GLADIATORUL CU MINGEA | Dragusanul.ro

CAP. II: „Superlativul Rapidului: Ciprian Deac”

 

 

 

Cartierul în care locuiesc, Mănăştur, e trăitor al iubirii de „U Cluj-Napoca”, aşa că adeseori, seara, până târziu în noapte, aud, de pe balcon, cântecele inimoasei galerii, majoritatea frumoase şi inspirate. De când s-au mutat copiii mei aici, cu ocazia studiilor universitare, eu am simpatizat cu ambele echipe, poate cu un plus pentru CFR, unde joacă şi suceveanul Andrei Burcă, mijlocind nu doar interesul durabil şi constant pentru Ciprian Deac, ci şi pentru dinamicul şi inimosul tânăr Claudiu Petrila sau pentru proaspătul român Mario Camora. Prin urmare, meciul de diseară, împotriva armenilor de la Pyunik Yerevan, îl aştept cu mare interes, aşa cum aştept, de fapt, toate meciurile internaţionale ale echipelor noastre româneşti, deşi sunt un fan îndătinat al Rapidului, cu o galerie de „icoane” în amintirile mele sărbătoreşti, din care fac parte Iuliu Baratky, Ionică Bogdan, Ion Ionescu, Niki Dimitriu, Necula Răducanu, Constantin Jamaischi, Dan Coe, Nicolae Lupescu, Ion Motroc, Iliuţă Greavu, Teofil Codreanu, Constantin Năsturescu, Liţă Dumitru, Nicolae Manea, Marius Şumudică, Daniel Pancu, Dan Alexa, Vasile Maftei, Cristian Săpunaru, Dănuţ Coman, Ciprian Deac, cei doi Alexandru Ioniţă, Rareş Ilie, Ştefan Pănoiu, Antonio Sefer. Pe Ciprian Deac, pe care-l ştiam din cele „şase luni de vis petrecute la Oţelul Galaţi”, unde, sub bagheta antrenorului Petru Grigoraş, avea să ajungă „una dintre marile speranţe ale fotbalului românesc”[1], „Toată viaţa o să-i mulţumesc antrenorului Petre Grigoraş”, declara emoţionat Ciprian Deac, ştiind bine că păşea pe o punte solidă spre selecţia la echipa naţională, la care l-a convocat Victor Piţurcă, în 2008, dar debutul, deci evadarea şi individualizarea din lotul lărgit avea să se producă abia în 2010, într-un meci cu Israel, în mandatul lui Răzvan Lucescu.

 

După Galaţi şi după suita de împliniri de atunci, Deac a revenit la CFR Cluj, iar jocul lui avântat şi plin de eficienţă a atras atenţia unor cluburi europene, cea mai bună şi concretă ofertă venind din partea echipei germane Schalke 04, rivala echipei Borussia Dortmund, plecând la Gelsenkirchen în august 2010, dar a jucat mult prea puţin pe Veltins-Arena, exigentul şi reputatul antrenor Felix Magath[2], care, datorită raportului secundului său, Bernd Hollerbach, părea să aibă entuziastă încredere în tânărul fotbalist român[3], folosindu-l în doar „două meciuri de campionat și trei în grupele UEFA Champions League”[4], evoluând pe teren „numai 92  minute în Bundesliga şi 59 în Champions League”[5].

 

Scurta şi oarecum nefericita experienţă la echipa din cartierul Schalke al oraşului german Gelsenkirchen, care îi avea, pe atunci, în componenţă pe celebrul Raul de la Real Madrid, care s-a şi plâns că „atacanţii nu primesc destule baloane în zona careului advers”[6], pe Huntelaar, Neuer, Howedes sau Draxler, i-a schimbat concepţia şi stilul de joc lui Ciprian Deac, în Germania el înţelegând nu doar că fotbalul modern se bazează pe o minte sănătoasă, într-un trup sănătos, ci şi pe o oţelire egală a trupului şi a minţii. „Dacă nu eşti concentrat sută la sută, la fiecare antrenament, se vede imediat. Era şi o concurenţă fantastică. Acolo nimeni nu te aşteaptă, ca în România, să aibă răbdare. Dai totul de la început sau te auto-elimini”, declara el, într-un interviu în exclusivitate pentru PlaySport.ro”, precizând că „experienţa la Schalke a fost foarte plăcută. M-am antrenat cu jucători adevăraţi, am făcut antrenamente la nivel înalt. Raul avea 33 sau 34 de ani, dar venea primul şi pleca ultimul de la antrenament. Era o legendă a Realului, pentru mine era ceva fantastic. De atunci m-am schimbat şi eu”[7].

 

Timpul de după avea să probeze faptul că tânărul fotbalist român Ciprian Deac avusese parte, sub privirea de gheaţă a lui Felix Magath, de o ucenicie temeinică şi cu adevărat folositoare. Spunea, mai zilele trecute, Daniel Pancu, cu trimitere la eforturile pe care trebuie să le facă un fotbalist talentat, pentru a-i cere maximum trupului său, că Deac, imediat după sosirea la Rapid, se antrena, pe teren şi în sala de forţă, la fel de intens ca Raul; iar dacă nu putea rezista ispitei unei prăjituri, Ciprian fugea, imediat, pe teren şi la sală, ca să ardă caloriile depuse. Un alt rapidist, Alex Ioniţă, care i-a fost coleg la CFR Cluj-Napoca, mărturisea, admirativ, la începutul anului 2022, că veteranul „Ciprian Deac e „Cristiano Ronaldo de România” la capitolul fizic… La 36 de ani, Ciprian Deac e la a doua tinerețe. Mijlocașul lui CFR Cluj e un adevărat pachet de mușchi, la fel ca Ronaldo… Din punctul meu de vedere, Deac face prea multă sală, eu nu aș putea să fac atât de mult ca el. Eram în cantonament, eu mă duceam la micul dejun, aveai o oră limită la care puteai să mergi, de exemplu 9.30, iar el era deja în sală. / Începeam antrenamentul, la 10.30, și el venea la antrenament și, după aia, se întorcea în sală. Eu am făcut vreo 600 de abdomene și el făcea dinaintea mea și continua să facă. L-am întrebat: tu câte faci? Și a zis că el nu le numără, a spus Alex Ioniță la Liga Digisport”[8].

 

La Schalke, Ciprian Deac a învăţat cum să devină un gladiator cu mingea, dar învăţămintele a putut să le pună în practică abia după ce a fost împrumutat de Schalche la Rapid Bucureşti, club la care şi-l dorea enorm antrenorul care îl debutase şi la naţională, Răzvan Lucescu. Şi chiar dacă în vestiarul Rapidului nu întâlnea celebrităţi precum cele de la Schalke, existau şi fermecau acolo, în Giuleşti, fotbalişti savuroşi, nu doar prin joc, ci şi prin vorbă, precum Daniel Pancu, Dănuţ Coman, Mihai Roman, Ovidiu Herea, iar Ciprian Deac deveni, în scurtă vreme, „Superlativul Rapidului”, în baza faptului că, „după revenirea de la Schalke 04, Deac a reuşit să revină la forma pe care i-a făcut pe nemţi sa-l transfere în Bundesliga. Giuleşteanul a marcat, în jumătate de an, mai multe goluri decât în toate sezoanele carierei sale. Extrem de apreciat de suporterii alb-vişinii, Deac se află pe podium în topul marcatorilor rapidişti, fiind depăşit doar de Pancu şi de Herea. Fotbalistul ce poartă tricoul cu numărul 7 este cotat, de transfermarkt.de,  la 1.250.000 de euro”[9].

 

Pentru eşecul aparent din Germania, Ciprian Deac s-a învinovăţit mereu numai pe sine, deşi responsabili-tatea revine, în mod logic, unui şir întreg de factori, care ţin de specificul naţional, dacă nu cumva şi de spirit. În două rânduri, întrebat fiind cum poate explica faptul că nu s-a integrat la Schalke, Deac a răspuns tranşant, deşi mult prea nedrept cu sine: „Cred că mi-a lipsit, în primul rând, mintea. Nu cred că am fost destul de pregătit. Nu eram foarte hotărât să fac acest pas. Fiind un copil mai de casă, m-am rupt, m-am dus în altă lume și nu am fost pregătit psihic. Îmi pare rău că am dezamăgit multă lume, dar îmi doresc, din nou, să plec afară, pentru că vreau să demonstrez că a fost o pură întâmplare. Simt o pată asupra carierei mele de fotbalist și vreau să o șterg”[10].

 

La Rapid, eşecul german deja se transformase în temelie: „Semnând cu Rapid, Ciprian Deac a devenit cel mai bine plătit jucător din Liga 1! Nou-venitul a marcat, împotriva Vasluiului, chiar în prima etapă a campionatu-lui, asigurându-şi simpatia suporterilor alb-vişinii… jucă-torul a semnat cu Rapid, dornic de a se revanşa în faţa celor care s-au grăbit „să-l şi îngroape”. Pentru mijlocaş a contat enorm faptul că Răzvan Lucescu a preluat echipa din Grant. Apreciat şi convocat mereu la naţională de fostul selecţioner, Deac a semnat cu Rapid, deşi îl curta şi fosta sa formaţie, CFR Cluj”[11].

 

Mi-l amintesc în acea perioadă, când, cu energia inepuizabilă a legendarului rapidist Teofil Codreanu, Ciprian Deac pusese stăpânire pe jumătatea, nu doar pe banda din dreapta a terenului şi, prin deposedări precise, curse în mare viteză, schimburi rapide de pase şi centrări ideale, Deac îl vestea, cu precise contururi, pe cel care avea să fie recunoscut, inclusiv de forul continental, drept „Regele centrărilor fixe”, atunci când „UEFA a realizat şi un montaj cu golurile ardelenilor, în care este inclus golul din lovitură liberă prin care Deac a adus victoria cu Rennes (1-0)”[12].

 

 

[1] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[2] „Ciprian Deac, noul mijlocaş al celor de la Schalke 04, a fost lăudat de antrenorul nemţilor, celebrul Felix Magath, care spune că românul este un jucător polivalent, ce va deveni foarte important pentru club. / „Ciprian e capabil sa joace atât pe benzile liniei mediene, cât şi în spatele vârfurilor, poate fi coordonator de joc foarte bun. Ne-am mişcat repede, l-am luat pentru că am ratat transferul lui Misimovici. Ne va ajuta, am încredere că ne va ajuta şi va aduce un plus în lot”, a spus Magath pentru site-ul oficial al clubului. / Ciprian Deac a fost transferat de Schalke, în urmă cu puţin timp, nemţii monitorizându-l un an de zile, până în momentul în care au făcut oferta” – Ziare.com, 2 septembrie 2010

[3] „Am urmărit, în mai multe rânduri, meciurile echipei din Cluj, pentru că eram interesaţi de un atacant, dar secundul Bernd Hollerbach, care a urmărit meciurile de la faţa locului, atunci când s-a întors, nu ne-a vorbit despre atacant, ci doar despre Ciprian Deac” , a declarat Felix Magath” – Ziare.com, 27 august 2010

[4] DIGISport, 27 iunie 2023

[5] Dejeanul.ro, 2 iulie 2011

[6] Adevărul.ro, 22 septembrie 2010

[7] DIGIsport, 22 mai 2018

[8] DIGIsport, 16 martie 2022

[9] Dejeanul.ro, 20 decembrie 2011

[10] DIGISport, 27 iunie 2013

[11] Dejeanul.ro, 20 iulie 2011

[12] DIGIsport, 20 ianuarie 2020

 


CAP. I: Un an cât o eternitate

 

 

 

În toamna anului 2011, când a revenit în ţară, la Rapid Bucureşti, după „eşecul” din Bundesliga, aveam să mă dumiresc, surprinzător de repede, că tânărul fotbalist Ciprian Deac deja devenise, în mod aparent paradoxal, un învingător. Biruise, izbutise să se afle pe sine şi trudea din răsputeri să-şi dureze viitorul după schiţele viselor din copilărie. L-am urmărit cu atenţie, de atunci, încoace, propunându-mi să scriu, cândva, o carte despre el, pentru că m-a ajutat, involuntar, să înţeleg că între sufletul unui artist şi cel al unui sportiv nu există nici o altă diferenţă, decât aceea a modului de a se exprima. Acum, dacă tot locuim în acelaşi oraş de pe Someş, trăind identic, dar exprimând prin altceva sensurile existenţiale, trebuie să împlinesc promisiunea pe care mi-am făcut-o mie, în vremurile în care desluşeam în Ciprian Deac nu doar un fotbalist, ci un adevărat gladiator în atât de complexa dimensiune a condiţiei umane.

 

Cristi Chivu spunea, într-un interviu recent, că ar vrea să întâlnească pe cineva care să-i desluşească şi să-i povestească sufletul; bătăliile şi victoriile au trecut, doar sufletul rămâne aşa cum a fost dintotdeauna. Chivu este, din câte îmi aduc eu aminte, şi un iscusit poet, dar care a scris numai pentru sine. Întotdeauna şi-a cercetat sufletul cu atenţie şi a modelat acolo unde a simţit nevoia să o facă. La fel mi s-a părut şi încă mi se pare fiul fostului fotbalist Ioan Deac, Ciprian, gladiatorul cu mingea, dar cu sufletul fragil ca un lujer de floare. Poate că şi datorită statutului de provincial al copilului de odinioară, cuprins ca într-o menghine de sfera unui oraş neasemuit de frumos, dar pietrificat în timp, începând de la şipotele austriece de la răscrucea drumurilor Bistriţei şi Băii Mari, de la densitatea lunară a Someşului şi până la zvâcnirea de pasăre măiastră a Dealului Florilor spre soare sau la nostalgica centură a drumului care duce, pe lângă gară şi, iarăşi, pe lângă un şipot străvechi, spre Cluj-Napoca. Acolo, în Dejul unei remarcabile tradiţii muncitoreşti, deci şi a unei anonimizări în salopetele albastre, cenuşiu de albastre, ale meseriilor împovărătoare, doar fotbalistul atrăgea atenţia obştii şi beneficia de nărăvaşul capital de simpatie publică. Dejul avea mulţi sportivi, activând în campionate diverse, întotdeauna cu rezultate notabile, dar fotbalistul deţinea întâietatea, pentru că el împlinea şi o nevoie omenească de bucurie a sărbătoririi, dar şi o revoltă lăuntrică a fiecărui om, care-şi afla, prin fotbal, albie tainică de revărsare.

 

Ciprian, care se născuse în 16 februarie 1986, la Dej (multe surse dau Bistriţa drept locul naşterii, altele – Dejul, dar eu optez pentru naşterea prin cunoaştere, deci prin deschiderea copilăriei spre lume) a năzuit spre fotbal încă de foarte fraged, când abia împlinise şase anişori. Nu-l îndemnase nimeni, nici măcar tatăl său, care fusese şi el fotbalist, iar mama nici nu vroia să audă despre altceva în afară de carte, pentru că aşa erau mamele pe atunci: toate îşi îndemnau copiii să înveţe carte, „ca să nu munceşti ca mine”. Din nefericire, după ce a dat probe, deşi plăcuse antrenorului, a fost respins, pentru că vârsta minimă obligatorie era de 8 ani. Un an şi ceva e doar o frântură de timp; nu şi pentru un copil, pentru care frântura aceasta durează mai mult decât o veşnicie. Cred că această primă înfrângere i-a marcat subconştientul multă, multă vreme mai târziu. Nici măcar la Oţelul Galaţi, unde strălucise în vremea împrumutului din 2008, încă nu-şi biruise temerile şi nici tăinuita neîncredere în propriile lui forţe. Copilăria trasează în subconştient anumite limite ale visării, ale năzuirii şi ale încrederii în forţele proprii, deşi copilăria poate răsturna munţii, e vie şi neînfricată; limitele apar mai târziu, poate că şi datorită lipsurilor care au marcat-o („Să știți că știu ce înseamnă foamea. Știu ce înseamnă neajunsurile. Am avut o copilărie grea, dar nu vreau să-mi condamn părinții pentru asta. Am avut foarte multe neajunsuri, dar părinții au încercat să ne ofere ce era mai bun. Au fost momente când lucra doar taică-meu. Avea trei copii și o soție și ne descurcam destul de greu. Am știu tot timpul. Atât poate să-mi ofere. Era suficient pentru mine. Puteam merge mai departe”)[1], poate că şi din pricina izolării prin neînţelegere. Cu ocazia unor interviuri, Ciprian Deac avea să lăcrimeze îndurerat, în două rânduri, amintindu-şi de greutăţile copilăriei sale (, pe care nu le-a pus în seama cuiva. Dimpotrivă, s-a arătat generos cu întreaga lui familie, pentru care, în 2008, a cumpărat un teren la Dej şi a durat o casă, iar părintelui său, care avea să se bucure, în 28 iunie 2018, şi de privilegiul de a ridica, împreună cu primul antrenor al lui Ciprian Deac,  Sabin Coc, zis „Arconada” („cel care a devenit pentru mine al doilea tată”[2]), diploma cu titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Dej”, i-a dăruit un WV Golf („A rămas mut. De bucurie, în prima noapte a dormit în ea!“[3]).

 

Neajunsurile din copilărie, repetate şi mai dureros în primii ani ai carierei de fotbalist („Eram la echipa a doua a Gloriei, în Divizia C. Locuiam în cantonament, în condiţii vitrege. Ca să nu cad din pat, mă ţineam strâns de marginea lui! Era rupt! În trei luni cât am stat acolo am primit 800.000 de lei vechi. Nu-mi ajungeau de mâncare şi vă spun, fără ruşine, am simţit pentru prima oară în viaţă ce înseamnă foamea. Descoperisem nişte napolitane ieftine. Beam apoi apă şi aşa aveam senzaţia că sunt sătul. Într-un weekend, antrenorul Dan Matei mi-a zis că nu mă mai lasă să plec acasă. Că nu o să ajung niciodată fotbalist dacă nu mă pregătesc permanent. Ştiam asta, dar i-am răspuns că nu mai pot. Că îmi e dor de casă şi că îmi e foame. Am plecat şi n-am vrut să mai aud de fotbal!”)[4], puteau să-l înfrângă, să-l îmbrâncească în anonimatul unei vieţi chinuitoare, în care nu mai există vise şi năzuinţe, mai ales că toate aceste neajunsuri veneau după ani trudnici, dar luminaţi de licăririle viitorul din proprie iniţiativă asumaţi, Ciprian Deac ucenicind în antecamera gloriei, vreme de mult prea mulţi ani. A început la Centrul de copii şi juniori al echipei Unirea Dej, în 1994, după anul de chinuitoare aşteptare la porţile raiului închipuit, a continuat la Clubul sportiv Luceafărul Dej, din 2000, până în 2004, când revenea la Unirea, ulterior fiind împrumutat la Gloria Bistriţa, club care i-a pus şi sufletul la încercare, prin expediere la echipa a doua, care evolua în Divizia C. Atunci, în 2005, Ciprian Deac ar fi putut rata bătălia cu viaţa pentru totdeauna, pentru că nimerise în avalanşa devastatoare a obtuzităţii.

 

Dacă nu ar fi revenit la Unirea Dej, în 2006, dacă nu ar fi prins puteri proaspete din energia oraşului natal, Ciprian Deac nu ar fi căpătat statutul meritat de „revelaţie a returului campionatului”, statul datorat şi echipei, care se remarca, pe atunci, printr-o formă deosebită. Începuse să-şi arate calităţile pe care le conştientiza, nu şi pe cele care aveau să i se desluşească abia după episodul Schalke 04, şi atrăsese privirile diriguitorilor celor două mari echipe ale judeţului Cluj, Universitatea şi CFR, destinul său fiind hotărât, involuntar, de rectorul Universităţii, care a considerat că „20.000 de euro, cât a cerut Dejul pe mine, era un preţ mult prea mare pentru un puşti de 17 ani”[5], chiar dacă puştiul acela era recomandat cu căldură de antrenorul Ion Marin, şi de „ochiul” de profesionist al lui Dorinel Munteanu, care, văzându-l, l-a luat la CFR Cluj-Napoca.

 

Viaţa unui tânăr fotbalist, oricât de talentat ar fi, este, de cele mai multe ori, descurajantă, mai ales dacă are ghinionul să evolueze, o anumită perioadă de timp, sub autoritatea unui antrenor fără vocaţie, care să-i repete la nesfârşit: „Tu nu o să ajungi niciodată fotbalist!”. La fel i s-a întâmplat şi lui Ciprian Deac, după perioada „napolitanelor” de la Bistriţa, deşi „cei de la Dej” l-au convins să joace în continuare, plătindu-l cu 1.000 de euro pe an, dar abia la CFR Cluj-Napoca „a văzut” şi el „bani din fotbal”. „Cu primul salariu luat de la CFR am dat fuga în oraş şi m-am îmbrăcat. Apoi am mai strâns ceva şi m-am dus acasă la Dej. Le-am pus banii pe masă părinţilor şi le-am zis să renoveze apartamentul. Au început să plângă!”, i se destăinuia fotbalistul, în 2008, jurnalistului bucureştean Adam Popescu.

 

„Acasă” însemna pentru Ciprian Deac părinţii şi cele două surioare, Loredana şi Maria, spaţiul acesta de sacră intimitate urmând să se concentreze, peste ani, în jurul celor două fetiţe, dăruite de soţia lui, Cristina Lucaci, fostă campioană naţională de tineret la 100 de metri garduri[6], Anelis şi Natalia Giulia. Fără îndoială, viaţa personală a lui Cristian Deac îi aparţine numai lui şi nu aş fi pomenit despre ea, dacă, într-un recent interviu, fotbalistul nu ar fi declarat, cu infinită duioşie, că, pentru el, cel mai plăcut mod de a-şi petrece timpul liber este să se joace cu… păpuşile, împreună cu cele două micuţe crăiese ale lui. Chestia asta m-a dat gata, statutul trăit de familist al fiecărui om însemnând, şi după spusa unui teolog ardelean de la sfârşitul veacului al XIX-lea, „concreteţea dumnezeirii”, scânteia divină din sufletul fiecăruia dintre noi.

 

Ciprian Deac a biruit în cariera fotbalistică, dar în viaţă este mai mult decât un învingător. S-a împlinit, şi-a umplut sensurile cu cea mai minunată poezie existenţială: urmaşele, cărora le prezice şi le doreşte câte un viitor în sport, dar pe poteci nu la fel de dificile, pentru că, în fond, sunt durate pe sufletul lui ca un lujer de floare. Cred că asta apreciez eu cel mai mult la gladiatorul cu mingea, care este fotbalistul Ciprian Deac: dezinvolta armonie între spiritul lui bătăios şi rezolvările duioase ale trăirilor cotidiene. Dacă nu ar fi fost toate acestea, nu aş fi purces la scrierea unei cărţi despre el, fără să-l fi văzut vreodată decât din rândurile mulţimilor care râvnesc necontenit la bucuriile duminicale ale unor competiţii, în care, odată cu sportivii, se definesc şi îşi rezolvă, în parte, nevoia de speranţă şi cei care văd cu sufletul şi cu mintea. În fond, în fiecare atlet poposeşte şi câte ceva din noi, iar Ciprian Deac, pricepând aproape instinctual această simbioză, declara cândva, cu trimitere tranşantă spre propriul său destin: „Noi, sportivii, ducem o viață extraordinară. Cred că cea mai frumoasă meserie e cea de fotbalist. Ce poate fi mai frumos pe lumea asta decât să faci lucrul care-ți place cel mai mult și să câștigi și sume frumoase de bani. Eu cred că asta e cea mai frumoasă meserie. Drumul spre performanță nu e ușor. Și nu înseamnă doar disciplină, ci și să poți să renunți la multe lucruri”[7].

 

 

[1] Doar România, 2 aprilie 2020

[2] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[3] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[4] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[5] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[6] spynews.ro, 30.10.2018

[7] Tudor Runcanu, Interviurile EBS | Ciprian Deac, Jucătorul român e foarte talentat, dar asta nu înseamnă nimic dacă nu muncești, 19 septembrie 2019