CLUJ-MĂNĂŞTUR | Dragusanul.ro

1918: Jertfe studenţeşti clujene pentru Unire

 

 

 

Acum să trecem în o sumară revistă mişcarea studenţească din anul 1918.

 

După cum spusei adineauri, ne adunam foarte des. Locuinţele Dlor locotenenţi Dr. Octavian Utalea şi Tripa erau locul obicinuit al consfă­tuirilor noastre. Ne frământam tot mai mult în dorinţa de a activa în mod pozitiv pentru realizarea idealului naţional. Simţeiam dureros că nu primim nici o îndrumare de la conducătorii politici fireşti, de la capii Partidului Naţional Român.

 

În fine, la o astfel de consfătuire, s-a hotărât ca 5 dintre noi, care aveau mijloace materiale, să-şi ceară, sub un pretext oarecare, permisie pe 3 zile de la unităţile lor şi să meargă la Budapesta, unde să se pre­zinte dlui Al. Vaida-Voevod şi săl întrebe: „Ce are de gând să facă Partidul Naţional Român? Voieşte să se pună în fruntea mişcării naţionale, căci dacă nu, acţionăm noi fără ei!”.

 

Aşa suna hotărârea noastră tinerească. De unde să fi ştiut noi că fruntaşii români erau la posturile lor de datorie, că la 12 Octombrie se întruniseră la Oradea, sub prezidenţia dlui Dr. Teodor Mihali, şi redacta­seră deja declaraţia care urma să fie citită în parlamentul de pe malul Dunării de către dl Vaida-Voevod?

 

Deci noi am ales şi trimis la Budapesta, în 15 Octombrie, pe urmă­torii ofiţeri: Dr. Utalea, în numele Reg. 35 Artilerie, Dr. Triff, în numele invalizilor, Rusu Simion, în numele prizonierilor reîntorşi din Rusia, Gh. Mureşan, din partea Reg. 63 inf., şi Chirileanu, în reprezentarea  tinerimei universitare. Aceşti delegaţi, ajunşi la Budapesta, conducătorul lor dl Utalea a vizitat pe dl Vaida, la hotelul „Jägerhorn”, cartierul general al fruntaşilor români. Expune scopul şi mandatul; roagă o întrevedere pentru întreaga delegaţie. Dl Vaida arată dlui Utalea că întâlnirea cu toţi ar fi o impru­denţă, deoarece toţi ro-mânii, şi Dsa în special, sunt spionaţi: roagă să comunice aceasta camarazilor şi să-l viziteze tot dl Utalea, singur. La în­tâlnirea ce a urmat, dl Vaida ne se spusese că, între timp, Dsa a luat contact şi cu dl Iuliu Maniu, care se reîntorsese de pe frontul italian, la Viena, şi a exprimat părerea de bine asupra spiritului care domneşte între ofiţeri şi tinerimea universitară din Cluj; ne-a îndemnat să ţinem legătură cu P. N. R., trimiţând la Dsa, săptămânal, câte un curier. Ne-a mai rugat să facem şi să organizăm propaganda ca şi românii, cu ocaziunea concediilor, dezertărilor sau la o eventuală revoluţie, să vină acasă de pe front şi de la unităţile militare, cu arme şi muniţiuni, să fie gata la orice eventualitate.

 

În senzul acesta, după modelul cehilor, instruiam noi şi înainte pe soldaţii români de acasă şi pe cei care plecau la front, îndrumarea dlui Vaida a produs însă intensificarea acestei propagande.

 

Trebuie să amintesc că delegaţii clujeni au informat şi pe studen­ţii aflători în Budapesta, care nu erau mai orientaţi decât noi despre situaţie, comunicând convorb-rea studenţilor Steer Ioan, Păcurar Gheorghe, Nicoară Eugen, Antal Dumitru etc.

 

După instrucţiunile aduse de trimişii noştrii de la Budapesta, consfă­tuirile în locuinţele amintite mai sus au devenit aproape zilnice şi se făceau planuri tot mai concrete. Câteva zile în urmă, în o adunare ţi­nută la locuinţa dlui locotenent Tripa, aflătoare în casa dlui dr. Aurel Isac, s-a sulevat, de exemplu, ideea să ocupăm Clujul cu trupele române de sub comanda noastră. Aceasta era uşor posibil, deoarece aproape întreaga garnizoană era românească, cu excepţia doar a unui regiment de cehi. S-a făcut planul detailat, cum să se purceadă la ocuparea cetăţii, poştei etc. şi s-au împărţit rolurile. Totuşi, cumpăni-rea celor mai bătrâni, că lucrând izolaţi numai noi, clujenii, nu am servi scopul; apoi îngrijorarea că, faţă de atacurile la care am fi sigur expuşi de către trupele pe care le vor trimite ungurii, în contra noastră, din Budapesta, nu o să putem ţine oraşul mai mult de 3-4 zile şi că, de altă parte, şi aşa o să vină curând timpul ocupării întregului Ardeal, toate acestea au făcut ca planul să rămână neexecutat, cu toate că eram absolut siguri de reu­şita momentană.

 

În 30 Octombrie, s-a adunat tinerimea universitară la internatul Petran, unde ne-am înţeles ce directive să dăm soldaţilor români, în vederea de­bandadei armatei, care se anunţa. S-a fixat să-i îndrumăm conform instrucţiunilor primite de la dl Vaida.

 

În 31 Octombrie, tinerimea s-a adunat, convocată de dl dr Frâncu, la banca „Economul”, unde se aflau toţi ofiţerii care îndrăzneau să se afirme ca români, împreună cu intelectualii civili, între care îmi amintesc de dnii: Frâncu, Pop Iulian, Utalea, Poruţiu Valentin, Haţieganu Emil, Socol, Gherman, Dragomir Al., părintele Simu.

 

După cuvântări înflăcărate şi chibzuiri treze, se hotăreşte în unanimitate ca soldaţii români să nu depună jurământul către Republica Ma­ghiară, ci către „Senatul Naţional Român din Ardeal”, ca organ al Ma­relui Sfat Naţional; se mai decide organizarea pretutindeni a consiliilor şi gărzilor naţionale, se dau instrucţiuni şi curierilor veniţi din pro­vincie.

 

O impozantă adunare, cu participarea civililor, s-a ţinut tot la locu­inţa dlui locotenent Tripa, la 2 Noiembrie; s-au rostit înflăcărate discur­suri – îmi amintesc îndeosebi de cuvântarea dlui E. Haţieganu – iar seara, la ora 9, ne-am adunat cu toţii din nou la „Economul”. Eram vreo 200 inşi, mare majoritate ofiţeri şi majoritatea studenţi. Aici a vorbit, în mod deosebit de înălţător, dl Frâncu şi alţii. În rezultat: am jurat cu toţii credinţă Consiliului Naţional Român, ne-am pus tricolorul româ­nesc pe chipiu şi pe braţ apoi s-a constituit „Senatul Naţional Român din Ardeal”, sub prezidenţia dlui Frâncu, având ca membri – după cum îmi amintesc – pe dnii Iulian Pop, Utalea, Valentin Poruţiu, E. Haţie­ganu, părintele Pop din Morlaca şi subsemnatul.

 

La ora 1, noaptea, eram încă împreună, când vine, la „Economul”, ge­neralul Ziegler, comandantul trupelor din Ardeal. Introdus în şedinţa Se­natului, generalul declară că a venit să afle atitudinea pe care o vor lua ro­mânii. Îi răspunde dl Frâncu că stăm pe baza principiului autodeterminării wilzoniene şi nu recunoaştem altă superioritate decât Consiliul Na­ţional Român.

 

Generalul roagă pe prezidentul nostru să se prezinte, cu o delega­ţie, la Senatul Naţional Maghiar, care avea sediul la Primărie, ca acolo să se trateze asupra condiţiunilor conlucrării întru susţinerea ordinii. Dl Frâncu compare la Senatul Maghiar, cu o delegaţie-gardă de şase ofiţeri, comunicând, în o cuvântare demnă, Senatului Maghiar, prezidat de faimosul dr. Ştefan Apáthy, deciziunile luate la „Economul”. Ungurii, adânc emoţionaţi, iau act de aceste hotărâri, declarând că nu vor face nici o piedică la constituirea şi înarmarea gardei româneşti şi rugând spriji­nul acesteia pentru menţinerea ordinii, ceea ce dl Frâncu a şi promis.

 

În aceeaşi zi, s-au luat măsuri ca hotărârile şi iniţiativa de la Cluj să se aducă la cunoştinţa întregului Ar-deal, în special a judeţelor vecine, prin un „Manifest”, semnat de toţi membrii „Senatului” şi trimis în toate centrele, prin curieri speciali.

 

La 3 Noiembrie, s-a constituit garda românească, s-a ţinut un serviciu divin, după terminarea căruia s-a luat un steag tricolor, care era ascuns la biserica gr.-cat., şi s-a sfinţit acel steag, pe care a jurat întreaga asis­tenţă. Apoi s-a transportat în un cortegiu impozant şi s-a arborat pe „Economul”, sediul Senatului Naţional, de unde nu s-a mai coborât acest steag, decât mult după intrarea armatei române în Cluj.

 

La toate evenimentele acestea, la organizarea manifestaţiunilor, în constituirea gărzilor şi consiliilor naţionale pe baze similare în întreg Ar­dealul, studenţimea a avut partea leului.

 

În 4 Noiembrie, s-a început organizarea provinciei. O echipă, în frunte cu dl E. Haţieganu, cu studenţii Chirileanu, Dumitraş Aurel şi Ursace, a mers la Gherla, unde au fost primiţi de către P. S. episcopul Hossu, apoi la Dej, unde au întâlnit pe dnii T. Mihali, Vaida şi L. Micşa. Alţii au plecat în alte direcţiuni. Aşa, la Bistriţa, a fost trimis bravul ca­poral Cornel Ordace, student şi el.

 

În aceeaşi zi, subsemnatul am primit mandat şi am plecat pentru organizarea Munţilor Apuseni, începând cu Turda.

 

Nu mult după aceasta, au sosit din Budapesta studenţii Dumitru Antal şi Ioan Chinezu, cu instrucţiuni – nu-mi amintesc din partea cui – de-a pregăti pe români pentru… plebiscit. Văzând însă acţiunea din Cluj i s-au ataşat, cu trup şi suflet, şi au fost încredinţaţi primul cu organizarea Reghinului, al doilea cu cea a Târgu Mureşului, unde au plecat imediat.

 

În tot decursul revoluţiei, studenţimea fie în Cluj, fie împrăştiată la vatră, a stat în mod natural în liniile prime ale celor ce pregăteau marile evenimente. De multe ori – mai ales în provincie – trebuia să se lupte cu „prudenţa” celor mai bătrâni, spre a constitui Consilile Naţionale, gărzile şi a impune arborarea drapelului naţional pe edificile publice, în semn că a sosit dominaţia românească.

 

În val-vârtejul acestor evenimente şi în activitatea febrilă a revoluţiunii, studenţimea s-a gândit să se organi-zeze din nou şi formal, abia în vederea reprezentării ei la Marea Adunare de la Alba-Julia. Aceasta s-a întâmplat în o şedinţă, din 26 Noiembrie 1918. Cu această ocaziune s-a redactat şi primit în unanimitate o „cuvân­tare”[1], pe care am redactat-o în colaborare cu dnii Laţiu şi Suciu şi pe care ar fi urmat să o citesc în calitate de delegat al studenţimii, în adunarea de la Alba-Iulia, şi care glăsuia astfel:

 

„Tinerimea universitară română din Cluj, nutrind în suflet focul sacru al celor mai sfinte sentimente naţionale şi al celei mai fierbinţi dragoste de neam, în momentele actuale de cea mai mare importanţă pentru soartea şi viitorul „Neamului românesc din Transilvania”, a cărui mlădiţă e, îşi ţine de sfântă datorinţă să-şi spună şi ea cuvântul cu această ocazie. Abstrăgând de la rolul impor-tant al universitarilor, în viaţa publică alor alte neamuri, bazaţi numai pe faptul că în mâinile noastre pline de vigoarea tinereţii se vor depune ca mâine frânele guvernării, rolul deosebit de important al conducerii destinelor unui popor, pentru care numai acum apare în culorile cele mai superbe, mai maiestoase, aurora unui viitor ferice, păşeşte şi ea ca un factor ponderabil de-o importanţă incon­testabilă.

 

Ca atare declară sincer dorinţa sa fierbinte, referitor la organizarea, orânduirea destinelor, precum şi la fixarea cadrelor între care va avea să pulzeze energia vitală a „Neamului ro­mânesc din Transilvania”, asigurat fiindu-i dreptul liberei dis­puneri a sorţii sale, din partea geniului dreptăţii umanitare, a preşedintelui Statelor Unite, Wilson, şi a civilizaţiei „Statelor Apusului”. Recunoscând însă, şi până acum, de singurul factor competent, singurul menit şi autorizat să vorbească în numele românilor transilvăneni, alcătuit acum în „Marele Sfat al Neamului”, pe „Comitetul nostru Naţional”, de­clarăm şi noi, cu această ocazie, în mod solemn, că ne asociem cu trup şi suflet deciziunilor măreţe, ce se vor lua din partea „Comitetului Naţional”, în marea şi istorica adunare a neamului din falnica Alba-Iulie. Sub bagheta magică a celui mai pu­ternic entuziasm, inerent tinereţii noastre, privim cu încredere, extaziaţi de atâta beţie de fericire, ceriul limpede, curat ca lacrima, ce va privi ca mâine un popor ce a scuturat, acum numai, cătuşele greoaie ale unei tiranii de veacuri.

 

Inimile noastre tinere, care au gustat, până acuma, destul din amarul durerii, văzând atâta umilire, atâta asuprire a unui popor din viţă nobilă, se deschid senine vorbind cu sete accentele sublime, ce înfrăţesc în aceste clipe, într-un cuget şi o simţire, toată suflarea românească.

 

„Dând acum mână cu mână,

Cei cu inima română”,

 

văzând realizat visul visat atât de mult, la a cărui înfăptuire se va cutremura şi pulberea strămoşilor în liniştea de mormânt, strigăm deci sus şi tare:

 

„Trăiască Neamul Românesc!”, „Trăiască România-Mare!”.

 

Cum însă tinerimea universitară nu a fost înscrisă la cuvânt, în pro­gramul oficial de la Alba Iulia, „cuvân-tarea” aceasta am citit-o numai la o convenire a tinerimii, ţinută la Alba-Iulia, în hotelul „Europa”, în preziua marii adunări.

 

Este de sine înţeles că, totuşi, studenţimea a fost ceata cea mai însu­fleţită de propagandişti pentru participarea tuturor la Alba-Iulia. Iar aici glasul ei a fost hotărât şi tare – deşi neoficial – rostit pentru unirea fără condiţiuni; după adunare, studenţii au fost solii hotărârilor luate, atât între poporul care participase, cât şi mai ales pentru lumea celor ce nu putuseră să fie prezenţi.

 

La începutul lunii Decembrie 1918, tot doi studenţi universitari, dnii Ursace şi Chirileanu, au fost încredinţaţi, din partea dlui Haţieganu, să ducă şi să predea guvernului român din Iaşi,  pentru conferinţa de pace, din Ardeal, cartiruirea şi informarea ei, mai târziu primirea şi informarea misiunilor străine, primirea generalului Berrhelot, etc. au fost făcute în primul rând de studenţime sau prin ea.

 

În apărarea Senatului din Cluj şi a drapelului naţional, arborat pe „Economul”, faţă de bandele secuieşti, înarmate până în dinţi, tot studen­ţimea a fost în linia dintâi: în o asemenea luptă, studentul Petrovici a făcut sacrificiul suprem, căzând mort, lovit de un glonte inamic[2]; sub­semnatul am avut cinstea să comand lupta de apărare, cu mica gardă care se afla de pază acolo. Apărarea a succes, mai ales după ce s-au pus în funcţiune mitralierele noastre, aşezate în ferestrele edificiului şi apoi cu ajutorul venit din partea unităţilor de gardă, aflătoare în cazarma din Calea Victoriei de azi. Afară de regretata moarte a lui Petrovici, noi nu am suferit altă pierdere, decât ciuruirea de gloanţe a drapelului arborat pe edificiu, a păreţilor casei şi spargerea ferestrelor de gloanţele secueşti. Cu acea ocaziune, îmi amintesc că era, în sala Senatului – unde fluerau gloanţele –, dintre civili, dl Dr. Alexandru Dragomir, avocat în Cluj.

 

Când, la 24 Decembrie 1918, glorioasa armată română intră în Cluj, am avut fericirea să o salut de pe piedestalul statuii lui Matei Corvinul, în numele studenţimii, cu următoarele cuvinte:

 

„Domnilor generali! Fraţilor! Năpraznicul război s-a ter­minat cu prăbuşirea totală a barbarismului tiran, în ghearele căruia ne zbăteam de veacuri! Ca ieri căutau încă maghiarii să ne convingă cu pumnul, baionetele şi gloanţele, că şi noi numai în faimoasa „integritate” a Ungariei aflăm fericire. Ba, strângându-mi-se inima de durere, trebuie să vă spun că nici chiar sfânta sărbătoare de azi, a sosirii voastre, nu au lăsat-o să ne fie de tot liniştită[3]. Acum, în fine, nu mai stă nimic în calea fericirii neamului:  lăcomia ţarului, perfidia austriacă şi oarba trufie maghiară, toate zac în pulbere, zdrobite de paloşul dreptăţii sfinte. Sub scutul sabiei lui de foc s-a zămislit visul nostru, cu ale cărui şoapte pe buze au închis ochii cei mai buni ai noştri! După atâtea suferinţe ne-am ridicat din genunchi!

 

În numele universitarilor, vă bineventez din inimă, cu entuziasmul dragostei frăţeşti, pe voi, îndeplinito-rii visului nostru, aici, între zidurile acestui oraş care a fost martorul suferinţelor noastre, zbuciumărilor cumplite şi care azi, prin voi, eroilor, a devenit martorul înălţării neamului românesc, închegat de la Nistru pân’ la Tisa, pentru vecii vecilor.

 

Bine-aţi venit şi să trăiţi la mulţi ani! Ura, Armata Română! Trăiască România-Mare!”.

 

Revelionul Unirii îl organizează, în Cluj, tot studenţimea universitară cu succes splendid. Produsul material al acelei petreceri s-a destinat pen­tru ridicarea, în Cluj, a unei statui eroului martir Avram Iancu. Şi de aci, înainte, orice manifestaţie socială şi de înfrăţire cu fraţii dezrobiţi era aranjată tot de tinerimea universitară, împreună cu Reuniunea Fe­meilor Române, ale cărei mai însufleţite membre erau doamnele: Docan, colonel Telia, Dorina dr. Poruţiu şi dr. Haţieganu.

 

În acest timp, începând cu 1 Decembrie 1918, studenţimea era activ an­gajată şi în opera de „preluarea imperiului”. Aproape nu aflăm autori­tate unde studenţii să nu-şi fi dat tributul lor de muncă.

 

Între timp, se pornise, tot sub conducerea dlui dr A. Frâncu, o ac­ţiune şi propagandă studenţească pentru eliberarea Banatului, ocupat de sârbi. Dar despre această mişcare nu pot da amănunte, căci nu mă aflam în Cluj când s-au ţinut consfătuirile şi întrunirile.

 

Pentru o organizare statutară a studenţimii nu mai aveam timp, în atâtea laturi eram chemaţi să activăm.

 

Abia în 12 Martie 1919 s-a lansat, către studenţimea aflătoare în Cluj, în baza înţelegerii prealabile următorul:

 

„APEL

 

Conştienţi de însemnătatea timpului şi de munca ce ne-o impune schimbarea sorţii noastre, provocăm tinerimea română să dovedească o deplină înţelegere a situaţiei şi să se înscrie cu toţii în „Societatea Universitarilor” – căci numai astfel ne vom putea organiza şi realiza problemele naţionale şi mai ales cele sociale de interes comun, ce ni se impun.

 

În întreaga societate românească parcă zvâcneşte ener­gia, muncindu-se din răsputeri; între astfel de împrejurări, se cade ca şi noi să ridicăm sus stindardul intereselor noastre şi să ne grupăm sub el cu dorinţa izbândei în suflete, căci nu­mai aşa ne vom putea validita.

 

Pentru a putea realiza multele chestiuni de interes mare, ce ne agită, convocam pe mâine, la 5 h. p. m., 13 luna curentă, în loca­lul Magistraturii (etajul I) „Şedinţa Constituantă” a universi­tarilor, obligând moraliceşte pe unul fieştecare universitar şi om de suflet să se prezinte”.

 

Ca rezultat al acestei „Constituante”, s-a dat presei următorul comu­nicat:

 

Constituire.

 

Tinerimea universitară română din Cluj cu satisfacţie dă publicităţii realizarea dorinţei ce a frământat-o atâta timp: organizarea ei din nou, în cadrele unei societăţi literare, care a fost strivită de acel şovinism orb şi păcătos, care predomina în Ungaria.

 

Societatea noastră s-a constituit provizoriu în modul urmă­tor: prezident: Dr. Emil Dandea, v. prezident: Dumitru Ţiganetea, secretar: Nicolae Popoliţa, bibliotecar : Coriolan Suciu, notar: Victor Laţiu”.

 

Regret că, în calitatea oficială atât de onorifică, de preşedinte al acestei societăţi, nu am avut posibilitatea să dezvolt aproape nici o activi­tate, deoarece, deja la finea lunii Martie 1919, am intrat ca voluntar în armata română, care pleca contra ungurilor, iar la întoarcere am ieşit din cadrul studenţesc, fiind numit consilier la Primăria Cluj.

 

După cum îmi amintesc, imediatul meu urmaş a fost prietenul I. Groza, cu a cărui prezidenţie începe epoca de pace a studenţimii, după visul împlinit, la a cărui realizare studenţimea, din care sunt mândru a fi făcut parte, are conştiinţa împăcată că şi-a dat din tot sufletul şi din toată inima tributul de sânge şi de muncă. / Emil A. Dandea / advocat, Tg. Mureş, fost preşedinte al Tinerimii Universitare din Cluj, în anul 1918/19”[4].

 

 

[1] Originalul şi conceptul, predate Centrului Studenţesc din Cluj, spre păstrarea în arhivă, împreună cu „protocolul” şedinţei.

[2] Centrul studenţesc „Petru Maior” din Cluj a fixat, în amintirea lui Octavian Petrovici, în 1927, o placă comemorativă pe edificiul băncii „Economul” (Nota comisiei de redactare).

[3] Înainte cu câteva ore de intrarea armatei, a fost o ultimă ciocnire între garda noastră şi unguri.

[4] Almanahul Societăţii Academice „Petru Maior”, Cluj 1929, pp. 85-98

 


Despre numele oraşului Cluj

 

 

 

„Despre numele oraşului Cluj s-a scris atât de mult, încât s-ar părea că nu a mai rămas nimic de spus[1]. Şi totuşi, nu sunt lămu­rite încă toate laturile problemei. Înainte de toate nu este încă lă­murită laturea aşa-ziselor atestări.

 

Cele mai vechi atestări ale numelui Cluj datează din secolele XII-XIII. Documentele acelor secole ne-au transmis numele în două forme înrudite: Clus şi Culus, în diferite variante de ortogra­fie[2]. Faptul că cele două forme sunt contemporane a făcut ca unii istorici să tragă concluziunea că „cele două nume au circulat în acelaşi timp şi alături”[3], iar alţii că „înainte de secolul al XIV-lea, numele Cluj avea forma ungurească de Kulusvar, iar din acest nume Românii au făcut Cluj”[4].

 

Faptul însă că cele două forme Clus şi Culus sunt contempo­rane nu este o premiză intangibilă şi, prin urmare, nici concluziunile trase din ea nu sunt intangibile. Faptul contemporaneităţii este anume numai o constatare de o valoare relativă, pentru că se întemeiază pe o largă şi superficială interpretare a ceea ce e o atestare.

 

Cei care s-au îndeletnicit până acum cu istoria oraşului sau a numelui Cluj s-au mulţumit de obicei să accepte atestările de nume aşa cum le înşiră „Indicele” colecţiunilor de documente, fără să examineze şi documentele însele din care s-au scos atestările. Şi aceasta este o greşeală fatală, pentru că înşirarea de nume şi forme din „Indice” nu ne precizează, în acelaşi timp, şi vechimea reală a ace­lor nume şi forme, dat fiind că nu ne arată şi vechimea reală a do­cumentelor care ni le-au transmis. „Indicele” nu ne dă mai departe nici o lămurire în ce priveşte sursa din care pornesc documentele şi, prin urmare, nu ne arată nici adevăratul proces de evoluţiune a numelui. Indicele nu ne indică în fine nici locul unde s-a format un nume, nici fazele prin care a trecut până ce s-a cristalizat în formă lui definitivă.

 

Aşa fiind, studiul documentelor este indispensabil, pentru că este o deosebire fundamentală între valoarea formelor transmise şi păstrate în documente originale, contemporane, şi între valoarea formelor transmise şi păstrate numai în copii făcute în epoci mai mult sau mai puţin recente. Şi este o fundamentală deosebire între valoarea formelor transmise şi păstrate în documente care pornesc de la autorităţi indigene, locale, şi între valoarea formelor trans­mise şi păstrate în documente care pornesc din surse străine.

 

A nu ţinea seama de aceste deosebiri ar însemna ca şi cum un judecător, chemat să judece asupra unui incident oarecare, ar acor­da depoziţiilor unor martori care n-au asistat la incident, carie au auzit numai despre el de la alţii, au auzit poate numai de la alţii, care nici ei n-au asistat la incident – aceiaşi greutate pe care trebuie s-o acorde depoziţiilor unor martori carie au fost de faţă, care au văzut „cu ochii proprii” cum s-a petrecut incidentul.

 

Colecţiunea de documente a lui Zimmermann-Werner[5], spre pildă, ne dă pentru numele Cluj (mănăstire, oraş şi judeţ), la „Indice” formele următoare:

 

Oraş: Kuluswar, Kulusuar, Kulusvar, Culuswar, Clusvar, Clus­war, Clwsuar, Clwswar, Klusuar, Koluswar, Colos-, Colws-, Coloswariensis etc.

 

Mănăstire: Kulusmonostra, Colus-, -monustura, -monustra, -monstra, Kolws- monwstwra, Clus-, Klus-, Kolos-, Clus, Clusa, Monustur, Clusiensis etc.

 

Judeţ: Kulus, Culus, Clus, Cluus, Clws, Kolos.

 

La fel face şi istoricul ungur Csánki Dezsö, în lucrarea sa de­spre toponimia Ungariei în epoca Hunadieştilor. El copiază atestările cuprinse în „Indicele” colecţiunii lui Zimmermann pentru mă­năstire şi judeţ, iar pentru oraş copiază şi „completează” atestările adunate de Márki Sándor (care sunt în general acele ale colecţiunii lui Zimmermann).

 

Această înşirare cronologică de forme nu ne poate da însă şi nici nu ne dă o icoană reală a procesului de evoluţiune a numelui. De aceea, în analiza vechimii numelui Cluj, noi vom abandona „Indi­cele”, în favorul documentelor[6].

 

Documentele ieşite din cancelarii organizate, documente în care se pomeneşte de Cluj, emană de la 3 autorităţi:

 

1). cancelaria regilor Ungariei;

 

2). cancelariile unor autorităţi civile şi bisericeşti, constituite pe teritoriul Transilvaniei şi

 

3). cancelariile unor episcopii, constituite în vecinătatea Tran­silvaniei.

 

Toate aceste documente nu sunt mai vechi de a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Ele sunt însă o bază sigură şi incontestabilă pentru cercetări. În afară de aceste documente, mai avem şi alte 3 documente, de la finele secolului al XII-lea, avem şi o colecţiune de însemnări procesuale şi pe urmă o seamă de bule papale – am­bele, şi însemnările, şi bulele, de la începutul secolului al XIII-lea – în care se pomeneşte de Cluj sau de un Cluj. Ele sunt, ce-i drept, ceva mai vechi, dar sunt şi o bază mult mai incertă.

 

Pentru prima dată dăm de un nume Clus într-un document ne­datat[7], din timpul regelui Bela al III-lea, prin care Bela confirmă testamentul unui oarecare Kaba. Între cei care au asistat la actul confirmării se pomeneşte şi de „Gallus comes Albensis Transilvanus, Thomas Comes Clusiensis. Documentul ni s-a păstrat în ori­ginal.

 

Tot în acea epocă dăm şi de un nume „Culus” într-un docu­ment datat din 1183, prin care Episcopul din Spalato (Dalmaţia) ia anumite dispoziţiuni. În document se pomenesc demitarii ţării din acel an, între care se pomeneşte de „Gallo Culusiense comite, Tho­mas albensi comite. Documentul acesta ni s-a păstrat numai într-o copie din secolul al XIV-lea şi autenticitatea lui este contestată de istoriografia ungurească[8].

Al 3-lea document, acesta din timpul regelui Emeric, datat din anul 1201, prin care se acordă privilegii unor oaspeţi din Croaţia .(hospitibus de Potok“), pomeneşte. între dignitarii ţării, şi de „Marano comite de Zonuk, Pazman de Kulus“. Şi acest document ni s-a păstrat numai în copie, într-un transsumpt al regelui Ladislau al IV-lea din 1285, care şi el atestă numai un transsumpt al regelui Ştefan al V-lea, din 1272.

 

Identitatea numelor „Clus” şi „Culus” din aceste documente cu „Clus” din Transilvania este prea incertă decât să se poată trage vreo concluziune indiscutabilă din aceste atestări. Dar şi ele dove­desc prioritatea formei „Clus”.

Bulele papale pomenesc cu certitudine de un Clus din Tran­silvania.

 

La anul 1199 Papa Inocenţiu al III-lea acordă protecţiunea sa lui „Henricus archidiaconus Clusiensis”. Bula ni s-a păstrat în re­gistrele Vaticanului, în copiile bulelor papale (Zimmermann no. 576).

 

La anul 1222 (Zimmermann, no. 33). Papa Honoriu al III-lea dă însăr­cinare unor episcopi din Ungaria să cerceteze plângerile „abbatis el conventus monasterii beate Marie de Clus” contra Episcopului Transilvaniei.

 

La anul 1225 (Zimmermann, no. 50) acelaşi Papă conferă dreptul „mitre et annuli” abatelui „monasterii Clusiensis de Ultrasilvanis partibus”.

 

La anul 1232 (Zimmermann, no. 66), Papa Grigorie al IX-lea dă în­sărcinare Legatului său din Ungaria să aplaneze conflictul ivit între Episcopul Transilvaniei şi „abbatem et conventum monasterii de Clusa Ultrasiluane diocesis”.

 

La anul 1235 (Zimmermann, no. 73), acelaşi Papă dă o similară însăr­cinare şi unor episcopi din Ungaria. Mănăstirea este numită tot de „Clusa”.

 

Cum însă registrele papale care au păstrat în copii aceste bule nu sunt registre contemporane, nici aceste atestări nu pot fi pre­mise indiscutabile pentru concluziuni indiscutabile.

 

Mai mare greutate ar putea să fie atribuită aşa-zisului „Regestrum Varadinense” (Oradea), în care s-au înregistrat numeroase în­semnări privitoare la aşa-zisa „proba de foc” (iudicium ferri candentis”). Aceste însemnări se referă la epoca regelui Andrei al II-lea, adică la începutul secolului al XIII-lea. Ele ni s-au păstrat însă numai într-o publicaţiune din anul 1550. Datele cronologice in­dicate sunt contestabile. În acest „Regestrum…” se pomeneşte, la 1213, de „castrenses de Clus de centuriunatu Agad”, „Critophorus comes de Clus”, „Beken, curiali comite de Clus”, „Isac centurio et Vodasa de castro Clus”.

 

La 1214: „iudice Basu, curiali comite de Clus”, „ioubagiones ecclesie de Clus”.

La 1215: „iu­dice Ecce comite de Clus”. La 1226: „cum aliis ioubagionibus castri Clus”, „ante Sebastianum comitem de Clus, iudicem a rege Bela delegatum“.

 

Fără a trage vreo concluziune din toate aceste documente, observăm totuşi că, cu excepţiunea alor două documente – amân­două păstrate numai în copii mai noi şi unul chiar suspectat ca fals – nici un document nu cunoaşte altă formă decât forma Clus. Concluziuni vom putea trage numai din examinarea unor docu­mente ieşite din cancelariile unor autorităţi ungaro-transilvănene bine cunoscute, în care cu certitudine este vorba de Cluj din Transilvania.

 

Nu poate să încapă nici cea mai mică discuţiune că cele mai indicate, singurele indicate să ne lămurească asupra numelui Cluj sunt documentele care pornesc de la autorităţile constituite în Tran­silvania însăş – iar dintre acestea, cele care pornesc din cancelaria Voivodală a Transilvaniei. Vom începe, prin urmare, cu documen­tele aceste din urmă.

 

Din secolul al XIII-lea nu ni s-a păstrat nici un document voi­vodal, în care să fie vorba de Cluj. Ni s-au păstrat numai 3 docu­mente de acest fel din primele decenii ale secolului al XIV-lea: două documente în original, iar al treilea într-un transsumpt con­temporan.

 

Cele două documente originale datează unul de la 1310 şi celălalt de la 1337. Cel mai important este documentul din 1310 (Zimmermann, no. 319), prin care Voivodul Transilvaniei Ladislau („Ladislaus vaivoda Transilvanus”) recunoaşte ca rege al ţării pe Carol Robert, în contra căruia luptase 10 ani. În documentul acesta de recunoaştere a regelui Carol Voivodul Transilvaniei se obligă să restituie ţinu­turile transilvănene ocupate de el, Voivodul, şi anume: „argenti odinam de Rodna, comitatum de Byzterce, comitatum de Scybinio, comitatum Siculorum, villas Dees, Clus et Zeek cum officio ca­mere“.

 

Prin al doilea document, cel din 1337 (Zimmermann, no. 539), noul Voivod Toma („Thomas vaivoda Transsilvanus et comes de Zonuk”) dă o însărcinare capitlului Episcopiei din Alba-Iulia în legă­tură cu un conflict pentru hotare. În acest document Voivodul po­meneşte de „nobilibus de Doboka et de Cluus comitatum”… „in comitatibus de Cluus et de Doboka“… „in foro de Clusvara“.

 

Al treilea document voivodal ni sa păstrat numai într-un transsumpt al cancelariei episcopale din Oradea şi va fi examinat mai la vale.

 

Trecem la categoria a doua a documentelor: cele ieşite din can­celaria episcopiei catolice transilvănene din Alba-Iulia, 5 la număr, şi unul ieşit din cancelaria unui ordin călugăresc tot din Alba-Iulia, documente de aceiaşi mare valoare ca şi cele ieşite din cancelaria Voivodală.

 

La anul 1294 (Zimmermann, no. 266), capitlul Episcopiei Transilva­niei este mărturie a unei donaţiuni. Documentul ni s-a păstrat în original. El precizează timpul în care s-a dat documentul, spunând: „Datum magistro Michaele preposito, Gregorio cantore, Paulo custode, Petro archidiacono de Clus, decano ecclesie nostre existentibus“.

 

La anul 1299 (Zimmermann, no. 283), Episcopul Transilvaniei face un schimb de moşii. Documentul ni s-a păstrat în original. În el se vorbeşte de „episcopatus nostri de Klusuar“, „monasterium de Klus“, „datum in Klusuar”.

 

În anul 1309 este ales episcop al Transilvaniei Benedictus. Ac­tul de alegere, care ni s-a păstrat în original, este semnat, între alţii, de „ego Iohannes archidiaconus de Klus, canonicus ecclesie Tran­silvane[9]).

 

În acelaşi an 1309, capitlul episcopiei din Transilvania aduce la cunoştinţa celor chemaţi că a delegat cu o misiune la Papa de la Roma pe „magistrum Iohannem archidiaconum de Clus”. Docu­mentul ni s-a păstrat în original[10].

 

La anul 1313 (Zimmermann, no. 333), capitlul Episcopiei transilvă­nene este mărturie că Voivodul Transilvaniei a făcut un schimb de moşii. Documentul ni s-a păstrat în original. Ele este făcut în pre­zenţa, între alţii, a lui „Benedicto plebano de Cluswar decano eccle­sie nostre”.

 

În acelaşi an 1313 (Zimmermann, no. 332), „Theodorus prior… fratrum Predicatorum de Alba” certifică o diplomă a regelui Ladislau din 1275 „super villa Clusvar”. Documentul ni s-a păstrat în original.

 

Mai avem, în fine, alte 3 documente, care emană de la două epis­copii învecinate Transilvaniei: episcopia din Oradea şi cea din Cenad.

 

La anul 1297 (Zimmermann, no. 277 şi 278), capitlul Episcopiei din Oradea reproduce în transsumpt o însărcinare din acelaşi an 1297 a Voivodului Transilvaniei Ladislau, referitor la verificarea hotarelor unor proprietăţi ale mănăstirii Mănăşturului. În transsumpt se spu­ne despre moşii: „eadem Monustur el Zenthbeneduk vocale in comitatu de Clus existentes”, iar în comitiva episcopiei se pomeneşte, în mai multe rânduri, de „terra Cluswar”, „de Monustur ad Cluswar[11]. Documentul Episcopiei de Oradea ni s-a păstrat în original. Transsumptul este cel de-al treilea document Voivodal, de care am pomenit mai sus. L-am citat însă numai la acest loc, fiindcă numai atestarea lui este originală.

 

La anul 1339 (Zimmermann, no. 519), capitlul episcopiei din Oradea se asociază la protestul Episcopiei Transilvaniei contra Voivodului Transilvaniei, care a ocupat „tres villas Bany, Komlod et Akanay in comitatu de Clus”, sate de drept ale Episcopiei Transilvaniei.

 

Al treilea document iese din cancelaria Episcopiei învecinate a Cenadului, cu multe legături cu Transilvania. El este un document din 1321 (Zimmermann, no. 279 şi 381), prin care Episcopul Cenadului au­tentifică procura din acelaşi an, privitoare la „conventus de Clus-monostora”, dată de „frater Johannes prior de Clusmonostora” – „pro fratre ipsorum Mychaele archidiacono de Clus”. Documentul acesta ni s-a păstrat în original.

 

Rezumând analizele precedente, subliniem că, dintre toate do­cumentele transilvănene (şi părţile învecinate) câte ne sunt cunos­cute şi ni s-au păstrat, din epoca de la finele secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, aceste sunt singurele documente în care se face pomenire de Cluj. Toate aceste documente emană, re­petăm, din cancelariile unor autorităţi constituite în Transilvania sau din cancelariile Episcopiilor de Oradea şi Cenad, amândouă cu strânse legături cu Transilvania. În nici unul dintre aceste docu­mente, care – subliniam din nou – ni s-au păstrat toate în origi­nal, o singură dată nu întâlnim altă formă a numelui decât cea de „Clus”.

 

S-ar putea totuşi obiecţiona că există un document care dezminte această constatare. Ar putea fi anume invocat un document, datat din 1323 (Zimmermann, no. 409), care emană de la o autoritate clujeană şi foloseşte o formă ungurească: la 1323 anume „Thomas Ruffus iudex universitasque iuratorum consulum civitatis Coloswariensis…” asistă la vânzarea unei case. Acest document nu ni s-a păstrat însă în original, ci numai într-un transsumpt din 1478, când forma ungurească era în circulaţiune şi a fost introdusă de cel care a co­piat documentul.

 

Rămâne să examinăm acum şi ultima categorie de documente ungaro-transilvănene: cele ieşite din cancelariile regilor Ungariei.

 

La anul 1263 (Zimmermann, no. 101 şi 81), viceregele Ştefan confirmă o diplomă din 1246, a regelui Bela al IV-lea, prin care se acordă anumite scutiri unor sate episcopeşti: „Herina, Byolokol de comi­tatu Dobica, Golou de comitatu Culusiensi, Zylac ei Tusnad de Zonuk”.

 

La 1280, regele Ladislau restituie Episcopului Transilvaniei „villam Culuswar”, pe care îl luase cu câţiva ani înainte”[12].

La anul 1282 (Zimm. no. 200), regele Ladislau acordă privilegii mai multor sate, între altele „in comitatu de Kulus villa Kuluswar, villa Gylo, villa Kopus et villa Keresţev”.

 

La 1289 (Zimmermann, no. 229), acelaşi rege vorbeşte de „villam Culus­war”.

 

La 1291 (Zimmermann, no 243), Andrei al III-lea acordă privilegii unor sate „Vysta et Sasag in comitatu de Culus”.

 

La 1317 (Zimmermann, no 348), regele Carol Robert pomeneşte de un „magister Joannes comes de Bezlercze, de Kulus et Kulusvar”.

 

Punând faţă în faţă documentele ieşite din cancelariile unor au­torităţi constituite în Transilvania cu documentele ieşite din cance­lariile regilor Ungariei, constatăm că, fără absolut vreo excepţiune, forma ungurească „Culus” a circulat numai pe teritoriul Ungariei propriu-zise, dar niciodată şi pe teritoriul Transilvaniei, unde nu era cunoscută altă formă decât cea de „Clus”. Cu alte cuvinte: for­ma ungurească „Culus” s-a format pe teritoriul Ungariei, în cance­lariile regilor Ungariei, şi de acolo a fost importată în Transilvania, prin diplomele regeşti, fără să fi putut însă să înlocuiască, în do­cumentele transilvănene dintru-nceput, numele vechi.

 

O confirmare clasică a acestei constatări este diploma din 1275 (Zimmermann, no. 178) prin care regele Ladislau al IV-lea confirmă bise­rica din Alba-Iulia în posesiunea Clujului. Diploma aceasta nu ni s-a păstrat în original, ci numai în două transsumpturi. Unul dintre aceste două transsumpturi este cuprins într-o diplomă a regelui Carol Robert, din 1313 (Zimmermann, no. 336), care nici ea nu ni s-a păs­trat în original, ci numai într-un nou transsumpt, din 1429, al capitlului din Orade. Transsumptul acesta din 1429 spune că Ladislau a donat bisericii din „Alba” – „villam Kuluswar vocatam in comitatu de Culus”. Celălalt transsumpt, tot din 1313, este o atestare, făcută de cancelaria ordinului călugărilor dominicani din Alba-Iulia (Zimmermann, no. 332). Acest transsumpt ni s-a păstrat în original. În acest docu­ment, şeful Dominicanilor „frater Theodorus prior” spune că a fost rugat să ateste copia unui document „super villa Clusvar confectum” şi, reproducând acel document, în transsumpt scrie „villam-Clwsuar vocatam in comitatu de Clws” şi nu „Kuluswar” şi „Cu­lus”. Distincţiunea între formele din cele două transsumpturi („Ku­luswar” şi „Culus”, în transsumptul din 1429, şi „Clwsuar” şi „Clws”, în cel din 1313) este un argument decisiv în favorul constatării că, în Transilvania, la începutul secolului al XIV-lea, nu se cunoaşte încă altă formă decât cea de „Clus”.

 

Forma ungurească de „Culus” (în diferite grafii) apare în do­cumente ieşite din cancelariile autorităţilor civile şi bisericeşti din Transilvania numai către mijlocul secolului al XIV-lea. Pentru pri­ma dată, apare la anul 1336, într-o scrisoare a capitlului din Oradea (Zimmermann, no. 524): „Zasfenes in comitatu de Kulus”. În documentele care emană din cancelariile Voivodale a Transilvaniei apare, pentru prima dată, la 1340: „universitas nobilium de Zonuk, Doboka et de Culus comitatuum”, „Colusmonustra”, „Datum in eadem Culusmonustra” (Zimmermann, no. 555).

Dar cancelaria Voivodală şi după aceea întrebuinţează mai des forma veche Clus, decât forma nouă „Culus”. La anul 1381, „nos Jacobus de Turuch Comes de Clus, Johannes filius Emerici de Patha et Benedictus filius Thome de Tothaza iudices nobilium de eodem Comitatu”, sunt mărturie[13]. Documentul ni s-a păstrat în original.

 

În documente care emană din cancelaria Episcopiei din Alba-Iulia, forma ungurească răsare şi mai târziu. Episcopia din Alba-Iulia cunoaşte numai forma „Clus“.

 

Înlocuirea, în documentele transilvănene, a vechii forme de „Clus” prin forma mai nouă de „Culus” n-a fost niciodată deplină. În toate timpurile, forma „Clus” s-a menţinut, alături de cea de „Culus“. Şi mai mult. Forma aceasta veche, de „Clus” s-a impus şi cancelariilor regilor Ungariei, care, înainte, sub regii din dinastia Arpadiană şi sub Carol Robert, folosiseră numai forma de „Culus”.

 

În timpul domniei regelui Ludovic I (1342-1380), cancelaria regească, pentru prima dată, adoptă forma transilvăneană a numelui şi o repetă apoi în numeroase cazuri. La 1368, regele Ludovic dă Însărcinare „conventui de Clus” să aplaneze un conflict pentru hotare, ivit între „hospites nosiros de Cluswar” şi un proprietar înve­cinat. Documentul ni s-a păstrat în original (Zimmermann, no. 911, 912 şi 913).

 

La 1370, Ludovic face o donaţiune oraşului Cluj. În document: „civitatis nostre Cluswariensis”, „officiali de Cluswar”, „Datum ibidem in Cluswar”. Documentul ni s-a păstrat în original (Zimmermann, no. 941). Într-un alt document. tot din 1370 (Zimmermann, no. 946): „Clusuar”. La 1373 (Zimmermann, no. 1016); „Cluswar”; 1377 (Zimmermann, no. 1064, 1065); „Clusmonustra”; acelaşi an 1377 (Zimmermann, 1067): „Elisabeth de Clu­suar”; tot în 1377 (Zimmermann, 1070): „cives nostri de Cluswar” şi „Cives nostri de Cluswar” (de mai multe ori), „datum in Cluswar”. Şi, la fel, în trei documente din 1378 (Zimmermann, no. 1087, 1096, 1098) şi într-un document din 1381 (Zimmermann, 1150).

 

Regele Sigismund, într-un document din 1390, ce ni s-a păstrat în original (Zimmermann, no. 1247), scrie: „cives nostri de Cluswar”. În­tr-un document din 1412 (Zimmermann, 1694): „civitatis nostre Cluswar”. La 1414 (Zimmermann, no. 1753): „Cluswar”, „Clusmonostra”; la  1415 (Zimmermann, no. 1759): „Cluswar” etc.

 

Regentul Ioan Huniade foloseşte şi el, la 1446, şi regele Vladislau I, la 1453, forma transilvăneană „Clusuar[14].

 

Rezumăm: din confruntarea documentelor rezultă în mod ne­îndoios că:

 

a). forma cea mai veche a numelui Cluj este forma „Clus”, forma „Culus” fiind un produs străin;

b). înainte de mijlocul secolului al XIV-lea, n-a circulat în Tran­silvania altă formă decât această formă de „Clus”, formă trans­misă şi păstrată neschimbată în graiul poporului român”[15].

 

 

[1] Amintim numai lucrările mai însemnate:

Jakab Elek, Kolozsvár torténete. Buda 1870.

Al. Marki, Über den Namen Kolozsvar. Budapest 1904.

Csánki Dezsö, Magyarorszag törtenemi földrajza a Hunyadiak korában. Budapest 1913.

  1. Kisch, Siebenbürgen im Lichte seiner Sprache.
  2. Drăgan, Românii în veacurile IX-XIV. Bucureşti 1933.

[2] Forma germană Klausenburg şi forma latinească Claudiopolis sunt mult mai noi. Klausenburg apare pentru prima dată în documente între  anii 1405—1408 (la 1348 în forma Clusenborg); Claudiopolis apare pentru pri­ma dată în registrele din 1559-1560 ale universităţii din Wittenberg (Ger­mania): „Stefanus Wolfart Claudiopolitanus Transylvanus”.

[3] Al. Marki, op. cit.

[4] Melich-Gombocz, A honfoglaláskori Magyarország. Budaţpest 1929. p. 305: „A magy. Kolozsvár, Torda nevek a XIV század közepe elöti magyarul Kulusvar, Turda hangalakokban voltak meg. E nevek az oláhban Cluj (olv. Kluzs) alakban élnek s kétségtelen, hogy az o-magy. Kuluzsvár, Turda átvételei”. Este un studiu vast, în care autorul caută, să dovedească că numele topice vechi din Ungaria şi Transilvania au fost transmise celorlalţi locui­tori ai tării de către unguri.

[5] Zimmermann-Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen. Hermannstad, 1892.

[6] „Clus” era şi mumele mănăstirii, şi cel al oraşului, şi cel al jude­ţului. Cum însă aci nu este vorba nici de vechimea mănăstirii, nici de cea a oraşului sau a judeţului, ci numai de vechimea numelui comun tuturor, renunţarea la diviziunea pe cele trei categorii se impune în mod logic. Nu­mele Cluj formează, sub acest raport, o unitate indivizibilă şi studierea ve­chimii lui trebuie să pornească de la această indivizibilitate.

[7] Jakcab Elek, op. cit., îl datează „1173-1175 évek körül”, Szentpétery Imre, az Àrpádházkori oklevelek kritikai jegyzéke, Budapest 1923 no. 128, îl datează „1177 körul”.

[8] Szentpétery, op. cit., no. 138.

[9] Alături de „ego Saulus Archidiaconus de Turda vicarius ecclesie Transilvane”.

[10] Ambele documente publicate în: Acta Legationis Cardinalis Gentilis (Monumenta Vaticana Hungariae). Budapest 1885, pag. 158 şi 168.

[11] Jakab Elek, op. cit., citând acest document, reproduce greşit „Coloswar”.

[12] Jakab Elek, op. cit., Zimmermann-Werner, Urkundenbuch, nu cu­noaşte acest document.

[13] Szaba Károly, Székely Oklevéltár. IV. p. 8.

[14] Márki, op. cit., p. 10.

[15] O chestiune de prioritate: „Clus” sau „Culus”, în Dacia istorică, No. 1, 15 oct. 1937, pp. 12-21

 


Povestea aşezării Cluj-Mănăştur (fişe, I)

 

1864, Ludwig Rohbock: Klausenburg sau Cluj

 

1580, Wuyek: „Veniturile abaţiei Sfintei Fecioare Maria de Cluj-Mănăştur, care are trei sate.

 

I. Mănăştur. În acest sat sunt 160 de iobagi. Dar dintre aceştia numai 39 au boi. Văduve sunt în număr de 43. Case părăsite 24. Censul anual al satului (villae) este de 48 de florini. Censul îngăduit la fiecare al treilea an este de 50 de florini şi un bou, şi dacă aceştia s-ar da în fiecare an, censul anual ar ajunge la 73 de florini. Grâul de la moară, pe fiecare an, poate fi preţuit la vreo 200 de florini. Venitul anual al vămii (telonii) poate fi socotit aproximativ la 70 de florini. Avem acolo două cariere de piatră, de la care se plăteşte un cens anual de doi florini. Are şi păduri, din care pot să ne îndestuleze cu lemne pentru bucătărie şi încălzire, dar care nu sunt bune de construcţie. Avem acolo o sută de oi, tot atâţia miei şi zece vaci, de la care avem lapte şi brânză, dar untul nu va fi îndestulător. Cu timpul se va putea avea şi carne pentru o bună parte a anului. Se poate avea şi peşte din râul nostru, în anumite perioade, dar nu în cantitate suficientă. Suma totală este de 354 de florini.

 

II, Baciu. Iobagii sunt în număr de 93. Cei care posedă oi sunt 45. Femei văduve sunt 10. Case părăsite sunt 3. Censul anual este de 10 florini. Iar censul de fiecare al treilea an este de 50 de florini şi un bou, care amândouă, adunate împreună, ar alcătui un cens anual de 35 de florini. Venitul anual al vămii poate fi apreciat la circa 20 de florini. Se dau găini de două ori pe an de la fiecare casă. Pot fi socotite aproximativ la 5 florini. Când creşte ghinda în păduri, se pot avea din dijmă câţiva porci. Acolo se poate face var pentru clădiri, şi se făcea odinioară. Suma totală e de 60 de florini.

 

III. Leghea. În acest sat sunt 77 de iobagi. Dar dintre aceştia cu boi sunt numai 35. Femei văduve sunt 11. Case părăsite 2. Censul anual cum se lasă să fie socotit împreună face 12,5 florini. De la morile mici se plăteşte, pe fiecare an, 5 florini. Găini se dau de câte trei ori pe an, fac cam 4 florini. Suma totală e de 21,5 florini”[1].

 

1874, Le tour du monde: Cluj, vedere generală

 

1580-1581, Ştefan Szántó: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns teferi, dar pe jumătate îngheţaţi, la 20 februarie 1580, trecând de Cluj (unde nu ne aveam încă sediul) şi am ajuns la Cluj-Mănăşturul nostru, în hotar cu suburbiile oraşului… Sunt trei locuri deosebite în care locuiesc părinţii noştri. Unul, la Alba Iulia, unde este capitala principelui: acolo stau doi din părinţii noştri părintele I. Leleszi şi părintele George Papensis, amândoi unguri, amândoi predicatori, amândoi de constituţie mai plăpândă…

 

Al doilea loc, în care s-au aşezat, mai întâi părinţii noştri, se numeşte Cluj-Mănăştur. A fost odinioară reşedinţa abatelui Transilvaniei, care avea sub el cam 30 de sate şi oraşe. Toate acestea au fost împărţite între nobili, după ce au fost alungaţi călugării din ţară. Locul dat spre locuinţă aici e prea frumos şi sănătos. Dinspre răsărit are satul nostru, în hotar cu mănăstirea şi suburbia oraşului Cluj, la nord, cam la o milă italiană, se întinde un deal înalt, de la răsărit, la apus, este tot sădit, pe o întindere de trei sau patru mile italiene cu vii, din care ni se dă dijmă, pe sub vii se întind ogoare de lungimea viilor. Între ogoare şi dealul pe care este aşezată mănăstirea curge, pe o albie de pietriş, râul Someş, nespus de limpede spre răsărit, spre oraş. Acest râu ne îndestulează, în fiecare vineri, cu peşti mici, destul de mulţi şi foarte buni pentru sănătate. Pe el umblă neîncetat, şi vara, şi iarna, o moară cu trei roţi, de la care adunăm mai mult grâu şi făină decât ar putea să consume colegiul într-un an întreg. Apoi, de o parte a râului, pe deal este aşezată moşia noastră, la o depărtare de o aruncătură de piatră de mă­năstire. Aici se păstrează bucatele, griul, ovăzul, fânul, paiele, aici sunt adă­posturi diferite pentru boi, porci, oi, porumbei, albine şi găini, aici se tescuiesc caşurile de oi şi de vaci şi se aduce lapte din belşug, de câte ori este nevoie la colegiu. Dinspre apus, se mărgineşte cu moşia grădina de zar­zavat, foarte mare şi lată şi foarte potrivită pentru toate felurile de seminţe. De cealaltă parte a râului, se află o livadă foarte întinsă, sădită cu fel de fel de pomi roditori. Şi de asemenea şi o altă grădină foarte mare pentru varză, pepeni şi in. Dinspre răsărit, se mărgineşte cu mănăstirea sau incinta noastră grădina a patra, care este plantată, de jur împrejur, cu trandafiri, pomi roditori şi viţă. Această grădină ne oferă destui struguri de masă şi, pe lângă ei, şi un număr de butoaie de vin. A cincea grădină o avem în oraş, nu mai puţin spaţioasă, care are plantaţi, de jur împrejur, tot felul de pomi; la mijloc e un pământ gras şi neted, bun pentru semănături. A fost odinioară şi viţă tămâioasă, sădită de călugări, dar pe aceea au scos-o orăşenii eretici, mai înainte de a ne preda locul.

 

Mai apoi, Cluj-Mănăşturul nostru are, dinspre apus, ogoarele şi fâneţele iobagilor noştri, iar dinspre sud pădurile noastre foarte mari, al căror în­conjur, în lungime şi lăţime, se împlineşte într-o zi de mers, aici trăiesc multe păsări şi fiare sălbatice, pe care nu e îngăduit nimănui să le prindă sau să le vâneze fără încuviinţarea noastră. Pe lângă acestea, mai sunt mulţi aluni, care produc de la sine alune. Aşadar, din Cluj-Mănăştur, ori încotro ne-am îndrepta ochii, fie la răsărit sau la apus, la sud sau la nord, tot ce se vede este al nostru şi, în aceeaşi clipă, pot fi îmbrăţişate cu privirea viile, ogoa­rele, fâneţele, râul, grădinile, satul şi pădurile. Odinioară, Cluj-Mănăşturul avea chip de mănăstire, dar, după ce au fost alungaţi călugării de stăpânii ere­tici, care locuiau aici, a fost prefăcut într-un fel de castel; au fost dărâmate chiliile fraţilor, s-a împrejmuit dintr-o parte cu un zid, de alta cu gard de pari, lipiţi cu lut. Insignele fratelui George, tezaurarul, se mai pot vedea, cu numele lui săpate în piatră, deasupra porţii. De unde deducem că acest loc a fost clădit de el. Legată cu mănăstirea este o biserică destul de mare, dar despuiată de orice ornamente. Căci ereticii au jefuit toate veşmintele, vasele sfinte şi podoabele de altar, au ars statuile, au spart vitraliile de la ferestre şi n-au lăsat decât pereţii goi. Călugării, când au plecat, au îngropat în pământ, în nişte lădiţe, vasele de aur şi de argint şi, de asemenea, veşmintele bisericeşti mai de preţ, dar au fost descoperite de eretici şi ridicate de acolo. La Alba Iulia, nu ştiu din ce întâmplare, au fost păstrate 8 sau 10 dalmatice… o mitră episcopală cu o cârjă de argint şi dintre potire s-au păstrat 10 sau 12, pe care toate ni le-a dăruit principele şi le folosim în cele trei biserici ale noastre. În primul an, când am venit în Transilvania, am locuit cu toţii la Cluj-Mănăştur şi chiar destul de bine şi de liniştit; acolo am ridicat noi trei şcoli, însă, fiindcă se părea că în oraş se va putea avea mai mult spor şi cu predicile şi cu şcolile, am obţinut de la principe să refacă acolo mănăstirea şi biserica părăsită a franciscanilor şi să ridice şcoli noi, ceea ce a şi început să facă cu dragă inimă… În mănăstire, în puţine luni, au fost terminate cinci hipocauste şi cinci dormitoare. Şcolile vor fi măreţe, cu porticuri etc… Al treilea locaş pe care îl avem în Transilvania este această mănăstire, pe care o avem în Cluj, cu o biserică măreaţă, cu o grădină şi cu şcoli. Locul este foarte liniştit, alături de zidu­rile oraşului şi foarte vast, cu puţină cheltuială va putea fi adaptat nevoilor noastre… Ne-am mutat în oraş, în anul acesta, 1581, în luna aprilie, lăsând la Cluj-Mănăştur un părinte novice ungur, care să aibă grija locului şi a bunurilor temporale. Acum Cluj-Mănăşturul ne foloseşte de loc de odihnă, cu timpul se va putea face acolo o casă foarte potrivită pentru novici…

 

…În satul nostru a murit un biet cerşetor: a lăsat rudelor sale lucruri în valoare de trei sau patru florini. Pe acestea a poruncit rectorul să le închidă în cutii şi să le încuie în casa noastră, zicând că sunt ale sale, pentru că acela a murit fără moştenitori. Ruda mortului s-a supărat de acest lucru şi se gândeşte să se strămute, din satul nostru, în alta parte.

 

Ceartă cu locuitorii din Baci, pentru ghinda din pădure. Locuitorii, din care 50 se convertiseră, se reîntorc la erezia lor. Au rămas doar cinci, care mai vor să se mărturisească. Mulţi s-au întors din nou la ereziile lor…

 

În ziua de 1 aprilie, când unii din ţăranii noştri îşi aveau lucruri la vânzare în piaţa oraşului, au fost siliţi, cu ciomegele, să-ţi lase lucrurile lor acolo şi să vină să muncească la colegiu, căci aşa poruncea rectorul, spre mirarea şi uimirea tuturor, atât eretici, cât şi catolici, de această nemaiauzită şi odioasă cruzime leşească. Judele satului nostru Baciu a fost chemat, seara, cu tovarăşul său, şi reţinut pentru faptul că nu trimisese pe ţărani la muncă la colegiu, în aceeaşi zi, în care i se poruncise (căci nu îi găsise acasă). În ziua următoare i s-a dat să aleagă sau să muncească el în zilele hotărâte sau să pună cu chirie pe altul în locul său, şi acesta ca să nu mai îndure acasă o pagubă mai mare în averea sa (căci şi el tocmise cu chirie secerători pentru ziua următoare şi le pregătise de mâncare), trimiţându-şi tovarăşul la târg, a tocmit cu chirie, pe cheltuiala sa, un om care să muncească la colegiu în locul său… pretutindeni în această ţară umblă vorba, şi la catolici, ţi la eretici, că iezuiţii, care vor să se arate bărbaţi sfinţi îndurători şi apostolici, au întrecut prin cruzime pe toţi stăpânii eretici, care stăpâniseră mai înainte acele sate ale lor… şi că doar în cuvinte propovăduiesc altora mila si indurarea, dar la fapte sunt mai cruzi decât turcii…

 

Osândirea a doi ciobani români nedovediţi, judecaţi de iezuiţii colegiului. În ajunul sărbătorii Sfântului Mihail, în aceeaşi noapte, doi copii, unul de opt şi celălalt de nouă ani, care îşi păzeau viile lor de pe podgoria noastră, şi care erau fiii unor văduve, au fost răniţi de moarte de nişte tâlhari veniţi să fure struguri, şi unul din ei a murit după două zile, iar celălalt după trei zile. Şi fiindcă legea acestei ţări este că răufăcătorii să fie judecaţi şi pedepsiţi acolo, pe pământurile acelor stăpâni unde s-au făptuit relele, şi cum, în cele şase sate ale noastre, noi suntem stăpâni temporali şi spirituali şi omorurile fuseseră săvârşite pe pământurile noastre, mamele copiilor au alergat pentru dreptate la stăpânul locului, îndreptându-se nemijlocit către economul nostru şi, prin el, către rector, cu rugămintea să fie prinşi ciobanii ce-şi păşteau oile în apropierea viilor lor, deoarece îi bănuiau pe ei.

 

Căci unul din copii, înainte de a muri, spusese că a fost lovit în cap cu ciomagul de păstori.

 

Părintele econom a trimis patru din slugile noastre, ca să prindă pe patru din aceşti ciobani români, pe care îi bănuiau acele văduve. Au fost prinşi şi ţinuţi legaţi în temniţele noastre, mai înainte de moartea copiilor, însă, cum au fost socotiţi nevinovaţi, au fost sloboziţi. După ce au murit copiii, au venit, a doua oară, mamele lor, cu vestea că fiii lor au murit şi au cerut dreptate. Deci acesta a trimis din nou slugile şi le-a poruncit să-i prindă iarăşi pe acei păstori, pe care îi slobozise, şi să-i ţină legaţi, sub pază bună. A trimis apoi pe una din slugi la judecătorul eretic al oraşului, cerându-i sfatul ce e de făcut cu acei păstori şi cum ar putea stoarce adevărul de la ei. Judecătorul i-a trimis răspuns ca să-i despartă pe unii de alţii, şi astfel despărţiţi să poruncească să fie căzniţi fiecare în parte de către ţigani. Căci aci sunt folosiţi drept gâzi ţiganii sau turcii prinşi, întrucât este lucru nemaipomenit ca un ungur să fi făcut vreodată pe călăul, căci ar vrea mai bine să moară de zece ori, decât să împlinească o slujbă atât de mârşavă.

 

Dar în împrejurarea aceasta, administratorul i-a zis slugii: „Noi nu avem atâtea închisori, ca să putem da fiecăruia din ei câte una pentru el, ci căutaţi lanţuri şi ei vor putea fi trimişi legaţi în diferite hambare”. Şi altei slugi i-a spus: „Să pui două lacăte, să nu poată fugi”. Apoi, în miercurea de după sărbătoarea Sf. Mihail, adică la 3 octombrie, a poruncit să fie chemaţi în curtea castelului nostru juzii din satul nostru Mănăştur şi din alt sat vecin al nostru, Baciu, şi din oraş, căci partea păgubită adică cele două văduve, erau sub atârnarea unor orăşeni eretici. S-au adunat deci din toate locurile orăşenii înarmaţi, şi juzii şi norodul laolaltă, în mare mulţime, ca să vadă încheierea pricinii. După aceea, au fost puşi la caznă doi dintre ciobani, pe care îi bănuiau mai tare văduvele, căznindu-i cu facle aprinse, în aşa fel ca să le ardă pieptul, dar ei nu au mărturisit nimic altceva decât că sunt nevinovaţi. În cele din urmă, cum judecătorii nu au găsit împotriva lor nici un motiv de a-i osândi la moarte, au lăsat la alegerea văduvelor, ai căror fii fuseseră ucişi, ca ele să jure, împreună cu câţiva alţii, împotriva acelora pe care îi bănuiau mai tare; ele au jurat împotriva celor doi, care fuseseră căzniţi, dar cu câtă dreptate sau nedreptate, Dumnezeu ştie, au fost osândiţi acei nenorociţi, nu la vreo moarte uşoară, ci la ţeapă, ca să fie traşi în ţeapă, căci aceasta este pedeapsa… şi a tâlharilor în Ungaria.

 

După ce s-a rostit osânda, ei au cerut părintelui Matias, procuratorul nostru (care era de faţă cu slujbaşii colegiului, ca stăpân sau om în locul stăpânului acelui loc, măcar că nu şedea în scaunul de judecată, printre judecători), ca să lase să fie duşi osândiţii la locul de execuţie. El a scris rectorului, cerându-i sfatul, dacă trebuie să-i predea pe ei, după ce s-a şi rostit împotriva lor osânda de moarte. Căci stătea în puterea stăpânului locului, adică rectorului, ca şi după darea osândei să-i predea sau să nu-i predea pe acuzaţi, să-i slobozească sau să-i omoare, să amâne sau să grăbească execuţia.

 

Rectorul, deşi cunoştea bine, de mai înainte, toată această pricină, căci îi scria economul, în fiecare zi, de două şi trei ori, ce făcea cu acuzaţii şi în ce stare se află pricina lor, nu ne-a făcut parte niciodată de această treabă şi nu ne-a cerut sfatul decât doar în ceasul din urmă: atunci, mai întâi a început să întrebe dacă trebuie să lase să fie duşi acuzaţii la moarte sau nu. Unii au spus că nu trebuie împiedicată execuţia cu moartea, după ce s-a rostit osânda împotriva lor, şi când o mulţime de oameni înarmaţi aşteaptă acest lucru în fata castelului nostru. În al doilea rând, el s-a unit cu această părere. Eu însă am spus două lucruri: primul, că părintele Matias, economul, a căzut acum sub pedeapsa suspendării şi a abaterii de la canoane pentru mai multe motive, dar acest lucru a fost respins ca nefiind în cauză. În al doilea rând, am spus că trebuie să fie împiedicată, în orice chip, sau măcar amânată execuţia cu moartea, căci dovezile au fost nule şi este un lucru nevrednic ca, pentru nişte bănuieli nesigure şi pe jurămintele unor muieri neştiutoare, să fie daţi nişte oameni unei morţi atât de crude. Şi acelaşi lucru, fără să ştiu eu, i-l strecurase rectorului şi Martin Undó, deosebit de noi (căci el nu intra în congregaţie), dar nu am câştigat nimic. Rectorul a scris economului să-i lase pe judecători să facă ce vor voi cu acuzaţii…

 

Părerea îndeobşte a poporului a fost că ei au fost nevinovaţi. Ceea ce mai dovedesc şi prin faptul că, în acelaşi timp, în care aceştia erau ţinuţi în lanţuri, unii români din satul vecin au fugit ca şi când s-ar fi ştiut vinovaţi cu ceva. Iar aceştia, după ce au fost sloboziţi prima dată şi ar fi putut să meargă încotro ar fi vrut, nu au vrut să fugă, cum dacă s-ar fi ştiut fără nici o vină. Se spunea că şi românii mai ameninţă că vor da foc satelor noastre, din cauza răpunerii fraţilor lor, şi de aceea nu suntem niciodată siguri în privinţa lor şi nici nu se poate mergem fără primejdie, la satele vecine…

 

În ziua aceea în care au fost omorâţi românii şi în cele două zile următoare s-a ridicat o furtună aşa de grozavă, cum se spunea că nu mai fusese văzută niciodată în acel oraş; într-atâta că dezrădăcina copacii şi ridica acoperişurile caselor şi nimeni nu putea face vreo muncă pe ogoare, câmpii şi vii. Judele, înspăimântat, a pus să se vestească să nu iasă nimeni din casă sau din oraş, şi deşi această furtună violentă a adus multă pagubă multora, totuşi nimănui nu i-a adus mai multă ca nouă. Căci toate acestea s-au săvârşit în aceeaşi săptămână, şi umblă vorba în popor că vânturile atât de năvalnice nu erau fireşti, ci că au fost trimise de sus pentru pedeapsa unei nelegiuiri”[2].

 

 

[1] Călători străini despre Ţările Române, vol. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp. 482, 483

[2] Călători străini despre Ţările Române, vol. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp. 489-500