Poezia fiilor unei ţări risipitoare
Mă rog bunului Dumnezeu pentru neştiinţă, dorindu-mi să nu fie această carte nici prima şi nici ultima antologie a poeziei româneşti din diaspora. Mă rog, apoi, să mă învrednicească bunul Dumnezeu să pot citi cât mai corect poemele de departe, ştiut fiind că eu, ca şi diasporenii, nu pot citi decât cu sufletul, iar sufletul meu nu ierarhizează, nu discriminează, ci doar trăieşte totul cu neostenită intensitate. Şi mă mai rog, de data asta, cititorilor acestei cărţi să primească în suflet curat ceea ce este de primit, adică un patrimoniu de spiritualitate românească pe care nu mai avem dreptul să-l mai ignorăm. Îngăduiţi-mi, prieteni, să vă încredinţez nişte prieteni:
*
Sorin ANCA, „un foc pentru ultima ţigară / şi pentru a da foc universului”. Pentru că „totul e o mare transcriere a tăcerii”, pentru că „orice alfabet începe cu tăcerea însăşi / şi sfârşeşte cu propriu-i început”, Sorin Anca îşi construieşte universul poetic într-un spaţiu-timp în care „unele trupuri nu mai au trup”, iar „unele zeităţi cerşesc la colţ de stradă”. El „scrie pe-nţelesul pietrelor / abia în cele din urmă / pe-nţelesul sângelui”, şi „tot ce se poate raporta despre” el „este faptul că-şi” părăseşte adesea „trupurile / luând o formă aproape abstractă” şi că, simultan, trupurile-poeme „îşi procură arme / şi-ncep războiul total împotriva cuvintelor”. Apoi, „de parcă nu i-ar fi ajuns / vestea morţii cuvintelor”, Sorin Anca renunţă la aripi şi caută „măcar o umbră de pământ” pe care să poată construi ziduri, „împiedicând astfel / coborârea cerului pe pământ”. Abia atunci-acum, adică în spaţiul-timp în care „totul / dar absolut totul / în afara singurătăţii / este ireal”, Sorin Anca izbuteşte să dea „un sens înalt / şi suprem soarelui” şi „livadă devastată de propriul rod / (îi) este poemul”.
*
Simona ANOMIS, „un fel de amendă a sincerităţii”. „În luptă cu răul, cu păcatele, / cu amintirile”, Simona Anomis a „deschis palma / pentru prima oară cu liniile vieţii în sus” şi meditează la „Crima lui Brâncuşi”, pe care o retrăieşte profund („iarba creşte şi fără mine / sau chiar în locul meu”), fiind condamnată la „vibraţie silnică”. Poetesa preferă „viaţa veşniciei”, deşi singurătatea o „pândeşte de după colţ” cu „atâta linişte încât (se) aud cum jelesc păcatele”, „conjugând verbe la câteva timpuri prezente”. Şi, în vreme ce „face mereu paşi printre zile”, Simona Anomis îşi aminteşte că a uitat să sădească „un copac / pentru a da satisfacţie destinului”, fiind „prea calificată / pentru postul ierbii” şi prea hăituită de „chipul zilei de ieri”, care-i urmăreşte „atentă mişcările înspre / mâine”, un mâine în care „clasicismul înfloreşte pe toate geamurile verzi ale / minciunii”, geamuri aburite pe care poetesa, imună „fiind la urletul tăcerii din noi”, scrie cu degetul: „Aştept să fac riduri în libertate, / să crap într-o joi / în deplinătatea facultăţilor mintale”. „O clipă / plus trei sferturi de secol” de aşteptare.
*
Adriana BLESCH: „Mi-e scârbă-acum de-atâta bine”. Fără să o intereseze prea mult dichisurile discursive, dar copleşită fiind de cenuşiul acestui început de mileniu, care „îşi varsă în jur veninul”, concretizând „o linişte a morţii”, Adriana Blesch pune degetul pe cer, caligrafiind pentru prietenii de departe gânduri, emoţii, amărăciune. Iar prietena ei, rămasă într-o ţară săracă, terorizată de gândul că vine ora mesei şi nu are ce pune în faţa copiilor, poate citi, dacă ridică ochii spre cer: „Nu flămânzesc, acum, ca tine, / Dar sufletul îmi este greu, / Mi-e scârbă-acum de-atâta bine”. Şi vin norii, iar vântul poară, odată cu negurile, puhoaie de retorism, uneori lipsite de lirism, dar suprasaturate de sinceritate, de trăire. În fond, suflete, „bogat ai fost când ai trăit / în ţara ta săracă”, iar conştientizarea acestei probabile şi, totodată, improbabile împliniri prin patriotism, prin datină, prin neam, prin loc natal atârnă mai greu în balanţa sufletului decât orice răsfăţ stilistic, oricât de înzorzonat metaforic sau filosofic ar fi acest răsfăţ în dimensiunea existenţialului.
*
Maria-Rozalia CHELARU, „ploaia e doar un sunet care aminteşte de copilărie”. Într-o „toamnă nebună ca Van Gogh”, Maria-Rozalia Chelaru ascultă ploaia, iar „ploaia e doar un sunet care aminteşte de copilărie”, obligând la a privi viaţa ca pe un zid care desparte două „jumătăţi de anotimp” (în fond, „între noi stau anotimpurile toate”). Dincoace de zid se desfăşoară o jumătate de anotimp, „cea care dă în partea travestită a zidului / acolo unde îngeri desculţi vin să joace şah / când Dumnezeu se odihneşte după norul de libelule”. Apoi ar fi zidul, clipa în care soseşte pescăruşul îndelung aşteptat („înainte / să se facă dimineaţă lângă inima mea”), „zidul gol, năpădit de urzici / pe care plouă întruna ori stau zgribulite ciori / veşnic întoarse din anotimpuri de toamnă”. Iar mai departe nu mai există nimic, nici măcar un anotimp întreg, ci numai „anotimpuri de toamnă”, în care auzi „cum înăuntru” îţi „cresc rădăcini”, răvăşindu-te, ademenindu-te să-l imiţi pe Van Gogh şi să-ţi tai o ureche pentru a sfida jumătăţile de vreme care-ţi molipsesc „sufletul cu rugină” şi, astfel, să aduni „anotimpurile toate” în ceea ce se trăieşte drept poezie.
*
Madeleine DAVIDSOHN, „când migdalul înfloreşte”. Născută la Dorohoi, „pe-un picior de plai”, „dintr-o gură de rai”, Madeleine Davidsohn şi-a luat, în 1974, „amintirile într-un geamantan uzat” („munţii şi cu văile / mioarele şi cântările”) pentru a se stabili în oraşul „românesc” Haifa din Israel. „Şi m-am dus, şi m-am tot dus / după alte cântece / zilele să-mi farmece”, îşi aminteşte poetesa, retrăind dragostea pentru „acele plaiuri” ale naşterii mai ales primăvara, „când migdalul înfloreşte” în Haifa, dar „tot îmi mai pare că-i cireş” din nordul Moldovei. Poetesa, cu sufletul marcat de o cumpănă a locurilor, refuză şi condamnă toate „hotarele de ură” care însângerează Ţara Sfântă şi care învrăjbesc două neamuri „plângând aceeaşi piatră de mormânt / cu-o rădăcină unică-n istorie”. Poetesa opune alternativei „şi noi, şi ei”, alternativa suferinţei („Care mamă mai amarnic plânge?”), universalitatea dragostei, „locul bobului rotund de grâu” fiind luat mult prea des şi cumplit de iraţional de „neghina” urii. Fiinţă umană cu sufletul reverberând pe două continente, Madeleine Davidsohn retrăieşte poetic dimensiunea poetică a dorului, dorul fiind temelia pentru o identitate-regăsire, cea de fiinţă dumnezeiască mereu datoare cu dragoste.
*
Dan DĂNILĂ, „şi ficţiune şi / luptă cu dezinformarea”. Ultim „cristofor”, rătăcind „sub grădinile edenului, chiar sub pomul / cunoaşterii lângă obuze cu cuneiforme / sau în buncăr, în faţa camerei de luat / frumos vederile celor mulţi”, Dan Dănilă încă se mai amăgeşte că „nu, noi nu am rămas de căruţă”, deşi a fost martor, deşi a consemnat că, în România, „dreptatea a ieşit din tribunale / (că) sub zdrenţe are ochii scoşi / (că) simulează alte boli mărunte / dar arc cancer şi creşte pe la colţuri”. Poetul a ajuns într-o lume în care „califul harun al raşid / adumbrit de o mie şi una de nopţi / amestecă basmele cu adevărul”, dar a lăsat în urmă, în timp, o realitate care-l doare neomeneşte, o realitate în care „bandiţi ne dau lecţii de morală, / mari escroci dorm în parlament, / demagogi zâmbesc în manuale”, iar „nebănuite secte balcanice auresc / monezile cu efigii guşate multiplu”. Dan Dănilă, trăind şi răstrăind, a fost iniţiat în blestem şi ispăşire, inclusiv prin poezie-poezie: „din picuri amărui ne-am închegat, / dar ce licori o să ne stingă oare, / cine să ne regrete ne-mpăcat / dospind în lacrimi insule de sare?”.
*
Horaţiu DIDEA: „Mă dezbrac de tot / Şi pun poezia în loc”. Ritualul iniţierii întru culcuşire „sub o floare bolnavă” începe prin dezbrăcare „de prieteni, de istorie, / De pâine, de vin şi de apă, / De memorie”, memoria însemnând „aripile”, apoi, despovărat de toate până la sinceritate, Horaţiu Didea ignoră şi „păsări cu ochii ficşi”, şi „caravele monstruoase ale uitării”, care-l însoţesc, pentru că el nu uită, el nu moare, el doar se despovărează de ceea ce e de prisos, inclusiv de tentaţia zborului, a speculaţiei preţioase şi pretenţioase. După ce se dezbracă „de tot” şi pune „poezia în loc”, deci după cea devenit creatorul unui univers de care e responsabil, Horaţiu Didea se cutremură de singurătate: „Şi mai cade o secundă de pe mine / Ca un păduche ucis de ger, / Toate se destramă, eu merg înainte, Tată, / Mai e mult până la cer”. Singurătatea este, în fond, universul celor care se crucifică pe cuvinte, asumându-şi păcatele unei umanităţi care nici măcar nu există. Sau, dacă există, ea, umanitatea aceea, a fost imaginată de alţii, dincolo „de prieteni, de istoric, / De pâine, de vin şi de apă, / De memorie”.
*
Alexandru DRĂGHICI, „în sălile de aşteptare ale gândului”. După ce s-a „căutat printre rătăciri” şi s-a „găsit în mijlocul răspântiilor”, acolo unde deja căpătase o identitate, devenind „cuvântul / Punte între două suflete”, Alexandru Drăghici a respirat „adânc din rezerva cu vise” şi, întremându-se, a purces la sisifica muncă de a muta „noianul de dureri şi bucurii / spre litera neagră şi gravidă”. În urma poetului, „doar lumina / Şiroind pe trepte” avertiza că „trecutul îşi aruncă harpoanele după noi”. În jur, „mercenari de vise / Ce ştiu să şchioapete / Căci zborul l-au uitat de mult” îmbrăcau „armura rolului de zi cu zi” şi făceau „slalom printre îmbrânciri, ghionturi şi bătăi”, convinşi fiind că „trecutul e un balast şi nici o garanţie” în privinţa viitorului nu se va ivi. Stop cadru. Ostenit, poetul se dezbracă „de măşti, / De zalele cotidianului” şi, după ce regretă „că timpul ne-a înghiţit / scuipându-ne la alte colţuri ale lumii”, ascultă cum „prin prisma secundei îmi ţipă secunda”. Îmi ţipă, îi ţipă, ne ţipă. Vă ţipă, le ţipă, „pe drumul cel bun / pe care ne-am întâlnit la începutul veşniciei”, acolo unde, „pescar viclean, trecutul” îşi caută trup şi îl capătă pe cel al poemului, al poemului „punte între două suflete”, „în sălile de aşteptare ale gândului”.
*
Lucian HETCO, „predarea de suflet”. „Rebel nesedus”, care refuză să mai tragă „concluzii / cu orice preţ”, rugându-se „la Fire / într-o bisericuţă cu chirie, / între bigoţi şi alţi rataţi, / la capăt de românism” (deşi „decepţie continuă / este saltul / poporului meu”), Lucian Hetco, pentru că găseşte „rostul cuvintelor / într-un vid social / ce se umple de plictisul cotidian / cu mărunţei aroganţi şi cu văicăreli de epigoni”, „cu toţii egali în ipocrizie”, întoarce „ideile / Cu capul în jos, / lăsând zilele să se scurgă din boltă”. Se arătase „în lumină / aşa” cum vrusese el să fie „dintotdeauna”, nemaifiindu-i frică să păşească „alături de drum” şi, „neavând nevoie de preot”, s-a destăinuit „conştiinţei” sale printr-o „predare de suflet”, înălţând un alt „zid de cuvinte”, o baricadă împotriva vremuirii vremii: „Moartea mea nu va justifica nimic, / Nici măcar trecerea timpului, / cu toate acestea m-am străduit / să creez detalii / o viaţă întreagă”. Lucian Hetco se ştie muritor şi, după ce linişteşte în felul lui „biologic / celulă după celulă”, ne îndeamnă să „existăm… cu plăcere / fără alte justificări / şi bătăi de cap”. El şi-a creat o indiscutabilă individualitate poetică, asumându-şi „dreptul la culpă” cu o inedită sinceritate: „Ce ciudată / e individualitatea asta nouă, / când trebuie să-mi inventez / Realitatea!”.
*
Ileana JECA, „heruvim târâş”. Constatând că prostia „e o temniţă / comparabilă cu fenomenul Piteşti” şi că „muntele de tristeţe e pruncul”, iar ea – mama, Ileana Jeca începe „căţăratul de-a buşilea”, „cu studiată melanholie”, dar impunându-şi: „Să nu visezi dulce!”. Condiţia de „heruvim târâş” pe care şi-o asumă ca femeie de provenienţă valah-orientală („sunt numai timpan, / numai receptivitate, / numai feminitate / şi ascult pe toată lumea”, „mai puţin pe şeful tribului. / Aceluia îi ştiu repertoriul / pe dinafară”), dar o femeie care a „luat examenul de trecere / în altă eră geologică”, este determinată de ruptura care s-a produs în mai multe planuri, dacă nu cumva în chiar toate, faţă de „omul cu chipul îngropat / în căuşurile palmelor // (căruia) I-am ucis chipul în mijlocul alor săi. / Nu i-am lăsat nici chipul de mucenic / care-i mai rămăsese”. Din păcate, „chipul de mucenic” al omului rămas, acasă, fără chip, deci fără identitate, nici nu 1-a luat cu sine, aşa că universul poetic al româncei olandeze Ileana Jeca când irizează, când se înnegurează într-un joc-nejoc de-a râsul-plânsul admirabil construit.
*
Ralf Ernest KUVI „salvează speranţa de nedumerit”. Vag didacticist, dar numai în măsura în care tezaurizează anumite experienţe (ducând în cârcă „o lume ce vine” cu nelinişti, cu „sfântă neştire”, cu „durerea ce apasă”), Ralf Ernest Kuvi „gândul frământă”, căutând soluţii sau doar opţiuni, din dorinţa de a salva „speranţa de nedumerit”. Între speranţă şi nedumerit graniţa este extrem de subţire, uimite fiindu-i visele şi visătoare uimirile. Prin urmare, postura de „contra vieţii”, dominată ba de „frica de ziua de mâine”, ba de „blamajul profund” care te poate depersonaliza până la a „şterge un vis dintr-o viaţă uitată”, permite croşetări intimiste, revolte blajine, împodobite cu zurgălăii vegetali ai rimelor disponibile şi cu finalizări adesea pretenţioase, care aspiră spre postularea icnirilor în cotidian.
*
Lacrima Luha-Strobel, „o formă de a plânge în scris”. Abandonată în „dictatura democrată” de o patrie veşnic risipitoare („mamă pustiită”), Lacrima Luha-Strobel se „plimbă pe continent” în căutarea sau în recuperarea unei identităţi. O „dor urletele de lunea până luni / şi zilnicele mâini de încrucişat pe piept” şi tocmai de asta pictează „cu stiloul pe hârtie” o tulburătoare dezrădăcinare, în care se regăseşte doar „barcă / părăsită în larg”. Poemele ei, adesea prea lungi şi din cale-afară de furioase, îi copiază sufletul, conturând „o formă de a plânge în scris / la înmormântarea fiecărui vis”. Iar ritualul de înmormântare e simplu şi constă doar în abandonare: „Vreau încă o bere şi o lumânare / şi un cântec de chitară”. Moartea visului se petrece, desigur, într-un loc străin dintr-o ţară străină (un bar mexican dintr-un oraş german), condiţia dublei înstrăinări-dezrădăcinări obligând la tentative de regăsire (dorul) sau doar de evadare (fuga dinspre sine). Apoi, întrezărind o „lipsă de dreptate” a destinului, poetesa îşi contracarează nefericirile, după datină, printr-o ciudată complicitate a străbunilor („urlă strămoşii înmormântaţi sub brazi”).
*
Elena MARIA, „din câte-un amănunt cotidian banal”. Existând în neprecizat, ba în „câteodată”, ba „într-o seară nebună / când fulgerele /Dansau / Pasional o furtună”, Elena Maria (semnătura poetică reprezintă, probabil, un pseudonim pentru românca din America, încă fascinată de nu ştiu ce sat Mereni de acasă) rătăceşte, cu un farmec aparte, între incantaţie şi baladă, constatând că îi „curg fluvii pe umăr”. Poetesa, neîndurătoare cu sine, îşi ignoră superba statură lirică (ea fiind „atât de pădure şi atât de curată”), pentru a consemna: „în general, sunt amintirea fără chip, puţin demodată / câteodată mamă, câteodată femeie, câteodată fată”. Şi tocmai atunci când izbuteşte să-şi trăiască simultan toate vârstele, în neprecizat, în „câteodată”, Elena Maria simte aproape nepământeşte nevoia de a se despovăra de sine: „Ah, cât am vrut să uit!”. De parcă s-ar abandona pe sine vieţii, după ce a izbutit să aşeze „în templul singurătăţii” starea sublimă (a poeziei, a vârstelor trăite simultan), pe care urmează s-o venereze „în fiece amurg”, „printre frunzişuri rococo / Negre şi albe”.
*
Voicu MARINA, „demult, atunci, tare demult, cândva”. „Pe lumea asta plină de minciuni / Eu însumi mă visez ca o minciună”, mărturiseşte Voicu Marina, temându-se că „din somn” nu va „reveni nicicând”, somnul fiind un alt neprecizat temporal, specific poeziei româneşti a diasporei, un fel de extaz sub o boltă înstelată, dar în care „nici chiar o stea a mea nu exista / şi poate nici un fel de alte astre”. De aici, de la neprecizat-înşelător, de la minune-minciună, de la risipire-trufire, încep osândirile „în păcat”, atât în lăuntru, cât şi în afară, până „când clopotul va bate acel ceas” al unei alte reevaluări, o reevaluare făptuită şăgalnic, în baza unui misticism râsul-plânsul care ne diferenţiază printre neamurile lumii. De altfel, alternanţele de genul „te-am căutat, dar ţi-e închisă poarta” sau „vino aici să vezi, se-ntorc cocorii”, ritmate şi rimate riguros, şi vindecă, şi îmbolnăvesc, poezia fiind vibrantă, ba aici, în somnul-memorie, ba „pierdută-acolo, printre astre” şi, în consecinţă, îndemnând la nostalgică melancolie.
*
Irina MATEI, „oglinda visului”. În Africa de Sud, departe de locul naşterii şi al copilăriei, dar, probabil, încă foarte aproape de vârsta aceasta mereu vegheată de „o zână albă”, Irina Matei trăieşte nostalgia casei bunicului, a ţării bunicului, bunicul fiind un fel de zeu moş (zal mox, cum era numit odinioară), care izbuteşte să rămână veşnic tânăr. Mistuită de dor, poetesa proiectează „oglinda visului”, care este „fumurie” şi pentru că „memorii se pierd acolo”. În proiecţia acesta, îşi zăreşte chipul drept „zâna din vis”, care-i aminteşte de ce şi cine este (purtătoarea de dor pentru o realitate deja înstrăinată, dar în care „bunicii au rămas tineri”). Dorul de ţara bunicului Dumitru Matei este atât de profund, atât de acaparator încât tânăra poetesă explodează într-un ţipăt, într-o zvâcnire Walpurgia intră în „dialog cu un orb”, adică se află „la periferia simţurilor” fiecăruia dintre noi pentru a ne dezvălui sufletul nopţii, Walpurgia, adică poezia, adică starea de inefabil, imposibil de definit cu simţurile, dar din ce în ce mai necesară şi, de aceea, mai perceptibilă. În fond, fiecare orb trăieşte acele „zile / în care Dumnezeu îşi întoarce faţa, / lăsându-şi făcutul în voia soartei”.
*
Laura STELEA, „Katharsis de sete, de foame şi dor”. Constatând că o „aşteptau trăiri de muritor” şi că „limita tăcerii oarbe” o „închide-n asfinţit”, Laura Stelea, neputând „grăi prin necuvinte”, în semn de îngerească revoltă a înfăşurat în lacrima sa, numai în lacrima sa, „iubirea şi dorul de bine”. Poetesa, dezinvoltă în a păşi printre cuvinte pentru a deveni, în cele din urmă, o altă „samă de cuvinte” (cum ar zice cronicarul), îşi aşterne sufletul în pagini frumos, cu o eleganţă înnăscută, dar şi cu o înfiorare existenţială cel mai adesea dureroasă, deşi ademenitoare: „Urma să mor şi încă nu trăisem, / Urma să mă strivesc de caldarâm, / Afară-n primăvară înflorisem / Şi tare îmi doream să mai rămân”. Existând o singură şansă de a trăi şi ceea ce încă nu apucăm să trăim, mărturisirea (genul de spovedanie la care şi bunul Dumnezeu caută cu luare aminte), Laura Stelea întinde mâna după „foste dragele-mi cuvinte” şi, după ce le pipăie literă cu literă, îşi motivează cu onestitate acest superb egoism al durabilităţii: „Nu concepeam să fi murit de tot, / Să las în vraf ce n-am putut cuprinde”.
*
Nicolae STROE, „în furca zilelor de astăzi”. „E noapte şi negru” în univers, acolo unde „românii ce sunt departe în amintiri se leagă” şi, astfel, ei „se transformă în substanţa fericitei” lor „lacrimi”, lacrima reprezentând, de fapt, un întreg sistem filosofic, din care Nicolae Stroe îi izgoneşte, cu netrucată obrăznicie, şi pe Steiner, şi pe Goethe, şi pe Sartre, şi pe Nietzsche, ba chiar şi pe Dante, care se face vinovat că şi-a pierdut „Infernul” prin Carpaţi: „Ascultă, Doamne, ruga orgii şi şoapta îngânată-n rugă / Şi nu lăsa ca Europa să creadă că românu-i slugă!”. Diasporean român care împrumută ceva din frumuseţea îngerilor înainte de revoltă şi care are chiar şi „propriul suflet de răpus”, lui Nicolae Stroe îi „pare lumea părăsită de Dumnezei” şi, de aceea, îşi scrie biografia în „noapte” şi în „negru”: „Visând adevărul, trăiesc o minciună”, „în umbra mea nu mai încap”, „în rana nopţii stau şi sânger”, iar „pe hârtie / îmi plânge propriul univers”. De aici, de la această soartă-nesoartă se întrupă fulger blestemul, îndreptat şi asupra „furiilor din mine ce nasc dureri din neputinţă”, dar şi împotriva existenţei, acest spaţiu planetar atât de propice alienărilor jasperiene.
*
Gelu VLAŞIN, „printre rămăşiţele cărnii”. Deja un nume al literaturii române contemporane, autoexilat şi autodeportat (delictul românesc al erudiţiei) în Spania, Gelul Vlaşin se conturează liric într-un postmodernism de sfârşit de lume (iar semnele se văd, totul fiind deja gogoaşă, gogoşerie gogoetc, pentru că „lanţurile s-au transformat în vulturi / şi vulturii în cearcăne adânci”). „A fost ieri în paşii tăi”, iar astăzi şi mâine va fi „ca şi când / somnul / s-ar fi prăbuşit / în scorbura timpului”, aşa că vei tresări doar „văzându-ţi stafia în oglindă”. „Scorbura timpului” şi „stafia în oglindă”. Metafore care au scăpat autocenzurii, speranţe de viaţă, de normalitate (dar ce este aceea normalitate?), icnind spre aşteptata apocalipsă a cuvintelor, a cuvintelor care nu mai pot zidi şi care, probabil, nici măcar nu mai există: „să-ţi ghicesc / mi-a zis moartea / rânjind / să-ţi ghicesc / printre liniile frânte / din palmă / din palma palmelor tale / din viaţa vieţilor tale / să-ţi ghicesc / hai / hai / hai să-ţi ghicesc odată / s-a supărat moartea / aruncându-şi coasa / peste umărul meu”.
*
Andrei ZANCA, „la un zbor / depărtare / de înserare”. „Smerenia e doar / nuanţa de nostalgie / a luminii”, „dincolo de lizierele vegheate ale memoriei”, aşa că, după ce-şi alege „secunda unui chip” pentru eventuale rătăciri în cotidian, Andrei Zanca zideşte, aşa cum unii înalţă un templu, „o tăcere atât de lucioasă / precum cea din oglinda / în care-n zori îţi vezi chipul / pălind de presimţiri”. Şi nu mai caută, ci se lasă găsit, cules, ales „din vierea în timpuri diferite, (în care) trăim mereu ademeniţi de timpul altuia”. Poetul are timpul lui cotidian, altul decât timpul-lumină, cel delimitat de smerenie (amurg) şi de regăsire (zori), dar pe care îl încredinţează ademeniţilor de „timpul altuia” pe relaţia regăsire-smerenie, adică dinspre zori înspre amurg, adică dinspre naştere înspre operă, nu înspre moarte, care nici nu există în cele două segmente ale luminii. Şi asta pentru că „adevărata lumină, iluzia / depărtării… / în afara putinţei de cuprindere, cam la un pas / de moarte” capătă consistenţa mărturisirii, deci a „timpului altuia” şi, din acest motiv, chiar dacă este „aproape / pasul de care ne-am temut atât de mult” nu-l mai premeditează nimeni, premeditarea fiind, în fond, condiţia accesului la veşnicie.
*
Mariana ZAVATI-GARDNER, „o livadă binecuvântată de cireşi pârguiţi”. Poet român cu o operă impresionantă, Mariana Zavati-Gardner reconstruieşte universul târgului provincial moldovenesc, datat „înainte ca nevolnicia betonului să domine” şi delimitat de „casa mamei”, de „plopul tremurător sădit de tata”, de „livada cu stupi” şi de „cireşul cel fantastic”, un univers în care familia are propriul ei calendar (din care nu lipseşte „odihna de după prânz”) şi vecinătăţile-relaţiile pe care şi le stabileşte singură. Exisă în această lume patriarhală şi două vânzătoare de borş, „surorile Manole, două fete foarte bătrâne / Aflate la hotar de vremi, sorocite veşnic / să pară de demult”, există şi o spălătoreasă, şi o cusătoreasă, adică alte femei pentru care „tăcerea este-nvăţătura de nădejde”. Un univers în care, scapăr de lumină, adolescenta se visează „la Curtea de altădată”, dar se înnobilează prin „umilul dar al pâinii”, iniţiindu-se în generozitatea profund umană, dar la care lumea cată şters, cu indiferenţă. Mai curând picturală, aglomerând cuvintele în anumite tuşe pentru a pune în valoare culoarea, poezia Marianei Zavati-Gardner este şi rămâne „o livadă binecuvântată cu cireşi pârguiţi”.
*
Ruxandra WILL, „de veghe lângă lună”. Citind tăcerea, deşi „e întuneric pe pământ”, apoi ridicând mâna pentru a-i fi găsită, Ruxandra Will veghează „din colţul meu, departe, / Chilie undeva, în noapte” asupra somnului, dorindu-ne să auzim „în vis îngerii cântând”, apoi se mărturiseşte cu zguduitoare sinceritate: „Oameni buni, sufăr de o boală / Care nu se mai poate vindeca: / Eu am în sânge Moldova / Şi oasele mele sunt urme / De la Călugăreni şi de la Podul înalt. / Mi-e carnea adusă / De pe roata lui Horia, / Iar inima o am de la Ştefan, Mihai sau Decebal, / Ori poate mai de demult!”. Ruxandra Will nu are nici o reţinere pseudointelectualistă, nici o sfiiciune în a-şi mărturisi dragostea de patrie („Mă doare România!”), iar sufletul ei „se sparge / în douăzecişitrei de milioane de bucăţi”, semn că „va trebui să-nvăţ din nou / Să merg / Acolo unde paşii mei mă dor”. Şi, pentru că e obligatoriu pentru o ţară să existe la dimensiunea cetăţenilor ei, ţara aceasta mult prea des insensibilă şi nerecunoscătoare iată că-şi asumă trăirile Ruxandei Will, tipărind această carte în care nu vom regăsi fii risipitori, ci numai feţi-frumoşi şi cosânzene pe care i-a tot risipit ţara lor mult prea risipitoare / Ion Drăguşanul (Poeţi români din diaspora, Blestemul lui Brâncuşi, Suceava, 2004).