Ce vor diasporenii? | Dragusanul.ro

Acolo unde copacii şi-au înfipt crengile în cer

Poezia diasporei româneşti, poezia unei generaţii tragice, care conştientizează că este ultima care mai aparţine românismului (copiii diasporenilor deja aparţin altor civilizaţii, neamuri, istorii), este, fără îndoială, una iniţiatică. Poezia diasporei are mai multe în comun cu mitul „legilor bune”, pe care zeul moş Zal Mox le-a încredinţat fiicelor sale, cele patru Hore, decât cu eforturile trufaşe ale poeziei româneşti de acasă. Diaspora este un templu străbun, în care se oficiază întru rădăcini, întru păstrarea unei anumite identităţi şi întru încredinţarea acelei identităţi pe mâini bune. Diaspora poetică este asemeni unui copac uriaş, dezrădăcinat de istorie şi care, din pricina acestei dezrădăcinări, îşi înfige crengile în cer, sperând să se poată hrăni cu colbul de aur al Căilor Lactee. Un copac cu rădăcinile în cer şi care desenează pe cer un anume terestrism.

*

Parafrazând un text din antologie, aş spune că, atunci când apar stelele pe cerul veşnic neostenit al lumii, diasporenii văd cireşul înflorit sau poate că doar ferestrele aburite-n lumină ale caselor din satele de acasă. Acasă. Care „acasă” şi ce înseamnă „acasă” pentru un român din diaspora? Ce primează în alăturarea asta de cuvinte, „român” sau „diaspora”? Parafrazând un alt text din antologie, aş crede că, atunci când vorbim despre „românul din diaspora” ar trebui să ne închipuim o fiinţă umană căreia i s-a smuls inima şi, după ce a fost făcută fărâme, a fost dată hrană lupilor.

*

Ajungem, aşadar, la o stare de tragism deja identificată de Nichita Stănescu („Nimic nu durează el însuşi mai mult / Decât o foarte singură dată, / Nu sunt vinovat că trăiesc / într-o lume într-una schimbată”), din care se poate evada, deşi abandonarea e mai lesnicioasă, doar prin identificarea unui spaţiu de sacralitate („Patria mea este Limba Română”, tot de la Nichita citire). Şi tocmai asta fac poeţii diasporei româneşti, adică populează acest spaţiu sacru, în care au parte de toate iniţierile şi în care practică toate iniţierile, şi cele păgâne, şi cele dumnezeieşti, şi cu sufletul, şi cu incontestabilă hăruire. Tocmai de asta, în Templul Regăsirii de Noi, măsura cuvintelor o dau vibraţiile şi nu trufirile.

*

În general, în ultimul secol planetar, poezia s-a transformat într-o infatuare a sufletului. Nu mai are nici o altă dimensiune, valorile existenţiale fiind subordonate şi aservite egoismelor unui suflet trufaş, aflat în veşnică expansiune dominatoare. De vreun secol, în lume nu se mai scrie poezie, ci doar se afirmă poeţi, consecinţa fiind înstrăinarea şi exodul spre zări dinspre temeliile turnului de fildeş. În diaspora, însă, poezia nu este o competiţie şi nici măcar un produs spiritual cu destinări precise şi limitate. În diaspora, poezia reprezintă expresia sublimă a nevoii de comunicare. Se caută căile, se ezită la răscruci doar atât cât să se repare încălţările, apoi se porneşte la drum şi, cum orizontul nu poate fi niciodată atins, încep să se rostească sufletele, sufletele care împrumută contururi mitice şi care încep să se rostească aşa cum sunt şi aşa cum le încap mitologiile. În diaspora, celelalte suflete au nevoie de astfel de rostiri, în care să se regăsească. Lucrurile astea se petrec departe.

*

Aici, acasă, adică în locul în care începe drumul, există o altă diaspora românească şi, cu cât trece vremea, cu atât mai mult ne înstrăinăm drept cei mai săraci şi mai nefericiţi din lume. Avem, ce-i drept, acolo unde atingem cu degetele, mormintele străbunilor, dar nu mai aprindem nici o lumânare şi, astfel, între inimă şi degete creşte o distanţă cosmică.

*

Undeva, la capătul lumii, un german cu străbuni bucovineni a grafiat în spaţiul virtual povestea familiei lui, începând cu anul 1782, când un zipter s-a aşezat pe valea Moldovei. Bucovineanul acela din America nu şi-a uitat nici măcar un singur străbun dintre cei care odihnesc în sfântul pământ românesc al Bucovinei. Între inima germanului din America şi mormintele din Bucovina nu există nici o distanţă, inima lui cuprinzându-ne şi pe noi. Pe noi, înstrăinaţii, trăitorii de acasă, dar aflaţi deja la distanţe cosmice de mormintele bunilor şi străbunilor.

*

Descoperind diaspora şi supunându-mă iniţierilor ei poetice, condiţia mea de diasporean în proprie ţară dispare. Poezia diasporei mă iniţiază în a-mi redescoperi identitatea şi tocmai de asta simt nevoia să aduc în România superbul românism care înfloreşte şi dă rod atât de departe, acolo unde copacii şi-au înfipt crengile în cer. Un românism impus de „originari din România”, adică de români români, de români germani, de români evrei, de români slavi, adică de români care nu vor să renunţe cu nici un chip la a se rosti în româneşte, deşi istoria le mută urmaşii în alte teritorii de sacralitate.

*

Poeţii diasporei se închină străbunilor, dar fără a avea certitudinea că-i vor auzi şi înţelege urmaşii. Deja iniţiat în românism, eu încep să înţeleg că numai de România depinde dacă urmaşii poeţilor diasporeni de astăzi vor citi, în limba română, poemele străbunilor lor. Deja iniţiat în românism, eu îmi propun să alătur acestei cărţi alte cărţi ale românismului de departe, mizând pe redeşteptarea românismului şi acasă, adică în cea mai săracă, mai insensibilă şi mai înstrăinată diaspora din câte există. În cartea de faţă am adunat doar câteva „bucăţele” din inima smulsă şi oferită hrană lupilor. Celelalte bucăţi o să le aflu odată cu trecerea vremii şi odată cu aflarea lupilor, cărora, la nevoie, va trebui să le smulg din piepturi inimile în care s-nu „culcuşit” (cum zice un alt diasporean) fărâmele din inima cea mare, cea veşnic vie şi de care, mai ales acum, avem atâta nevoie. / Ion Drăguşanul (Poeţi români din diaspora, Blestemul lui Brâncuşi, Suceava, 2004).


Poezia fiilor unei ţări risipitoare

Mă rog bunului Dumnezeu pentru neştiinţă, dorindu-mi să nu fie această carte nici prima şi nici ultima antologie a poeziei româneşti din diaspora. Mă rog, apoi, să mă învrednicească bunul Dumnezeu să pot citi cât mai corect poemele de departe, ştiut fiind că eu, ca şi diasporenii, nu pot citi decât cu sufletul, iar sufletul meu nu ierarhizează, nu discriminează, ci doar trăieşte totul cu neostenită intensitate. Şi mă mai rog, de data asta, cititorilor acestei cărţi să primească în suflet curat ceea ce este de primit, adică un patrimoniu de spiritualitate românească pe care nu mai avem dreptul să-l mai ignorăm. Îngăduiţi-mi, prieteni, să vă încredinţez nişte prieteni:

* 

Sorin ANCA, „un foc pentru ultima ţigară / şi pentru a da foc universului”. Pentru că „totul e o mare transcriere a tăcerii”, pentru că „orice alfabet începe cu tăcerea însăşi / şi sfârşeşte cu propriu-i început”, Sorin Anca îşi construieşte universul poetic într-un spaţiu-timp în care „unele trupuri nu mai au trup”, iar „unele zeităţi cerşesc la colţ de stradă”. El „scrie pe-nţelesul pietrelor / abia în cele din urmă / pe-nţelesul sângelui”, şi „tot ce se poate raporta despre” el „este faptul că-şi” părăseşte adesea „trupurile / luând o formă aproape abstractă” şi că, simultan, trupurile-poeme „îşi procură arme / şi-ncep războiul total împotriva cuvintelor”. Apoi, „de parcă nu i-ar fi ajuns / vestea morţii cuvintelor”, Sorin Anca renunţă la aripi şi caută „măcar o umbră de pământ” pe care să poată construi ziduri, „împiedicând astfel / coborârea cerului pe pământ”. Abia atunci-acum, adică în spaţiul-timp în care „totul / dar absolut totul / în afara singurătăţii / este ireal”, Sorin Anca izbuteşte să dea „un sens înalt / şi suprem soarelui” şi „livadă devastată de propriul rod / (îi) este poemul”.

*

Simona ANOMIS, „un fel de amendă a sincerităţii”. „În luptă cu răul, cu păcatele, / cu amintirile”, Simona Anomis a „deschis palma / pentru prima oară cu liniile vieţii în sus” şi meditează la „Crima lui Brâncuşi”, pe care o retrăieşte profund („iarba creşte şi fără mine / sau chiar în locul meu”), fiind condamnată la „vibraţie silnică”. Poetesa preferă „viaţa veşniciei”, deşi singurătatea o „pândeşte de după colţ” cu „atâta linişte încât (se) aud cum jelesc păcatele”, „conjugând verbe la câteva timpuri prezente”. Şi, în vreme ce „face mereu paşi printre zile”, Simona Anomis îşi aminteşte că a uitat să sădească „un copac / pentru a da satisfacţie destinului”, fiind „prea calificată / pentru postul ierbii” şi prea hăituită de „chipul zilei de ieri”, care-i urmăreşte „atentă mişcările înspre / mâine”, un mâine în care „clasicismul înfloreşte pe toate geamurile verzi ale / minciunii”, geamuri aburite pe care poetesa, imună „fiind la urletul tăcerii din noi”, scrie cu degetul: „Aştept să fac riduri în libertate, / să crap într-o joi / în deplinătatea facultăţilor mintale”. „O clipă / plus trei sferturi de secol” de aşteptare.

*

Adriana BLESCH: „Mi-e scârbă-acum de-atâta bine”. Fără să o intereseze prea mult dichisurile discursive, dar copleşită fiind de cenuşiul acestui început de mileniu, care „îşi varsă în jur veninul”, concretizând „o linişte a morţii”, Adriana Blesch pune degetul pe cer, caligrafiind pentru prietenii de departe gânduri, emoţii, amărăciune. Iar prietena ei, rămasă într-o ţară săracă, terorizată de gândul că vine ora mesei şi nu are ce pune în faţa copiilor, poate citi, dacă ridică ochii spre cer: „Nu flămânzesc, acum, ca tine, / Dar sufletul îmi este greu, / Mi-e scârbă-acum de-atâta bine”. Şi vin norii, iar vântul poară, odată cu negurile, puhoaie de retorism, uneori lipsite de lirism, dar suprasaturate de sinceritate, de trăire. În fond, suflete, „bogat ai fost când ai trăit / în ţara ta săracă”, iar conştientizarea acestei probabile şi, totodată, improbabile împliniri prin patriotism, prin datină, prin neam, prin loc natal atârnă mai greu în balanţa sufletului decât orice răsfăţ stilistic, oricât de înzorzonat metaforic sau filosofic ar fi acest răsfăţ în dimensiunea existenţialului.

*

Maria-Rozalia CHELARU, „ploaia e doar un sunet care aminteşte de copilărie”. Într-o „toamnă nebună ca Van Gogh”, Maria-Rozalia Chelaru ascultă ploaia, iar „ploaia e doar un sunet care aminteşte de copilărie”, obligând la a privi viaţa ca pe un zid care desparte două „jumătăţi de anotimp” (în fond, „între noi stau anotimpurile toate”). Dincoace de zid se desfăşoară o jumătate de anotimp, „cea care dă în partea travestită a zidului / acolo unde îngeri desculţi vin să joace şah / când Dumnezeu se odihneşte după norul de libelule”. Apoi ar fi zidul, clipa în care soseşte pescăruşul îndelung aşteptat („înainte / să se facă dimineaţă lângă inima mea”), „zidul gol, năpădit de urzici / pe care plouă întruna ori stau zgribulite ciori / veşnic întoarse din anotimpuri de toamnă”. Iar mai departe nu mai există nimic, nici măcar un anotimp întreg, ci numai „anotimpuri de toamnă”, în care auzi „cum înăuntru” îţi „cresc rădăcini”, răvăşindu-te, ademenindu-te să-l imiţi pe Van Gogh şi să-ţi tai o ureche pentru a sfida jumătăţile de vreme care-ţi molipsesc „sufletul cu rugină” şi, astfel, să aduni „anotimpurile toate” în ceea ce se trăieşte drept poezie.

*

Madeleine DAVIDSOHN, „când migdalul înfloreşte”. Născută la Dorohoi, „pe-un picior de plai”, „dintr-o gură de rai”, Madeleine Davidsohn şi-a luat, în 1974, „amintirile într-un geamantan uzat” („munţii şi cu văile / mioarele şi cântările”) pentru a se stabili în oraşul „românesc” Haifa din Israel. „Şi m-am dus, şi m-am tot dus / după alte cântece / zilele să-mi farmece”, îşi aminteşte poetesa, retrăind dragostea pentru „acele plaiuri” ale naşterii mai ales primăvara, „când migdalul înfloreşte” în Haifa, dar „tot îmi mai pare că-i cireş” din nordul Moldovei. Poetesa, cu sufletul marcat de o cumpănă a locurilor, refuză şi condamnă toate „hotarele de ură” care însângerează Ţara Sfântă şi care învrăjbesc două neamuri „plângând aceeaşi piatră de mormânt / cu-o rădăcină unică-n istorie”. Poetesa opune alternativei „şi noi, şi ei”, alternativa suferinţei („Care mamă mai amarnic plânge?”), universalitatea dragostei, „locul bobului rotund de grâu” fiind luat mult prea des şi cumplit de iraţional de „neghina” urii. Fiinţă umană cu sufletul reverberând pe două continente, Madeleine Davidsohn retrăieşte poetic dimensiunea poetică a dorului, dorul fiind temelia pentru o identitate-regăsire, cea de fiinţă dumnezeiască mereu datoare cu dragoste.

* 

Dan DĂNILĂ, „şi ficţiune şi / luptă cu dezinformarea”. Ultim „cristofor”, rătăcind „sub grădinile edenului, chiar sub pomul / cunoaşterii lângă obuze cu cuneiforme / sau în buncăr, în faţa camerei de luat / frumos vederile celor mulţi”, Dan Dănilă încă se mai amăgeşte că „nu, noi nu am rămas de căruţă”, deşi a fost martor, deşi a consemnat că, în România, „dreptatea a ieşit din tribunale / (că) sub zdrenţe are ochii scoşi / (că) simulează alte boli mărunte / dar arc cancer şi creşte pe la colţuri”. Poetul a ajuns într-o lume în care „califul harun al raşid / adumbrit de o mie şi una de nopţi / amestecă basmele cu adevărul”, dar a lăsat în urmă, în timp, o realitate care-l doare neomeneşte, o realitate în care „bandiţi ne dau lecţii de morală, / mari escroci dorm în parlament, / demagogi zâmbesc în manuale”, iar „nebănuite secte balcanice auresc / monezile cu efigii guşate multiplu”. Dan Dănilă, trăind şi răstrăind, a fost iniţiat în blestem şi ispăşire, inclusiv prin poezie-poezie: „din picuri amărui ne-am închegat, / dar ce licori o să ne stingă oare, / cine să ne regrete ne-mpăcat / dospind în lacrimi insule de sare?”.

*

Horaţiu DIDEA: „Mă dezbrac de tot / Şi pun poezia în loc”. Ritualul iniţierii întru culcuşire „sub o floare bolnavă” începe prin dezbrăcare „de prieteni, de istorie, / De pâine, de vin şi de apă, / De memorie”, memoria însemnând „aripile”, apoi, despovărat de toate până la sinceritate, Horaţiu Didea ignoră şi „păsări cu ochii ficşi”, şi „caravele monstruoase ale uitării”, care-l însoţesc, pentru că el nu uită, el nu moare, el doar se despovărează de ceea ce e de prisos, inclusiv de tentaţia zborului, a speculaţiei preţioase şi pretenţioase. După ce se dezbracă „de tot” şi pune „poezia în loc”, deci după cea devenit creatorul unui univers de care e responsabil, Horaţiu Didea se cutremură de singurătate: „Şi mai cade o secundă de pe mine / Ca un păduche ucis de ger, / Toate se destramă, eu merg înainte, Tată, / Mai e mult până la cer”. Singurătatea este, în fond, universul celor care se crucifică pe cuvinte, asumându-şi păcatele unei umanităţi care nici măcar nu există. Sau, dacă există, ea, umanitatea aceea, a fost imaginată de alţii, dincolo „de prieteni, de istoric, / De pâine, de vin şi de apă, / De memorie”.

*

Alexandru DRĂGHICI, „în sălile de aşteptare ale gândului”. După ce s-a „căutat printre rătăciri” şi s-a „găsit în mijlocul răspântiilor”, acolo unde deja căpătase o identitate, devenind „cuvântul / Punte între două suflete”, Alexandru Drăghici a respirat „adânc din rezerva cu vise” şi, întremându-se, a purces la sisifica muncă de a muta „noianul de dureri şi bucurii / spre litera neagră şi gravidă”. În urma poetului, „doar lumina / Şiroind pe trepte” avertiza că „trecutul îşi aruncă harpoanele după noi”. În jur, „mercenari de vise / Ce ştiu să şchioapete / Căci zborul l-au uitat de mult” îmbrăcau „armura rolului de zi cu zi” şi făceau „slalom printre îmbrânciri, ghionturi şi bătăi”, convinşi fiind că „trecutul e un balast şi nici o garanţie” în privinţa viitorului nu se va ivi. Stop cadru. Ostenit, poetul se dezbracă „de măşti, / De zalele cotidianului” şi, după ce regretă „că timpul ne-a înghiţit / scuipându-ne la alte colţuri ale lumii”, ascultă cum „prin prisma secundei îmi ţipă secunda”. Îmi ţipă, îi ţipă, ne ţipă. Vă ţipă, le ţipă, „pe drumul cel bun / pe care ne-am întâlnit la începutul veşniciei”, acolo unde, „pescar viclean, trecutul” îşi caută trup şi îl capătă pe cel al poemului, al poemului „punte între două suflete”, „în sălile de aşteptare ale gândului”.

*

Lucian HETCO, „predarea de suflet”. „Rebel nesedus”, care refuză să mai tragă „concluzii / cu orice preţ”, rugându-se „la Fire / într-o bisericuţă cu chirie, / între bigoţi şi alţi rataţi, / la capăt de românism” (deşi „decepţie continuă / este saltul / poporului meu”), Lucian Hetco, pentru că găseşte „rostul cuvintelor / într-un vid social / ce se umple de plictisul cotidian / cu mărunţei aroganţi şi cu văicăreli de epigoni”, „cu toţii egali în ipocrizie”, întoarce „ideile / Cu capul în jos, / lăsând zilele să se scurgă din boltă”. Se arătase „în lumină / aşa” cum vrusese el să fie „dintotdeauna”, nemaifiindu-i frică să păşească „alături de drum” şi, „neavând nevoie de preot”, s-a destăinuit „conştiinţei” sale printr-o „predare de suflet”, înălţând un alt „zid de cuvinte”, o baricadă împotriva vremuirii vremii: „Moartea mea nu va justifica nimic, / Nici măcar trecerea timpului, / cu toate acestea m-am străduit / să creez detalii / o viaţă întreagă”. Lucian Hetco se ştie muritor şi, după ce linişteşte în felul lui „biologic / celulă după celulă”, ne îndeamnă să „existăm… cu plăcere / fără alte justificări / şi bătăi de cap”. El şi-a creat o indiscutabilă individualitate poetică, asumându-şi „dreptul la culpă” cu o inedită sinceritate: „Ce ciudată / e individualitatea asta nouă, / când trebuie să-mi inventez / Realitatea!”.

*

Ileana JECA, „heruvim târâş”. Constatând că prostia „e o temniţă / comparabilă cu fenomenul Piteşti” şi că „muntele de tristeţe e pruncul”, iar ea – mama, Ileana Jeca începe „căţăratul de-a buşilea”, „cu studiată melanholie”, dar impunându-şi: „Să nu visezi dulce!”. Condiţia de „heruvim târâş” pe care şi-o asumă ca femeie de provenienţă valah-orientală („sunt numai timpan, / numai receptivitate, / numai feminitate / şi ascult pe toată lumea”, „mai puţin pe şeful tribului. / Aceluia îi ştiu repertoriul / pe dinafară”), dar o femeie care a „luat examenul de trecere / în altă eră geologică”, este determinată de ruptura care s-a produs în mai multe planuri, dacă nu cumva în chiar toate, faţă de „omul cu chipul îngropat / în căuşurile palmelor // (căruia) I-am ucis chipul în mijlocul alor săi. / Nu i-am lăsat nici chipul de mucenic / care-i mai rămăsese”. Din păcate, „chipul de mucenic” al omului rămas, acasă, fără chip, deci fără identitate, nici nu 1-a luat cu sine, aşa că universul poetic al româncei olandeze Ileana Jeca când irizează, când se înnegurează într-un joc-nejoc de-a râsul-plânsul admirabil construit.

* 

Ralf Ernest KUVI „salvează speranţa de nedumerit”. Vag didacticist, dar numai în măsura în care tezaurizează anumite experienţe (ducând în cârcă „o lume ce vine” cu nelinişti, cu „sfântă neştire”, cu „durerea ce apasă”), Ralf Ernest Kuvi „gândul frământă”, căutând soluţii sau doar opţiuni, din dorinţa de a salva „speranţa de nedumerit”. Între speranţă şi nedumerit graniţa este extrem de subţire, uimite fiindu-i visele şi visătoare uimirile. Prin urmare, postura de „contra vieţii”, dominată ba de „frica de ziua de mâine”, ba de „blamajul profund” care te poate depersonaliza până la a „şterge un vis dintr-o viaţă uitată”, permite croşetări intimiste, revolte blajine, împodobite cu zurgălăii vegetali ai rimelor disponibile şi cu finalizări adesea pretenţioase, care aspiră spre postularea icnirilor în cotidian.

* 

Lacrima Luha-Strobel, „o formă de a plânge în scris”. Abandonată în „dictatura democrată” de o patrie veşnic risipitoare („mamă pustiită”), Lacrima Luha-Strobel se „plimbă pe continent” în căutarea sau în recuperarea unei identităţi. O „dor urletele de lunea până luni / şi zilnicele mâini de încrucişat pe piept” şi tocmai de asta pictează „cu stiloul pe hârtie” o tulburătoare dezrădăcinare, în care se regăseşte doar „barcă / părăsită în larg”. Poemele ei, adesea prea lungi şi din cale-afară de furioase, îi copiază sufletul, conturând „o formă de a plânge în scris / la înmormântarea fiecărui vis”. Iar ritualul de înmormântare e simplu şi constă doar în abandonare: „Vreau încă o bere şi o lumânare / şi un cântec de chitară”. Moartea visului se petrece, desigur, într-un loc străin dintr-o ţară străină (un bar mexican dintr-un oraş german), condiţia dublei înstrăinări-dezrădăcinări obligând la tentative de regăsire (dorul) sau doar de evadare (fuga dinspre sine). Apoi, întrezărind o „lipsă de dreptate” a destinului, poetesa îşi contracarează nefericirile, după datină, printr-o ciudată complicitate a străbunilor („urlă strămoşii înmormântaţi sub brazi”).

*

Elena MARIA, „din câte-un amănunt cotidian banal”. Existând în neprecizat, ba în „câteodată”, ba „într-o seară nebună / când fulgerele /Dansau / Pasional o furtună”, Elena Maria (semnătura poetică reprezintă, probabil, un pseudonim pentru românca din America, încă fascinată de nu ştiu ce sat Mereni de acasă) rătăceşte, cu un farmec aparte, între incantaţie şi baladă, constatând că îi „curg fluvii pe umăr”. Poetesa, neîndurătoare cu sine, îşi ignoră superba statură lirică (ea fiind „atât de pădure şi atât de curată”), pentru a consemna: „în general, sunt amintirea fără chip, puţin demodată / câteodată mamă, câteodată femeie, câteodată fată”. Şi tocmai atunci când izbuteşte să-şi trăiască simultan toate vârstele, în neprecizat, în „câteodată”, Elena Maria simte aproape nepământeşte nevoia de a se despovăra de sine: „Ah, cât am vrut să uit!”. De parcă s-ar abandona pe sine vieţii, după ce a izbutit să aşeze „în templul singurătăţii” starea sublimă (a poeziei, a vârstelor trăite simultan), pe care urmează s-o venereze „în fiece amurg”, „printre frunzişuri rococo / Negre şi albe”.

*

Voicu MARINA, „demult, atunci, tare demult, cândva”. „Pe lumea asta plină de minciuni / Eu însumi mă visez ca o minciună”, mărturiseşte Voicu Marina, temându-se că „din somn” nu va „reveni nicicând”, somnul fiind un alt neprecizat temporal, specific poeziei româneşti a diasporei, un fel de extaz sub o boltă înstelată, dar în care „nici chiar o stea a mea nu exista / şi poate nici un fel de alte astre”. De aici, de la neprecizat-înşelător, de la minune-minciună, de la risipire-trufire, încep osândirile „în păcat”, atât în lăuntru, cât şi în afară, până „când clopotul va bate acel ceas” al unei alte reevaluări, o reevaluare făptuită şăgalnic, în baza unui misticism râsul-plânsul care ne diferenţiază printre neamurile lumii. De altfel, alternanţele de genul „te-am căutat, dar ţi-e închisă poarta” sau „vino aici să vezi, se-ntorc cocorii”, ritmate şi rimate riguros, şi vindecă, şi îmbolnăvesc, poezia fiind vibrantă, ba aici, în somnul-memorie, ba „pierdută-acolo, printre astre” şi, în consecinţă, îndemnând la nostalgică melancolie.

* 

Irina MATEI, „oglinda visului”. În Africa de Sud, departe de locul naşterii şi al copilăriei, dar, probabil, încă foarte aproape de vârsta aceasta mereu vegheată de „o zână albă”, Irina Matei trăieşte nostalgia casei bunicului, a ţării bunicului, bunicul fiind un fel de zeu moş (zal mox, cum era numit odinioară), care izbuteşte să rămână veşnic tânăr. Mistuită de dor, poetesa proiectează „oglinda visului”, care este „fumurie” şi pentru că „memorii se pierd acolo”. În proiecţia acesta, îşi zăreşte chipul drept „zâna din vis”, care-i aminteşte de ce şi cine este (purtătoarea de dor pentru o realitate deja înstrăinată, dar în care „bunicii au rămas tineri”). Dorul de ţara bunicului Dumitru Matei este atât de profund, atât de acaparator încât tânăra poetesă explodează într-un ţipăt, într-o zvâcnire Walpurgia intră în „dialog cu un orb”, adică se află „la periferia simţurilor” fiecăruia dintre noi pentru a ne dezvălui sufletul nopţii, Walpurgia, adică poezia, adică starea de inefabil, imposibil de definit cu simţurile, dar din ce în ce mai necesară şi, de aceea, mai perceptibilă. În fond, fiecare orb trăieşte acele „zile / în care Dumnezeu îşi întoarce faţa, / lăsându-şi făcutul în voia soartei”.

*

Laura STELEA, „Katharsis de sete, de foame şi dor”. Constatând că o „aşteptau trăiri de muritor” şi că „limita tăcerii oarbe” o „închide-n asfinţit”, Laura Stelea, neputând „grăi prin necuvinte”, în semn de îngerească revoltă a înfăşurat în lacrima sa, numai în lacrima sa, „iubirea şi dorul de bine”. Poetesa, dezinvoltă în a păşi printre cuvinte pentru a deveni, în cele din urmă, o altă „samă de cuvinte” (cum ar zice cronicarul), îşi aşterne sufletul în pagini frumos, cu o eleganţă înnăscută, dar şi cu o înfiorare existenţială cel mai adesea dureroasă, deşi ademenitoare: „Urma să mor şi încă nu trăisem, / Urma să mă strivesc de caldarâm, / Afară-n primăvară înflorisem / Şi tare îmi doream să mai rămân”. Existând o singură şansă de a trăi şi ceea ce încă nu apucăm să trăim, mărturisirea (genul de spovedanie la care şi bunul Dumnezeu caută cu luare aminte), Laura Stelea întinde mâna după „foste dragele-mi cuvinte” şi, după ce le pipăie literă cu literă, îşi motivează cu onestitate acest superb egoism al durabilităţii: „Nu concepeam să fi murit de tot, / Să las în vraf ce n-am putut cuprinde”.

*

Nicolae STROE, „în furca zilelor de astăzi”. „E noapte şi negru” în univers, acolo unde „românii ce sunt departe în amintiri se leagă” şi, astfel, ei „se transformă în substanţa fericitei” lor „lacrimi”, lacrima reprezentând, de fapt, un întreg sistem filosofic, din care Nicolae Stroe îi izgoneşte, cu netrucată obrăznicie, şi pe Steiner, şi pe Goethe, şi pe Sartre, şi pe Nietzsche, ba chiar şi pe Dante, care se face vinovat că şi-a pierdut „Infernul” prin Carpaţi: „Ascultă, Doamne, ruga orgii şi şoapta îngânată-n rugă / Şi nu lăsa ca Europa să creadă că românu-i slugă!”. Diasporean român care împrumută ceva din frumuseţea îngerilor înainte de revoltă şi care are chiar şi „propriul suflet de răpus”, lui Nicolae Stroe îi „pare lumea părăsită de Dumnezei” şi, de aceea, îşi scrie biografia în „noapte” şi în „negru”: „Visând adevărul, trăiesc o minciună”, „în umbra mea nu mai încap”, „în rana nopţii stau şi sânger”, iar „pe hârtie / îmi plânge propriul univers”. De aici, de la această soartă-nesoartă se întrupă fulger blestemul, îndreptat şi asupra „furiilor din mine ce nasc dureri din neputinţă”, dar şi împotriva existenţei, acest spaţiu planetar atât de propice alienărilor jasperiene.

*

Gelu VLAŞIN, „printre rămăşiţele cărnii”. Deja un nume al literaturii române contemporane, autoexilat şi autodeportat (delictul românesc al erudiţiei) în Spania, Gelul Vlaşin se conturează liric într-un postmodernism de sfârşit de lume (iar semnele se văd, totul fiind deja gogoaşă, gogoşerie gogoetc, pentru că „lanţurile s-au transformat în vulturi / şi vulturii în cearcăne adânci”). „A fost ieri în paşii tăi”, iar astăzi şi mâine va fi „ca şi când / somnul / s-ar fi prăbuşit / în scorbura timpului”, aşa că vei tresări doar „văzându-ţi stafia în oglindă”. „Scorbura timpului” şi „stafia în oglindă”. Metafore care au scăpat autocenzurii, speranţe de viaţă, de normalitate (dar ce este aceea normalitate?), icnind spre aşteptata apocalipsă a cuvintelor, a cuvintelor care nu mai pot zidi şi care, probabil, nici măcar nu mai există: „să-ţi ghicesc / mi-a zis moartea / rânjind / să-ţi ghicesc / printre liniile frânte / din palmă / din palma palmelor tale / din viaţa vieţilor tale / să-ţi ghicesc / hai / hai / hai să-ţi ghicesc odată / s-a supărat moartea / aruncându-şi coasa / peste umărul meu”.

*

Andrei ZANCA, „la un zbor / depărtare / de înserare”. „Smerenia e doar / nuanţa de nostalgie / a luminii”, „dincolo de lizierele vegheate ale memoriei”, aşa că, după ce-şi alege „secunda unui chip” pentru eventuale rătăciri în cotidian, Andrei Zanca zideşte, aşa cum unii înalţă un templu, „o tăcere atât de lucioasă / precum cea din oglinda / în care-n zori îţi vezi chipul / pălind de presimţiri”. Şi nu mai caută, ci se lasă găsit, cules, ales „din vierea în timpuri diferite, (în care) trăim mereu ademeniţi de timpul altuia”. Poetul are timpul lui cotidian, altul decât timpul-lumină, cel delimitat de smerenie (amurg) şi de regăsire (zori), dar pe care îl încredinţează ademeniţilor de „timpul altuia” pe relaţia regăsire-smerenie, adică dinspre zori înspre amurg, adică dinspre naştere înspre operă, nu înspre moarte, care nici nu există în cele două segmente ale luminii. Şi asta pentru că „adevărata lumină, iluzia / depărtării… / în afara putinţei de cuprindere, cam la un pas / de moarte” capătă consistenţa mărturisirii, deci a „timpului altuia” şi, din acest motiv, chiar dacă este „aproape / pasul de care ne-am temut atât de mult” nu-l mai premeditează nimeni, premeditarea fiind, în fond, condiţia accesului la veşnicie.

*

Mariana ZAVATI-GARDNER, „o livadă binecuvântată de cireşi pârguiţi”. Poet român cu o operă impresionantă, Mariana Zavati-Gardner reconstruieşte universul târgului provincial moldovenesc, datat „înainte ca nevolnicia betonului să domine” şi delimitat de „casa mamei”, de „plopul tremurător sădit de tata”, de „livada cu stupi” şi de „cireşul cel fantastic”, un univers în care familia are propriul ei calendar (din care nu lipseşte „odihna de după prânz”) şi vecinătăţile-relaţiile pe care şi le stabileşte singură. Exisă în această lume patriarhală şi două vânzătoare de borş, „surorile Manole, două fete foarte bătrâne / Aflate la hotar de vremi, sorocite veşnic / să pară de demult”, există şi o spălătoreasă, şi o cusătoreasă, adică alte femei pentru care „tăcerea este-nvăţătura de nădejde”. Un univers în care, scapăr de lumină, adolescenta se visează „la Curtea de altădată”, dar se înnobilează prin „umilul dar al pâinii”, iniţiindu-se în generozitatea profund umană, dar la care lumea cată şters, cu indiferenţă. Mai curând picturală, aglomerând cuvintele în anumite tuşe pentru a pune în valoare culoarea, poezia Marianei Zavati-Gardner este şi rămâne „o livadă binecuvântată cu cireşi pârguiţi”.

*

Ruxandra WILL, „de veghe lângă lună”. Citind tăcerea, deşi „e întuneric pe pământ”, apoi ridicând mâna pentru a-i fi găsită, Ruxandra Will veghează „din colţul meu, departe, / Chilie undeva, în noapte” asupra somnului, dorindu-ne să auzim „în vis îngerii cântând”, apoi se mărturiseşte cu zguduitoare sinceritate: „Oameni buni, sufăr de o boală / Care nu se mai poate vindeca: / Eu am în sânge Moldova / Şi oasele mele sunt urme / De la Călugăreni şi de la Podul înalt. / Mi-e carnea adusă / De pe roata lui Horia, / Iar inima o am de la Ştefan, Mihai sau Decebal, / Ori poate mai de demult!”. Ruxandra Will nu are nici o reţinere pseudointelectualistă, nici o sfiiciune în a-şi mărturisi dragostea de patrie („Mă doare România!”), iar sufletul ei „se sparge / în douăzecişitrei de milioane de bucăţi”, semn că „va trebui să-nvăţ din nou / Să merg / Acolo unde paşii mei mă dor”. Şi, pentru că e obligatoriu pentru o ţară să existe la dimensiunea cetăţenilor ei, ţara aceasta mult prea des insensibilă şi nerecunoscătoare iată că-şi asumă trăirile Ruxandei Will, tipărind această carte în care nu vom regăsi fii risipitori, ci numai feţi-frumoşi şi cosânzene pe care i-a tot risipit ţara lor mult prea risipitoare / Ion Drăguşanul (Poeţi români din diaspora, Blestemul lui Brâncuşi, Suceava, 2004).


Sorin OLARIU, Detroit, SUA: Crist îmbătrânit

ningea cu nepăsare peste lume

o nepăsare de sfârşit

de veac

din primăvară am ieşit anume

zăpada dulce-a morţii

s-o îmbrac

*

ningea cu nepăsare peste lume

văzduhul s-a crăpat

a pântec

iar ceru-a avortat în spume

o lebădă cu tot

cu cântec

*

ningea cu nepăsare peste lume

peste păduri

şi toate cele

pământul semăna a crist albit

eu semănam

ogorul

morţii mele.

*

(Poeţi români din diaspora, Blestemul lui Brâncuşi, Suceava, 2004)


Lucian HETCO: Diaspora română

Suntem noi, românii, migranţii secolului XXI? Putem vorbi despre o diaspora română veritabilă? Vor avea oare românii o evoluţie asemănătoare poporului evreu? Chiar termenul grecesc „diaspora” corespunde mai degrabă cuvântului „dispersie” – o dispersie care avea la bază o cauză, o „pedeapsă”, ca urmare a „vinei” comune. Avem şi noi, românii, o „vină” comună? Care să fi fost ea, în afară de aceea de a nu putea fi fericiţi cu adevărat în propriul nostru spaţiu etnic, indiferent că suntem în graniţele României istorice sau că suntem „rămaşi” pe dinafară, în ţările limitrofe României sau în imigraţie spre exemplu?

*

Sunt oare versurile „Deşteaptă-te române” valabile doar pentru spaţiul carpatic? Nu ar fi oare cazul să le extindem efectul binefăcător asupra naţiei române implicând şi cele 9-12 milioane de români care trăiesc actualmente în afara graniţelor ţării?

Câţi români suntem cu sufletul încă români?

*

Scurt istoric

*

Diaspora era, în antichitate, în primul rând numele general acordat tuturor ţărilor (în afară de Palestina) prin care evreii fuseseră dispersaţi şi, în al doilea rând, un nume dat evreilor care trăiau în aceste ţări.

Diaspora presupune, însă, păstrarea vieţii naţionale şi a obiceiurilor populare în spirit tradiţional, în principal însă prin conservarea unor elite intelectuale autentice, cu forţă mobilizatoare şi o comunitate reală, în primul rând funcţionabilă, în virtutea propriei organizări, a unei religii comune şi a unei administrări în interiorul comunitar. Ca exemplu viu şi funcţionabil aş oferi aici exemplul evreiesc, care funcţionează încă după mai bine de două milenii.

*

Putem vorbi despre o temă atât de sensibilă, despre diaspora română? Sunt oare destule argumente convingătoare în favoarea acestei teze atât de des şi cu plăcere vehiculată în presa românească, de parcă ar fi un fapt firesc să vorbim despre o calitate a unui popor românesc în marş forţat spre o bunăstare relativă, ca şi cum diaspora românească ar fi deja existentă, eficientă şi puternică?

Voi trata această temă în funcţie de localizarea geografică actuală a românilor (oricum ne-ar denumi străinii: români, moldoveni, vlahi, valahi, olahi, blahi, aromâni, tsintari etc.) în spaţiul geografic european.

*

  1. Românii emigraţi din graniţele actualei Românii, aflaţi actualmente în străinătate

*

Să trecem, deci, sumar prin cei 14 ani de la desăvârşirea „revoluţiei române” şi să facem un scurt bilanţ. Ce a adus românilor aflaţi în graniţele României noua libertate? Cu siguranţă, în primul rând o imigraţie masivă, căci, din 1990 încoace, peste 1,5-2 milioane de români şi-au părăsit patria, fie doar şi temporar. Implicit aceasta a dus, economic, la scăderea şomajului în ţară, un singur fapt pozitiv, dar a condus şi la pierderea, în favoarea altor naţiuni, a potenţialului constructiv a aproape 2 milioane de persoane care ar fi putut contribui la progresul economic şi social în ţară, în condiţiile în care ar fi existat suficiente locuri de muncă şi perspective reale de viitor. Conform unor cifre mai mult sau mai puţin discutate, ne regăsim în Europa Occidentală şi pe continentul nord-american la aproape fiecare colţ de stradă, fiind, de fapt, deja un popor în migraţie.

*

În Germania, de exemplu, trăiesc peste 500.000 de vorbitori nativi ai limbii române, parţial însă deznaţionalizaţi, parţial purtând deja numele etnicului german cu care s-au căsătorit. În plus, în Germania nu există pentru români un statut de minoritate etnică istoricească, precum în cazul sârbilor slavici, a populaţiei sinti, a danezilor sau a etnicilor frizoni din nord. Acest fapt face ca în Germania să lipsească şcolile româneşti, iar discuţiile având ca temă „şcolile de duminică” de pe lângă câteva biserici ortodoxe româneşti (greu închegate, de altfel), unde se predă copiilor de origine română sporadic limba maternă, precum şi generalităţi despre vechea patrie (România) sunt, în cel mai bun caz, începuturi timide şi care, fără o finanţare solidă din partea comunităţii, se vor pierde întocmai ca şi alte activităţi cu caracter românesc în următorii 10-15 ani. În aceste condiţii, cei din generaţia tânără românească, descendenţi ai părinţilor români sau provenind din căsătorii mixte, devin ireversibil germani autentici în mai puţin de o generaţie, în condiţiile în care chiar acasă sc vorbeşte, totuşi, încă restrictiv limba română. A deveni, ca român, cetăţean german presupune, însă, şi renunţarea de facto şi de iure la cetăţenia ţării de origine (în speţă, cea română), astfel noii cetăţeni fiind consideraţi, la recensăminte, ca germani.

*

În Spania, „căpşunarii” şi ceilalţi români aflaţi la „treabă” şi care îşi doresc, în mod justificat, un trai mai bun, atât pentru ei, cât şi pentru cei dependenţi financiar de ci şi rămaşi acasă, sunt de asemenea (corespunzător cifrelor vehiculate la Conferinţa pe teme de migraţie de la Universitatea din Oradea, din martie 2004) peste o jumătate de milion. Aceeaşi situaţie o regăsim şi în Italia unde, oficial, se află între 200-500.000 de români, în timp ce oficialităţile italiene vorbesc de o cifră la negru, unde sunt menţionaţi 700.000 de români. Nici aici şi nici în Spania nu există şcoli româneşti funcţionabile, iar încercările de a stabiliza o minoritate română, nedorită de autohtoni, însă în permanentă creştere, sunt cu siguranţă timide şi lipsite de o consistenţă veritabilă, cu atât mai mult cu cât multor români aflaţi în străinătate le lipseşte legalitatea prezenţei în spaţiul de imigraţie.

*

Începuturile româneşti în Europa de Vest sunt, aşadar, mai mult decât timide, însoţite de particularităţile regionale şi de mentalităţile autohtone în noile ţări de reşedinţă (fie ea, imigraţia, doar temporară). În toată Europa de vest nu s-a constituit însă, până acum, un centru al migraţiei româneşti, nu există un institut al migraţiei, nu există nici o foiţă dinamizatoare pentru aceşti români care şi-au părăsit ţara, nu din ne-patriotism, ci pentru că situaţia economică o impunea.

*

Migraţia vest-europeană este în principal dirijată actual spre aceste trei mari state europene: Italia, Germania, Spania. Întâlnim, însă, migranţi români, de ordinul zecilor de mii, în toată Europa, în Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Danemarca, Portugalia , Suedia, chiar şi în Finlanda. În sud, se pare că primă destinaţie a rămas Israelul, urmat de Grecia, dar şi de Turcia, în condiţiile în care oricare din aceste ţări plăteşte forţa de muncă (fie ea şi ieftină) mai bine decât în România.

*

Peste Ocean, în America şi Canada, în Australia şi Noua Zeelandă, dar chiar şi în Brazilia, găsim comunităţi româneşti dispersate de ordinul zecilor de mii, toate fiind create în decursul ultimei sute de ani. Cu preponderenţă, valurile de imigranţi români se orientează, actualmente, spre continentul european, în partea sa occidentală, dar şi spre continentul nord-american, înspre Canada în special, dar şi către USA. O parte mai mică dintre emigranţii români se orientează spre Australia şi Noua Zeelandă.

*

  1. Românii aflaţi în imediata apropiere a graniţelor ţării, în statele vecine

*

În plus, mai avem minorităţi româneşti, mai mult sau mai puţin uitate, în Ungaria, de pildă, unde, de peste două sute de ani, minorităţile româneşti au fost asimilate în forţă, putând vorbi, azi, de cel mult 30 de mii de români în judeţele limitrofe: Hajdu şi Bichis. Avem, de asemenea, minorităţile istorice româneşti în Serbia, unde românii poartă nu numai numele de „români”, ci şi cel de „vlahi”, spre exemplu în zona Timocului, de altfel o veche insulă românească, de provenienţă daco-romană, de care nu s-a vorbit în ultimii 50 de ani mai nimic, datorită „prieteniei” comuniste între statele „vecine şi prietene”. Şi aici se pare că trăiesc peste 500 de mii de români, cu alte cuvinte un judeţ întreg de dimensiunile Carasului, unde românii nici măcar nu se denumesc oficial români, ci „vlahi”, un nume într-adevăr istoric, cu care ne-am definit chiar noi, daco-romanii, sute de ani. Şi timocenii sunt, ca şi noi, daco-romani, rupţi din vatra strămoşească, uitaţi şi despărţiţi de ea doar prin Dunăre.

*

În Nordul Bulgariei, în zona Tribaliei sud-dunărene, românii nu mai există aproape deloc în statisticele bulgăreşti, în ciuda faptului că, până şi la Varna, încă se vorbeşte pe stradă româneşte, întocmai ca şi la Constanţa. Şi aici se mai află, cu siguranţă, zeci de mii de români, despre care nu se mai vorbeşte nimic şi orice încercare de a-i convinge pe bulgari de prezenţa „vlahă” este sortită eşecului.

*

Şi, apoi, să nu-i uităm pe cei 3,5-4 milioane de moldoveni, rămaşi „la ruşi”, această rană în istoria românească, care încă doare şi sângerează. Şi nu vorbim, aici, numai de cei rămaşi cu adevărat în Moldova post-sovietică, ci de toţi cei ajunşi prin Kazachstan şi prin ţările asiatice, de bucovinenii români rămaşi în jumătatea de nord a Bucovinei istorice, vorbim aici de românii din Cernăuţi, despre care, în noile statistici ucrainene, se spune că ar mai fi doar 20 de mii. Să nu-i uităm, deci, nici pe acei „moldoveni” ale căror sate le găsim împrăştiate în stepa ucrainiană până către Nipru. Să nu uităm nici de faptul că la Odessa se vorbeşte încă româneşte pe stradă, aşa cum se vorbeşte româneşte pe străzile din Stuttgart, München, Berlin, Milano, Florenţa, Toledo, Verona, Valencia, la Nisa, dar şi la Cernăuţi, la Roma ca şi la Atena, în Tel Aviv, Toronto, Wellington, Alma Ata, la Windsor sau la Hamburg.

Copleşitoare acesta românime „de peste tot”, nu-i aşa? Este, oare, ea unită şi conştientizează legătura spre patrie?

*

Şi, în cele din urmă (last, but not least), să vorbim şi despre aromânii din Grecia, Macedonia, Bulgaria, Croaţia şi Albania. Nimeni nu ştie exact câţi sunt cu adevărat. Înclin să cred că sunt peste 1,5 milioane, poate chiar mai mulţi, aflaţi cu adevărat în dispersie, fără o patrie fixă, despărţiţi de graniţe, trăind aceleaşi conflicte etnice tipice Balcanilor, deznaţionalizaţi şi asimilaţi de sute de ani. Argumentele greceşti, spre exemplu, marginalizează istoria aromână şi a vlahilor balcanici, refuzând etnicitatea latină şi legăturile româneşti sau spre România. S-au emis, printre altele, chiar şi teorii cum că aromânii ar fi, de fapt, greci romanizaţi, în concluzie aromânii ar fi, de fapt, la origine, totuşi, „greci”, fiind trecuţi în statistici întocmai. Statutul „vlahilor” în Grecia este pe alocuri mai rău decât al populaţiei rrome din România. Este greu de acceptat ca român (sau aromân) să fii quasi asimilat unui paria şi situaţia pare să nu se îmbunătăţească nici în viitor, fiindcă asimilarea grecească este puternică, în ciuda multor proteste internaţionale.

*

  1. Ce există însă cu adevărat pentru românii din afară? Ce fac ei pentru ei? Ce poate face statul român?

*

Noi, românii, suntem, din păcate, încă obişnuiţi, de la Ceauşescu încoace, să facă „cineva” „ceva” pentru noi. Aşadar, să facă… „statul”? Mă întreb, de multe ori, chiar în discuţiile purtate cu conaţionalii mei, cum poate (sau ar putea) un stat român să treacă peste atribuţiile sale politice şi sociale şi să finanţeze interesele socio-culturale ale unor mase întregi de români dislocate din spaţiul românesc, pe care mulţi autori post-revoluţionari români le apreciază ca fiind între 9-12 milioane. Logica este deosebit de simplă – statul român nu poate asigura financiar interesele culturale şi sociale ale comunităţilor celor 9-12 milioane de români din afara graniţelor ţării. Pentru realizarea dezideratelor comunităţilor româneşti din afară, românii din „afară” ar avea mai degrabă nevoie de un concept intern de auto-organizare, raportat la realităţile fiecărei ţări de reşedinţă, raportat la legislaţia şi la realităţile din ţările (noi sau „vechi”, în cazul ţărilor limitrofe) de reşedinţă, nu fără o anumită tangenţialitate faţă de interesele socio-politice ale ţării de origine. Cred că este „vina” actualei generaţii de imigranţi, din care facem cu toţii parte, şi care, pe de o parte, solicită nu de puţine ori sprijin financiar din partea statului român (care are oricum destule alte probleme ce trebuie rezolvate primordial), pe de altă parte însă „nu deschide singură, pe româneşte, punga”, chiar şi pentru o bisericuţă românească modestă, în jurul căreia s-ar aduna, probabil, câteva alte zeci şi sute de români, care vor imigra cu siguranţă cândva, aceasta fiind, cel puţin la momentul actual, doar o chestie de timp. Desigur că există şi unele excepţii – în ansamblu, însă, comunităţile româneşti nu deţin decât rareori un sediu fix, o pagină internet actuală sau publică o foaie informaţională. Viaţa comunităţii se desfăşoară în jurul a câtorva entuziaşti şi idealişti români, restul conaţionalilor fiind, de regulă, pasivi, nu neapărat dezinteresaţi, în interiorul comunităţilor se comentează mult, se ţes intrigi, se „sapă” pe la spate, în binecunoscutul nostru stil balcanic, şi nu de puţine ori se încing conflicte între membrii comunităţii din motive mai mult decât banale, care însă au darul de a dezbina pe durată.

*

Ne facem, adeseori, de râs vizavi de toate celelalte naţiuni, cu o diaspora mai bine închegată şi cu mult mai zeloasă decât modesta noastră diasporă. Ungurii, grecii, turcii, polonezii, sârbii şi croaţii, până şi ruşii emigraţi în Europa Occidentală stau mai bine la acest capitol decât noi. Concret, scurt şi la subiect: nu trebuie omis faptul că şi statul român investeşte în românii din afara graniţelor ţării, având la bază o logică simplă de natură socio-economică. Fiecare dintre noi este tentat să investească într-o „acţiune” producătoare de venit. Ca bază a aşteptării rezultatelor, românul, ca persoană, nu poate fi văzut că are o acţiune la o eventuală bursă, rezultatele acestor acţiuni fiind însăşi rezultatele acelor români din afară. Atunci mă întreb ce putem face noi pentru a trezi interesul statului român privind o eventuală investiţie roditoare. Să ne ferim de exemple, dar să conştientizăm că, fără iniţiativă românească îndârjită, fără eforturi proprii, fără elan şi cu o delăsare tipică nouă, ne vom deznaţionaliza cu siguranţă în următorii 50 de ani, copiii noştri devenind deci (să recapitulăm, scurt): nemţi, spanioli, greci, israeliţi, americani, italieni, ruşi, ucraineni, sârbi, unguri, bulgari, canadieni. Nimic rău in aceasta – o imigraţie presupune întotdeauna asimilarea migranţilor – însă o diasporă autentică ar menţine calitatea naţională a migranţilor prin cultură şi tradiţii şi, în final, şi prin ortodoxismul românesc (vezi, prin comparaţie, exemplul evreiesc). Nu trebuie scoase din afara noilor realităţi europene concepţiile privind tradiţiile şi cultura românească. Ca bun exemplu poate fi dat exemplul landului german Bayern, ca parte a Germaniei, care, la rândul ei, se doreşte o „locomotivă a Europei”, tradiţiile şi cultura fiind ancorate deplin în conştientul populaţiei autohtone. Românii nu au, în străinătate, încă calitatea unei diaspore veritabile (cel puţin după răsturnarea blocului sovietic), şi anume aceea de a se menţine şi de a se opune legal şi cu argumente democratice unei asimilări fireşti, fie ea forţată sau chiar de bună voie – acesta este adevărul. Pe ici, pe colo, există câte o iniţiativă, o acţiune sau două cu caracter cultural românesc, o slujbă în limba română într-o bisericuţă cu chirie. Da, este cu adevărat lăudabil! Este, însă, doar munca unor entuziaşti şi cu o floare nu se face primăvară. În fapt, masele de români dislocate istoric din spaţiul etnic românesc (care este, cu siguranţă, mai mare decât spaţiul românesc în graniţele actuale) se pierd, îngroşând rândurile altor naţiuni, nu numai europene.

*

Respectând programele sau politica de emigrare a eventualelor state de reşedinţă, românul, ca emigrant, este o „investiţie” rentabilă pentru aceste state, concluzie trasă din grilele de selecţie a acestor state. Vezi SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă. Şi nemţii îşi regândesc, actualmente, sistemul de imigraţie, care va fi, probabil, asemănător celor anglo-saxone. Pentru România, însă, este o pierdere de interior, nu însă şi de imagine. Aceasta, investind atât în formarea profesională şi, implicit, în pregătirea emigranţilor. Pierderea de exterior poate fi în dezavantajul României, dacă aceşti emigranţi îşi vor contesta originile. În ce priveşte diaspora română în jurul graniţei româneşti, după părerea mea aici ar trebui contribuit la formarea unui nucleu centralizator, privind diaspora veritabilă românească la faţa locului, care să îşi urmărească nu numai propriile interese, ci şi interesele acelor din mijlocul cărora s-au desprins. Nu este cazul să ne trezim, în sfârşit, aşa cum o spune şi cântecul nostru, devenit, după 1990, imn naţional, „Deşteaptă-te române”? Are, oare, acest „Lied” numai veleităţi locale? Nu poate fi oare aplicat şi regândit simbolul şi mesajul său (şi) la nivelul milioanelor de români aflaţi „în afara” ţării? Având în vedere calităţile noastre, atât privind naţiunea română, cât şi cele intelectuale, sunt ferm convins că, lăsând la o parte ambiţiile de ordin personal , se poate trece cu adevărat la o „diaspora” efectivă , eminamente românească, şi care nu presupune doar migranţi în căutarea unei vieţi mai bune, ci şi o intelectualitate solidă, aptă pentru a reprezenta interesele româneşti în străinătate, pro România şi cu România, şi nicidecum contra ei. Iau în calcul şi faptul că apartenenţa la ţara de origine ar fi mult mai mult recunoscută de către cei „din afară” dacă România ar avea un nivel de trai asemănător ţărilor vest-europene. Aici putem schimba, în timp, lucrurile în bine. Suntem aşa cum ne-au format vremurile, dar orice schimbare în bine începe cu sine însuşi. Putem fi cu adevărat români oriunde am fi situaţi geografic şi nu este cazul să ne ascundem originea şi nici să ne refugiem în comoditate sau pasivitate în urma unei mentalităţi (ale pasivului descurcăreţ) care nu ne-a adus aplauze la scena internaţională nicicând. Putem, însă, fi români cinstiţi şi în Germania, în Israel, în Canada sau la Wellington, în Moldova, în Timoc şi la Bichisciaba. E dreptul nostru şi merită luptat pentru el.

*

DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!

*

(Poeţi români din diaspora, Blestemul lui Brâncuşi, Suceava, 2004).


Pagina 1 din 212