omului în general? Nu cumva şi noi târâm umbra spre izvoare, după desprinderea din întregul căruia i-am aparţinut cândva şi spre care tânjim subconştient de-a lungul trudnicei călătorii spre izvoare? Nu cumva moartea este izvorul cel adevărat al fluviului existenţial, aşa cum susţinea, de fapt, şi Iisus? Ca poezie, ca frământare de inefabil şi de real, sugestia mi s-a părut a fi convingătoare, aşa că, în seara aceea, după ce am dedicat două variante ale temei lui Tiberiu Cosovan şi lui Mihai Pînzaru-Pim, am încercat şi o treia variantă, folosindu-mă, în acrostih, de numele doamnei Beldiman, pe care nu aveam de ce să o consider vrăjmaş, şi nici măcar acum, când scriu această carte, nu văd în ea decât o victimă, căreia poţi să-i reproşezi cel mult laşitatea. Dar curajul sau laşitatea fiecărui om nu se apreciază şi nici nu se reproşează, pentru că nimic nu ne îndreptăţeşte la aşa-ceva. Curajul sau laşitatea înfrumuseţează sau urâţeşte calea fiecăruia, târâtul umbrei spre izvoare devenind lai lesnicios sau mai anevoios.

 

Nu mult după aceea, unul dintre „prietenii” de pe facebook (eu acceptam fiecare cerere, fără să verific din partea cui vine), „Ducatul Bucovinei” îmi trimitea o întrebare absolut imbecilă, care cică făcea parte dintr-un sondaj de opinie: „A cui este Bucovina?”. De parcă fiecare ţaţă, conştientă că părerea ei contează, trebuia să-şi dea cu presupusul, atunci când nici un document din cancelariile polonă şi maghiară, din ultimele şase veacuri, nu susţine că Bucovina nu ar aparţine Moldovei. E drept că şi polonii, şi ungurii şi-ar fi dorit stăpânirea Moldovei, dar fără a pune la îndoială faptul că Bucovina este pământ al statalităţii moldave. Şi-atunci, care-i sensul acelui „sondaj de opinie”, pe care, înainte de a şterge „Ducatul Bucovinei” din lista de prieteni, l-am catalogat drept „idiot de-a binelea”, catalogarea vizând şi sondajul, şi autorul acestuia, care se închipuia Duce de Bucovina: Beldiman Herzog von Bukowina. Închipuie-se şi Patriarhul Chiril, dar cât mai departe de spaţiul existenţei mele de fiecare zi.

 

În prima zi de decembrie a anului 2015, dădusem, din întâmplare, peste anunţul Consiliului Judeţean Suceava de atribuire a publicităţii nu mediei consacrate, ci unor site-uri anonime ale unor firme şi mai obscure din Lisaura şi Tişăuţi, care nu aveau nici presă tipărită, nici audio sau de televiziune. Împreună, cele două firme înşfăcau din bugetul judeţean mai vreo două miliarde şi jumătate de lei şi tocmai scoteau „o fiţuică penibilă, de pupat în fund PSD, numită „Suceava” şi nu mai ştiu cum”. Uitându-mă pe cele două site-uri pustii şi fără nici un cititor, am băgat iute de seamă că proprietarul lor mulgea cu hărnicie şi din bugetul Direcţia Silvică Suceava, ceea ce m-a făcut să cred că PSD tocmai îşi făcea o media proprie, pe bani de la buget, cu complicitatea soaţei Beldiman, directoare şi peste achiziţii publice. Nici prin gând nu îmi trecea că banii aceia mergeau în familie, soţul Beldiman visându-se, după cum singur avea să mărturisească, un viitor Avram sau Drăguşanul. Numai că avea şi o nuanţă morbidă în visurile lui rozalii, nuanţă care impunea dispariţia, la nevoie şi din viaţă, a ţintelor sale.

 

Scrisesem articolul „Aici sunt banii dumneavoastră” într-o seară de sâmbătă, iar luni, la prima oră, Covaşă împărţea gratuit exemplare ale tabloidului soţilor Beldiman (încă nu ştiam al cui este), în care două pagini se ocupau de lichidarea mea civică.

 

– Asta-i doar începutul!, hohoti Covaşă, de cum mă zări. Să vedeţi ce va urma şi ce avocat formidabil avem!

 

Minţea. Aveau un avocat slab şi rudimentar în gândire, uşor de învins în faţa unor instanţe nepărtinitoare, dar cinic şi necinstit, care tocmai îşi subordona câte o judecătoare de primă instanţă, prin metoda clasică a stăpânului său: şantajul şi ameninţarea. Prin urmare, transmitea în direct, sub văzul, judecătoarelor, deşi folosirea telefoanelor este „strict interzisă în sălile de judecată” şi, cu atât mai mult, în timpul şedinţelor cu uşile închise; nu-şi data niciodată înscrisurile şi aglomera dosarele, prin rea-credinţă, cu probe false (zeci de poeme, scrise în urmă cu 40-50 de ani, deveneau „probe” de „atac la persoană” în dauna soţului Beldiman). Şi mai pusese la dosar, subestimându-mă, două sentinţe, ale instanţelor de soluţionare a contestaţiilor şi, respectiv, de contencios, prin care se stabilea că vinovăţia pentru o astfel de licitaţie, care nu lua în calcul audienţa publică, este autorul caietului de sarcini, adică soaţa Beldiman.

 

Între timp, în Biroul managerului Centrului Cultural „Bucovina”, soţul Beldiman se străduia să fie cât mai persuasiv în a-l convinge pe Viorel Varvaroi că trebuie să mă demită cât mai urgent, „în numele copiilor” lui minori şi a familiei „din care face parte soţia şi mama noastră”, soaţa Beldiman, „angajată în cadrul Consiliului Judeţean Suceava. Iar Covaşă, care, în numele „Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public”, cerea să i se pună la dispoziţie toate datele cu caracter personal şi estimarea „cantităţii de whisky, sau alte băuturi alcoolice tari”, pe care le-aş consuma anual. Nu ştiam nimic despre această hărţuire prin petiţii, depuse şi înregistrate la Centrul Cultural „Bucovina” câte două-trei pe zi, dar zi de zi, timp de o lună, petiţii prin care soţul Beldiman stabilea că aş fi încălcat mai întâi 15, apoi 21, iar în final peste o sută de prevederi ale legilor şi că e musai să fiu dat afară, pentru că, prin încălcarea legilor (chestie care o constată justiţia, nu un oarecare), aş fi atentat „la reputaţia şi demnitatea familiei” lui, inclusiv a soaţei, „director general în cadrul CJ Suceava”. Mereu şi mereu, soţul Beldiman, care înşfăcase vreo şase sute de milioane şi în anul anterior, când încă era consilier judeţean şi, deci, incompatibil cu orice tip de licitare, stabilea că, „avându-se în vedere şi împrejurările în care faptele au fost săvârşite, gradul de vinovăţie al (sic!) salariatului, consecinţele abaterii disciplinare şi forma continuată a acestora, vă rog respectuos, (sic!) a admite plângerea în forma în care a fost ea solicitată (sic!) şi a decide sancţiunea propusă de reclamant, respectiv desfacerea contractului individual de muncă, concomitent cu extinderea cercetărilor privind răspunderea morală, patrimonială şi penală a lui Ion Drăguşanul şi faţă de instituţiile pe care le reprezentaţi, respectiv Centrul Cultural Bucovina şi Consiliul Judeţean Suceava”.

 

Iar mai târziu, şi mai persuasiv, soţul Beldiman: „în numele familiei mele, aduc la cunoştinţa Comisiei de disciplină trauma psihică şi morală, afectarea emoţională şi a stării de sănătate prin care trec membrii familiei Beldiman, printre care şi minorii… (14 ani, membru Facebook) şi… (5 ani, utilizator Internet), ajungând să trăim în cadrul familiei într-o permanentă stare de temere transmisă de Ion Drăguşanul prin mijloace de comunicare de la distanţă (reţeaua de internet), stare indusă de frecvenţa şi conţinutul materialelor”.

 

Avalanşa de plângeri ultimative, toate ţinute la secret, din voia soţului Beldiman, nu mi-au fost aduse la cunoştinţă, decât odată cu chemarea în faţa comisiei de disciplină, când, ca să mă pot apăra în cunoştinţă de cauză, aşa cum prevede legea, am cerut copii ale reclamaţiilor. Între timp, mi-am aruncat ochii şi pe tabloidul finanţat de CJ Suceava pentru prosperitatea mediatică a soţului Beldiman, în care un Popescu titra „Ion Drăguşanul Mercenarul Negru al presei şi culturii sucevene”, intervievând personalităţi la fel de fără nume ca şi el. Un Titi Roman decidea că „nu este posibil ca personaje precum Ion Drăguşanul să mai facă jurnalism în viitor. Este o ruşine pentru breasla noastră”; Covaşă, mai duplicitar, începea cu „este un editorialist bun”, „îmi place cum scrie”, „probabil a făcut şi lucruri bune pentru cultură, dar există riscul să se uite de ele, dacă va mai continua cu execuţii media”, apoi, după încă o concesie („are cuvintele la el”), trecea la verdicte: „are probleme patologice şi face jurnalism toxic”. Iar Tilihoi, versificând nătâng, îmi băşcăliza străbunii, răzeşii şi călăreţii de Coţman Gâză, cu blazon păstrat până pe la 1880, când a fost cioplit pe piatra mormântală a stră-străbunicului meu Nicolae (sabia vikingă solstiţială, deasupra omului în poziţia sumeriană a zeilor, piatra ciudată închipuind simbolul universal al Fecioarei Cereşti), mărturia aceea fiind scoasă din pământ de către verişorul Viorel Gâză, care o va amplasa la loc de cinste în cimitirul din Plopeni.

 

Fără nici o biografie măcar jurnalistică, toţi aceşti slugoi ai soţului Beldiman decideau că aş fi o ruşine pentru breaslă, că fac un jurnalism toxic şi că trebuie să dispar. Minţeau şi când susţineau că aş fi atacat câţiva tineri jurnalişti, textul meu vizând doar înşfăcarea necuvenită a miliardelor  Consiliului Judeţean Suceava. E de prisos să mai spun că, de-a lungul timpului, am fost singurul ziarist sucevean care a luat atitudine împotriva terfelirii unor jurnalişti în instanţă, printre beneficiarii unei astfel de solidarităţi numărându-se Maricari din Câmpulung, Doina Boghean, Dumitru Teodorescu şi chiar Sorin Avram, care ştie să se apere şi singur, din Suceava. Bineînţeles, în memoriile înaintate Curţii Supreme de Justiţie, soţul Beldiman avea să denunţe solidaritatea mea cu „infractori ca Dumitru Teodorescu sau Florin Sinescu” împotriva Justiţiei, când eu mă solidarizasem cu victimele inocente şi mă ridicasem doar împotriva injustiţiei, Justiţia aflându-i, în cele din urmă, pe regretatul director al ziarului „Crai nou” şi pe fostul prefect Florin Sinescu din Suceava nevinovaţi.

 

Peste noapte, contribuţia mea la modernizarea şi democratizarea presei sucevene era violent mânjită de nişte nefăcători de presă, aflaţi în solda soţului Beldiman, dar cam târziu, pentru că „Istoria jurnalismului din România în date”, publicată la Editura Polirom din Iaşi de un grup de universitari, coordonaţi de Marian Petcu, îmi consacrase deja contribuţia reală şi eficientă în presa românească postrevoluţionară, iar Biblioteca Naţională a României declarase un pamflet, pe care îl publicasem în „Ziua”, drept cel mai bun articol al anului în România. Nu-mi mai amintesc titlul pamfletului împotriva limbajului uneori huliganic al lui Corneliu Vadim Tudor şi al discipolului său sucevean, Ioan Băncescu, pe care îl scrisesem, în tehnica colajului, doar cu citate din opera lor jurnalistică. Băncescu a vrut să-i spăl obrazul cu un miliard, dar instanţele i-au recomandat apă şi săpun; Corneliu Vadim Tudor nu s-a supărat, dovadă fiind faptul că, ulterior, toate publicaţiile sale au reprodus, în foiletoane, cartea mea „Ultimul proces de presă”, în care povesteam cum şi Gheorghe Flutur a vrut să-şi spele obrazul cu două miliarde de la mine (mă confunda cu pădurarii Ocolului Vama), dar şi lui i-au recomandat instanţele binefăcătoarea apă, în amestec cu mult, mult săpun, detergenţi şi înălbitori.

 

  *

 va urma – Capitolul II: vacanţe exotice, cu judecătoarea