Suceava în 1871 | Dragusanul.ro

V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (VII)

 

Palatul Domnesc.

 

De la Sf. Dimitrie pleacă o stradelă spre miazăzi, care dă în strada în care se află Otelul „Moldavia” şi, faţă cu aceasta, Diregătoria Co­munală. La zidirea acestui hotel, s-ar fi aflat pivniţe imense, unele cu două rânduri. Tot în aceeaşi stradă, pe aceeaşi parte, dar cam în capătul dinspre nord al străzii, se afla al doilea otel mare al Sucevei, la zi­direa căruia s-ar fi găsit iarăşi pivniţe de asemenea natură, şi diferite temelii de zidiri ve­chi, din a căror piatră s-ar fi construit în totul acest al doilea otel. Pivniţele şi zidirile, descoperite la zidirea celor două oteluri, prin munificenţa şi soliditatea lor, se cred a fi din încăperile Palatului Domnesc.

 

Calea Domnească (acum Strada Domnească), trecând prin centrul oraşului şi coborând spre biserica Mirăuţii, lasă, în stânga, biserica Sf. Dimitrie, pe urmă înainte de ajunge la biserica Mirăuţilor, lasă în dreapta şi cam de­parte Capela Sf. Ioan Botezătorul, după care trece pe la dreapta bisericii Mirăuţilor, de unde coboară spre înfundătura Cetăţii. Dacă toate ipotezele de mai deasupra sunt adevărate, atunci Palatul Domnesc, cu încăperile şi curţile sale, ar fi ocupat spaţiul mărginit, la apus – cu strada în care este Diregătoria Comunală; la miazăzi – cu linia ce merge, de la Diregătoria Comunală, drept spre răsărit, pe deasupra râpei Şipotelor; la miazănoapte – cu Calea Domnească; şi la răsărit – prin linia ce, cu puţin mai la vale de capela Sf. Ioan Botezătorul, împreună cele din urmă două linii.

 

 

Populaţiunea Sucevei.

 

Dimitrie Cantemir, în locul citat în des­crierea noastră despre ruinele Cetăţii, zice că Suceava ar fi avut 16.000 case şi 40 biserici. Numărul caselor nu-l cred mult exagerat, căci, pe de o parte, podişul pe care stă oraşul este de ajuns de întins, spre a-l fi putut conţine; iar pe de altă parte, oraşul se pare a fi fost peste măsură des: nu se face actualmente nici o clădire nouă, chiar şi pe locurile din timp imemoriabil virane, fără de a nu se da de urme de clădiri vechi.

 

Pentru biserici, care şi astăzi sunt nume­roase, tradiţiunea populară merge nemăsurabil mai departe decât afirmaţiunea lui Dimitrie Cantemir: n-apucasem a mă instala la otel, când un român sucevean, pe care-l întrebam despre principalele edificii şi ruine, mă asigură că, în Suceava, din vechi au fost pe atâtea biserici, pe câte şi zile în an!

 

Nimic nu poate să încânte imaginaţiunea po­pulară, să măgulească amorul propriu al unui oraş decăzut, şi să ne dea, într-un mod mai palpabil, ideea despre mărimea şi străluci­rea vechii Suceve, ca această credinţă că ea era un oraş în care nu trecea zi lăsată de la Dumnezeu, fără ca românul, creştinul din ea, să nu fie chemat la o prăznuire!

 

Ce e drept, Părintele Grigorovici, cu tot entuziasmul său pentru gloria şi strălucirea trecută a Sucevei, este departe de a admite existenţa, vreodată, în Suceava a unui număr măcar pe jumătate atât de colosal de biserici, deşi Sfinţia sa crede că numărul indicat de Dimitrie Cantemir ar fi cu mult mai jos decât adevărul. Faptul este că clădirile mai noi, din ultimii ani chiar, au descoperit temeliile multor biserici, a căror existenţă nici s-a presupus. Apoi mai sunt şi bisericile care, aflându-se părăsite din amintire de nemuri, au fost, în ultimele decenii, rase cu desăvârşire. Tote, deci, ne fac a crede că numărul bisericilor Sucevei, indicat de Principele Dimitrie Cantemir, este asemenea departe de a se putea considera exagerat.

 

Astăzi, se socotesc, în Suceava, 2.000 de case, cuprinzătoare între 8-10 mii suflete. După naţionalităţi, distribuirea lor ar fi; 2 cincimi – români; câte 1 cincime – evrei şi armeni; restul – ruteni, lipoveni şi nemţi.

 

Marca actuală a Diregătoriei Oraşului este: deasupra, pajura nemţească, iar de dedesubt, Sântul Gheorghe călare, ucigând scorpia.

 

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

Obiectele depuse la Bibliotecă

 

a).  Din partea Părintelui Grigorovici:

 

Două ghiulele seci, găsite în castramentul Cetăţii.

Un Traian de argint (monedă), găsită în Cetate.

 

Un sold de aramă, pe o parte ecuson înflorit, în care se văd două chei încrucişate, şi, dedesubt, o cruce; în jur, din inscripţiune, se mai citeşte: SOLIDVS, şi, la urmă, s-ar vedea: 5. 2. Pe revers: o harpă răsturnată într-un C, deasupra căruia stă coroana regală; din inscripţiune se citeşte cu greutate: CHRITIANA (sau Chritina) D. G. R. S.

 

Un sold de aramă, mai bine conservat. Ecusonul, mai înflorit, ar cuprinde alte însemne decât întâiul; împrejurul său se citeşte: SOLIDVS LI. … 1671 (?). I. Marca, pe revers, ca şi la întâiul, cu inscripţiunea foarte citeaţă: CHRITINA. D. G. R. S.

Un sold şi mai bine conservat, dar cu tăie­tura neregulată. Acelaşi ecuson şi marcă, ca la întâiul. Din inscripţiu­nea în jurul ecusonului se vede: SOLIDVS.5. 8.; din inscripţiu­nea de pe revers, tăietura monedei nu ne lasă a vedea decât: … NA. D. G. R. S.

 

O monedă de tăietură cu totul neregulată: Ecusonul, format de aripile (unui vultur?), închide ancora şi funia, care spânzură de încheietura aripilor printr-o agrafă în forma unui Ϯ. Inscripţiunea din jur lasă a se vedea numai: … BLI, apoi două sau trei litere capitalice-de-petit, după care o literă mare, ca şi cele trei precedente, necitibile, dar care s-ar lega cu următoarele RI, după care urmează iarăşi o literă necitibilă; în fine, WI. Pe revers, segmentele a două monede, lăsând între ele un spaţiu punctat. Pe un segment se citeşte CARO; pe al doilea segment, se vede anul 1660; sub acest an, se vede M (jumătatea unui M sau jumătatea unor litere ce, împreună, ne-ar da, în partea superioară, această formă).

Aceste ultime patru monete sunt găsite în Târgul Siret.

 

O monedă de aramă, găsită în Bosancea (la răsăritul Sucevei). Pe o parte are, în loc de ecuson, un A într-un G (Gustav Adolf?); împrejur, inscripţiune necitibilă. Reversul ne-ar înfăţişa forma întunecată a unui cap şi o inscripţiune greu de citit.

O monedă de argint ungară (găsita în grădina Părintelui G. L. Grigorovici, în Suceava) mâncată deasupra. Ecusonul, împărţit în patru compartimente, prin două drepte perpendiculare, cuprinde în mijloc un ecusonaş. Compartimentul su­perior din stânga arată linii orizontale, cel superior din dreapta prezintă o cruce; cele două comparti­mente inferioare şi ecusonaşul cuprind înflorituri (?). În jurul ecusonului se mai citeşte: FERDINAND. D. G. R. Pe revers se văd: în mijloc, Născătoarea Domnului cu Pruncul în braţe, la stânga căreia, în jos, un H., şi, la dreapta, tot jos, un R. În jur se citeşte: PATRONA VNGAR.

 

Un solid de aramă, mai gros decât prece­dentele. Pe o parte are vulturul, cu crucea în piept, şi, în jur, inscripţiunea SOLIDVS … POLO … 166. Pe revers, capul, cu inscripţiunea CAS. (Casimirus) R. mai înăutru SOLIDAR.

Un solid de aramă, mai mic ceva decât precedentul. Pe partea cu vulturul se vede SOLID. REG. Pe revers se zăreşte un cap şi din inscripţiune se mai văd trei litere ultime: (PO) LON.

 

O monedă de argint subţire şi ştearsă. S-ar părea că prezintă urme de scriptură turcească.

O monedă de aramă ştearsă. Inscripţiunea se vede a fi latină şi, pe o parte, s-ar părea că se vede figura unui om călare.

Ultimele patru monede s-ar crede găsite în Suceava.

 

Toate monedele donate de Părintele Grigorovici, afară de Trajan, au meritul de a ne prezenta, du­pă toată probabilitatea, etaloanele monedelor mărunte de aramă şi argint care aveau curs la noi, în jumătatea ultimă a secolului 17.

 

b). Din partea autorului:

 

O monedă de argint subţire, mai mare decât precedenta monedă de aramă, găsită de un nepot al meu, în Iaşi, în curtea fratelui meu, ce vine lângă şcoala din Sărăria. Pe o parte a ei se citeşte: SIGIS. AVG. REX. POMM (ERANIAE), în jurul unei steme mitropolitane (?). Pe revers se vede figura unui sutaş călare, cu suliţa ridicată, în jurul căreia se citeşte: DVCAT. LITVA. MCR.

 

O bucată piatră de lavă, impregnată cu var şi cărămidă, din zidul Cetăţii Sucevei, şi alte două bucăţele mai mici de lavă (Palade, V. I, O excursiune la Suceava / 17 şi 18 august 1871, Iaşi 1871).


V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (VI)

 

Sf. Ioan Botezătorul.

 

Se află într-o ogrăjoară, ce vine nu departe de râpa şipotelor. Această capelă se află sub îngrijirea parohului de la Sf. Dimitrie. În dosul capelei şi lipită de pridvor, este mica sa clopotniţă, sub care se află o gropniţă ce merge până sub biserică. Totul într-însa e restaurat. În fundul pridvorului, într-o ocniţă, se vede o zugrăveala foarte rău restaurată, care reprezintă capul de zimbru cu steaua între coarne, având deasupra, dedesubt şi pe de laturi câte o roză. Lângă catepeteasmă, spre strana mare, este un sfeşnic mare de alamă, masiv, de un stil foarte vechi, şi care s-a găsit în ţintirimul bisericii Mirăuţi. În partea opusă, servind de picior pentru aprinzător, se află, nu se ştie de când, un postament mic de piatră, cioplit în şase feţe, având pe una din ele o inscripţiune în slavoneşte.

 

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Biserica Mirăuţii.

 

Numita astfel de la suburbia în care vine (eroare: numele vine de la destinaţia ei iniţială, de biserică de mir a Moldovei; cartierul se numea „al Muntenimii de jos” sau „La Bursuci” – n. n.), şi care poate că ea singură şi-a luat numirea de la o familia mai însemnată sau mai numeroasă, care popula acesta suburbie din început.

 

Familia Mirăuţi este comună între locuitorii noştri săteni, mai cu seamă în partea muntoasă a Moldovei. Mi s-a întâmplat la Seminarul din Socola să am chiar un elev cu această familie.

 

Biserica Mirăuţii are hramul Sf. Gheorghi, patronul ţării a cărei Mitropolie a fost din timpurile cele mai îndepărtate. Nu se ştie de când e fondată (a fost durată, odată cu Cetatea, între anii 1374-1391, de către Petru Muşat, şi reclădită de Ştefan cel Mare, între anii 1482-1491 – n. n.). După o credinţă foarte contestată de alţii, zidirea ei nu s-ar ridica mai departe de Alexandru cel Bun. Biserica este mare şi impunătoare. Încă de demult stătea în ruine şi des­coperită, când, la 1854, nemţii, pregătindu-se a intra în Principate (din partea puterilor garante, odată cu retragerea trupelor ruseşti şi turceşti – n. n.), au concentrat trupe în Suceava, unde, neavând magaziile necesare pentru hrana cailor, au acoperit, între altele, şi biserica Mirăuţii, făcându-i pe dinăuntru trei rânduri de racle, şi au întrebuinţat-o astfel, mai mulţi ani, ca hambar (anterior, fusese folosită drept cocină a porcilor localnicilor – n. n.). În urmă ne mai făcându-le trebuinţă, au dat-o în chirie, tot cu această destinaţiune! (consilierii orăşeneşti au închiriat-o, spre a fi folosită ca depozit de piei dubite şi nedubite; dacă nu ar fi fost Romstorfer, care să o reconstruiască, am fi pierdut-o pentru totdeauna – n. n.). Era închisă şi n-am putut-o vedea pe dinăuntru.

 

Pe dinafară, a fost peste tot zugrăvită şi se văd, chiar şi acum, în unele părţi urmele picturii. Ferestrele ei, mari din vechi, parte au fost strâmtate mai pe urmă, parte astupate cu totul. Pe dinăuntru, după spusa vizitatorilor competenţi, această biserică este, în adevăr, o capodoperă arhitectonică. Bolţile sale ar fi tot ceea ce are arhitectura română mai îndeplinit în acest gen. După opiniunea arhitecţilor nemţi chiar, bi­serica Mirăuţii este cea mai norocită dintre toate imitaţiunile Sfintei Sofii!

 

Turnul lui Lăpușneanu, de la Sfântul Dumitru

 

Biserica Sf. Dimitrie.

 

Biserică spre apus; turnul, spre răsărit. Turnul acesta (adăugat de Lăpuşneanu, în 1561 – n. n.) e mai înalt decât toate tur­nurile bisericilor Ştefaniene (a fost reconstruită, în anii 1534-1535, în locul celei de lemn a lui Ştefan, din 1497, de Petru Rareş, câte am văzut: e cu mult mai înalt (40 m – n. n.) decât însuşi turnul Sf. Ioan Botezătorul din Piatra. Se vede că a fost construit înadins într-un scop strategic.

 

Forma lui, de la pământ, este: un turn în patru muchii, de două ori mai înalt decât turnul Sf. Ioan cel Nou, peste care se ridică un al doilea turn, hexagonal, pe jumătate de înalt cât partea de dedesubt. În partea superioară a părţii patrunghiulare, pe faţa de către răsărit, se află o piatră mare, în care este cioplită, cu o acurateţe rară, o marcă.

 

Din dreapta (cum te uiţi la dânsa) a acestei mărci se ridică grumazul bine desemnat şi încomat al zimbrului, care suportă capul zim­brului, într-o atitudine profilactică, cu coarnele as­cuţite, mărişoare, înfurcate înăuntru; între coarne, steaua; deasupra grumazului, în linie cu capul, luna, cu figură de om înăuntru; pe partea opusă, soarele; sub cap, la stânga, în deşertul lăsat de grumaz, un ecuson în linii simple şi elegante, cu două compartimente: în cel din stânga, o floare de lis cu trei frunze, sus, şi trei frunze jos, dispuse astfel ca să dea iluziunea unei cruci duble; în partea dreaptă, culorile heraldice (aşa cred), exprese prin trei linii drepte orizontale, ce ocupă numai jumătatea superioară a compartimentului, fără însă de a se prelungi până la extremitatea sa; dedesubtul ecusonului se află rozele. Sub această piatră-marcă stă o piatră mare, cu o inscripţiune în slavoneşte.

 

Deasupra uşii care face intrarea în pridvorul bisericii, se află o altă marcă şi, dedesubtul ei, o altă piatră cu inscripţiune. Marca aceasta este unică în felul său: într-o cunună, formată de două crengi, susţinută de doi copii înaripaţi, se află capul de zimbru, având steaua între coarnele sale. Restaurarea ultimă a bisericii, respectând inscripţiunile şi marca de pe turn, s-a complăcut a înfrumuseţa marca ultimă, zugrăvindu-i capul, cununa, ect., cu culori vii, rău potrivite.

 

Biserica Sf. Dimitrie, ca şi a Mirăuţilor, a stat, mult timp, descoperită şi în părăsire (îi crescuseră arbuşti pe ziduri – n. n.), şi, odată mai cu prefacerea acesteia din urmă în hambar, ea s-a restaurat şi s-a redat destinaţiunii sale. La restaurare, partea cea mai superioară a turnului s-a încunjurat cu un grilaj de fier, pentru observaţiune în contra focului; şi zugrăveala de pe dinafară a bisericii, atacată de timp şi vandalism, a dispărut cu totul sub tencuiala şi zugrăveala ce i s-a suprapus.

 

De intri în pridvor, dai, pe dată, de o pardoseală cu pietre mormântale, aduse din ţintirimul Sf. Dimitrie sau şi a altor biserici. Mai to­ate aceste pietre poartă decoraţiuni înflorite, poate urmele mărcilor diferitelor familii, pe a căror morminte ele au statut; inscripţiunile lor (la cele mai multe, pe margini) sunt în slavoneşte. Inscripţiunile, ca şi decoraţiunile săpate, sunt roase de picioarele închinătorilor. Dar cred că, cu stăruinţă, un cunoscător al limbii slavice tot ar putea să le descifreze, şi aşa poate s-ar restabili genealogia multor familii boiereşti ve­chi sau a înrudirilor domneşti, sau s-ar fixa diferite date istorice. Peste un an sau doi, această lucrare va fi imposibilă.

 

De la pridvor, purced două compartimente: întâi al femeilor, al doilea al bărbaţilor. N-am observat intrare specială pentru acest din urmă compartiment.

 

Cu ocaziunea restaurării mai sus amintită, intrarea strâmtă, care despărţea aceste două compartimente s-au lărgit, în forma unei arcade deschise, care nu mai lasă din vechiul perete despărţitor decât părţile strict necesare pen­tru susţinerea arcadei. Pe acest perete despărţitor, pe faţa dins­pre altar, au fost, din vechi, portretele fundatorilor şi ctitorilor. Dintr-aceste portrete n-au mai rămas decât patru figuri, fără nici o indicaţiune de nume, aşezate toate pe piciorul din dreapta al arcadei; mai la dreapta este o Doamnă, cu coroana pe cap, după dânsa vin două domniţe tinere, cu coroane pe cap, şi tocmai în marginea arcadei, un Domn, cu coroana pe cap. Marginea din stânga a coroanei, a feţei şi a tru­pului Domnului sunt oarecum restabilite prin trăsături grosolane, în culori nepotrivite.

 

Zugrăveala pe dinăuntrul bisericii subzistă, deşi deteriorată în multe locuri. Bolţile bisericii sunt majestoase.

 

Inscripţiunile slavone de pe turn şi de la pridvor, după cum mi s-a spus, fixează data începerii acestei biserici, la 1475, şi data terminării ei, la 1478. Ele mai spun că biserica aceasta a fost construită în preajma palatului domnesc, lângă Calea domnească. Biserica se află clădită într-o mică piaţă ne­îngrădită şi încunjurată, din trei părţi, de căsuţe mici, dese şi murdare.

 

Biserica se aşteptă, curând, la o restauraţie mai îngrijită. Se fac multe promisiuni că, cu acea ocaziune, se vor dărâma clădirile care încunjură şi profanează această biserică. Peste patru ani, se împlinesc 400 ani de la întemeierea acestei biserici. Se speră că, cu acea ocaziune, se va face un serviciu mai extraordinar pentru comemora­rea fundatorului şi ctitorilor acestei biserici. Ar fi ocaziunea cea mai nimerită pentru is­toric, pentru heraldic, arhitect, pictor, arheolog şi pentru strategicul român a-şi da o întâlnire pentru acea ocaziune în vechea capi­tală a Moldovei, spre a studia în ruinele lor mai în detaliu monumentele de glorie naţională din epoca Dragoşizilor.


V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (V)

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt

 

Zamca.

 

Din centrul oraşului, suindu-te drept spre apus, trecând prin suburbia armenească, dai întâi de biserica Sf. Cruce (acum armenească), apoi de biserica Sf. Simeon (acum armenească), şi, de acolo, înainte, până la poarta din sus a oraşului, apoi prin drumul din ţărână, ce începe de aci, ţi ajungi la Zamca.

 

Zamca, în slavonă, după cum spun cu­noscătorii acestei limbi, înseamnă, tot aşa de bine, cetate, intrare sau cheia unei poziţiuni. Zamca apăra oraşul mai cu seamă dinspre leşi şi tătari; Cetatea apăra dinspre turci.

 

Faţă de poloni, românii ridicau pretenţii asupra Pocuţiei şi bântuiau necontenit provinciile lor orientale, fiind mai deseori ei acasă la poloni, decât polonii la români; de Turci, însă, numai se apărau, ba încă, pentru a căpăta un mic ajutor, spre a respinge năvălirile acestora, Ştefan cel Mare merge până la a se umili la poloni!

 

Tătarii sunt hoţi de-a călare; pentru pradă, ei fug ca fulgerului peste ţări întregi, dar nu stau la luptă decât alăturea cu turcii. Ar­mată grea, tunuri, ei nu au: călărime, atâta tot, şi călărimea cea mai bună nu urcă un munte drept.

 

Un pătrat, încunjurat cu ziduri mult mai groase decât la zidurile vechi ale mănăstirilor, ziduri cu metereze pentru flinte, apărate din toate părţile cu şanţuri adânci, înaintea cărora se aflau valuri de pământ largi şi înalte ca şi zidurile, în fiecare colţ al valurilor, câte unu turn de pământ, în forma turnurilor din Ce­tate, cu periferia mult mai largă, dar puţin mai înalte decât valurile, iaca Zamca, cum o vedem astăzi.

 

Ca compliment al întăririlor ei, mai găsim, în zidul apusean (cel cu privirea la Şcheia), drept la mijloc, un turn lungăreţ, oblu, în formă de biserică ordinară; pe dedesubt, poarta; pe de laturile porţii, odăi de locuit; iar in catul de  deasupra, biserica, în trei compartimente (unul, spre miazănoapte – altar, cel din mijloc – intrare, al treilea, fără destinaţiune), cu metereze de flintă şi de tunuri, şi cu ochiuri de observaţiune; în zidul dinspre răsărit, şi anume în colţul cel mai dinspre răsărit, un alt turn, pătrat: dedesubt – poarta (acum, partea dinspre oraş este astupată); deasupra – altar; şi mai deasupra – loc de unde se vede, peste câmpie şi oraş, în toate părţile, în mare depărtare; în curtea Zamcei, în mijloc, pe o linie perpendiculară pe lungimile turnurilor – o biserică, numită acuma Sf. Acsenti; lipite de zidurile încunjurătoare cur­ţii, găsim urmele zidurilor şi temeliile care formau încăperile cetăţii.

 

Turnul dinspre oraş (cel pătrat) punea deci în comunicaţiune oraşul cu Zamca; tur­nul dinspre Şcheia lăsa trecere iute ostaşilor din Zamca, atunci când voiau să facă ieşiri în contra duşmanului.

 

Zidurile, turnurile, biserica, valurile sunt mai mult sau mai puţin depline şi bine conser­vate. Numai că în zidul dinspre miazăzi, care dă în faţa potecii ce aduce din valea din Şche­ia, în faţa Cetăţii, se văd multe cârpituri, ceea ce presupune că el a suferit mai multe bătăi.

 

 

Zamca de demult este biserică armenească. Însă, de când? Trei tradiţiuni îşi fac război în această privinţă; tradiţiunea armenească, tradiţiunea des­pre Sobieski şi tradiţiunea românească.

 

Tradiţiunea armenească pretinde că trei fraţi armeni, Iacob, Acsenti şi Grigori, au cumpărat locul cetăţii şi au zidit cel dintâi frate, biserica dinspre Şcheia, numind-o Sf. Iocab; cel de-al doilea, biserica mare din curte, numind-o Sf. Ac­senti; şi cel de-al treilea, biserica-turn, dinspre oraş, numind-o Sf. Grigori Luminătorul; şi aceasta, la 1606!

 

Totul ar fi fost de minune potrivit, fără această recentă dată. Dar, după tradiţiunea românească, Sf. Iacob e vechea Adormire a Maicii Domnului; Sf. Ac­senti e vechea Sf. Paraschiva; şi Sf. Grigori Luminătorul e poarta şi turnul cel mare al Cetăţii. Dar Sf. Iacob, ca şi Sf Acsenti, au un stil arhitectonic vechi, mai vechi decât în cel al bisericilor Ştefaniene: ornamentul cu cărămizi smălţuite, care chiar la biserica Sf. Ioan din Piatra, a lui Ştefan cel Mare este rudimentar şi ornamentul cu colaci de piatră împleticiţi este tot ceea ce avem mai rudimentar în acest gen. Sf. Ac­senti este în compartimente pentru bărbaţi şi femei, ca în toate bisericile Ştefaniene; ba, încă, compartimentul femeilor e despărţit de al bărbaţilor prin o uşă în stânca cioplită, identică cu aceea de la veşmântaria Sf. Ioan cel Nou. Ba, şi mai mult, în ornamentaţiunea acestei uşi, anume în dreptunghi, vedem două flori de lis, iar în cele două trapeze de pe de laturi, câte o roză, însemne Ştefaniene, pe care nu le vedem la uşa veşmântariei!

 

Să fi fost amintirea lui Ştefan cel Mare mai scumpă în inima armenilor, în 1606, decât feciorului şi nepotului său, îndată după moartea sa? Apoi, icoanele, cele zugrăvite pe pereţi, ca şi cele zugrăvite pe lemn, atât din Sf. Iacob, cât şi din Sf. Acsenti, sunt icoane şi sfinţi româneşti, şi numai restaurarea şi inscripţiunea lor sunt armeneşti: ba încă şi acestea lipsesc catapitesmei Sf. Paraschiva, care se conservă în biserica St. Grigori!

 

De altminteri, dacă cei trei fraţi aveau atâta zel religios şi atâta avuţie, pentru ce le-ar fi irosit ei în aceste ziduri, şanţuri, valuri, străine sentimentului lor principal ? Oare, atraşi de acest sentiment, nu le-ar fi întrebuinţat mai bine spre facerea unora biserici nu aşa prea din cale-afară buccii? Nici stil, nici pictura, nici zidăria, nici întăriri, nimica nu ne spune că aci, din capul locului a fost numai biserica, şi încă biserica din 1606.

 

Tradiţiunea despre Sobieski pretinde că Sobieski a găsit, la Zamca, numai biserica  armenească, încunjurată cu ziduri, şi că, şezând în ea, câtva timp, a pus de i-a făcut şanţurile şi valurile de pământ, cu turnurile lor. Oştile lui Sobieski de trei ori au făcut incursiuni în Moldova: în 1687, în 1689 şi în 1691. În des­crierea Sf. Ioan cel Nou, arătarăm în ce condiţiune a urmat trecerea lui Sobieski prin Suceava, în 1687. În retragerea sa precipitată, el avu timp să ridice nişte odoare şi avuţie; dar era departe să-i îngăduie timpul să facă nişte întărituri, care, în oricare caz, ar fi fost în contra lui. Să vedem în ce condiţiuni s-au petrecut invaziunile lui în Moldova din 1639 şi 1691. Iată o schiţă istorică, datorată tot domnului Lambrior, care va putea să faciliteze desluşirea adevărului:

 

Şerban Cantacuzin, Domnul Munteniei, se înţelesese cu creştinătatea în contra turcilor. Cantemir (Constantin Cantemir – n. n.), care se făcuse Domn prin stăruinţele lui Şerban, în faţă cu îndemnările se­crete ale acestuia de a intra şi el în această înţelegere, la început promisese, dar, când veni momentul, nu se mişcă; căci el avea ostatec la turci pe însuşi fiul său Antioh. Aşa, când So­bieski trecu în Moldova, crezând că va avea pe Cantemir aliat, acesta fugi, din Iaşi, în tabăra turcilor. Aceasta înlesni pe Cantemir să scape ţara numai cu oştile române din Moldova de bandele de hoţi poloni, pe care Sobieski le revărsa asupra Moldovei. Drept răzbunare, Şerban cău­tă, prin intrigi la turci, să răstoarne pe Cantemir din Domnie, dar nu izbuti, căci îl cuprinse moartea (1688).

 

În locul lui Şerban, veni Domn Constantin Brâncoveanu, cu care nu se stinse ne-amiciţiile dintre domni, care necontenit erau alimentate de fraţii Cupăreşti. Întâii ani ai domniei lui Brâncoveanu se înseamnă prin invaziunea nemţilor in Muntenia; boierii sfătuiră să le închine ţara, dar Brâncoveanu n-a primit, ci a trăgănat lucrurile, până ce veniră oştile turceşti, di­naintea cărora fugiră nemţii.

 

În anul al doilea al domniei lui Brâncovea­nu (1689), ambii domni români, din ordinul Sul­tanului, trecură cu oştile lor în Ungaria, ca să aşeze la Domnie pe Tekely, dar nu izbutiră. În acest timp, în Moldova, leşii şi-au aşezat oaste la Zvancea (nu trebuie confundată cu Zamca), făcând ocop (şanţ) din sus de Zvancea, şi în cetatea Soroca, şi au ocupat tot ţinutul Cernăuţilor, făcând, în câteva locuri, parcane, unde au aşezat oaste de joimiri moldo­veni şi leşi.

 

Alungat din nou, Sobieski intră pentru a treia oară în Moldova, la 1691, şi, după ce a prădat mai multe locuri, către tomnă s-a întors, lăsând oaste cu proviziuni în Cetatea Neamţ, în Suceava, în Mănăstirea Armenească, Câmpulung, Hangul şi Secul, zice Neculce, pe care localităţi Cantemir a încercat să le scoată din mâi­nile oştirilor leşeşti, dar nu a putut.

 

Leşii, aşezându-se în Mănăstirea Armenească, pe iarnă, desigur căutară a se întări cât mai bine în această poziţiune, şi poate acestei epoci trebuie să atribuim cârpiturile zidului dinspre miazăti, pe care le amenintirăm mai la început. Cronicarul însă nu ne vorbeşte nici de şanţuri, nici de valuri construite sau reparate de ei.

 

Iată cum Părintele Grigorovici armonizează toate aceste trei tradiţiuni: Zamca, din vechi, a fost a doua cetate tare a Sucevei, dar, după vremuri, slăbind stăpânirea ţării, Zamca, la fel ca şi Sf. Simeon, ca şi Sf. Cruce, ca şi alte mul­te locaşe sfinte româneşti (menţionarăm chiar la început biserica armeană şi cea rusească din centrul oraşului), căzând în părăsire, s-au dat, din lăcomie bănească, de domnii venetici, cu învoirea mitropoliţilor, în stăpânirea armenilor bogaţi, care le prefăcură în biserici armene. Sfinţia sa mi-a promis chiar că îmi va da, îndată ce-i va fi la îndemână, notiţe sau copia de pe un hrisov a mitropolitului Teofil, prin care se trecură în stăpânirea unor armeni trei biserici părăsite, drept 600 galbeni! Şi poate că, între aceşti armeni, să fi fost şi cei trei fraţi, Iacob, Grigori şi Acsenti, care, din cele trei biserici, luară Zamca şi, restaurând bisericile şi turnul ei, le prefăcură în biserici arme­neşti, cu hramurile sfinţilor de aceleaşi numiri cu ei, de la care epocă Zamca se cunoaşte sub numi­rea de Biserica Armenească, şi Sobieski, apreciind însemnătatea ei strategică, o repară şi-şi aşeză în ea trupele sale, ca să ierneze în ea iarna din 1691.

 

Dar Zamca a trebuit să fie una din cetăţile tari ale Sucevei cu mult înainte de epoca Ştefaniană; sub Ştefan cel Mare, ea capătă o restau­rare şi o întărire mai mult, după cum se vede din uşa în piatră cioplită, din turnul Sf. Acsenti, În afara bisericii acesteia, deasupra uşii de la pridvor, a fost o piatră monumentală, care, la o restaurare de mai curând (sub stăpânirea armenească), s-a înlocuit cu o lespede mormântală, de nu mă înşel.

 


V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (IV)

 

Asediul I

 

Avu loc la 1487, când Albert, regele Po­loniei, a încunjurat Cetatea cu 80.000 oaste, fără altă adunătură, şi a început a o bombarda, în 26 septembrie, marţi, către seară, şi a ţinut bombardarea trei săptămâni, ziua şi noaptea, fără să poată folosi ceva, deşi mare parte din oastea lui Ştefan ieşise din Cetate, cu Domnul ei (Ştefan), şi se dusese la Roman, unde făcu pregătiri de răzbel.

 

Aceasta e relaţiunea lui Ureche. Iar Neculai Costinu vorbeşte şi mai desluşit despre acest asediu: „Regele Albert a intrat cu vrăjmăşie în ţară şi a încunjurat Cetatea Sucevei, pe care a început a o bate din patru părţi; şi măcar că avea 80.000 de oaste, fără altă adunătură, ce se trage după oaste, şi se socotea 40.000, şi altă pihota, şi cu treizeci de mii de cărucioare )căruţe – n. n.) în tabără, dar cetăţenii tare se apărau, că unde glonţurile (obuzele – n. n.) spărgeau, ziua, ei, noaptea, tocmeau cu pământ, cu scânduri şi cu piatră, că grijise bine Cetatea Suceava Ştefan Vodă. În fine, după trei săptămâni de bătaie cu puştile (astfel se numesc tunu­rile de către cronicarii noştri din veacul 17), şi zi, şi noapte, s-a plecat regele la pace, mai ales în urma nemulţumirilor armatei asediatore, care vedea imposibilitatea de a lua Cetatea”. Regii po­loni ajunseseră a nu mai putea conduce oştile lor asupra moldovenilor, decât amăgindu-le că merg să se unească cu ei în contra turcilor, atâta groază insufla în ei numai numele lui Ştefan.

 

 

Asediul II

 

La 1653, Suceava susţinu un asediu de trei luni, în contra oştilor lui Ştefan Gheorghiţă, compuse din români din ambele principate, din unguri, din secui, din poloni şi din nemţi. Înlăuntrul Cetăţii erau Doamna şi averile lui Vasile Lupu. După descrierea ce o face Miron Costin, înăuntrul Cetăţii era oaste apărătore, compusă sau din moldoveni, sau din o parte din cei 8.000 de cazaci, conduşi de Timuş, ginerele lui Vasile Vodă, deoarece tabăra cazacilor era în­tărită cu şanţuri, sub Cetate (în castru). Aşadar, oştile lui Ştefan Gheorghiţă avuseră a lupta contra cazacilor, din care o parte, dimpreună cu Timuş, tăbărâseră sub Cetate, sprijiniţi, de ziduri şi de întăriri cu şanţuri (şanţurile castrului, menţionate de noi, anume cele dinspre şosea şi dinspre vitărie); contra Ce­tăţii, care le trimitea ghiulelele, pe deasupra ca­strului cazacilor. Un fapt probează că Cetatea era apărată mai cu seamă de cazacii lui Timuş: Cetatea s-a supus, îndată după răpunerea cazacilor şi moartea lui Timuş.

 

 

Asediul III

 

Anul 1674. După răzbelul dintre turci şi poloni, urmat la Hotin, hainindu-se Domnul Petriceico, a trecut în partea leşilor; iară tur­cii au pus Domn în ţară pe Dimitrie Cantacuzin. Petriceico Vodă, cu oaste leşească, a căutat să întâmpine cu răzbel pe Dumitraşcu (Cantacuzin), ce venea cu turcii. Răzbelul s-a făcut la Movila Răbâei, după care polonii, împreună cu Petriceico, s-au retras în Polonia, lăsând oaste nemţească în cetăţile Suceava şi Neamţ. Dumitraşcu, văzând cetăţile ocupate de neamici şi temându-se să nu vină Petriceico Vodă cu oaste leşească, a stăruit pe lângă vizir să poruncească tătarilor să ierneze în ţară, şi cum să-i pese, când era Domn străin, grec ţarigrădean! Aşa că, pe de o parte, ţara era prădată de tă­tari, şi, pe de alta, de nemţii asediaţi în cetăţi.

 

În al doilea an (1675) al Domniei lui Dumitraşcu, au intrat turcii, cu oaste multă, în Polonia, prădând toată Podolia, şi au ajuns până la Jerovna. De aicea a trimis Vizirul pe Caplan-Pasia, cu oaste turcească şi moldovenească, ca să cuprindă, de la nemţi, Cetatea Suceava şi Cetatea Neamţ. Mai înainte de a ajunge oastea aceasta la Suceava, nemţii din Cetatea Neamţ, constrânşi de foame, au ieşit din Cetate, cu tabăra legată, şi au purces să se unească cu nemţii din Suceava, dar, pe cale, i-a decimat hatmanul moldovean Buhuş, cu eroicul căpitan Decuseară. Nemţii s-au ţinut în Cetatea Suceava, până s-a făcut pace între turci şi leşi, şi le-a venit porunca, de la leşi, să părăsească Ce­tatea.

 

 

Dărâmarea Cetăţii

 

După ce au ieşit nemţii din Cetate, a poruncit Vizirul să se strice cetăţile. Neculce presupune că această idee nenorocită ar fi fost dată Vizirului de fricosul Domn străin, grec, Dumitraşcu. „Trimis-a deci Domnul străin pe alt străin, grec, pe Panaitachi Moronu, de a stricat Cetatea Suceava, şi a prădat toate odoarele ce se aflau într-însa, şi s-a umplut grecul de avere”.

 

Tot Neculce mai zice: „În zilele domniei lui Duca Voda (adică înainte de asediul Vienei, din 1683) a căzut turnul cel mare de la Ce­tatea Suceava, ce se numea turnul Neboisăi”, şi aceasta o pune el între semnele rele ale timpului.


V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (III)

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

Cetatea (Orientală)

 

Făcându-se ocolul părţii dinspre apus a mănăstirii se ajunge iute la podul de pe Cacaina (în partea dinspre miazăzi), unde se ter­mină oraşul. Voind a merge cu trăsura la Cetate, trebuie să apuci, de la acest pod, şoseaua ce pleacă, suind drept, în partea orien­tală a podişului pe care se află Cetatea. Chiar îndată după ieşirea de pe bariera oraşului eşti în cea mai mare apropiere de Cetate, dar trebuie s-o laşi, deocamdată la stânga şi să te ridici până la vităria ţarinei ce vine pe acest podiş şi, de acolo, înturnând în loc, poţi coborî, încet şi cu oarecare dificultate, până la şanţul semicircular al Cetăţii.

 

Acest ocol e necesar, căci tot locul dintre zarea dinspre râul Suceava al podişului, dintre ţarină şi stânga şoselei, prezintă mai multe ne-egalităţi de teren, urme ale unui castru vechi, care, în partea dinspre şosea este încunjurat încă cu şănţurele mai mult sau mai puţin mari. Pe locul acestui castru, cum şi în ţarină, actualmente nu se văd, la faţa pământului, urme de clădiri. Totuşi, o tradiţiune veche pretinde, şi poate cu drept cuvânt, că pe această parte a fost din început opidul Suceava. Scormoniturile întâmplătore în ţărână, făcute în anii trecuţi, şi care ar fi dezvelit urme de zidiri, cum şi bucăţile de lavă ce se găsesc în murii Cetăţii sunt de natură a veni în sprijinul acestei ipoteze, după care aşezarea romană a Sucevei (Vechea Sucidavă) ar fi venit, cum ziserăm, pe ţărmul drept al Cacainei, şi nu unde este astăzi, pe ţărmul stâng.

 

De altă parte, Dimitrie Cantemir, în Scrisoarea Moldovei (vol. I, Iaşi, 1868, p. 76) afirmă că la fiecare înnoire de cetate şi oraş nu se mai pu­neau semnele comemorative ale zidirii primitive, ci numai semnele Domnului sub care se făcea reînnoirea. Şi, oarecum în sprijinul acestei afirmaţiuni, el citează existenţa, pe timpul său, în zidurile Cetăţii, a unei pietre foarte mari, în care erau săpate şapte turnuri (erau ele emblema a şapte turnuri, care făceau tăria Cetăţii, sau emblema a şapte cetăţi tari ale ţării, precum Akerman, Chilia, Cetatea Neamţul, Cetatea Sucevei, Baia, Hotinul), acoperite cu o coroană împărătească (a lui Alexandru cel Bun?), ce o ţin doi lei; iar pe o altă piatră, continua Dimitrie Cantemir, în temelia turnurilor, se aflau doi peşti solzoşi, cu capetele în jos şi cu cozile în sus (delfinii), şi sub dânşii, capul unui zimbru şi, în coarnele lui, se arăta o stea cu şase raze.

 

Cetatea, cum arătarăm, ocupă colţul podişului format de înfundătura abruptă a acestuia, cu care se leagă şanţul semicircular, ce-l desparte de restul podişului. Acest şanţ, în partea dinspre oraş, determină un limb al podişului, între sine şi rup­tura malului Cacainei, limb care, în partea dins­pre înfundătură, este de asemenea abrupt, dar al cărui rest poate pune Cetatea în comunicaţiune directă atât cu podişul oriental, cât şi cu oraşul, şi care chiar şi acuma, deşi foarte îngustat prin mâncăturile de apă, tot ar putea înlesni o defilare a Cavaleriei către ambele aceste direcţiuni.

 

Cetatea, cât se poate judeca după resturile din zidurile sale mai de dinafară, a trebuit să fie încunjurată cu zid de jur-împrejur; după forma a două blocuri din el, înalte şi largi, ce stau încă în picioare, în partea dinspre oraş, dar a căror creştet lipseşte (şi ne împiedică a şti dacă ele erau prevăzute sau nu cu metereze), forma de pe dinăuntru a zidului încunjurător a fost rotundă, iar cea de dinafară a trebuit să fie un poligon cam de vreo 60 feţe sau şi mai bine.

 

Anume blocul dinspre înfundătură începe cu un turn rotund şi larg, ieşit în afară de zid, după care urmează trei pereţi drepţi pe dinafară, legaţi prin două picioare înalte, doi câte doi. Peretele ultim, bine conservat, se sfârşeşte în forma de uscior înalt al unei porţi mari.

 

Blocul al doilea începe prin a forma al doilea uscior al porţii; şi, între aceşti doi usciori, se vede zidăria, care formează capra unui pod ridicător (pont-levis), care se arunca pe limbul menţionat. Blocul al doilea prezintă un picior sprijinitor, după care vin ruine, dar după aceste, îndată se vede baza unui al doilea turn, tot în aceleaşi condiţiuni constru­it ca şi întâiul.

 

Mergând, de la acest turn, înainte, spre răsărit, tot în direcţiunea zidului încunjurător, se dă de o a doua capră de pod, mai bine conservată, care duce la partea meridională a podişului. Trecând înainte, până la partea cea mai răsăriteană, se vede, pe malul opus al şanţului, o a treia capră de pod, ceea ce ne lasă a pre­supune că şi în zidul încunjurător al Cetăţii era o capră corespunzătoare. Afară de aceste, în jurul Cetăţii nu găsim actualmente nimica, decât unde şi unde câte o adunătură de pietre.

 

Podurile ridicătoare dinspre miazăzi şi răsărit desigur erau destinate pentru ieşirile fără veste ale pedestrimii din Cetate, în contra asediatorilor ei; iar podul dinspre apus, după cum observarăm, poate facilita reconfortarea Cetăţii cu puteri din oraş. Zidiul estic, cu turnurile sale, forma ce­ea ce am putea numi Cetatea de din afară, care avea pe întâiul plan ca apărare, pe de o parte, şanţul semicircular, iar pe partea opusă, abruptura podişului. Fosta acest şanţ gol sau cu apă?

 

Părintele Grigorovici este pentru ipoteza ul­timă. Sfinţia sa zice că atât pe coasta meridio­nală, cât şi pe cea mai apuseană a podişului încunjurător Cetăţii, întâmplarea a adus des­coperirea mai multor cisterne cu ţevi conductoare, şi anume: cele de pe coasta meridională, în­dreptate spre şanţul Cetăţii, şi cele din urmă, îndreptate spre limb. De unde conchide Sfinţia sa că cisternele cele dintâi alimentau şanţul cu apă, iar cele din urmă alimentau Cetatea cu apă.

 

Dar pare-mi-se că această ipoteză nu e de ajuns de sprijinită; apa din şanţ, ca să se conţină în el, trebuia ca la ambele capete ale semicercului să fi fost sprijinita de iazuri în piatră, puternice şi largi; altfel, apa din şanţ s-ar fi scurs imediat pe abruptură. Ce e drept, din punctul de vedere strategic tot ar fi admisibilă presupunerea existenţei unei asemenea iezături, la capătul apusean al şanţului, căci din acesta parte Ce­tatea a putut fi cel mult bombardată, dar niciodată asaltată, atâta de tare e poziţiunea ace­stui loc. Însă, în capătul răsăritean, înspre care Ce­tatea poate fi mai ales asaltată, o asemenea iezătura ar fi fost pentru ea un adevărat pericol, căci poate servi asaltatorilor de pod gata şi solid, mai sigur decât toate podurile ce ei ar fi încercat să le arunce. Ca unu ase­menea pericol să fi fost măcar în ceva parat, iezătura trebuia să fi fost protejată ea însăşi prin un sistem de întăriri, dincolo şi dincoace de şanţ, şi urme de aceste nu se văd.

 

Cea ce se vede este un zid drept şi înalt, ce pleacă îndată de la a treia capră de pod (capra de pe şanţ) şi ia direcţiunea abrupturii, pe care oarecum o include în partea superioară. Acest zid poate că nu e decât o parte din zidul total, cu care a fost îmbrăcat şanţul pe dinăuntru, pentru ca astfel şanţul să nu se dărâme, ci să păstreze totdeauna profunditatea lui, ceea ce făcea din şanţ adevărata tă­rie a Cetăţii.

 

1807: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

 

Înăuntrul Cetăţii, de dinafară, se afla ceea ce am putea numi Cetatea dinăuntru. Figura aces­teia nu e tocmai uşor de determinat. Din blocurile de piatră şi temeliile mai conservate, în partea dinspre abruptură, după o cercetare minuţioasă, mi s-a părut că ea avea forma unui pătrat, cu ziduri încunjurătoare tot aşa de groase ca şi la zidul exterior: o latură a pătratu­lui caută spre apus (spre oraş); celelalte trei laturi, către celelalte puncte cardinale.

 

La colţul oriental al laturii dinspre abrup­tură, stau ruinele unui turn, la cel din capătul opus se văd urmele altui turn, de ace­eaşi formă cu turnurile de la zidul exterior. Fostu-au turnuri şi pe la mijlocurile laturilor? Nici o urmă nu se vede în tot lungul lor.

 

Înăuntrul pătratului şi lipite de zidurile sale se văd urmele, temeliile şi despărţămintele diferitelor încăperi pentru locuinţa apărătorilor, formând toate aceste încăperi, între ele, o curte interioară, care a trebuit să comunice direct cu cele trei ieşiri exterioare ale Cetăţii.

 

În colţul oriental al acestei curţi interioare, se află capela Cetăţii, ale cărei ziduri de la altar stau şi astăzi, de se văd pe dinăuntru pâ­nă şi zugrăvelile (mutilate de sabie, şi alte unelte ascuţite), jertfelnicul şi alte compartimen­te ale altarului. Până în anii din urmă, zidurile altarului erau mai complete, dar, de trăsnete şi ploi, blocuri întregi s-au dărâmat din ele şi au căzut ală­turea.

 

Între Cetatea dinăuntru şi cea de dinafară se află un loc liber, care desigur era locul de întrunire şi punere în ordine a luptătorilor, îna­inte de a face vreo ieşire. În acest cuprins, şi anume lipite de partea mai conservată din cele două blocuri menţio­nate ale zidului încunjurător, au fost poate graj­durile, căci în unul din aceste blocuri, pe par­tea dinafară, la o înălţime suficientă, se vede o piatră cu duct de scurgere în şanţ.

 

Modul de zidire a Cetăţii încă merită o deose­bită atenţiune. După toate aparenţele, zidul a trebuit se fi fost turnat, adică se făcea, mai întâi, cămeşa lui, până la o înălţime, înăuntrul căreia se aşeza un rând de piatră şi un rând de nisip şi de var, şi aşa mai departe; după împlerea cămeşii, se turna apă, care provoca fierberea şi cimentarea varului; după care venea o nouă cămeşă. Peretii ce făceau unghi între ei, numai la capetele cămeşilor erau legaţi între sine, prin legături de piatră, încolo erau lipiţi unul de altul şi, pentru întărirea lipiturii, se făcea pe dinafară un picior gros de piatră. Aceste particularităţi ale zidăriei se văd mai cu seamă la altar şi în zidurile de prinprejurul său.  Semnele de fierbere a varului în însuşi zidul format se văd în toate blocurile de piatră ale Cetăţii şi în scursurile capricioase ce înfăţişează bruftuiala dintr-însele.

 

Piatra întrebuinţată la zidirea Cetăţii este pia­tră de stâncă ordinară, piatră vânătă din fire groase de nisip, şi bucăţi mari de cărămidă. Pe dinafara peretelui care face rotundul altarului se găsesc şi pietre de gresie, cu cioplitu­ră greacă sau romană: aşa, un lacrimatoriu, un capitel, un postament de columnă şi alte elemente arhitectonice, în ciopliturile cărora se zăresc urme de zugrăveală a fresco.

 

Pietre de natura acestora, dar nezugrăvite şi necioplite, se văd o mulţime, mai cu seamă la altar şi la zidurile încunjurătoare altarului. Ele sunt cele mai expuse vandalismului, mai cu seamă din partea olarilor, care, cu toate ordinele ce ar fi dat guvernul austriac, le fură şi le întrebuinţează la smălţuitul vaselor de pământ. Aceste pietre sunt o probă mai mult că Ce­tatea, la ale cărei ruine privim acuma, nu e decât o reconstrucţiune, la care s-a întrebuinţat materialul unei construcţiuni cu mult mai vechi. Ca o probă la aceasta, după cum ziserăm la început, sunt pietrele din lavă, ce se găsesc în partea răsăriteană a zidurilor Cetăţii dinăuntru.

 

Bucata de lavă din Cetate, depusă de mine la Biblioteca din Iaşi, este de o mare varietate de culori, în scursurile sale. Un specimen ce l-ar poseda Părintele Arhidiacon al Mitro­poliei din Iaşi (care vizita Cetatea tot în acea zi), rumpându-l, ar fi găsit înăuntrul său o frunză pulberizată, a cărei formă, strânsă de foc, ar fi pe deplin reprodusă în cele două bucăţi ale specimenului. Lava din zidurile Cetăţii se crede că vine din rămăşiţele unei cetăţi romane din vecinătate, la decoraţiunile căreia (după exemplul artei de­corative din patria mumă) s-au adus înadins bucăţi de lavă.

 

Tot cu această observaţiune se leagă şi bucata de monetă Trajan, găsită de Părintele Grigorovici în Cetate, pe care am depus-o, de asemenea, la Biblioteca din Iaşi, cu alte monede ve­chi, ce mi le-a încredinţat Sfinţia sa tot în acest scop, cum şi două ghiulele de tun, gă­site în castrul Cetăţii, şi care, la gara din Iţcani, au fost cântărite cu 31 kilograme. O ghiulea este întreagă, dar turtită la o parte; cealaltă, sfărâmată de la două treimi, lasă a se vedea un interior concav. Ghiuleaua întâia, prin turtitura sa, ne lasă a crede că ea a fost aruncată şi, lovind într-o rezistenţă puternică, s-a turtit. Fost-a ea aruncată din Cetate sau contra Cetăţii, de unde prin ricoşeu, a căzut în castru? Ipoteza ultimă, după cele ce vom arăta mai jos, s-ar părea cea mai fundată. Aceleaşi ipoteze se pot face şi cu ghiuleaua a doua.

 

Cu mult mai importantă decât dezlegarea întrebării de mai sus este întrebarea: Când românii şi neamicii lor preschimbau între ei nişte prezenţe atât de formidabile?

 

Domnul căpitan Horezanu, din Regimentulu al II-lea de Artilerie din Iaşi, care are studii speciale în arta militară şi care a vizitat, cu deosebire, muzeele militare ale Austriei şi Germaniei, cercetând aceste ghiulele, a declarat că sunt ghiulele turceşti seci, de tunuri grele (de asediu sau de ce­tate), din epoca amânduror asediilor Vienei; zice domnia sa că a văzut de aceste ghiulele o mulţime, tot aşa de mari, şi încă şi mai mari decât acestea, în toate muzeele Austriei, iar mai cu seamă la Segedin şi la Viena, cărora li se atribuie aceeaşi epocă şi aceeaşi sorginte.

 

Câştigat acest punct de plecare, pentru a ne fixa data ghiulelelor, depuse de mine la Biblioteca din Iaşi, n-avem decât să ne aruncăm ochii pe următoarea schiţă istorică asupra celor trei asedii mari ale Cetăţii şi asupra dărâmării ei, schiţă ce o datoresc amicului meu, domnul A. Lambrior.


Pagina 1 din 212