Mircea Streinul, în publicistica românească

Desen de Tanţi Mihăescu-Burnea

1935:„Mircea Streinul: Itinerar cu anexe în vis (Editura „Iconar” Cernăuţi 1934). Prezentăm aici pe unul dintre tinerii poeţi bucovineni. Nimenea nu se mai îndoieşte că reprezentanţii cei mai expresivi ai liricii arborosane sunt domnii: Mircea Streinul, Iulian Vesper, Teofil Lianu şi E. A. Zaharia. Toţi au făcut parte dintr-o grupare cu un nume frumos, Iconar. Cu alte cuvinte, iconarismul era o stare de agitaţie spiritu­ală, la care au contribuit 13 poeţi, unii cu mai puţin, alţii cu mai mult, aşa după cum i-au ajutat puterile. Mişcarea lor avea în ea ae­rul de dogmă, însă n-a fost nici intuiţie şi nici convingere pro­fundă. Dovadă: de aproape un an, asistăm la o regretabilă domo­lire a entuziastei mişcări literare de la Cernăuţi. Cât de rodnică a fost activitatea iconariştilor, o dovedesc amplele ramificări lirice regeneratoare unor cristalizări viitoare.

De aci, din acest colţ de Ardeal, priveam cu jind la munca întreprinsă de tinerii scriitori bucovineni şi nădăjduiam că, într-o zi, se va ivi cineva şi în acest târg, care să ne adune, spre a acţiona în sensul prietenilor de la Cernăuţi. Astăzi, după un an, simţim tristeţea de a nu mai aştepta pe nimeni şi, totodată, de a con­stata că şi acolo de unde ne-am ales exemplul trăiesc tot… oa­meni. Iconoriştii s-au împrăştiat, înainte de a fi putut da dovadă deplină de puterea talentului, neremarcându-se decât cei amintiţi la în­ceputul acestei cronici.

În timpul când nu mai aşteptam nimic de la Iconar – fiindcă îl credeam lipsit de animatori – îmi cade pe masa redacţiei volumul de poezii – poate cel mai mare din câte s-au scris la noi în ultimii ani – semnat de dl Mircea Streinul: Itinerar cu anexe în vis. Cunosc prea puţin antecedentele literare ale acestui volum, pentru a scrie despre ele. Deci, mă voi ocupa numai despre ultima carte de versuri a dlui Mircea Streinul. Nu găsesc exagerate cuvintele lui Sainte-Beuve că în poezie să apreciezi nu frumuseţea unui sentiment realizat prin ea, ci intenţia, efortul de plasticizare a confuziunii lăuntrice, filtrarea acestei confuziuni prin mijloace proprii. Pornim, cu aceste consideraţii, la lectura volumului dlui Mircea Streinul, nu pentru a atinge anumite susceptibilităţi, Doamne fereşte! Domnia sa – „prinţ cu arme de azur” – şi-a pus în gardă sufletul, pentru orice eveni­ment terestru:

„Poetule, ce-ai scris aicea, zodiere,

poate nu-i decât părere:

visul, armele şi însăşi moartea,

care ne face semn să trecem dincolo de zare”,

ca să nu simtă nuanţarea nici a răului, nici a bucuriei, venită de undeva. Pare ciudată, şi cu atât mai puţin logică, amorfitudinea aceasta de început, pentru că dl Mircea Streinul e un temperament cu o fizionomie optimistă, după cum se poate vedea din toate poeziile din acest volum („Cum să mai scriu, când nu mai ştiu nici o tristeţe? / Când toată viaţa mea e numai chiot şi nu mai pot plânge”).

Un volum de versuri ca cel al dlui Mircea Streinul îi e greu şi celui mai fin analist să-l explice. Prezintă nuanţe variate, sensibilitate pluriformă. Am stabilit poezia acestui cântăreţ arborosan pe două planuri: 1). o irumpere, dezlănţuind vibraţii de rustic pitoresc, ar­pegii de pluvium în belşug de imagini; 2). interpretarea (cam libe­ră) a pateticului religios.

Dl Mircea Streinul s-a simţit în câmp deschis, liber, a dat vigoare unor acorduri metalice, cu tendinţe largi: se-ntâlneşte omul cu stelele, ca cerul pe creştetul dealurilor, în intensitate desăvârşită. Stelele, stelele, stelele… Mircea Streinul e un invertit. Îi sunt dragi stelele. E cea mai sublimă dragoste pe care poate s-o simtă un om. El s-a desprins de coaja pământului, s-a apropiat de stele în chip prestigios. Afecţiunea poetului pentru aceste flori pe plau­rul cerului, pentru azurul infinit, îl face să exclame:

„Iconari, de ce nu luaţi cerul în suflet?” (p. 241).

Din colbul de stele al cerului urban şi rural, Mircea Streinul împle­teşte versuri frumoase: prin pregnanţa expresiilor ridică sentimen­tele la gradul de perfecţiuni poetice. Am întâlnit, în „Itinerarul” lui M. S., imagini puternice, care ne dau dreptul să aşezăm poezia dumisale cu totul pe un alt meridian sufletesc, decât suavitate şi lirism facil:

„Sorb roua-n rădăcini de grâne-ogoarele.

În văgăuni, întunecimile se strâng” (Panică).

Câteodată versul rigid cedează unui început de legendă, pe modulaţie plăcută:

„Să vezi tu, măre, pasărea vicleană

cum stelele culege ca un fur;

o ia apoi spre stea răsăriteană,

stârnind suav lumina împrejur” (Balada răsăritului de soare).

Cu regretul de a amputa frumuseţea unei  poezii, care îl apropie pe dl M. S. de Bacovia  şi Arghezi, reproducem două strofe pentru atmosfera funestă, creată de prezenţa morţii:

„Moarte, tare eşti bătrână!

Văd că mult îţi trebuie, până să vii,

ca să mă iei de mână.

………………………………

Când voi simţi că-s al tău. bătrână

şi slută fecioară,

voi spune lăutarului să cânte din vioară,

iar eu, monoton,

îţi voi spune „Balada Morţii” –

balada ta, obosită moarte, –

de bietul Francois Villon,

şi sufletu-mi nopţii l-oi da,

spre-mpărăţia ta să-l poarte,

ca să se-mplinească voia sorţii” (Cu moartea la un pahar de vin).

Şi aceiaşi „fecioară slută”, care e la poarta casei poetului, în preajma miezului nopţii, îl face să însângere un ultim cântec, pentru iubita rămasă în lume:

„Dacă dorul m-a cuprinde

Seara-n cer când s-a aprinde,

crainicii iubirii tale

ţi-oi trimite stea la vale:

iar spre iad de mi-a-nsemna

cumpăna din Zodii drumul,

tu nu plânge că mi-a da

Domnul luminiţă-n fumul

nopţii ce m-a-nconjura.

Şi te rog să-i spui livezii

rugăciunea să mi-o spună

pe la ora-n cari hurezii

plâng sub stele şi sub lună” (Ceremonial pentru noaptea cu moarte).

Ultima strofă are imperfecţiuni de debutant. Amintisem, mai înainte, că dl Mircea Streinul e un interpret al pateticu­lui religios, pe care, însă, îl prea denaturează:

„La ceasul ultim, vin din câmp, în trecere,

Isus şi prea iubitul său învăţăcel

Ioan; au-n mâini mănunchi de grâu şi secere, –

şi ostenit de vreme multă foarte-i El” (Isus în cartierul industrial).

Sentimentul morţii nu cred că l-a exprimat cu o sinceritate mai largă cineva ca dl Mircea Streinul, în rândurile pentru aducerea aminte a părintelui său şi a prietenului mort, anul trecut, în primăvara vârstei, regretatul poet Ion Roşca.

„Aici vine numai Ion Roşca; uneori tata – şi reverenda tămâiată e-ntotdeauna plină de pulbere, poate fiindcă trece prin prea multe stele în drum spre mine; ridică potirul şi sângele inimii lui Dumnezeu străluceşte în sufletul meu.

– Ion Roşca, şedeai în partea cealaltă a mesei. Cu o săptămână înainte de plecare mi-ai spus:

– Aş vrea să muncesc şi să scriu ca tine.

Crede-mă, Ion Roşca, aş fi vrut să munceşti şi să scrii ca mine; dar este o socoteală care nu este a noastră. Şi care spune:

„Tu ai să trăieşti – şi freamătă copacii de această bucurie.

„Tu ai să mort – şi freamătă copacii de această bucurie.

Pentru că Dumnezeu se bucură de tot ce e minune” (p. 235).

Acesta e misterul călătoriei  noastre spre poarta  celeilalte vieţi; o facem fără tânguire, ca într-o elegie searbădă. Calc ordinea de situare psihică a poemelor din „Itinerar”, de dragul unei poezii; versificaţia fragmentului istoric al domniei lui Petru Cercel, primul Domn român poet şi muzicant, aducător de romantice mo­ravuri apusene:

„Ochi trufaşi de levantin

vraci isteţ la muieret,

bea doar soare-n loc de vin

că e craiul şi poet.

Frânge, seara, trup de păuniţe;

„Ah! ce dulci îs fetele muntene!

Au tot noapte deasă pe şuviţe

şi sub fuste bun prilej de lene.

…………………………….

Biserici zugrăvise craiul,

cu sfinte – aproape goale ca la Roma

şi părea atât de viu alaiul

că simţeau coconii-n nări aroma

veştmintelor de azur în loc

de boarea dulce-a firelor de busuioc”.

Însă:

„ţara rău s-a supărat şi atunci

ăl crai şiret s-a dus în lume –

în cetate vreo treizeci de prunci

n-aveau tată, n-aveau nume” (Petru Cercel).

Ar mai fi vrednice de menţionat numai câteva din poeziile cuprinse în acest volum, pentru că restului nu ie recunosc decât o valoare decorativă, ba unele prezintă, ici, colo, reminiscenţe din poe­ziile dlor Arghezi, Bacovia, Minulescu şi Crevedia.

Dl Mircea Streinul e un poet subtil, pe care darurile Polymniei îl vor ridica la înalte indicaţiuni, dacă va fi consecvent me­taforei şi interiorului armonic. „Itinerar cu anexe în vis” inaugurează o carieră în care predilecţia lirică întruneşte mari calităţi. Privit tocmai prin prisma acestor calităţi, volumul dlui Mircea Streinul contribuie, într-o apreciată măsură, la îmbogăţirea liricei româneşti. / Nicolae Albu”[1].

1935: „Din recenta mişcare lirică bucovineană, atât de frumoasă în stângăcia întâilor ei mirări în faţa lumii, ne vine acum o carte. Tânărul poet Mircea Streinul a socotit, deci, că vremea secerişului plin a sosit şi că experienţa sa lirică a crescut şi s-a adâncit într-atâta, încât îşi cere haină într-un volum de somptuoase, de definitive proporţii.

Nu ştiu, deci, dacă mişcarea de adevărată bucurie, cu care am întâmpinat întâile slove ale entuziastei cete de poeţi a iconarilor mai poate fi repetată şi acum. Cartea aceasta – aşa cum e prezentată – vrea să se aşeze grea în cumpăna unui an şi hotărâtoare pentru evoluţia poetică a celui ce a întruchipat-o din tot ce-a visat el în versuri până acum. Îşi cere, deci, alte măsuri, mult mai severe. Şi lujerul fraged al acestei înfloriri de vis tânăr se încovoaie într-atâta singur, plecat de statura-i prea înaltă, încât te opreşte aproape un sentiment de milă, să-l aşezi într-un ierbar pentru de aci înainte, aşa cum ar vrea autorul. Căci dl Mircea Streinul e un poet ce se dibuie încă, departe, foarte departe de liniştea propriei lămuriri. Rodul încă n-a dat în pârgă şi adăstarea era poate mai bună.

Căci, pentru a aduce dovezi ale talentului dlui Streinul – care există, în adevăr, – înmănuncherea cu grijă a câtorva poezii frumos rotunjite ar fi cumpănit mai temeinic decât acest volum impozant, în care autorul se pare că şi-a adunat, cu excesivă pietate, orice crâmpei de vers ce a însemnat cândva pe hârtie. În adevăr, alături de stihul plin şi adânc:

„În sufletul murinzilor ce-s plânşi

sunt cântece-nainte luminate –

cum seara-şi are zorii zilei strânşi

în alba norilor cetate”,

întâlneşti pretutindeni semnele unei primejdioase uşurinţe de a mânui versul, până la o incantaţie ce elimină orice auto-priveghere:

„În sat se ştia

– că se fură stelele;

Şi nu se ştia

– cine fură stelele”.

E apoi în sufletul dlui Streinul un zbucium accen­tuat – între reticenţele unei moderne lucidităţi, a unei spaime a nesiguranţei şi acea lumină caldă şi liniştită, pe care ţi-o aduce integrarea în lumea ce se înalţă spre ceruri, de pe pământul tău, în mit, în istorie şi în credinţă.

Mişcarea lirică bucovineană mărturisea îndreptarea spre un autohtonism, în care substanţa vie trebuia să o aducă folclorul. Povestiri de vitejii şi de iubiri pline de acea senzualitate şugubeaţă a românului, au fost căutate în bătrâni şi cronicari – deci aşezare pe linia mare a poeziei noastre; mitul nostru religios – care şi-a găsit o atât de frumoasă înflorire în lirica din preajma războiului – iarăşi şi-a coborât adesea lumina – când mai astrală, când mai aproape de pământ, – în stihurile iconarilor.

Dl Mircea Streinul nu s-a depărtat nici el de aceste căutări. Dar ceea ce surprinde este o pornire mult mal de departe: din acea mişcare simbolistă, atât de repede dispărută la noi, caracterizată prin Minulescu, şi întâia manieră a lui Adrian Maniu, cu parantezele de co­mentar ironic al elanului liric din versurile anterioare, cu abuzul de titluri şi subtitluri în poezie, cu mişcarea voit stângace a povestirii în baladă. Pentru verificare, voi aminti poemele: Cu moartea la un pahar de vin, Revers, Pluviuni şi mai ales Balada Colombei.

Ar fi aproape inexplicabil acest filon, pe care îl credeam pierit, dacă n-ar fi acea obișnuită dorinţă tinerească de a copleşi deodată lectorul. Când se va apropia de simplitatea pe care o măr­turiseşte, câteodată, sufletul acestui poet – zăpăci de zumzetul nelămurit din el, chemat spre toate col­ţurile zării de năluci, care îl îmbie fără alegere — va putea să sune cântec în adevăr deplin pe alăute de lumină:

„Ora serii sufletul mi-l face una

Cu crinul Preacuratei din icoane,

Mi-l risipeşte-n mineral şi plante luna

Cum sfarmă apa stelele-n bulboane. / Ovidiu Papadima”[2].

1935: Despre ce a publicat și ce s-a scris despre poemele lui Mircea Streinul, în anul 1935, Miron Suru face următoarele referințe: „STREINUL, MIRCEA, Apocalips, (Junimea literară, an XXIV (1935), p. 269). * Aproape de somn; Clan trist, sufle­tele, (Junimea literară, an XXIV (1935), p. 7). * Curcubeul, (Pământul, an IV (1935), nr. 106, p. 2). * Epigrame (Juni­mea literară, an. XXIV (1935), p. 190). * Fericitul Francisc din Assisi aşteptându-şi moartea, (Pagini literare, an II (1935), pp. 422, 423). * Itinerar cu anexe în vis – Cartea Pă­mântului. Cernăuţi, 1934. Editura Iconar. Tip. Glasul Bucovinei, 256 p., 16,5×24,5, 150 lei. Recenzii de: CĂLINESCU, G. (Ade­vărul literar şi artistic, s. II, an XIV (1935), nr. 745, p. 9); CHELARIU, TRAIAN (Junimea literară, an XXIV (1935), p. 22); CRONICAR (Reporter, an III (1935), nr. 56, p. 2); PAPADIMA, OVIDIU, (Gândirea, an XIV (1935), p. 162). – Luminiş, (Frize, an II (1935), nr. 3, p. 2). * Moartea copacului, (Pagini literare, an II (1935), p. 136). * Tarot (Azi, an IV (1935), pp. 1546-1552). * Fragment din Tarot sau călătoria omului, (Pagini literare, an II (1935), pp. 315-316)”[3].

1937: „Mircea Streinul: Zece cuvinte ale Fericitului Francisc din Assisi (Editura „Ţara Şipeniţului” Cernăuţi).  De numele domnului Mircea Streinul se leagă o întreagă mişcare literară, zisă iconaristă. Poezia arborosană a deschis o largă acoladă, ca să cuprindă în ea pe toţi meşterii versului, de la George Voevidca, până la modestul anonim Sextil Dascăl. Alegerea s-a făcut fără criterii. Peste toţi domină neastâmpărul şi inteli­genţa, înfrăţită cu talentul dlui Mircea Streinul. Des­prinsă din grup, individualitatea cuiva sau pierde, sau câştigă. Cazul dlui Mircea Streinul. Vom vedea în ce măsură a fost avantajat domnia sa prin ruperea de vechea tovărăşie, al cărei suflet a fost, până în momentul când Iulian Vesper, perfid, i-a luat-o înainte.

Cu trei ani în urmă, scriam undeva despre vo­lumul „Itinerar cu anexe în vis”. Am răsfoit revista în care iscălisem acele păreri asupra poeziei dlui Mir­cea Streinul. Puneam mari nădejdi în destinul său lite­rar. Astăzi, deşi mai scrupuloşi, avem motive s-o spu­nem că nu ne-am înşelat. Într-adevăr, placheta de ver­suri „Zece cuvinte ale fericitului Francisc de Assisi”, nu mai constituie, pentru noi, o iluzionare în putinţele de adâncire şi versificaţie ale poetului, ci o convingere ce nu se mai lasă substituită de îngăduinţa lectorului. Căci, dl Mircea Streinul a ieşit din desişul incert al vocabularului liric; nu fără costisitoare opintiri(„Tarot”, „Divertisment” etc).

Fără îndoială, „Zece cuvinte ale fericitului Fran­cisc din Assisi”, faţă de celelalte înmănuncheri poetice, a împins ca un pas înainte poezia dlui Mircea Streinul. Ba, într-un fel de a vorbi, am putea zice că a înregistrat un succes. Însă, nu unul desăvârşit. Pentru că, multe greşeli, semnate în „Itinerar”, sunt transmise prezentului volum. Deşi dl Mircea Streinul e înzestrat cu mult spi­rit critic. Dar ele n-au tăria unor piedici de neînlăturat. De aceea, nici nu stăruim asupra lor; şi mai mult, pentru a ne rămâne timp să poposim, recreaţi, în duhul creştin al poemelor sale.

Discret, liniştit, ca într-o săvârşire liturgică, Dum­nezeu, ochi pretutindenesc, se lasă, larg, risipit, în tot omul, la fel ca în firele de iarbă. Simţirea poetului, suc al dragostei pentru lumea vegetală, s-a furişat în plante într-o grăbită fuziune:

„Iată, eram şi eu odată ram –

Şi râdea pământul prin mine la soare;

Deplin pe atunci mă bucuram,

Culegându-l pe Dumnezeu din mii de izvoare.

Apoi, veni o seară, când

Simţind cum o dulce-oboseală în frunze-mi pătrunde

Aş fi vrut să mă duc fără să ştiu unde

Şi-i auzeam pe ciobani, în vale atât de vesel cântând (Către turme)”.

Înainte de a transcrie din splendida poemă a patra („Către domnul Isus prin sat”) o strofă, unică, prin de­corul ei lăuntric, în tot volumul dlui Mircea Streinul, să ne fie îngăduit a aminti ascendenţa – în acest gen de poezie – a doua nume, care, în mod sigur nu-i sunt streine dlui Mircea Streinul: Paul Claudel („Les chantes du terre”) şi Ion Marin Sadoveanu („Cântece de rob”). Decât, că, niciunul n-are accente aşa de pu­ternice, cum am întâlnit în placheta poetului iconarist:

„Pământ, pământ!

Sfinţitor şi binecuvântat pământ!

Te simt pe frunte, luminare,

Ascunziş, de seară, ascultare,

Frate cu sobolul şi cu aurul să fiu,

Rădăcina fagilor să mă cuprindă”.

Apoi, ceea ce îl apropie, până la leit motiv, de in­spiraţia sfântului poet din Asissi, e în continuarea aceleiaşi poezii („Despre ora nelămurită” ):

„Pământ, fratele soarelui,

Deschide-ţi braţele de piatră,

pământ, prietenul luceafărului,

în ce afund nepătruns

pe Dumnezeu L-ai ascuns?”.

După ce a grăit „către fratele întuneric”, obosit, dar fără căderi, se întoarce în lumea simbolurilor vii, luminând dependenţa omului în voinţa celui Prea Înalt!

„Vrea robul Tău să moară.

Doamne,

Vrea-n arbori iar să treacă, iar în grâne

să circule, spre lauda Ta, şi-n rouă

să-şi aburească răsuflarea, pâine

să-i fie inima ca-n două

să i-o frângi (Către Dumnezeu-Tatăl)”.

Şi aşa, strâns în chinga celor „Zece cuvinte…”, a ţesut fir întins peste 40 de pagini; mai mult descrip­tiv, vădit înclinat spre pastel; în poleiul cuvintelor s-a dăruit inegal, neputând supune întotdeauna sugestia mijită în colţul unei idei hărniciei avare a condeiului. Nu-i facem, totuşi, din aceasta un reproş dlui Mircea Streinul. N-am avea de ce, fiindcă, dincolo de ceea ce este în carte – adică în poezie, – sau, altfel spus, ceea ce nu localizează o reflecţie în conştiinţa poetului, scapă controlului nostru. Lângă celelalte versuri ale dlui Mircea Streinul, „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi” sunt un adaus preţios / Nicolae ALBU”[4].

1938: „Corbul de aur, placheta dlui Mircea Streinul, este o frumoasă şi rară închegare poetică. Versul armonios şi grav al fecundului iconar bucovinean s-a realizat în paginile acestea ca un bogat izvor de lirism. Pentru aceasta, precum şi pentru multiplele sale planuri, îl urmărim, de-aici, cu atentă şi vie simpatie. / Mihail Chirnoagă”[5].

1938: „Mircea Streinul: „Ion Aluion” roman (Editura „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi). Auzim vorbindu-se mereu de o mult aşteptată descentralizare a culturii, fapt care, de câtăva vreme, ne-a captat complet luarea aminte, dar nu cred că acest lucru este pus în practică mai minunat decât în Bucovina iconarilor, în Bucovina arboroseană, care freamătă de forţe tinere şi care ne dă, zi cu zi, dovada potenţialităţii sale creatoare. După Cluj, mişcarea literară bucovineană – în ritmul acestei reale descentralizări de care vor­bim – ne prezintă o surprinzătoare ascendenţă faţă de celelalte mişcări literare „provinciale“ şi acest fapt, deşi ne pune oarecum în inferioritate, trebuie să-l recunoaştem. Printre promotorii literari bucovineni ai genera­ţiei tinere, trebuie numărat, ca vrednic ostaş, Mircea Streinul, care, mi se pare, nu a împlinit încă treizeci de ani, dar care are la activul său nu mai puţin de nouă volume, editate şi publicate, primite toate cu elogii de critică – unul distins cu premiul de poezie al S. S. R. pe 1934 – iar în pregătire vreo treisprezece! Este o uluitoare forţă de muncă, care aproape că te înspăimântă. Că Mircea Streinul excelează şi calitativ, nu numai în cantitate, despre aceasta ne adevereşte, din nou, recenta-i carte, asupra căreia vrem să spunem câteva cuvinte: „Ion Aluion”…

De la început, ceea ce trebuie spus despre ea e numai laudă. Fiindcă, dincolo de una sau două stângăcii, care, foarte rar de altfel, fac fraza pe alocurea greoaie – rezultat al muncii neîntrerupte, probabil – „Ion Aluion” ne vesteşte nu numai pe poetul, ci ne dă semnele sigure ale unui mare talent epic în devenire. Poate mai mult. Nu ştiu dacă Mircea Streinul dispune sau nu de o apreciabilă informaţie filozofică şi de o cunoaştere integrală a fenomenului psihologic, dar fapt este că, pe lângă mijloace simple, domnia sa reuşeşte că contureze splendid tipuri psihologice, de o rară veritate. Pentru un scriitor de vârsta domniei sale, acest fapt este desigur un mare avantaj, fiindcă ceea ce mai rămâne de făcut nu este o greutate pentru autor. Limba bogată, pe care parcă o mânuieşte cu o mistrie fer­mecată, ne dă dovadă că tot ce e mai necesar în acest interesant caz de creaţie este doar o mai îngrijită triere a termenilor, pentru a se evita împerecheri de vocabular prea originale. Încolo, ne pare că se integrează într-o categorie superioară, care îi face cinste…

„Ion Aluion” este un roman în care veridicul se împleteşte fericit cu fictivul. În post-faţa pe care autorul o dă la sfârşitul cărţii, găsim o delicată justificare, care explică deplin aderenţa şi nervozitatea cu care probabil a fost scrisă această istorisire impresionantă. Printre altele, ni se spune în această post-faţă:

„Subiectul romanului de faţă nu e inventat. Ion Aluion a trăit, în comuna Cuciurul Mare, unde a fost spânzurat, în decursul războiului mon­dial, pentru „înaltă trădare”. Am crezut de cuviinţă să schimb numele eroului”…

Apoi:

„Relatarea riguros exactă a cazului din Cuciurul Mare se găseşte într-o documentată lucrare a dlui prof. Theodor Bogdan, asupra opresiunilor îndurate de populaţia Bucovinei, din partea autorităţilor austrice, între anii 1914-1918. Numele real al wachtmeisterului asasin e Iohan Drescher. Respectivul s-a sustras pedepsei, în urma unui certificat medical, obţinut de la un medic desigur inconştient şi, pare-mi-se, trăieşte (şi astăzi) – după cum am fost informat – la Brăila. Cucernicia  Sa părintele arhiman­drit Dionisie D. Burac (parohul Avacum din această carte) mi-a istorisit, de multe ori, cu lacrimi în ochi, drama ce-a cutremurat sufletele bieţilor ţărani din Cuciurul Mare“.

Întreaga acţiune a romanului se petrece în numai 24 de ore. Copi­lul Ion Aluion, feciorul lui Anton Aluion şi al Teclei, este surprins de wachtmeisterul Dreher, întâlnind în câmp şi vorbind cu conducătorul unei patrule de ruşi. În plin război, satul Cuciurul Mare se afla între două fronturi, iar în clipa când începe acţiunea romanului, el este încă sub stăpânirea austriecilor, reprezentaţi prin câţiva jandarmi, comandaţi de Dreher. Wachtmeisterul pune pe jandarmul Honig să-l aresteze pe bietul Ion Aluion, pentru „înaltă trădare“, şi, după ce îl bate îngrozitor, născocind fel de fel de torturi, îl închide într-un beci, căutând o modalitate de a-l extermina cât mai „legal“. Este cuprins de un fel de beţie de cruzime şi bestialitate, pe care pana autorului ne-o dă ca principală trăsă­tură psihologică a acestui dement. Dreher sileşte pe primarul rutean să „judece“ pe Ion Aluion şi să-l condamne la moarte, nefiind altă autoritate mai înaltă în sat, care să facă aceasta. Astfel, bietul copil, o făptură de cincisprezece ani, întru nimic vinovată, este sortit pieirii, cu toată împotrivirea disperată a Teclei şi a părintelui paroh Avacum. Nimic nu poate împiedica desfăşurarea dramei, nici măcar înfăptuirea speranţei că ruşii vor ocupa satul. Noaptea, wachtmeisterul Dreher coboară în beci şi, pentru a-şi satisface pornirile bestiale, îl bate din nou pe Ion, torturându-l în fel şi chip, exasperat de faptul că băiatul nu vrea să ţipe cu nici un preţ. În bătaia îngrozitoare, îi scoate şi un ochiu. În care timp, Tecla, mama copilului, se roagă în biserică pentru mântuirea copilului ei. Mai apare, apoi, Rozalia, amanta gândurilor anilor fragezi ai lui Ion Aluion. Ea vine să-l scape pe Ion, dar, văzându-l atât de desfigurat, se îngrozeşte şi fuge, spre durerea bietului copilandru, care, până aci, cu toate torturile, nu simţise dureri. Îl insensibilizase nedreptatea ce i se făcea şi feroci­tatea de bestie a wachtmeisterului Dreher. În acest iad dogorit şi de o secetă arzătoare, care se prelinge, tot timpul acţiunii, ca un leit motiv ju­stificativ al tensiunii psihice anormale, în care se află toate personagiile romanului, Ion Aluion găseşte totuşi mângâiere în omenosul Honig, jan­darmul k. u. k. La un moment dat, acesta îl ameninţă pe Dreher că îl va omorî, dacă nu conteneşte cu torturarea sărmanului prizonier. Noaptea trece, în sfârşit, şi chinurile lui Ion Aluion se sfârşesc; este condus la spânzurătoare şi executat.

Acesta este subiectul romanului. Cu toate că, în aparenţă, el pare oarecum banal şi lipsit de acel inedit integral, care marchează, de cele mai adesea ori, reuşita unei cărţi, Mircea Streinul a ştiut să exploateze în aşa fel diversele momente ale acţiunii, cât şi justificarea psihologică a perso­nagiilor, încât cartea se citeşte cursiv şi cu un interes egal, până la sfâr­şit. Paginile în care ni se povestesc torturile îndurate de Ion Aluion, pa­ginile în care ni se arată spânzurarea lui şi acel proces sufletesc, în tim­pul agoniei eroului, sunt demne de pana unui romancier cu posibilităţi universale. Ca şi acel minunat portret psiho-patologic al wachtmeister-ului Dreher.

Maturitatea şi sobrietatea, cu care sunt scrise pasagiile privind ero­ticul, denotă nu mai puţin un mare talent. Pentru ilustrarea acestui fapt, redăm un pasagiu, pe care îl socotim printre cele mai fericit realizate:

„Tecla se măritase la şasesprezece ani. / De când îi lipsea bărbatul, carnea o chinuia uneori, noaptea, dar îşi strângea pumnii şi nu se dădea supusă. De câte ori nu i-au bătut flă­căii la fereastră! – însă nu li s-a răspuns niciodată, deşi nopţile, mai ales cele de primăvară, erau afurisit de turburătoare, în tăcerea lor de liliac înflorit sau de iarba fragedă, la-ntâia coasă”.

Unde se mai vede şi simplitate sănătoasă a descripţiei, ceea ce constituie autorului alt titlu.

Sau în scena teribilă a agoniei. Agonia şi moartea spânzuratului care intră în nimicnicie pe poarta largă a unei voluptăţi supreme şi scump plătite. Mircea Streinul ştie să dea unor asemenea pagini acea căldură plină de simpatie, care ne pune astfel într-o lume surprinzător de veridică, situându-se pe un plan cu mult mai ridicat şi privind lucrurile degajat de orice tentaţie de a se lăsa imaginaţiei. Fiindcă, deşi „Ion Aluion” nu este o carte de produse imaginare, dintr-o lume exclusiv a plăsmuirilor, ea se aliniază totuşi în şirul cărţilor bune ale literaturii noastre mai noi. Fără să vrem, ne gândim la „Pădurea spânzuraţilor”, a dlui Liviu Rebreanu, care, ce e drept, scrisă mai sobru, nu permite o comparaţie mai adâncită. Totuşi trebuie să remarcăm, cântărind doar sfârşiturile ambelor cărţi, că alături de sobrietatea scrisului domnului Liviu Rebreanu, Mircea Strei­nul, pe lângă aceleaşi teme, aduce o notă oarecum revoluţionară, afectivă şi foarte personală, care pentru noi nu este lipsită de interes. Evoluţia astfel concretizată, este de aşteptat că tânărul şi proaspătul romancier va păşi pe aceeaşi pârtie, pe care, cu câţiva ani în urmă, resursele şi posibi­lităţile titanice ale lui Liviu Rebreanu a trasat-o, arătând-o ca singură şi cea mai preţioasă cale pentru devenirea în universal a romanului ro­mânesc.

În aceiaşi carte, pentru complectarea celor aproape 300 de pagini, Mircea Streinul ne mai dă o nuvelă, scrisă acum un an, care nu mai puţin ne-a deşteptat interesul. Nuvela este relativ lungă, iar acţiunea stranie şi cu totul particulară – particularul se vede a fi, de aci, încolo, o calitate a domnului Mircea Streinul – se petrece în timpul unei singure nopţi. Autorul are o predilecţie deosebită pentru acţiunile strânse şi ana­litic deplin controlabile, pe care şi-o satisface şi aci. În decurs de 24 de ore, el situează subiectul şi tot în cadrul acestei unităţi de timp, el dă rezolvarea conflictului. Aidoma tragediilor antice. Nuvela are titlul „Cazul profesorului Ipatie Hrisant”, care, spre deosebire de „Ion Aluion”, ne duce, de la începutul lecturii, într-o lume de plăsmuiri, aproape în fantastic.

Ipatie Hrisant, profesor de latină la un liceu din Cernăuţi, se găseşte, într-o seară de iarnă, în prada unor nelinişti neînţelese, care îl fac să renunţe la muncă şi să rătăcească prin oraş. Porneşte în neştire, cu obsesia că gazda lui ar fi fost asasinată, până ce o întâlneşte pe stradă. Trece, apoi, în alt făgaş de gânduri bolnave şi, la un moment dat, întâlneşte pe Alina, femeie stranie, spirit abia ieşit din mormânturi, strigoi condamnat să rătăcească mereu în căutarea unui iubit, care s-o urmeze în lumea ei de umbre, scăpând-o de neîncetata ei rătăcire. Fac cunoştinţă şi merg amândoi într-un restaurant mic, unde nici cinicul Vasilescu, un prieten al profesorului, nu izbuteşte să alunge vraja morbidă, care îl cuprinde pe Hrisant. Fără preget îşi mărturiseşte iubirea. Alina i-o pri­meşte, dar îi dă să înţeleagă, trist, că, odată cu ivirea zorilor, ea nu va mai fi a lui. Ipatie Hrisant o conduce până la poarta cimitirului, unde ea dispare, ca să se coboare în cine ştie ce cavou pierdut, iar el, senin şi plin de luciditate, oferindu-se jertfă pentru izbăvirea Alinei, îşi deschide vinele de la mână, scriind cu degetele însângerate, pe zidul cimitirului: „Aşa sfârşeşte o mare dramă” (un sfârşit de nuvelă cam strident ce-i drept, dar nu lipsit de inedit). Motivul sinuciderii se pare că este mult amplificat de conştiinţa nimicniciei întregii existenţe, câştigată în micile mizerii ale vieţii şi plictiselile de toate zilele, astfel că întâlnirea cu Alina rămâne ceva simbolic, ceva ce i se oferă de Dincolo, pentru a fi izbăvit de frământările vieţii. Concepţia cu care a fost plămădit subiectul nu­velei nu este lipsită de straniu. Prin fantasticul ei, Alina ne aminteşte pe „Domnişoara Cristina” a lui Mircea Eliade, cu care se pare că are anu­mite aderenţe de o veritabilă identitate. Ceea ce vrea să ne arate Mircea Streinul, după cum însuşi ne spune, într-o notiţă, este împrejurarea că fiecare în lume are o taină ori o ranchiună care-i macină existenţa, can­cer faţă de care nu există izbăvire decât în neant, în moarte. Problema este interesantă şi cred că, până la o soluţionare definitivă, comportă discuţiuni…

Privind retrospectiv, cartea „Ion Aluion“ şi „Cazul profesorului Ipatie Hrisant“ ni se arată ca un fel de celebrare a durerii, fizice ori sufleteşti, fapt care îl situează pe Mircea Streinul, în ochii noştri, pe o poziţiune aproape dostoiewskiană.

Cât priveşte limba întrebuinţată, avem aci un caz interesant şi evi­dent de lectură vastă, cu întinse posibilităţi în interpretare şi nuanţări. Mircea Streinul are ceva din substratul iniţial al creatorului de opere masive şi, personal, credem că viitorul va veni să adeverească această credinţă a noastră. Fiindcă, după semnele evidente de până acum, el ne arată că tot ceea ce îi mai trebuieşte este acea efervescenţă condiţionată de o lungă trăire omenească, pentru a ne da o operă cu adevărat epocală. Şi credem că nu exagerăm. / MIRCEA T. BANDU”[6].

1938: „Mircea Streinul: Ion Aluion (roman, editura „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi). În aceasta nouă editură bucovineană a apărut o carte, pe care autorul, dl Mircea Streinul, o întitulează roman. În realitate este o povestire de război. O po­vestire de proporţii mai întinse, tristă şi cruntă ca mai toate povestirile de război.

În activitatea literară a dlui Mircea Streinul, după ce a robotit cu succes în poezie, cartea de faţă este primul pas temeinic în ogorul mai arid al prozei. Căci „Aventura domnişoarei Zenobia Magheru” nuvela apărută recent, în editura „Vremea”, este o încercare în proză aproape nereuşită. De altfel şi din povestirea ce avem în faţă se poate vedea că prozatorul din dl Mircea Streinul nu a ajuns la înălţimea autorului acelui poem perfect închegat, care se numeşte „Tarot”. Domnia sa umple „romanul” cu episoade inutile şi cu descripţii de tactică militară sau numai geografice, chestiuni care îşi află prea puţin loc într-o bucată de literatură. Apoi, persistând, cu o atenţie puţin jus­tificată, asupra cruzimilor şi torturilor născocite de min­tea bolnavă a şefului de jandarmi Drehser – pro­babil pentru a stabili o fişă psiho-patologică – dl Mircea Streinul a neglijat noţiunea de sensibilitate es­tetică, noţiune care se îndepărtează cu totul de un ase­menea factic procedeu. Vine apoi o interminabilă serie de dialoguri fade, sau de-a dreptul obositoare. Cităm:

„– Mă, scoală-te!

– Vai, mamă – mamă de ce m-ai făcut?

– Scoală că iar te pocnesc (pag. 21)”.

Sau în altă parte:

„– Cald astăzi, Honing, nu?

– Cald…

– Cred că are să ploaie (?) Prea-i zăpuşeală a dracului!

– A să ploaie…

– Da, da, Honing! A să ploaie grozav…” etc.

Mai intervine, în text, un număr de moldovenisme greşit plasate şi o seamă de banalităţi stilistice, cu ajutorul cărora trebuie să fii un măiestru al prozei ca să faci Artă.

Totuşi, urmând calea unui strict obiectiv, nu putem să subliniem la autorul lui „Ion Aluion” o dibăcie în dozarea materialului emoţional, o gradare în fazele povestirii. Dar să fim bine înţeleşi: dl Mircea Streinul este un atent povestitor. Dovadă este şi faptul că această carte este aproape lipsită de portrete (un po­vestitor bun nu trebuie să fie numaidecât şi un portretist). Chipul şi sufletul eroului principal sunt cu totul neglijate. Unde autorul a reuşit întrucâtva, este în reda­rea nudă a omului lipsit de suflet, care este Drehser, precum şi în descrierea lui Honing, care, în contrast cu obligaţiunile sale puţin omeneşti, pare să aibă un suflet, o înţelegere pentru durerile celor cu care este nevoit să vină în contact.

Povestirea este simplă. Un episod barbar, înapoia frontului, într-un sat, Cuciurul Mare, Ion Aluion, un copil de 15 ani, suflet bun şi mare haimana în satul sau, cu tatăl plecat pe front şi cu o mamă – Tecla – al cărei portret sufletesc este bine redat, împovărată de grijile unei gospodării, pe care trebuie să o orânduiască singură, – acest Ion Aluion este acuzat, de către şeful postului de jandarmi, austriacul Drehser, de trădare, pentru simplul motiv că a fost văzut de acesta vorbind cu o patrulă de ruşi, rătăcită prin partea locului. Dar Drehser este o brută, una din prea multele brute create de război. Fără un motiv temeinic, înjghebează un tribunal ad-hoc, compus din el, primarul satului şi jandarmul subaltern. Presaţi de ameninţările brutei, ceilalţi doi ju­decători dau un verdict de condamnare la moarte prin spânzurătoare, verdict pe care Drehser se grăbeşte să-l execute, cu câtăva vreme înainte de intrarea trupelor ruseşti în sat.

Acesta este subiectul, luat din lumea cea reală, după cum ne mărturiseşte într-o notă, la urma povestirii, dl Mircea Streinul. Şi pe canavaua lui autorul ne dă o povestire cu suficiente calităţii de stil şi tehnică. Volumul este completat cu o bună nuvelă psihologico-fantastică: Cazul profesorului Ipatie Hrisant. După modestă mea părere, această piesă este una din cele mai bune opere ale dlui Mircea Streinul. Subi­ect, tehnică, gradaţie în acţiune, analiză psihologică, motivare raţională, bun gust, toate acestea sunt întru­nite cu prisosinţă în nuvelă, care poate fi definită fără greş: un punct de vedere literar al justificării psiho­logice a sinuciderii. Este, în această nuvelă, un duh de fantastic poesc, de analiză a fenomenului cerebral, care îndeamnă atâtea vieţi viguroase, dar moleşite de ne­înţelese zbuciumări, să păşească neîndurat din banalitate, cu preţul unic al propriei lor vieţi

Din lipsă de spaţiu, nu putem analiza cum se cuvine nuvela dlui Mircea Streinul, care ne arată un bun prozator, ascuns, totuşi, în cutele unei rochi, prea delicate: aceea a Poeziei. Căci dl Mircea Streinul rămâne un bun şi definitiv poet. Dar ne îngăduim o întrebare: a observat domnia sa cât de bine îi stă în vestmântul acesta, împodobit cu stele şi multă aurărie, al Poeziei? / N. LADMISS-ANDREESCU”[7].

1940: „Ne propusesem a comenta „Opera lirică“ a dlui Mircea Streinul, apărută la Cernăuţi, în anul 1939, şi cuprinzând cea mai mare parte a poemelor lui din anii 1929-1939. Cu toată încercarea de a ne su­păra pe Mircea Streinul, n-am reuşit s-o facem, căci, peste toate greşelile domniei sale, rămâne un poet de mâna în­tâi.

De aceea, în acest moment, ne ex­primăm deplina preţuire pentru ope­ra pe care a scris-o, – iar sub cu­vântul operă, înţelegem literatura frumoasă pe care a realizat-o. Numai acest Mircea Streinul ne intere­sează. Pe altul nu-l cunoaştem. Şi nici nu vrem să-l cunoaştem.

Aşa stând lucrurile, pentru opera lui Mircea Streinul nu avem de­cât cuvinte bune. Stejarii filelor sa­le, brumele, stelele, azururile, viori­le, pădurea, ploile, lunile mici, ciu­tele, cerbii, frunzarele şi luceferii ne sunt dragi. Cizelarea lui artisti­că, după cum afirmă şi George Drumur, a atins cea mai înaltă cotă a literaturii bucovinene. Neîntrecu­tă, prin urmare. Dar nu de neîntre­cut, – precizăm.

Din ,,Opera lirică“, subliniem „Divertismentul“, cele „Trei fabule“ şi „Bucolicele“. Toate sunt realizări mari. Dar mai ales ultimele două cicluri se impun prin prospeţimea lor. Şi, oarecum, prin originalitatea lor. Ce­va comun cu Topârceanu, – şi, to­tuşi, e Mircea Streinul! O notă ruptă dar din Virgiliu, – şi, totuşi, Cernăuţii.

Prin urmare, Mircea Streinul ră­mâne poetul pe care-l ştiam: adânc şi foarte serios înclinat pe zăpada filelor, pe care le iubeşte mult. / p. p. b. (Pavel P. Belu)”[8].

1941: „Mircea Streinul: Drama casei Timoteu, roman, Editura „Cul­tura Românească”, Bucureşti, 1941. Autor al mai multor volume de versuri, care l-au aşezat între fruntaşii liricii bucovinene, dl Mircea Streinul cultivă, cu aceeaşi hărnicie, ogorul vast al prozei, reuşind să realizeze opere remarcabile. Am avut ocazia, altădată, să arătăm calităţile poeziei domniei sale, insistând îndeosebi asupra laturii mistice, adânc creştine, şi, totodată, asupra perfecţiunii formale.

Un poem, cum este Corbul de aur, ridică, fără îndoială, pe un poet ajuns la maturitate, cu posibilităţi din cele mai ispititoare. Este interesant de remarcat, aici, faptul că, spre deosebire de confraţii săi, care, abandonând lira, au încercat nuvela sau romanul, dl Mircea Streinul a ştiut să se debaraseze, de la început, de acel leit liric, care formează apanajul poeţilor.

Vom întâlni lirism, desigur, şi în Aventura domnişoarei Zenobia Magheru, sau Aluion şi, mai ales, în Viaţa în pădure, dar des­făşurarea epică a conflictelor este întru toate remarcabilă.

Drama casei Timoteu, cu tot titlul de roman senzaţional, este o carte de amară experienţă omenească, cuprinzând destinele unei familii, peste care trece valul tulburător al vieţii, o carte de pură literatură. Ceea ce, de la început, trebuie subliniat este că autorul a reuşit să ne dea, într-o limbă literară demnă de cei mai mari scriitori ai noştri, o descriere a vieţii mărunte, cu toate bucuriile şi necazurile şi prinzând caractere perfect verosimile.

Figura acelui oportunist, mai întâi, apoi vajnic bătrân, Mafteiu, intră în galeria personajelor celor mai puternice din literatura ro­mânească. Începută din pragul adolescenţei lui Mafteiu şi până sub sem­nul morţii, ca spânzurat, a tatălui lui, descrierea vieţii acestuia ne face cunoscută străduinţa omului de a-şi învinge destinul. Stăpân, până la urmă, pe toate bunurile câte le poate oferi lumea, el este doborât de faptul că familia i se pierde, plătind nelămurite greşeli ale trecutului.

O altă figură centrală a romanului este Lalea, femeia potco­varului Iuridovi, iubită de fiul lui Anton (Anton este băiatul lui Mafteiu), dar care duce o viaţă destrăbălată, explicabilă numai prin construcţia-i fiziologică şi influenta puternică a mediului.

Dar cartea aceasta mai vrea să arate ceva, şi anume: Toţi acei care se ridică de jos, din ţărănime, fără un puternic suport moral, atunci când intră în viaţa de oraş, sunt distruşi de aceasta. Singura lor salvare este revenirea la brazdă, la viaţa mistică. Fiecare vede însă că, atunci când omul se dezmeticeşte – şi numai în fata loviturilor soartei – este prea târziu. Ca întotdeauna, prea târziu.

Iată finele cărţii :

„Primăvara era foarte frumoasă. Simţind căldura binefăcătoare a soarelui, Mafteiu îi telefonă într-o zi lui Anton, cerându-i auto­mobilul. Imediat ce maşina sosi, Maftei şi Andrei plecară la Camena. Bătrânul îi ceru băiatului ca acesta să-l conducă în câmp.

– Cineva ară în apropiere, nu?

– Da, domnule Timoteu.

Bătrânul se plecă şi ridică un bulgăre.

– Pământ gras şi bun…

Apoi, îşi îndreptă privirea stinsă la soare.

Deodată îşi duse mâinile la ochi.

– Andrei, mi se pare că văd… (Bătrânul pierduse vederea)… Da, Andrei… văd! Nu visez… Văd! Andrei, pleacă imediat la Cernăuţi! Spune Veroniei c-o aştept aici… Mâine vreau să ies la arat, măi Andrei! – şi chiui, răscolind până departe miriştile, care aşteptau fierul generos al plugului şi sămânţa lanurilor viitoare”.

Dar însemnările noastre se termină din cauza loviturilor de tun.

Războiul ne-a întrerupt lectura.

O vom continua după ce iureşul va trece, în România Mare de mâine.

Lectura romanului ne urmăreşte şi în nopţile când ne oprim să ascultăm simfonia gloanţelor. / Aurel MARIN”[9].

1943: „Mircea Streinul: Soarele răsare noaptea, roman (Editura Publicom, 1943). Des­pre bogata înflorire literară a Iconarilor ne-am ocupat la timpul potrivit, în paginile acestei reviste, şi în altă parte, unde, odinioară, deţineam un foileton critic. Astăzi nu se mai poate vorbi de o mişcare a iconarilor, deoarece momentul a fost depăşit chiar de evoluţia scriitorilor care au renunţat la tematica şi ideologia literară a grupului. Cu năzuinţa firească de a se realiza în cultura unei ţări, ei s-au îndreptat către ma­rea matcă a fluviului care adună şi contopeşte toate apele de la izvoare. În aceste împrejurări, nu se mai poate vorbi de o literatură bucovi­neană, cu orizonturi şi finalităţi regionale, ci de integrarea efectivă a iconarilor în proce­sul cultural al ţării.

Primul care s-a desprins de cercul restrâns a fost dl Mircea Streinul, şi augurii i-au fost binevoitori. Astăzi, după o bogată activitate, dl Mircea Streinul este un romancier consacrat. Ion Aluion, romanul publicat în 1939, fixează punctul de trecere dintre lirica fantastă şi ori­ginală a poetului bucovinean şi scriitorul cu resurse epice variate şi multiple. Un pas mai departe, cu Drama casei Timotei, dl Mircea Streinul s-a impus şi criticii literare, care s-a grăbit să-l aşeze alăturea de Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu. Într-adevăr, sondele pe care domnia sa le arunca fin vicisitudinile dramatice ale vieţii rurale, scormoneau roca sufletească a unor oameni cârmuiţi de instincte puternice, care triumfau în bine sau în rău, printr-o acţiune vo­luntară, sau se prăbuşeau sub judecata aspră a blestemului. Cadrul social nu constituia un punct de atracţie pentru desfăşurarea unei ac­ţiuni analizate în amănunţime, epica dlui Mir­cea Streinul mărginindu-se la înfăţişarea unor procese sufleteşti de o mare intensitate dramatică. Lumea înconjurătoare, cadrul social, masa anonimă, în astfel de împrejurări, nu cuprinde viziunea scriitorului.

Deşi dl Liviu Rebreanu ţine cu tot dinadinsul, în retrospecţia critică pe care o face romanelor sale, să-şi consacre meritul de a fi un interpret al maselor, elementul anonim şi uniform trebuind să fie în aceste împrejurări pe primul plan, noi credem dimpotrivă, că ceea ce ră­mâne, ca o cucerire indiscutabilă în opera dumisale este tocmai dramatismul excepţional al unor oameni desprinşi de stihia incapabilă de a se caracteriza prin ea însăşi. Aceleaşi motive ne îndreptăţesc afirmarea că dl Mircea Streinul este mai aproape de Liviu Rebreanu, decât de dl Sadoveanu. Nici dl Mihail Sadoveanu nu este un interpret al maselor, dar este un cunoscător al sufletului colectiv, în reprezentativele lui transfigurări, şi un neîntrecut zugrav al cadrului social, etnic şi istoric. Pe de altă parte, dl Mircea Streinul a avut grijă ca, făcând oarecari concesii publicităţii – procedeu de altfel în­găduit –, să ne atragă atenţia că, prin suflul umanitar, înţelegător şi tolerant, se apropie de Panait Istrati.

Această auto-caracterizare ne pune pe dru­mul adevărat. Stan Nimeni, eroul romanului Soarele răsare noaptea, păşeşte peste morţii răz­boiului actual, cu o luciditate încrâncenată de fatalitate. Rănit, se întoarce în ţară şi forfota Bucureştilor nu-l reţine; îl dezamăgeşte şi plecarea lui la Cuciurul Mare este o fugă în le­gendă şi în ireale întruchipări, căci aici cu­noaşte o lume ciudată şi grotescă, macerată de porniri duşmănoase şi de o dostoewkiană alcă­tuire sufletească. De aici romanul devine epi­sodic, fără o strictă legătură între capitole, fără finalitatea unei acţiuni precise. Episodul cu Tărăboanţă; răzbunarea lui Pătraşcu Hrib pe câinii lui Durac; replica lui Durac, pârjolul grajdului; salvarea de la incendiu a lui Culai; aruncarea lui Durac în văpaia grajdului; boala preotului muşcat de o pisică turbată; accidentul din pădure al lui Iordan Codiţa, mâncat de viu de lupi, – sunt, după cum spuneam mai sus, episoade de un puternic dramatism, care tocmai prin faptul că se menţin prin ele însele, independente de acţiunea epică propriu-zisă, adulterează autonomia de structură a romanului.

Romanul nu poate fi numai o înlănţuire de episoade dramatice, care, chiar dacă au o mo­tivare psihologică, nu satisfac prerogativele ge­nului, care presupune o acţiune continuă şi bine închegată. Dl Mircea Streinul dispune de toate calităţile care se cer unui romancier, fiind în pagubă cu elementul de coerenţă al acţiunii, care trebuie să fixeze atenţia asupra desfăşurării epice. Lacuna este scuzabilă, la un romancier care lasă să cadă accentul asupra dramatismului su­fletesc, materialul uman interesându-l exclusiv prin procesul lui interior, fără o legătură de cauzalitate cu complexul social. De altfel, romanul Soarele răsare noaptea este închipuit sub in­dexul fatal al zodiacului. Sub apăsarea conste­laţiei din ora naşterii, se mântuie şi viaţa lui Stan Nimeni. Ideea centrală a romanului nu este zvonită din străfundurile unor superstiţii, ci din încredinţarea că aşa trebuie să fie, deoarece datele astrologice – elemente astăzi do­vedite ştiinţific – depăşesc voinţa oamenilor. În redarea acestei concepţii, dl Mircea Streinul nu este un fatalist, ci un creier lucid, cu justi­ficări ştiinţifice. Într-o paranteză de la pagina 230 – introdusă ca o divagaţie intelectualistă – suntem lămuriţi asupra eternităţii spiritului desprins de corpul muribund:

„Cu puţin înainte de moarte, toţi oamenii, chiar şi nebunii îşi recapătă întreaga facultate de gândire. S-a constatat că până şi cei ce au creierul complet tumefiat îşi câştigă iarăşi pu­tinţa de a judeca normal. Faptul acesta e unul din cele mai puternice argumente ale teologiei fundamentale că sufletul există. În timpul vieţii, el are nevoie de un instrument pentru a se exte­rioriza şi instrumentul acela este creierul. În apropierea momentului în care sufletul e gata să se detaşeze de trup, el se dispensează de creier, aşa că se poate exprima absolut corect, indiferent de starea creierului”.

Am citat acest pasaj, care, deşi în contextul romanului nu are o semnificaţie deosebită, dar învederează substratul unor preocupări spiritiste. Dl Mircea Streinul izbuteşte, astfel, să pună şi anumite probleme, pe care romanul, până acum, nici n-a încercat să le rezolve.

Dl Mircea Streinul păstrează, în stilul romanului, reminiscenţele structurii sale lirice. Unele fraze simt însăilări de poeme în proză. Ima­gini frumoase ornamentează acest stil metafo­ric, – în care acţiunea, oscilând între fantast şi verosimil, – se oglindeşte ca într-o apă adâncă, cu bogate reflexe coloristice. / Nicolae ROŞU”[10].

1943: „Mircea Streinul: Soarele răsare noaptea, roman, editura Publicom Bucureşti, 1943. Dintre tot ce-a publicat, până în prezent, Mircea Streinul, re­ţinem, cu puţine reticenţe, romanul „Viata în pădure”, o serie de poeme antologice şi „Drama casei Timoteu”, ca o reprezentativă carte, în evoluţia talentului scriitorului. Din ceea ce anunţă ca pre­gătire pentru viitor (10 volume!), am dori să nu publice nimic, afară de traducerea integrală a poeziei austriacului Georg Trakl. Ar fi o consistentă experienţă de versificaţie pentru Mircea Streinul, iar literatura română ar încetăţeni un autentic poet.

O greşeală a lui Mircea Streinul este că scrie prea mult. Scriitorul aruncă pe piaţa literară romane cu grămada, poezii cu volumele nuvele şi alte mărfuri de ingrat comerţ literar. Fecunditatea lui Mircea Streinul este de suprafaţă şi aproape toate cărţile, scrise în acest sens, sunt lipsite de-o înaltă viziune estetică. Unele n-au nici mă­car interesul documentar, ele fiind simple experienţe nereuşite, de vacanţă, ale autorului. „Soarele răsare noaptea” este o carte de-a dreptul infectă. Odată, ea nu este un roman. Divizată pe compartimen­te, cu prefaţă şi epilog, cu alte introduceri şi lămuriri, având şi cadru ideal sau mărturisiri personale, uneori are impresia de mo­nografie rurală sau o încurcătură de labirint fără semnificaţie. Eroul romanului (!) este acel Stan Nimeni din „Viaţa în pădure”, o con­strucţie hibridă, anemică şi fără suport psihologic. Chiar şi indicele nominal îl arată insuficient. Romancierul trebuie să înţeleagă că există o nezdruncinată corelaţie între numele de stare civilă şi su­fletească a personajului.

Dar, câteodată, Mircea Streinul, nu ştie ce vrea. În „Era lu­mina lunii“, un roman care va apare în curând, eroul principal este Stan Nimeni, adică tocmai hibrida cunoştinţă a noastră din acest roman. Aşa ne anunţă autorul, în, cuprinsul cărţii „Soarele răsare noaptea“. Dar, până la sfârşitul cărţii, Stan Nimeni este omorât forte simplu de romancier, iar ca cititorul să nu se sperie, este anunţat că şi autorul a plâns, când a scris finalul romanului! Cu toate acestea, nu ne explică despre felul cum va fi introdus Stan Nimeni în viitorul roman. Este aici, ca şi în multe alte locuri, o uşurinţă modestă a scriitorului sau libertatea de-a fi mediocru!? Mircea Streinul se crede „foarte bun” cu Panait Istrati şi „poate cel mai zbuciumat scriitor de azi”. Ciudate credinţe manifestă scriitorii noştri ! Ce să zică atunci Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi, Barbu sau Lucian Blaga?

Construcţia interioară a romanului este debilă şi nu rezistă, la cea mai neatentă lectură. Scene lipsite de semnificaţie, interca­lare de poezii anoste, de comentarii felurite, ca şi-o vădită incapa­citate de-a clădi organic şi a organiza temeinic materialul brut, în vederea sintezei creatoare. Fantasticul de altitudine, cu care ne-a obişnuit până acum Mircea Streinul, a căzut în grotesc şi platitudine. La lectura cărţii nu încerci nimic, n-ai emoţii, deşi Mircea Streinul pre­tinde, într-un paragraf al acestei penibile cărţi, că lectorul este obli­gat să colaboreze cu scriitorul, pentru a pătrunde esenţa operei de artă. Apoi un stil încâlcit, neîngrijit şi multe greşeli gramaticale, lucruri nepermise unui scriitor! În virtutea a nu ştiu câte sute mii de lei, Mircea Streinul a ratat o carte. / I. A. TEREBEŞTI”[11].

1945: „Ca să arunci câteva rânduri la moartea scriitorului Mircea Streinul, trebuie negreşit să porneşti de la viaţa aces­tuia. O viaţă fărâmiţată la fiecare punct întâlnit, din necesitatea omului de a-şi găsi un mod de reper, pe care to­tuşi nu l-a descoperit niciodată.

Mircea Streinul a fost un obsedat, uneori un irascibil incendiar, dar totdeauna justificat în sine, prin structura sa psihică tenebroasă, determinată de o depăşire a vieţii imediate, anodine şi statice. Înșişi cerbii săi sunt o perso­nificare viguroasă a meridianelor sale umane; eroi despre care şi distinsul poet Miron Radu Paraschivescu (cred că reţin bine) a afirmat că sunt sfârtecaţi din fiinţa autorului şi, în consecinţă, trebuiesc consideraţi reali, agitaţi şi grandioşi. Era la apariţia primei ediţii din „Drama Casei Timoteu”, când de altfel acelaşi poet cu fină intuiţie critică şi-a mărturisit, în pagina a II-a a ziarului „Timpul”, şi asocierea imediată pe care a făcut-o cu opera lui Dostoievsky, considerând romanul lui Mircea Streinul drept una dintre cele mai bune cărţi apărute la noi în ultimii ani. Părerile acestea au fost susţinute şi de partea majoritară a criticii româneşti.

Şi dacă reţinem faptul că „Drama Casei Timoteu” a fost scrisă când autorul său nu depăşise încă 28 de ani, constatăm implicit şi precis în ce măsură talentul lui Mircea Streinul se cristalizase, se definise chiar, într-o carte până la a cărei apariţie a fost obligat să alerge la cel puţin 30 de editori, într-un timp de 3 sau 4 ani.

Mai sunt dator ca în fragmentul acesta obiectiv, scris la moartea lui Mircea Streinul, să atrag atenţiunea şi asupra altui roman al său, şi anume „Ion Aluion“. Cât de mult a iubit omul simplu, în sensul natural, dar complex ca mani­festări fireşti, se constată în cartea aceasta, unde persona­giul central, un ţăran adolescent de lângă Cernăuţi, este spânzurat, de către jandarmii austro-ungari în retragere, fiindcă fusese surprins, schimbând câteva cuvinte inofensive, cu o patrulă de avangardă a trupelor ruseşti, care eliberau, în trecutul război, Bucovina. Analiza, cu stil simplu, dar sobru, participarea directă a autorului la nedreptatea făp­tuită eroului său (autentic, în fond) au realizat o operă, în care lumile se despart în două: bună şi rea, cu adeziu­nea scriitorului la cea dintâi.

Mircea Streinul a fost crescut în principiile a două şcoli: austriacă şi ucraineană. De la prima a reţinut ma­niera glacială în viaţă, de la ultima căldura, măreţia şi sen­sibilitatea umană în operă. Evident, cele din urmă influ­enţe au depăşit prima adeziune, după cum era şi firesc, la timpul oportun, adică tocmai când copilul este mai ma­leabil şi chiar caută subconştient punctul cardinal al orien­tării sale viitoare. De aceea l-a iubit mai mult pe Dosto­ievsky, s-a apropiat de Lermontov şi, în urmă, îşi atrăsese şi opera lui Kypling. Despre Vladimir Maiakovsky, de la Mircea Streinul am aflat primele amănunte, în anul 1940. Îi iubea realismul poetic și-și găsise tangentă cu el, prin dragostea comună pentru elementul uman turnat într-o operă.

Dar, ca om, Mircea Streinul a fost un dezamăgit. Primul contact, sfâşietor şi fatal pentru constituţia sa psihică, l-a avut (după cum el însuși mi-a mărturisit) chiar la 16 sau 17 ani. Aici îşi are începutul depresiunea ca sufle­tească. Pe urmă au venit altele. Suficient ca, în câţiva ani, să-l mucigăiască obsesiile, zbuciumul, mizeria. În viaţă, echilibrul i se pierduse, ca să-l părăsească într-un refrac­tarism determinat de procesul în sine. Singuratec, interio­rizat –urmărit numai de realizarea unei opere, dar o operă stoarsă din sine, care să vorbească în numele lui, în locul omului care nu-și mai deschidea gura, decât ca să şi-o stropească cu un pahar de coniac.

Uneori, Mircea Streinul a greşit. Era fatal. El însuşi se pierdea, câteodată, în confuzii interioare. Greşeala nu a fost a sa. Lăsând deoparte principiul imperfecţiunii omului, îi găsim totuşi circumstanţe de natură să-l treacă peste greşeală, în revenirile sale, în dorinţa de pătrundere a ele­mentului natural şi, mai cu seamă, în revărsarea sa ca om, în sensul pur al cuvântului, peste conglomeratul necăjiţilor pe care i-a transplantat în sfera documentară a operei sale. Iar suprema depăşire de sine însuși i-a fost moartea. Moartea care consacră ori şterge. Moartea pe care Mircea Streinul şi-a dorit-o în alt fel, măreaţă şi justificată, ca moartea eroilor săi. Moartea aceasta l-a definitivat, deşi a venit brutală, prematură şi nefirească. În urma sa ră­mâne doar ceea ce a dat valabil, revelator şi just. În sufe­rinţa din cărţile sale se poate citi, oricând, propria lui su­ferinţă; aceea care-l ridică pe om, care-i demonstrează adevărul şi care niciodată nu reuşeşte să extragă concluzii definitive.

Moartea, în concepţia lui Mircea Streinul, este superioară oricărei viziuni; chiar vieţii însăşi. Personagiile din „Viaţa-n pădure”, „Ion Aluion”, „Drama Casei Timoteu” şi „Soarele răsare noaptea” (ca să-i luăm cărţile cele mai repre­zentative) ştiu să moară, chiar când un anumit resort in­terior le mai atrage privirea asupra vieţii. Oamenii aceia neverosimil de uriaşi, veşnic obsedaţi de fenomenele cos­mice, fie într-o raţiune primară sau evoluată, mor neobişnuit, straniu, fiecare aparte şi totuşi undeva cu un punct comun, ca în problema paralelelor geometrice. Punctul acesta de întâlnire, la un capăt nedefinit, reprezintă esenţa autorului, reîntoarcerea elementului liberat – după ce-a trecut prin trăirea personagiului.

Îmi aduc aminte că, în iarna 1943/1944, Mircea Streinul mai avea un roman. Era tocmai cules în întregime şi chiar l-am ajutat la corecturi. Cartea avea titlul „Băieţi de fată” şi urma să apară într-o editură – „A. B. C.”, care, de altfel, o şi anunţare. Dar n-am întâlnit-o în nici o librărie. Faptul ar trebui lămurit cât mai repede posibil, deoarece este vorba despre un roman aproape de aceleaşi dimensiuni ca „Drama Casei Timoteu” şi, pe deasupra, cu o anumită doză de conflicte sufleteşti în plus, determinate de câteva pre­judecăţi sociale, asupra cărora autorul se oprise insistent şi le elucidase într-un mod just.

Poezia lui Mircea Streinul am trecut-o voit la sfârşitul acestui fragment, deşi constituie prima sa realizare lite­rară. În timpul cât şi-a scris poemele (destul de tânăr) era oarecum mai senin, păstra în el mai multă viaţă. To­tuşi, poezia îi este suficient de închisă, cu toate aderările spre cer ale poetului. Încă nu ajunsese la efervescenţa aceea psihică, pe care i-o întâlnim în roman. Puritatea se menţinea într-un suprarealism poetic şi totuşi cu o tendinţă de căutare a naturalului şi cu înclinări spre o poezie rea­listă. De la o asemenea poezie a fost logic să ajungă la proza pe care a scris-o.

Acum cred că e nimerit să închei, cu câteva cuvinte ale lui Mircea Streinul, pe care mi le mai amintesc în parte, de la una dintre convorbirile noastre. „Nu mai sper în ni­mic. Şi nu fac altceva, decât să mă fortific interior, ca să mai pot rezista nenorocirilor şi mizeriei, ale căror gheare nu vor să mă elibereze.

S-ar putea întâmpla să rezist, după cum s-ar putea să mă nărui.

Pentru cea de-a doua întâmplare aş regreta, fiindcă am conştiinţa că n-am realizat încă, ceea ce simt puternic şi precis că aş fi în stare să realizez”.

Era începutul prăbuşirii sale morale. / Ben CORLACIU”[12].

1945: „Mircea STREINUL. Dacă autorul Bisericii de altădată (Ion Pillat, mort în aceeaşi zi de 17 aprilie 1945 – n. n.) a căzut fulgerat din senin, parcă, în aceleaşi zile s-a stins, topit şi ars într-o lungă agonie, care-l desfigurase aproape, „scriitorul bucovinean”, cum se anunţa osten­tativ, Mircea Streinul. A fost, acum vreo zece ani, o apariţie de un dinamism literar aproape încă neîntâlnit până atunci. Înainte chiar de a publica cea dintâi broşură, era un şef de şcoală. Un adevărat şef de şcoală, căci a impus atenţiei tuturor o pleiadă întreagă de poeţi bucovineni. Nu ştiu dacă va rămâne ca poet, dar sunt convins că nimic nu egalează, în epica telurică românească, întâia jumătate a romanului „Casa Timotei”. Nici­odată, şi ştiu ce vreau să spun, satul românesc, cu viaţa şi priveliştile lui, nu a cunoscut atâta măiestrie artistică. De câte ori îl întâl­neam, eram sfâşiat de regretul că se stinge pe picioare, cel care ar fi putut să fie, pentru o sută de ani, cel mai de seamă romancier al rusti­cului românesc. Opera lui publicată şi cea inedită e încă haotică şi s-ar putea să aducă mari surprize cer­cetătorului de mâine. / Camil Petrescu”[13].

[1] Progres şi Cultură, Nr. 1, Anul III, Târgu Mureş, ianuarie 1935, pp. 33-37

[2] Gândirea, Nr. 3, Anul XIV, martie 1935, p. 162

[3] Suru, Miron, Sinteză biblio-critică, Editura Librăriei Pavel Suru, București 1935, p. 57

[4] Lanuri, No. 1, Anul IV, Mediaş 1937, pp. 53-55

[5] Front literar, Seria II, No. 4, Anul III, Brașov, septembrie 1938, p. 12

[6] Luceafărul – Revista regionalei bănăţene a „Astrei”, Nr. 9-10, Anul Iv, Seria II, Timişoara, septembrie-octombrie 1938, pp. 52-55

[7] Lanuri, No. 4-5, Anul V, Mediaş 1938, pp. 136-138

[8] Luceafărul, Nr. 4, Anul VI, Seria II, Timișoara, aprilie 1940, p. 44

[9] Pagini literare, Nr. 7-8, Anul VIII, Turda 1941, pp. 120-122

[10] Gândirea, Nr. 9, Anul XXII, noiembrie 1943, pp. 540, 541

[11] Pagini literare, Nr. 9-12, Anul IX, Turda 1943, pp. 243, 244

[12] Universul literar, Nr. 14-15, Anul LIV, București, duminică 20 mai 1945, p. 2

[13] Revista Fundațiilor Regale, nr. 5, anul XII, mai 1945, p. 479

Mircea Streinul, în memoria Diasporei româneşti

„Prăvălia Diavolului, de Virgil Ierunca. De ani şi ani cotrobăiesc prin bibliotecile Apusului, cu speranţa nepotolită s-o găsesc. „Prăvălia Diavolului” e o carte pe care, dacă n-o voi citi, mă voi simţi totdeauna împuţinat sufleteşte. Când a apărut în Bucureştii de pomină ai lui 1942, Mircea Streinu se îndepărtase –pe bună dreptate – de mine, cel ce apucasem pe calea utopiilor turbate. Primul contact cu cel mai de seamă scriitor al Bucovinei fusese însă excelent: Mircea Streinul e acela care a smuls cenzurii timpului autorizaţia de apariţie a revistei noastre, a „negativiştilor” – „Albatros”, la care, de altfel, a şi colaborat, la primul număr.

Nu însă atâta trimiterile sentimentale mă împingeau să descopăr, cu orice preţ, romanul de aproape o mie de pagini al lui Mircea Streinul, ci faptul ci în acest roman voi afla – mi-o spusese cu puţin înainte de a muri însuşi auto­rul – ceva din chipul vecinei noastre de la răsărit, Rusia. De aceea, când în Biblioteca Na­ţională de la Viena dau, acum, peste „Prăvălia Diavolului”, cred că sunt – trebuie s-o mărturisesc, cu orice risc – mult mai emoţionat decât în faţa unor Vermeer sau Breughel, pentru care poposesc în această metropolă.

În primele cinci sute de pagini, nimic despre Rusia. Nici vorbă totuşi de vreo dezamăgire. Proza lui Mircea Streinul e totdeauna interesantă, ciudată. Fără să fie un romancier pro­priu-zis – deşi îmi amintesc limpede că până şi un scriitor comunist ca Miron Radu Paraschivescu compara „Drama Casei Timoteiu” cu nu ştiu care roman de Dostojevskij – Mircea Streinul are un univers al lui, în care poezia nu transformă cartea într-un „roman poetic”, ci transfigurează, impune epicului o deschizătură a nebănuitului, a insolenţei adânci. Estetic vorbind, pentru evoluţia romanului românesc Mircea Streinul e un înnoitor de forme: el topeşte în roman genuri şi soiuri de literatura, deschide paranteze într-o anume actualitate (personagiile lui se mistuie cu literatura şi gân­durile unor Mircea Eliade, Cioran sau Vulcănescu), cultivă un fel de „collage” epic (e redată, de pildă, întocmai proclamaţia de intrare în război a României) şi nu sunt îndepărtate nici citate lungi din poezia bucovinenilor lui, Iulian Vesper, George Drumur, sau traducătorul lui Rimbaud, Niculai Roşca.

Dar Bucovina e prezentă nu numai indirect filtrată prin poemele fiilor ei, mai mult sau mai puţin risipitori de cântec, ci şi direct, în toată existenţa ei, cu centrul în satul Cuciurul Mare, sat plin de taine, de feciori, de păduri şi de semne. Satul lui Mircea Streinul. Rareori, în istoria literaturilor, spaţiul originar devine, ca la Mircea Streinul, un fel de veşnică reîntoarcere, în care personagiile – unele se cheamă Stan Nimeni (aşa se intitula Mircea Streinul, Stan Nimeni fiind născut în 2 ianuarie 1910 – n. n.) sau Isachie Lume – se regăsesc cu faţa spre marile limite: prietenie, tăcere şi moarte. Ceva din misterele poemului holderlinian „Heimkunft”, din acele mistere ce fascinează pe Heidegger, comentându-le liric, când afirmă cât de „apropiată este blânda încântare a lucrurilor bine cunoscute şi a corespondenţelor lor simp­le”, stăruie parcă în satul bucovinean al lui Mircea Streinul. Oamenii trăiesc, bineînţeles, în durata obişnuită – există o epică vie a sa­tului – însă, dincolo de zarea întâia, apare lumea secundă, care dă cărţii accente fantastice, de basm, de parabolă şi de mit. N-am citit nici un roman în care lumina lunii să pregătească atâtea iniţiative, în care pădurea să vegheze la atâtea ceremonii necesare. Un fel de boare paradisiacă învăluie spaţiul copilăriei şi bărbăţiei din Cuciurul Mare. Eden bucovinean. Luca Urâtu e vecinul şi prietenul lupilor, iar Văduva Maria vorbeşte cu norii (mai ales atunci când duce ,orţii-n spinare). Moartea este ca însăşi „cineva”. Ea intervine mereu între anecdotic, mitic şi fantastic, uneori într-un fel de expresionism naiv – există, de altfel, la Mircea Streinul şi momente de naivitate uluitoare – sub forma unui personagiu discret, distins, de cele mai multe ori purtând ceva cenuşiu, o manta sau o privire (în afară de o singură dată – dată patetic pre-romantică – sub forma unei femei nespus de frumoase, şi albă şi tristă). Literatura fantastică a lui Mircea Streinul nu are o încheietură trainică, o rigoare măiastră, ca aceea, de exemplu, a lui Mircea Eliade, ea nu e mai puţin interesantă pentru o litera­tură ca a noastră, care n-a avut timpul să răpună major realismele de tot felul.

În partea din urmă a „Prăvăliei Diavolului” apare, în sfârşit, şi acea fâşie de istorie imedia­tă, prolog vestitor de atâtea tragedii: întreaga lume de minunăţie româneasca din romanul lui Mircea Streinul (pentru că lângă Cuciurul Mare se ivesc şi Cernăuţii de poveste, Cernăuţii de ieri, în vestmântul lor de vis) e întreruptă brusc de prima ocupaţie bolşevică. Ca într-un film realizat parcă de un Eisenstein al nefericirii româneşti, Bucovina se transformă acum în­tr-un tărâm de umbre şi de sânge, cu mase de oameni care fug, pier, se ascund sau rabdă urgia ca o încercare a cerului. Paginile acestea sunt cu atât mai preţioase, cu cât sunt printre puţinele care au surprins – care au putut sur­prinde până acum – năvala puhoiului vecin, în toată întunecata lui desfăşurare. Literatura ocupaţiei noastre de către oastea roşie e puţină şi săracă (nimeni nu se va gândi într-adevăr să stabilească vreo legătură între reportajele de mercenar senzaţional ale unui Constantin Virgil Gheorghiu şi seriozitatea unei literaturi care mărturiseşte cu adevărat). Iată de ce romanul lui Mircea Streinul e o reală împlinire, din acest punct de vedere. El se termină în clipa în care soldaţii români recuceresc Cernăuţii. Auto­rul anunţa şi un al treilea volum – „Eroul Soarelui” – a cărui temă era războiul însuşi împotriva comuniştilor. Din nefericire, Mircea Streinul n-a avut răgazul să-l termine. A murit însă la timp: înainte de revărsarea, de dau aceasta peste întreaga ţară, şi peste jumătate din Europa, a acelora pe care i-a văzut aşa cum sunt, în „Prăvălia Diavolului”.

„Pe umerii mei simt toate pietrele şi lanţurile lumii” – scrie Mircea Streinul în cele câteva cuvinte de început ale cărţii. Poate şi din pricina acestor pietre şi acestor lanţuri, în Viena aceasta, pe care o simt dintr-odată pustie, parcă mă bate pe umeri personagiul puţin cenuşiu, puţin insistent, cela care seceră sau duce de mâini morţii din Cuciurul Mare.

„– N-a bătut încă ceasul, Domnule, ce Dum­nezeu!” / Viena, Septembrie 1962”[1].

„Umbra lui Mircea Streinul, de Ştefan Baciu. În eseul „Prăvălia Diavolului”, publicat în „Cuvântul” din octombrie 1962, Virgil Ierun­ca analizează, cu un deosebit spirit critic şi cu profundă înţelegere, una din cele mai grele şi caracteristice cărţi ale scriitorului bucovinean Mircea Streinul.

Spre sfârşitul articolului, Ierunca, scriind despre Streinul, afirmă: „A murit însă la timp: înainte de revărsarea, de data aceasta peste în­treaga ţară şi peste jumătate de Europa, a acelora pe care i-a văzut aşa cum sunt în Prăvălia Diavolului”.

Nu. Mircea Streinul n-a murit înainte de intra­rea comuniştilor în ţară, ci câteva luni după ce solii „luminii care vine de la răsărit” au năvălii peste Nistru.

Nu ştiu dacă mi-ar fi cu putinţă, azi trecuţi aproape douăzeci de ani, să fixez, din memo­rie, luna exactă, dar cred că Streinul a murit în noiembrie sau decembrie 1944 (17 aprilie 1945 – n. n.), la patru sau cinci luni după „revărsarea peste întreaga ţară” a hoardelor lui Stalin.

Pe Mircea Streinul l-am cunoscut în 1934, la Braşov. Venise, în numele revistei „Iconar”, să viziteze grupul nostru, din jurul revistei „Frize”, aducându-ne, în afară de poeme de-ale sale, co­laborări speciale de la alţi bucovineni, între care E. Ar. Zaharia, Neculai Roşca, Aurel Putneanu, Traian Chelariu.

Ne-am întâlnit, pentru prima oară, într-o înso­rită dimineaţă de vară, ţin minte, pe Prome­nada Braşovului. Eu eram în tovărăşia lui Niculae Cantonieru, deja bolnav şi în pragul mor­ţii, reprezentant al „Frizelor”, dat fiind că cei­lalţi doi redactori, Mihail Chirnoagă şi Aurel Marin, ofiţeri din Vânătorii de Munte, se aflau pe undeva, în manevre, în Carpaţi. Am vorbit despre câte în lună şi în soare, dar mai cu scamă despre poezie şi, în cele câteva zile, pe care Streinul le-a petrecut la Braşov, ne-a citit multe poeme, scrise noaptea, la hotel. Ţin minte că manuscrisele lui, scrise pieziş, erau totdeauna pline de corectări, cuvinte aruncate oarecum la întâmplare, unele peste altele, dar faptul acesta nu-l stingherea la citit: trecea peste petele negre din text cu o uşurinţa aproape somnambulă, şi, de multe ori, scotea crei­onul, ca să adauge un vers sau un cuvânt nou. După ce Streinul a plecat din Braşov, primul semn de viaţă, pe care l-a dat, a fost un atac, de-o extremă violenţă, contra mea, în luna în care, la Bucureşti, mi se dădea Premiul Fundaţiilor Regale: Streinul insinua că luasem pre­miul din motive… politice, fiind protejat de Octavian Goga, pentru motivul că un frate al tatălui meu, doctorul Aurel Baciu, era deputat gogist…

Când Cantonieru i-a scris lui Streinul, la Cer­năuţi, spunând că nu-l cunoşteam personal pe Goga şi că acesta nu ştia de existenţa manus­crisului Poemelor Poetului Tânăr, a urmat o serie de atacuri şi mai violente, în „Iconar”, fără ca eu să răspund vreodată un singur cu­vânt.

Ceea ce era însă extrem de ciudat, mai cu scamă pentru cine nu cunoştea pe Streinul, era faptul că aceste atacuri publice erau urmate, în par­ticular, de dedicaţii extrem de afectuoase si chiar respectuoase, pe diferitele cărţi şi plachete, pe care mi le trimitea regulat, întâi la Braşov, mai târziu, la Bucureşti, unde mă mutasem.

Când, după răpirea Bucovinei şi ocuparea Cernăuţilor, Streinul a venit la Bucureşti, am făcut tot ce-am putut ca prietenul meu, Victor Popescu, directorul „Universului Literar”, să publice, în mod regulat, poeme şi nuvele de Streinu, În felul acesta, poetul bucovinean, împreuna cu prietenul său, pictorul Rud Ribytzka, au devenit membri permanenţi ai echipei noastre, alături de Traian Lalescu, George Voinescu, Mihai Niculescu, Ghiţă Soare şi ceilalţi stâlpi ai aşa-zisei Generaţii de Aur.

În 1942-1943, când eram şeful serviciului de presă al Editurii Publicom, al cărei birou era în Pasajul Comoedia, la doi paşi de Strada Academiei, unde se găseau birourile cenzurii mi­litare, al cărei funcţionar era Streinul, ne întâl­neam deseori într-un mic restaurant, lângă Co­fetăria Anghelescu, vorbind ore în şir despre poezie, prelungind deseori acest dialog în biroul meu sau în redacţia ziarului „Informaţia”, unde lucram, pe vremea aceea. Cu timpul, directorul Editurii Publicom, ferme­cat de personalitatea lui Streinul, care, câteo­dată, se instala în biroul lui, vorbind şi decla­mând din Rilke sau din Ştefan George (renumit poet german, ulterior pus la index din cauza convingerilor sale naziste – n. n.), i-a cerut un manuscris, dispus să-i publice un roman.

Peste câteva zile, Streinul a venit nu cu un ro­man, ci cu trei, şi, după ce Ştefănescu-Publicom le-a citit cu cea mai mare atenţie, mi-a trecut manuscrisul cărţii „Soarele răsare noaptea”, rugându-mă să-i spun ce cred despre carte. Cucerit de strania ei frumuseţe, l-am hotărât pe editor să o publice imediat, lucru care s-a şi în­tâmplat.

Din păcate, cartea n-a avut ecoul meritat, fapt care l-a durut nespus pe Streinul, după cum mi-a spus, într-o criză de plâns, la restaurantul de pe Strada Academiei, copleşit de un atac de nervi, mai cu seamă că, în ultimele luni, înce­puse să bea, zilnic, cantităţi enorme de ţuică, convins că zilele lui erau numărate. Două sau trei luni după intrarea ruşilor în ţară, timp în care îi pierdusem urma lui Strei­nul cu desăvârşire, crezând chiar că plecase în Germania, după cum se zvonise în Bucureşti, nu mică mi-a fost uluirea, când, mergând, într-o seară de toamnă târzie. spre redacţia „Universului”, văd o arătare, ieşind cu greu, rezemându-se de pereţi, dintr-o cârciumă – pe Strada Sărindar, în faţa Teatrului „Maria Filotti”, unde de obicei beau şi se certau şoferii şi hamalii care descărcau hârtia pentru diferitele tipografii din apropiere.

La început, mi s-a părut că am înaintea mea o stafie, dar când arătarea s-a oprit sub un felinar, am văzut că nu visam: în faţa mea stătea poetul Mircea Streinul, într-un pardesiu jerpelit, cu bască albastră trasă pe ochi, neras de mai bine de-o săptămână, abia reuşind să lege cuvintele, hohotind de plâns. Mi-a spus numai doua cuvinte, pe care însă nu le voi uita niciodată: AU VENIT!

Pe urmă, s-a pierdut în umbra pâcloasă şi rece a toamnei. Pentru totdeauna. / Seatle-Washington, Januarie 1963”[2].

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

„Mircea Streinul, 1910-1945, Poet şi romancier, de Vianor Bendescu. În minunata frescă a personalităţilor literare ale Bucovinei, care împodobeşte bolta culturii româneşti, poetul şi ro­mancierul iconarist Mircea Streinul a obţinut un loc de frunte, scurt timp înainte de ciopârţirea acestei provincii şi in­stalarea regimului sovietic în tară. În opoziţie funciara cu vederile detractorilor săi comunişti de azi, icoana personalităţii sale e aceia a unui poet şi scriitor de mare talent, credincios dimensiunii româneşti a existenţei, şi intelectual stăpân pe orizontul mai multor cul­turi europene, care s-a impus ca făuritor de noi drumuri în li­teratura noastră românească. În lirică s-a distins printr-o poezie de mare intensitate metaforică, bazată pe o tematică de motive mistice, teist-speculative, orientată spre genotipul ro­mânesc; în epică, în special în roman, prin lucrări de mare anvergură şi bună calitate, legate de realitatea societăţii româneşti din Bucovina, la marile ei întorsături istorice, cul­minând cu „Prăvălia Diavolului”, primul roman românesc asupra regimului stalinist în România, cu denunţarea infernului concentraţionar, care îl ridică la rangul de înaintaş al roman­cierilor Paul Goma şi Alexandru Solzenitzin.

Mircea Streinul s-a născut la 2 ianuarie 1910, în comuna Cuciurul Mare, judeţul Cernăuţi, localitate pe care a cântat-o şi evocat-o ca nimeni alţii dintre literaţii Bucovinei în poemele şi romanele sale. Tatăl, preotul Gavril Streinul, originar din Stroieştii Sucevei, o figură de elită a clerului bucovinean, a fost, în timpul studenţiei, preşedinte al „Academiei Ortodoxe” din Cer­năuţi, în anul 1906-1907. În comitetul de conducere al acestei Academii erau şi studenţii teologi George Negură,Victor Berariu, Mihai Rusu şi Silviu Dragomir.

Preot în coana Ciucurul Mare, el îi dădu copilului o educaţie aleasă şi profund patriotică. După terminarea şcolii primare, Mircea Streinul se înscrie, în anul 1922, la liceul „Aron Pumul” din Cernăuţi, unde fu unul din şefii de promoţie ai clasei, alături de Milan Şesan, celebrul teolog de mai târziu, de Mircea Hoinic, muzicianul şi muzicologul stabilit la Timi­şoara, şil de Radu Grigorovici, cunoscutul fizician de la universităţile din Cernăuţi şi Bucureşti.

Ajungând în clasele superioare, Streinul se impune şi prin activitatea sa extraşcolară, în calitate de director al „Bibliotecii elevilor” şi membru al Asociaţiei „Steluţa”, de sub îndrumarea rigurosului şi sobrului profesor de germană Arcadie Dugan, fost membru al Societăţii studenţeşti „Junimea”. Citeşte enorm de mult şi se remarcă ca şef al secţiei literare la Asociaţia „Steluţa”, apoi ca preşedinte al ei, întemeind, cu Neculai Roşca, Teodor Plop şi Leon Ţopa, revista „Caietul celor 4”, în care îşi publică primele sale poezii şi schiţe.

După trecerea bacalaureatului, în vara anului 1928 promovat cu laudă, el urmă, mai mulţi ani, la Universitatea din Cernăuţi, prelegeri de litere, filozofie, drept şi teologie, desfăşurând, în tot cursul acestui spaţiu de timp, o susţinută activitate literară la periodicele Bucovinei şi ale Vechiului Regat. Licenţiat în teologie, în 1932, el s-a consacrat publicisticii şi gazetăriei, nelegându-se în nici un fel de cariera clericală, pentru care se pregătise.

Fu redactor al ziarului „Buna-Vestire”, a lucrat şi la „Glasul Bucovinei”, apoi la „Bucovina” lui Alexianu, cu colaborări la următoarele periodice: 1. Ziare şi reviste bucovinene:„Crai nou”, „Îndrumarea”, „Junimea literară”, „Munca intelectuală”, „Orion”, „Pana literară”, „Plai”, „Ţara Şipeniţului”, „Viaţa Bucovinei”, „Cronica românească la Cernăuţi”, „Tribuna”, „Suceava” etc.; 2. alte reviste şi ziare: „Ancheta”, „Bloc”, „Aec”, „Azi”, „Capricorn”, „Cuget moldovenesc”, „Însemnări”, „Floarea de foc”, „Frize”, „Gândirea”, „Grai moldovenesc”, „Gând românesc”, „Izvod”, „Lanuri”, „Moldova literară”, „Munca literară”, „Orientări”, „Orizont”, „Pagini literare”, „Pământul”, „Petrodava”, „Progres şi cultură”, „Răboj”, „Revista mea”, „Treisprezece”, „Viaţa românească”, „Vremea”, „Curentul”, Naţionalul nou”, „Universul literar” etc.

În afară de contribuţiile la aceste periodice, precum şi la alte două, redactate, scurt timp, de el, „Argonaut” şi „Fişier”, Mircea Streinul publică şi un număr reprezentativ de volume şi plachete de poezii, precum şi lucrări în proză, nuvele şi romane.

Primele trei lucrări de sine stătătoare, care îl consacră drept unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai generaţiei sale sunt: „Carte de Iconar”, Cernăuţi 1933, „Itinerar cu anexe în vis”, Cernăuţi 1934, care a fost premiată de Societatea Scriitorilor Români, în 1934, şi „Tarot sau călătoria omului”, Cernăuţi, 1935.

Lor le urmară „Meşterul Manole”, libret pentru o operă de Paul Constantinescu, şi o serie de plachete lirice, pe care poetul le grupează într-o colecţie completă a operei sale lirice, din care apăru numai volumul I, „Opera lirică, 1929-1939, Cernăuţi 1939, închinată rezidentului regal al Bucovinei Gheorghe Alexianu.

Dintre plachete, amintim „Divertisment”, 1936, „Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat”, 1936, şi „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assissi”, 1936.

Extrem de interesante sunt şi lucrările sale mai mari de epică literară, apărute între anii 1936-1940, ca „Aventura domnişoarei Zenobia Magheru”, Bucureşti 1938, şi romanele „Ion Aluion”, Cernăuţi 1938, care a fost răsplătit cu premiul „I. Al. Brătescu-Voineşti” şi cuprinde, între altele, pagini zguduitoare din timpul primului război mondial, când jandarmii austrieci, la ordinul colonelului Fischer, spânzurau preoţi, moşnegi şi copii bănuiţi de trădare, şi „Viaţa în pădure”, roman halucinant, abil montaj între real şi imaginar, în care spaţiul istoric este Bucovina, în special satul lui natal, Cuciurul Mare, cu oamenii, datinele, clima, fauna şi flora lui, evocate cu multă afecţiune peisagistică, fantezie romantică şi pătrundere psihologică.

Cu un volum de antologie bucovineană, „Poeţii tineri buco­vineni”, Bucureşti 1938, şi un articol „Contribuţia Bucovinei tinere la poezia românească”, în „Însemnări Sociologice”,vol. III, Nr. 11,1938, el a adus o bună contribuţie la cunoaşterea istoriei literaturii româneşti din această provincie, ţel pe care-l va relua mai târziu, în colaborare cu Dan Pantazescu, în „Istoria literaturii române. Îndrumător pentru tineret”, Bucu­reşti 1941, o istorie condensată, dar esenţială, a literaturii româneşti.

Evenimentul cel mai important în viaţa şi opera lui Mircea Streinul, înainte de ocuparea Bucovinei de către sovietici, în 1940, a fost fundarea revistei literare „ICONAR”, 1935-1937, al cărei prim număr a apărut în septembrie 1935.

Pusă sub conducerea lui Liviu Rusu şi a lui Mircea Streinul, revista a fost un stup de hărnicie şi rodire nu numai în Bu­covina, dar şi în celelalte ţinuturi româneşti. Decizia fundării „Iconarului” fu luată în casa sociolo­gului Traian Brăileanu. În legătura cu fundarea acestei reviste, poetul iconarist Vasile Posteucă, unul dintre ctitorii principali ai acestei reviste, mi-a dat unele preţioase informaţii: „Te vei mira să auzi că decizia asupra revistei „Iconar” s-a luat la el, în casă. Eram de faţă: Mircea Streinul, Ionel Ţurcan, Liviu Rusu şi eu. Eu aveam o sumă de bani, rămasă din colecta publi­că făcută pentru înmormântarea lui Valeriei Trăistaru, ce murise de tuberculoză, în spital. Aşa a dat Dumnezeu că am adunat mult mai mult decât ne-au fost cheltuielile de înmormântare. Şi, cum n-am avut cui da banii, eu am decis să începem cu ei o revistă de literatură şi spiritualitate. Atunci, în casa dlui profesor, s-a pornit la drum cu „Iconarul”. A avut bani pentru primele două numere, pe urmă revista a prins frumos şi s-a putut susţine din vânzare”  (Mankato,13 septembrie 1971).

Revista a fost un efort şi parcurs literar bucovinean, o răscruce şi poziţie cucerită, încât Constantin Stelian a putut scrie, în „Convorbiri literare”: „Este în poezia acestor ti­neri un fond de inspiraţie comun, unde specificul autohton bucovinean se plăsmuieşte într-o cristalizare şi prospeţime de limbă şi cizelare ce ne încredinţează că, odată cu acesta re­vistă, Bucovina îşi arată autenticele sale posibilităţi, că abia acum iese la iveală adevărata poezie cultă a acelui colţ de Moldovă nordică”.

Lirica lui Mircea Streinul e, alături de aceea a lui Vasile Posteucă, una din cele mai reprezentative a crezului es­tetic al „Iconarului”: autohtonism şi expresionism imagist. Multe din paginile pe care ei le-au subscris în această re­vistă vor rămâne de-a pururi mândrie a scrisului romanesc, căci în ele se oglindesc elemente din aspiraţiile literare cele mai sacre ale fiinţei noastre naţionale.

Cât priveşte eseistica ideologică iconaristă, ea era scrisă, într-un stil clar, concentrat, nici o propoziţie, nici un cuvânt, nici un semn de prisos. În „Iconar”, raţiunea şi sentimentul, ştiinţa şi credinţa se uneau într-o minunata sin­teză. Ea aducea esteticii infuzia sănătoasă a sevei şi conştiin­ţei noastre telurice, acea „Urwüchssigkeit”, pe care Elveţia, de pildă, a ucis-o de mult sub hoteluri. Din acest zăcământ ea voia să nutrească arta noastră, pe care a admirat-o apusul. În acest scop, ea cerea scriitorului „consacrarea sa autohtonismului, înlocuirea patriotismului evaziv cu o pricepere sănă­toasă şi dragoste a pământului şi omului românesc, un lucru de preţ pentru apărarea căruia nici o jertfă nu-i prea mare” (Barbu Sluşanschi: Autohtonismul în literatură, Însemnări Socio­logice, I, Nr. 4, 1935).

După mutilarea Bucovinei, în 1940, deţinând o funcţie im­portanta în Biroul de cenzură militară, Mircea Streinul a ră­mas în Bucureşti, unde, paralel cu munca de birou, a depus o prolifică activitate literară, în special ca romancier şi traducător. Din activitatea de traducător   amintim poemele lui George Trakl: Opera completă; Pirandello: Diseară se improvizează, piesă de teatru; Gluck: opera Orpheu; August Hinrichs: Me­tanul, comedie în trei acte; Hans Jany Rudi Brungraber: Răz­boiul opiului, roman; J. A. Groman: Doamna cu garoafe, roman, scrieri care au contribuit la încetăţenirea în cultura noas­tră a unora din scriitorii reprezentativi ai timpului.

Apogeul acestei faze îl constituie însă romanele sale: Drama casei Timotei, Bucureşti, Cultura Românească, 1941, pe care Perpessicius îl compara cu cele mai bune romane ale lui Dostoievschi, şi-l numeşte pe Streinul un Dostoievschi buco­vinean; Prăvălia Diavolului, Cultura Românească, 1942, două volume; şi „Soarele răsare noaptea”, Bucureşti, Publicom,1943.

Aceste romane sunt lucrări de mare complexitate epică şi tehnică, încărcate adeseori cu ample analize etnice şi psihologice, configurând universul existenţial al Bucovinei, dominat de sentimentul eroismului naţional şi al tragicului est european.

Dintre ele, cel mai important e, fără îndoială, Prăvălia Diavolului, roman în care Mircea Streinul apare ca un înnoitor formal al genului literar, topind în el variate forme literare, gazetăreşti şi istoriografice şi care constituie o imensă frescă de acţiuni narative, desfăşurate la niveluri di­ferite, descripţii peisagiste, istorie culturală şi naţională, legată de spaţiul geografic al Bucovinei, zugrăvite cu tentă anti-comunistă, de pe poziţii de autentic şi sănătos patrio­tism românesc.

Romanul a constituit un eveniment epocal în istoria epi­cei româneşti şi europene, o operă de artă aproape inegalabilă, în pragul deceniului al cincilea al veacului nostru. După o evocare strălucită a vieţii păturilor sociale ale Bu­covinei, scăldată în lumina timpului beatific de dinainte de ul­timul război mondial, şi a unor pagini de înălţătoare isto­rie naţională şi culturală, povestind cotropirea acestui spa­ţiu de către hoardele sovietice (1940), romanul deschide, în volumul al doilea, o fereastră asupra atmosferei de groază a vieţii din închisorile politice şi a genocidului etnic al erei staliniste în acest colţ de ţară.

„Ca într-un film realizat parcă de un Eisenstein al ne­fericirii româneşti”, zice Virgil Ierunca, „Bucovina se trans­formă acum într-un târâm de umbre şi sânge, de mase de oa­meni care fug, pier, se ascund sau rabdă urgia ca o încercare a cerului”. Sunt pagini de neuitat, care fac din carte unul dintre ce­le mai zguduitoare romane româneşti şi europene. Volumul al doilea se încheie cu o emoţionantă idilă de dragoste şi bucurie din zilele eliberării Cernăuţilor, în vara anului 1941.

O mulţime de figuri schiţate elementar de Streinul sunt, în ciuda creionării fugitive, de o plasticitate rarisimă, fără a juca rolul de eroi principali, eroul principal fiind între­gul neam românesc din acea parte a ţării. Acelaşi ales istoric literar, Virgil Ierunca, caracterizând afecţiunile ce le trezeşte romanul în sufletul cititorilor, pe drept cuvânt zice: „Când am dat, la Viena, peste „Prăvălia Dia­volului”, cred că am fost – trebuie s-o mărturisesc, cu orice risc – mult mai emoţionat decât în faţa unor Vermeer sau Breughel, pentru care poposisem în această metropolă” (V. Ierunca: Româneşte, Paris, 1964, pp. 314, 312).

Streinul anunţa şi un al treilea volum, „Eroul Soarelui”, al cărui temă era războiul însuşi împotriva sovietelor. Din nefericire, n-a mai avut răgazul să-l termine. A murit înainte.

Viaţa zbuciumată şi creativitatea sa balzaciană, produc­ţia sa nocturnă şi abuzul de cafea neagră îi zdruncinară, în­cepând cu anul 1944, sănătatea tot mai mult, iar condiţiile de existenţă, mizere şi barbare, create ţării după ocuparea Bu­cureştilor de armata sovietică, îl măcinară, în urma unei infecţiuni pulmonare, capacitatea vitală şi simpatica-i figură de altădată, încât rămăsese o adevărata „umbră” a ceea ce fu­sese (Ştefan Baciu: Umbra lui M. Streinul, în Cuvântul în Exil, martie 1963).

Mircea Streinul încetă din viaţă la vârsta de 35 de ani, nu cum, probabil pe baza unei erori informative, ne relatează V. Ierunca, înainte de revărsarea bolşevicilor peste întreaga ţară şi jumătate din Europa, a acelora pe care i-a văzut Stre­inul aşa cum sunt, nici în noiembrie sau decembrie 1944, pre­cum afirmă Ştefan Baciu, ci, precum mi-a relatat regretatul Oreste Gerasim (mort în 1971), la 17 aprilie 1945, la Bucureşti, în Sanatoriul de Tuberculoşi din Şoseaua Viilor, camera 45, orele 16.

Mircea Streinul nu a fost căsătorit. „Se poate spune, şi-n cazul lui, ca într-al lui Rilke: între viaţă şi artă este o ve­che duşmănie. A trăit şi a murit extrem de sărac. Rilkean, fără casă, în această trecere. El era poemul şi boemul per se” (V. Posteucă: Scrisoare către subsemnatul, Martie 26,1972)

Poziţia ideologică, la care Mircea Streinul a evoluat în ultimele sale romane, e poziţia neamului românesc din Buco­vina împotriva sovietismului, împotriva imperialismului  sla­vist. Integrându-se în această luptă, el a fost un străjer al sufletului românesc, un luptător naţionalist. De aceea, nu numai Bucovina, ci şi celelalte ţări româneşti datorează gratitudine şi recunoştinţă poetului şi romancierului Mircea Streinul şi Iconariştilor, vrednici continuatori, în noi armuri şi cu blazoane, ai cavalerilor Junimii literare a lui Ion I. Nistor”[3].

„Amintirea lui Mircea Streinul, de Virgil Ierunca. Rareori un scriitor autentic a fost mai nedreptăţit de critică decât Mircea Streinul. Nici Eugen Lovinescu, nici Pompiliu Constantinescu, nici Şerban Cioculescu, nici Vladimir Streinu, nici – şi mai curios – Ovidiu Papadima n-au înregistrat această voce fără seamăn din literatura noastră. Numai George Călinescu s-a ocupat în treacăt de Mircea Streinul, însă mai mult pentru a-l ironiza. Cât despre situaţia literaturii actu­ale, Mircea Streinul îndură un oprobiu şi mai apăsat. Au fost „reconsideraţi” poeţi mult mai angajaţi politiceşte şi mult mai inexpresivi pe plan estetic –, ne gândim, de pildă, prin­tre alţii, la Virgil Carianopol. Şi, aceasta, înainte ca Virgil Carianopol să-şi fi prostituat identitatea de poet, deoarece numai de doi ani încoace cântă realizările partidului comunist român, iar retipărirea unei părţi din opera lui începuse fără concesii din partea lui, cu mult înainte. Mircea Streinul e însă mereu în purgatoriu. N-am citit nici un eseu despre el, iar atunci când a fost citat de unii istorici literari, ca O. S. Crohmălniceanu, a fost pentru a i se diminua importanţa, ba chiar pentru a fi insultat, cum a procedat D. Micu, în studiul său „Gândirea şi gândirismul”, în care autorul începe prin a denunţa faptul că Mircea Streinul a fost „condus în publicis­tica sa politică de cele mai detestabile concepţii reacţionare”.

Locul lui Mircea Streinul în literatura reală a ţării este, în pofida atâtor uitări şi răstălmăciri, imens. Mircea Streinul nu este numai marele poet al Bucovinei, dar şi ani­matorul poeziei bucovinene, pe care caută s-o impună încă din 1933, când înfiinţează, împreună cu Iulian Vesper, colecţia „Iconar”, devenită, puţin după aceea, o editură. Pe linia ace­leiaşi voinţe, de a da glas Bucovinei – „pământ de ţărani şi poeţi” – el publică, în 1938, în Editura Fundaţiilor Regale, o antologie a „Poeţilor tineri bucovineni”.

Nu trebuie să stăruie însă impresia că Mircea Streinul e numai „culturalul” luminat şi harnic, pasionat de o renaştere necesară a Bucovinei. El este, în primul rând, unul dintre cei mai fecunzi şi originali poeţi români, în înţelesul deplin al cuvântului. Colaborator la mai toate revistele de prestigiu ale tim­pului său, ca „Junimea Literară”, „Floarea de Foc”, „Gândirea”, „Azi”, „Gând Românesc”, „Revista Fundaţiilor Regale” etc., Mircea Streinul are o operă poetică temeinică: Carte de Ico­nar (1933), Itinerar cu anexe în vis (1934), Tarot sau călătoria omului (1935), Divertisment (1936), Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat (1936), Zece cu­vinte ale Fericitului Francisc din Assissi (1936). În 1939, îi apare un prim volum din „Opera lirică. 1929-1939”.

Poezia lui Mircea Streinul aduce, în peisajul liric românesc, un suflu de originalitate nedezminţită. Modernă şi tra­diţională, în egală măsură, poezia sa instaurează un fel de expresionism românesc, nutrit de o arhaitate vie, peste care se suprapun aluviuni mitice, ba   chiar istorice, însă o istorie epurată de accidente, o istorie consumată voievodal, la care participă legenda şi eresul, balada înecată de ritmuri aproape baroce, dar, mai ales, sărbătoarea. O sărbătoare austeră, dar una de esenţe, desfăşurată în cadrul unei coreografii cosmice. Din toată această matrice primordială apare, însă, tot­deauna, ţipătul vocativ al poetului, chemat de depărtare şi de moarte, de ceţuri şi de stele – există, în poezia lui      Mircea Streinul, o adevărată conjuraţie septentrională a stelelor – un ţipăt pe care l-am   asemui cu acela al lui Georg Trakl, poet din care, de altfel, Mircea Streinul a tradus şi despre care a scris.

Moartea este, în acest context, una din obsesiile majore ale poetului. O moarte creştină, cu ecouri şi rilkeene, şi mi­oritice, şi asupra acestei obsesii s-ar putea întocmi un întreg studiu. Ne mărginim să smulgem un singur exemplu:

„Când m-or coborî-n mormânt

fiecare frunză va fi cuvânt,

ochii vor lumina în amintire,

ca să dea serilor ştire:

ţara heruvimilor să vadă

cum le vine fratele-n livadă

logodit cu şoapta vântului

în umbra pământului,

între noapte si zi, –

iar cine va auzi

suişul sângelui

la tâmplele muntelui,

să se uite cum trupul meu

s-a aşezat

în inima lui,

la dreapta soarelui,

la amiază de bine şi rău –

cum a hotărât Dumnezeu”.

Poet major, Mircea Streinul este, în acelaşi timp, şi un prozator nu mai puţin original: Viaţa în Pădure (1936), Dra­ma Casei Timotei (1941), Soarele Negru (1943) şi mai ales romanul său de vreo mie de pagini, Prăvălia Diavolului. Şi aceste romane au trecut aproape neobservate de criticii auto­rizaţi. Este însă meritul unui scriitor comunist – până la urmă s-a dovedit un „eretic al comunismului” – Miron Radu Paraschivescu de a fi consacrat romanului Drama Casei Timotei un articol entuziast, în ziarul „Timpul”. Atunci când marii critici nu se ocupau de Mircea Streinul, Miron Radu Paraschivescu a văzut, pur şi simplu, în Mircea Streinul un Dostoievschi român.

În ce ne priveşte, ne-an dus anume la Viena, pentru a citi Prăvălia Diavolului. Efort răsplătit de lectura unuia dintre cele mai originale romane din literatura noastră. Între croni­că şi lirisme, între frescă şi fantastic, Prăvălia Diavolu­lui e un cumul de împliniri, de insolenţe estetice, dar şi de „documente” ale nefericirilor istorice imediate, pentru că el ne oferă un Cernăuţi ocupat de ruşi, recucerit, în sfârşit, de oştile româneşti. În prima parte a romanului, trăieşte mai ales Cernăuţi şi – foarte aproape de el – satul lui Mircea Stre­inul, Cuciurul Mare. Cernăuţiul e o cetate personala a roman­cierului. Eroii săi mistuie literatura sau cugetarea unor Mircea Eliade, Cioran, Vulcănescu sau recită poemele iconarilor Iu­lian Vesper, George Drumur şi ale traducătorului lui Rimbaud, Neculai Roşca. Satul, în schimb, e surprins în zodia lui de parabolă şi mit. Luna şi pădurea transformă satul într-un fel de eden rustic, în care Luca Urătu e prietenul lupilor, iar vă­duva Maria vorbeşte cu norii ( mai cu seamă când duce morţii-n spinare). Partea doua a romanului e tributară evenimentului istoric. Cernăuţii şi Cuciurul Mare sunt cotropiţi de ruşi. Iar Mircea Streinul – ca un Eisenstein invers – ne oferă un film de umbre şi sânge: oamenii fug, pier, se ascund sau rabdă urgia ca o încercare a cerului. Năpasta nu ia sfârşit decât odată cu recucerirea Bucovinei de către armata română. Mircea Streinul anunţa şi un al treilea volum – Eroul Soarelui – pe care însă n-a avut vreme să-l scrie, pentru că puhoiul răsări­tului avea să se reverse peste întreaga ţară. Mircea Streinul l-a văzut şi el. Şi a murit.

Dar de amintirea lui – dincolo de tăcere şi nedreptate – nu răspunde istoria, ci, aşa cum scria el:

„De mine răspund craii

cu vechime în carte

până-n legendă, foarte departe”[4].

Desen de Tanţi Mihăescu-Burnea

„Amintiri de la Iconar, de Vasile I. Posteucă. Numai cu greu iau în piept urcuşul acestor însemnări. E totul încă prea aproape, prea viu, în inimă. Îmi lipsesc perspectivele şi distanţele atât de necesare anintiristicei. În plus, de asta îmi dau seara, că aş putea periclita pe unii din dragii iconari, care trăiesc în imperiul comisarilor. De aceea, voi încerca mai mult să conturez Iconarismul drept contribuţie majoră a Bucovinei la cultura românească. În amintirea propriu-zisă va trebui să cobor altădată.

Iconarul n-a fost numai o grupare literară, reuşind să editeze o revistă, să lanseze câteva nume, să publice câteva volume de poezii şi romane. El s-a ridicat la valoarea şi dimensiunile unei mişcări literare, acoperind, spre 1938, o parte din meridianul literaturii româneşti. În toate provinciile ro­mâneşti, generaţia tânără a marcat jaloane puternice, de proaspătă lumină în ogorul literar. Nicăieri, însă, ea nu a putut concentra atâtea valenţe şi statornici atâtea splendide vizi­uni ca în Bucovina. Un imponderabil al acestei împliniri era poate însuşi spaţiul Moldovei de Nord. Spaţiul care mai purta în el, precum o minunată cochilie, vuietul nesfârşit al mării, rezonanţa şi magia copleşitoare a eonului eminescian, spaţiul mioritic al visului şi al poeziei. Aci, contemporan ipoteşteanului, se ridicase, frântură numai, Dimitrie Petrino, ca să prindă măcar accentul edenic al incantaţiei pure. Şi, pe urmă, spre 1910, altă stea vorbea singurătăţii şi cădelniţa tămâia sfintelor tăceri: T. Robeanu.

În mlădierile şi robusteţea versurilor lui, se anunţa ceva valabil, de dimensiune integral românească. Dar izvorul a fost astupat şi împins sub pământ, ca să ţâşnească, cu pute­re înmiită, cu mireasma nouă, în stilul gotic-moldovenesc al Iconarului. Într-o viziune profund mistică a omului român şi a neamului, şi într-un stil de mare claritate şi originalitate. O întoarcere a versului la fântânile cuvântului încă nerostit, proaspăt, având simplitatea şi marea cântare a elementelor.

Însăşi cuvântul Iconar este „cuvânt”; se restituie, prin rostire, sie însuşi. Are, cum zicea Karlfried Durckheim despre unele opere de artă, contra-formă; deschide fereastra largă spre absolut. E atât de plin de semnificaţii încât nu poate fi intuit just decât prin meditaţie şi poate fi în întregime re­velat numai de trăirea şi viziunea mistică. Iconarul e cuvânt de lumină şi umbră. Poate fi tradus printr-o poetică a culori­lor. Criticul literar Gundolf spune că   dramele lui Schiller sunt retorica transpusă (versetzte Rethorik), iar cele ale lui Goethe, lirică transpusă. Dacă ni-i permis să continuăm vo­cabularul şi metafora, Iconarul e lumină transpusă. O lumină a unui spaţiu de magie poetică, de tradiţie cu argonauţi ai mitologiei interioare şi cu cavaleri-cruciaţi medievali. O lumi­nă fermecată de bruta liniştii nordice şi, dincolo de toate acestea, o lumină ce vine din adâncul ţării, din marele răsă­rit al morţii şi din culmile de noroc şi de împlinire ale vi­itorului. O lumină ce se acoperă cu mistica Neamului.

Într-o seară, la Liviu Rusu, ne-am avântat pe verticală, cum spuneam noi, căutând o semnificaţie valabilă însuşi cuvân­tului Iconar. Desigur, Mircea Streinul, adânc influenţat de Rilke, va fi găsit în „Stundenbuch” şi simbolica stării inte­rioare de regăsire şi exprimare prin icoană. „Das Buch der Bilder” îi va fi deschis şi mai larg inima spre semnificaţia şi cerul icoanei ca atare. Imaginea şi vocabularul nostru po­etic spune foarte puţin, şi are iz de neologism, deşi nu e. Icoana însă păstrează mireasma religioasă, „Und mal es auf Goldgrund und gross”. Poezia, ca drum interior şi întoarcere la izvoare, ca rugăciune, e cu atât mai acasă în cuvântul Icoană. În semantica românească, icoana e nu numai pictură, ci şi obiect de veneraţie, prag de smerenie şi de întâlnire cu Dumnezeu. Prefigurare a cerului şi transfigurare a inimii. Iconarul transpune cerul, traduce misterul, inversează planu­rile. Dar nu numai atât. El e răspânditor de icoane, de lumi­nă şi credinţă. Satele noastre aşteptau, totdeauna, cu mare drag, iconarii. Uneori, ei numai vindeau icoane. Cele mai ade­seori, însă, ei făceau icoane. Şi timpul, cât îl petreceau ei şi lucrau în casele ţăranilor, era cu adevărat taină, sărbă­toare, sfinţenie. Prin preajma penelelor trecea, ades, în foşnet suav de odăjdii şi zâmbet de lumină lină, Dumnezeu. Iar Iconar, în limba ţărănească a Bucovinei. mai înseamnă şi ico­nostas. Locul unde se pun icoanele. Iconarul e faţa sfântului altar. Şi iconar mai înseamnă şi carte de icoane. Istorie sfân­tă ilustrată.

– Măi, prindea zbor, Mircea Streinul, eu an avut, cândva, viziunea trubadurului medieval. Închipuiţi-vă un trubadur, un Minnesanger, transpunând cântecul, poemul, în icoană. Şi în­chipuiţi-vă pe cei de la marile curţi, asistându-i, cu înfio­rare şi înaltă smerenie, lucrul, marea comunicare cu tăcerea, rugăciunea. Dar mai mult decât atât, în inima mea, Iconarul e cruciat al poeziei. Poezia e, în ultimă instanţă, spunerea lui Dumnezeu. Divinitate transpusă în cuvânt…

Entuziast, plin de-o bucurie în glas şi-n priviri pe ca­re rar am întâlnit-o de atunci, în tot umbletul meu prin lume, Liviu Rusu, celălalt director al revistei Iconar, expli­ca Iconarul ca mişcare spirituală în termeni muzicali. Robit total muzicii, el vorbea lin, precis, parc-ar fi ţinut sub bărbie vioara şi ar fi mângâiat-o cu arcuşul, schimbând cuvântu-n sunet şi fraza-n tact muzical. Ca să explice Icona­rul, el ne cântă pasionata lui folclorică. Un colind cu Maica Damului: Pruncul şi Mioreaua:

„Numai una miorea

Sta-n genunchi şi se ruga,

La Măicuţa Precista,

Cu Pruncul alăturea…”.

Şi cânta colindul, frumos, cu bucurie naivă de copil pierdut în dumbrăvile cerului, şi-l vedea ca tablou, aşa cum, sub far­mecul vocii şi modulaţiei lui, îl vedeam şi noi. Un univers întreg se contura, creştea, se prefăcea în lumină şi cântec, în metaforă a inimii, sub pana iconarului.

Iconar e cosmosul în sine. Eterna devenire a divinită­ţii. Cuvânt din cuvântul biblic. Lumină din lumina începutului.

Noi, cei mai tineri, rar de spuneam ceva. Îi ascultam vrăjiţi pe ceilalţi. Şi timpul trecea. Zorii îşi ţărmureau mini-ştergurile de in topit la geamuri, şi noi sorbeam cafelele şi ţigările, şi ora scria bucurie în sufletele noastre, o bu­curie de a fi fost, măcar o clipă, pe partea cealaltă a gându­lui şi a realităţii. Pe partea dinspre cer a lunii. Ne-mpărtăşeam dintr-o stranie şi fragilă lumină: bucuria de a fi, de a deveni iconari, ca să prindem în noi sensul divin al poezi­ei, firul luminos al ei, dorul şi sfânta nebunie a unei mari ridicări de generaţie, ca să vorbim în numele neamului, pe to­ate nivelurile şi meridianele, frângând anafora unei splendi­de cunoaşteri şi învieri româneşti.

În 1931, punând bazele grupării Iconar, Mircea Streinul deschide drumul unei mari realizări, de o minunată şi puter­nică inspiraţie. Încerca să adune eforturi singulare, risipi­te pe tot ogorul de vis al Bucovinei. Continua firul revistei „Muguri”, la altarul căruia se ridicase, la Rădăuţi, Mihai Horodnic, ca să cinstească fruntea gândirii eminesciene în noi „File de poveste” şi-n piesa cu haiducism romantic. Dar nici revistele editate de gruparea Iconar şi nici editura Iconar (1934), înfiinţată la „Glasul Bucovinei”, cu colabora­rea lui Iulian Vesper, n-au avut nimic din largul răsunet al Iconarului de mai târziu. Adevărata consfinţire, marele bo­tez al Iconarului a fost întâlnirea cu duhul generaţiei noi, al Ţării Fagilor, mai mult ca-n altă parte, acest duh de generaţie a însemnat, în acest spaţiu nordic al românismului, o deschidere interioară cu cerul. Sub presiuni din adâncuri, po­liticul era transfigurat şi redat semnificaţiei lui de împli­nire istorică. În cadrul neamului, sub zodia divinităţii. În acest sens, el însemna religie şi poezie. Şi, aşa fiind, în­tâlnirea lui Mircea Streinul cu generaţia misticei naţionale n-a fost decât o restitutio in integrum. O redresare şi un imens câştig pentru literele româneşti, pentru că întâlnirea a adus elan nou şi a desfundat adâncuri nebănuite şi înălţimi ameţitoare.

De-abia prin această întâlnire s-a creat climatul mari­lor realizări iconare. De aceea, anul 1935, când Mircea Strei­nul pleacă de la „Glasul Bucovinei” şi primeşte, împreună cu Liviu Rusu, direcţia revistei „Iconar”, pe care noi, argonauţii verzi, am înfiinţat-o, trebuie însemnat ca prag de foc al miş­cării Iconarului”[5].

[1] Cuvântul în exil, Nr. 5, octombrie 1962, p. 2

[2] Cuvântul în exil, Nr. 10, martie 1963, p. 3

[3] Drum, Nr. 4, Anul XI, noiembrie-decembrie 1975, pp. 3-9

[4] Drum, Nr. 4, Anul XI, noiembrie-decembrie 1975, pp. 10-12

[5] Drum, Nr. 4, Anul XI, noiembrie-decembrie 1975, pp. 14-17

Mircea Streinul, veşnic „tânărul prinţ al Bucovinei literare”

O „imensă colindă pentru o imensă dragoste de dragoste”[1] înseamnă şi crezul, şi opera lirică a lui Mircea Streinul, prin care se manifestă „o imensă iubire pentru tot ce e lucrul mâinilor lui Dumnezeu”[2]. O colindă, deci o alegorie cosmică, în care făptura umană se caută, se află şi intră în armonie, adesea atribuind însuşiri umane sau identificând componenta umană a divinităţii, în baza unei mitologii unice şi insolite, cea îndătinată, din vremuri ancestrale, printre români. Asta este, de fapt, şi ceea ce îl diferenţiază de Trakl sau de Rilke, de la care preia modul de a fraza, dar numai în componente narative, şi pentru că era conştient de acest lucru, tocmai pentru a proba diferenţele, traduce din opera celor doi mari poeţi ai spaţiului germanic, mai ales din Trakl, cu care se simte uşor înrudit ca destin, dar nu şi prin structura intimă a mitului, Mircea Streinul fiind, în poezie, după propria lui mărturisire, adeptul încredinţării că „Arta poetică e înţelepciunea lui Dumnezeu / trecută prin suava moarte de fiecare zi a poetului”[3]. Sau, după cum formula Ovidiu Papadima, „Mircea Streinul, după ce a robotit cu succes în poezie”[4] (N. Ladmiss-Andreescu), a premeditat „integrarea în lumea ce se înalţă spre ceruri, de pe pământul tău, în mit, în istorie şi în credinţă”[5].

„Mircea Streinul, poet de rasă, e tânărul prinţ al Bucovinei literare. Talent prodigios, neastâmpăr liric de cerb cu glezne de safir, aprinzător de lampioane pe căi lactee şi zburdalnic ca un copilandru împă­rătesc jonglând cu mingi (luceferii), pe margini de bazine, cu lebede”[6], recunoştea admirativ Radu Gyr, copleşit de hărnicia scriitorului din Cernăuţi, o hărnicie care însemna, în fapt, o deplină şi vibrantă asumare a destinului operei care se cere întrupată şi în file, şi în inefabil. Mulţi dintre contemporani i-au reproşat, din perspectiva trândăviei lor, această densă şi uriaşă productivitate, poate şi datorită faptului că nu-şi puteau închipui că destinul unor oameni urseşte opera drept mod de viaţă şi unică raţiune de a fi, uneori şi ca o revoltă a vremelniciei prin „integrarea în lumea ce se înalţă spre ceruri”, după cum observa Ovidiu Papadima, „pentru ca oamenii să nu ştie că poetul e ca un împărat în strălucirea singură­tăţilor”[7]. Dacă nu ar fi fost această hărnicie aparent inexplicabilă a lui Mircea Streinul, opera lui ar fi rămas pe vecie nescrisă, rătăcind pasăre dintr-un univers într-altul, pentru că „tânărul prinţ al Bucovinei literare” a trăit doar 35 de ani, între 2 ianuarie 1910 şi 17 aprilie 1945, cariera neastâmpărului său creator durând doar 14 ani, începând cu anul 1931, când ia fiinţă gruparea „Iconar”, care, din 1935, va avea şi revistă, şi editură proprii. Mircea Streinul îşi fixează, în subtitlul „Operei lirice”, drept reper iniţial al existenţei sale lirice anul 1929, considerând – şi nu-l poate contrazice nimeni – că, la 19 ani, deja avea un cuvânt de spus în lirica românească. Cu aceste argumente, existenţa creatoare a lui Mircea Streinul ar spori la 16 ani, ceea ce tot înseamnă mult prea puţin, în raport cu majoritatea scriitorilor, care au lăsat după ei cărţi şi mai puţine, şi mai puţin valoroase, şi nicidecum o operă. Numai că Mircea Streinul nu s-a aflat niciodată în competiţie cu alţii, ci doar cu suprema problemă existenţială, „Moartea (care) nu se-nvaţă / în nici o carte”[8]: „Ca să-nvăţ moartea, intru în vis; / se lărgeşte sufletul, tânără împărăţie – / un fel de luminiş s-a deschis, / care fără timp se scrie /în ochii noştri”.

Fiul „preotului Gavriil Streinul, care, în tot timpul vieţii lui, a ştiut să aibă bun simţ”, care „a fost Român, poate chiar mai bun ca dumneavoastră (Nicolae Iorga – n. n.), căci a fost în repetate rânduri ameninţat cu moartea”[9], avea nu doar cunoştinţe religioase temeinice, ci şi filosofice şi psihologice, dobândite prin şcolirea în limbile germană şi rusă[10], care i-a deschis calea spre cunoaşterea unor mari literaturi, „Mircea Streinul e un poet subtil, pe care darurile Polymniei îl vor ridica la înalte indicaţiuni”[11], „un poet de mâna în­tâi”[12] (Pavel P. Belu), iar „cizelarea lui artisti­că, după cum afirmă şi George Drumur, a atins cea mai înaltă cotă a literaturii bucovinene. Neîntrecu­tă, prin urmare”[13] (Pavel P. Belu). Recunoscut în epocă, „Mircea Streinul cultivă, cu aceeaşi hărnicie, ogorul vast al prozei, reuşind să realizeze opere remarcabile”[14] (Aurel Marin), dar „Poetul nu se bucură, / poetul nu plânge, – / poetul e ca o stâncă în soare”, „Poetul e ca un rege; / Dumnezeu m-a făcut din cuvânt – / ca pe-un înger de pământ”[15]. Provine dintr-o „grupare cu un nume frumos… o stare de agitaţie spiritu­ală, la care au contribuit 13 poeţi” [16] (Nicolae Albu), pe care doar Nicolae Iorga, în virtutea diletantismului penibil al poezie sale, îi găsea voit nătângă pricină („În Bucovina este un grup de tineri care se intitulează „Iconari”. De ce? Iconarii fac chipuri de sfinţi, dar cum să te închini la toate drăcoveniile prezentate de un număr de domni pe care-i cheamă Popescu, Popovici ş. a. m. d., dar care iscălesc, de exemplu, Drumur sau Mircea Streinul? Să te ferească Dumnezeu să te atingi de ei, că-ţi cad cu toate icoanele în cap, dar icoanele sunt aşa de slabe şi capetele noastre aşa de rezistente, încât nu ne pricinuiesc nici un neajuns”[17]), iar „mişcarea lirică bucovineană mărturisea îndreptarea spre un autohtonism, în care substanţa vie trebuia să o aducă folclorul. Povestiri de vitejii şi de iubiri pline de acea senzualitate şugubeaţă a românului, au fost căutate în bătrâni şi cronicari – deci aşezare pe linia mare a poeziei noastre; mitul nostru religios – care şi-a găsit o atât de frumoasă înflorire în lirica din preajma războiului – iarăşi şi-a coborât adesea lumina – când mai astrală, când mai aproape de pământ, – în stihurile iconarilor”[18] (Ovidiu Papadima). Iorga, înconjurându-se de un grup de „stihuitori, de hotărâte merite în literatura regională”[19], precum Adelina I. Cârdei, Const. Goran, A. G. Delafântânele, Nicolai V. Coban, I. Molea, George Danubia, I. U. Soricu, Volbură Poiană Năsturel, Gabriel Drăgan, Gh. V. Butnariu, C. Ionescu-Cristești, G. C. Bărsan, Grigore Bugariu, Al. Străoneanu-Balș, Mariana Simionescu, Marin I. Predescu, Alexandru Colorian, Maria Botiș Cioban, Gheorghe Banu, Const. Râuleț, Victor Tudoran, Paul I. Pătrășcanu, Dem. Păsărescu, Alfred Tibereanu, Ecaterina Pitiș, G. C. Băisan, Nicolae Țimiraș, D. Nanu, Emil Zegreanu, O. M. Moldovanu etc., precum şi de câţiva complici ideologici obedienţi, de talia unor A. C. Cuza, Paul I. Papadopol, Constanța State, Gheorghe H. Eugeniu, Christache Gh. Milian – care perora: „Nimeni n-are dreptul să stea izolat. El trebuie să fie în serviciul comandat al țării, al românismului nostru, fiindcă numai așa vom asigura o viață românească. Cine nu activează să fie considerat drept dușman al țării”[20], T. Pisani, Econ. D. Furtună, N. Mihăescu, N. N. Lenguceanu, Florin Becescu, Ștefan T. Șerban, Constantin Iordăchescu, Iorga, deci, instaurase, prin interminabilele şi des repetatele „Lupta mea contra prostiei”, „Monstruozitățile contemporane”, o adevărată teroare împotriva literaturii tinere, printre victime numărându-se Mircea Eliade[21], Zaharia Stancu şi Geo Bogza, băgaţi în închisoare de instanţele civile pentru scrisul lor, Tudor Arghezi şi Eugen Lovinescu, la uriaşa, dar dezlânata prigonire a modernizării spiritualităţii româneşti complicitând, cu laşitate tradiţională (condamnare lui Slavici, arderea manuscrisului „Doina” lui Eminescu, condamnarea poetului Vasile Pânzariu etc.), Academia Română. „Ticăloșia a înfierat-o dl Iorga de curând la Academie. Se pare că și Academia s-a cutremurat de tâlhărescul asasinat împotriva sufletului românesc”[22].

Desene de Tanţi Mihăescu-Burnea, folosite ca ilustraţii la romanul “Soarele răsare noaptea”

Împotriva prigonirii literaturii noi şi novatoare s-a ridicat admirabilul Liviu Rebreanu, pe care Iorga îl respecta, dar, pentru că se manifestase lucid de partea adevărului, se transformase, peste noapte într-un „mare scriitor, care nu poate osebi”. Spunea Liviu Rebreanu:

„Cele ce s-au petrecut în timpul din urmă ne-au arătat, în adevărata ei proporţie, laşitatea celor în măsură de a lua o atitudine. Literatura prigonită? Literatura pornografică? Este o stare de lucruri pe care eu o consider fără precedent, în decursul evoluţiei noastre de popor, pentru care minţi luminate s-au jertfit ca să-l îndrepte spre cultură şi civilizaţie şi în contra cărora se pun azi minţi împătimite şi suflete negre. Literatura trebuie lăsată să-şi urmeze dezvoltarea ei naturală, normală, după împrejurările care au provocat-o, fiindcă, oricât s-ar spune că literatura influenţează publicul, literatura nu este decât o oglindă în care acest public poate să-şi oglindească chipul şi sufletul şi în care se poate vedea în toată goliciunea calităţilor sau defectelor sale. S-au făcut câteva arestări. Academia Română a dat tonul. Tocmai ea, a cărei menire este aceea a proteguirii artelor. Academia Română care, dacă şi-ar îndrepta observaţia spre alte dureri, ar avea ce să îndrepte.

Azi au fost arestaţi doi scriitori tineri, mâine pot fi arestaţi doi bătrâni, oricare scriitor. Este o luptă între oameni, nu între scriitori. Vor să facă să dispară literatura pornografică? Ceea ce va fi să dispară, fiind lipsit de talent, va dispărea, după cum ceea ce va fi să rămâie, rămâne contra tuturor sforţărilor noastre de a nu rămânea. Şcoala strigă mereu: Elevii! Sufletul elevilor, în primejdie!

Să nu li se dea elevilor literatura tuturor. Scriitorii nu scriu pentru elevii de liceu sau de comandă. Să nu se treacă această literatură în cărţile de şcoală. Scriem pentru oamenii maturi, care-şi dau seama de viaţă.

De când am început să scriu, în mine s-au frământat multe preocupări etice. Asta însă nu m-a putut opri să redau viaţa în toată tulburătoarea ei desfăşurare, ceea ce este, în definitiv, menirea scriitorului… Dar, atunci când am întâlnit în cărţi porno­grafia scrisă de dragul pornografiei, mi-a repugnat. Mă scârbesc asemenea cărţi şi pentru autorii   lor am cel mai mare despreţ. Acelaşi despreţ, sunt sigur, îl are fiecare cititor căruia-i cade asemenea carte în mână. A doua carte de acelaşi autor nu va mai fi citită. Este o carte condamnată prin înseşi intenţiile ei… Dacă se scriu asemenea cărţi, se scriu numai cu gânduri comerciale. Ele nu sunt literatură şi nici nu vor rămânea ca atare. Cel mai bun judecător al cărţilor este timpul. Avem o critică, are cine să condamne sau să absolve. Tribunalul nu se poate pronunţa în acest domeniu. Literatura nu se poate dezvolta după reţetele prescrise de moralişti, după cum nu poate fi influenţată şi reprezentată de jongleriile câtorva mâzgălitori de hârtie.

Lipsa de atitudine a scriitorilor în faţa unei acţiuni de purificare, care se arată ca un pericol şi o ameninţare gravă a înseşi existenţei lor şi a evoluţiei literaturii româneşti spre formele depăşite, denotă laşitate şi inexistenţa unui spirit camaraderesc, care să facă front invincibil în faţa atacurilor, de oriunde ar veni. Societatea Scriitorilor Români ar trebui să aibă rolul de for oficial al dezideratelor şi revoltelor scriitorilor. (Din „Adevărul”)”[23].

Ca şi Rebreanu, doar tinerii scriitori bucovineni luaseră atitudine „în faţa acţiunii de purificare” demarată păgubos de Nicolae Iorga: „La un spectacol de definitivă degradare se dedau revista „Cuget Clar” şi ziarul „Neamul Romănesc” ale dlui N. Iorga, acela care, mi se pare, a început să vadă roş în loc de verde. Dlui N. Iorga, autor submediocru de poesele amoroase şi de piese de teatru atât de statice, încât publicul doarme la reprezentarea lor, are câteva marote. Una din ele e dl Tudor Arghezi. O fi având Arghezi ăsta „defecte”, dar el a creat din întreg sufletul românesc unica marea, definitiva „Duhovnicească”. Dl Iorga, însă, îl preferă pe dl A. C. Cuza… Şi la cabotineria dlui N. Iorga s-a raliat şi d. Nichifor Crainic”[24].

În astfel de vremuri, „fără precedent, în decursul evoluţiei noastre de popor, pentru care minţi luminate s-au jertfit ca să-l îndrepte spre cultură şi civilizaţie şi în contra cărora se pun azi minţi împătimite şi suflete negre” (Rebreanu), mişcarea creatoare bucovineană izbuteşte să impună câteva nume (Teofil Lianu, Iulian Vesper, George Drumur, Vasile Posteucă, E. Ar. Zaharia, Traian Chelariu) şi să-şi definească, în Mircea Streinul, scriitorul exponenţial, singurul literat român care a izbutit „una dintre cele mai bune cărţi apărute la noi în ultimii ani”[25], prin care se confirma vocaţia unui „romancier cu posibilităţi universale”[26].

Ca şi în poezie, şi în proza lui Mircea Streinul întâlnim „oamenii aceia neverosimil de uriaşi, veşnic obsedaţi de fenomenele cos­mice, fie într-o raţiune primară sau evoluată, mor neobişnuit, straniu, fiecare aparte şi totuşi undeva cu un punct comun, ca în problema paralelelor geometrice. Punctul acesta de întâlnire, la un capăt nedefinit, reprezintă esenţa autorului, reîntoarcerea elementului liberat – după ce-a trecut prin trăirea personagiului”[27] (Ben Corlaciu). Iar dincolo de „Fantasticul de altitudine, cu care ne-a obişnuit până acum Mircea Streinul”[28], „discret, liniştit, ca într-o săvârşire liturgică, Dum­nezeu, ochi pretutindenesc, se lasă, larg, risipit, în tot omul, la fel ca în firele de iarbă”[29]. Este, desigur, simbolul mitologic românesc, în care contează sufleteşte mai curând Fiul Omului, decât Fiul lui Dumnezeu („şi Dumnezeu s-a coborât din turlă” (Streinul, Divertisment); „țara lui Dumnezeu – inima, / cerul lui Dumnezeu – sufletul” (Streinul, Tarot); „numai Dumnezeu întârzie – / departe, în copilărie” (Streinul, Tarot); „pe când scriitorul îşi ridica fruntea, / simţindu-se ca Dumnezeu după despărţirea apelor” (Streinul, Tarot); „Încet, că doarme Dumnezeu în mănăstirea Lui / de larguri peste timp, în care pentru noi / se roagă” (Streinul, Zece cuvinte) sau „Dumnezeu şi-a pus fruntea pe mâinile tale, / s-a odihnit peste seară, ca un ţăran” (Streinul, Zece cuvinte), întruparea fiind, desigur a Fiului), căci „În fiecare fag, o cruce de luceferi bate; / se-apropie Isus; spre zeii vechi de-a dreptul merge; / le dă lumina de pe umeri de eternitate / şi-apoi cu mânecaru-albastru lacrima le-o şterge. // Îşi lasă capul pe frunziş. E obosit Isus / şi zeii îl veghează peste noapte. Mare, trece / prin codri Dumnezeu – o negură de sus, mai sus / de clarele tării cu mortuar luceafăr rece” (Streinul, Divertisment).

Nu cred să fi citit, vreodată, un mesaj creştin mai tulburător, deşi augustinian, decât această „icoană” a iconarului Mircea Streinul, care, în uriaşa-i colindă „ca trecerea albă a lui Dumnezeu printr-un poem” (Streinul, Bucolice), pe care o reprezintă opera sa, stabileşte o relaţie firească între creat şi creator: „Câte ierburi au trecut sub aburul gurii Tale, / ca să se prefacă-n sânge – sângele meu; / câtă lumină a curs din rănile lui Dumnezeu, / ca să se prefacă-n sângele meu?” (Streinul, Zece cuvinte); „Dacă nu mă pot ruga pentru tine, / eu voi plânge la tâmpla lui Dumnezeu” (Streinul, Zece cuvinte); „şi Dumnezeu era atât de mare, / încât totul partea prea mic / pentru inima ciobanilor / şi pentru steaua lor / de-naltă luminare” (Streinul, Bucolice).

Scufundat sub un val de vinovată şi mocirloasă uitare, pe care, de altfel o şi presimţise („Nu mai sper în ni­mic. Şi nu fac altceva, decât să mă fortific interior, ca să mai pot rezista nenorocirilor şi mizeriei, ale căror gheare nu vor să mă elibereze. / S-ar putea întâmpla să rezist, după cum s-ar putea să mă nărui. / Pentru cea de-a doua întâmplare aş regreta, fiindcă am conştiinţa că n-am realizat încă, ceea ce simt puternic şi precis că aş fi în stare să realizez”[30]), Mircea Streinul, „insistând asupra laturii mistice, adânc creştine, şi, totodată, asupra perfecţiunii formale”[31] a spiritualităţii româneşti, ar trebui să redevină personajul emblematic al spiritualităţii româneşti din Bucovina, ceea ce ar însemna că „literatura română ar încetăţeni un autentic poet”[32]. Din nefericire, nu depinde doar de mine această obligatorie înviere (în fond, „ascultând căderea stelelor, vedeam învierea ciobanilor”[33], deci a miturilor inedite ale inefabilului), şi „e îngrozitor că nici poezia nu mai e durere”[34], pentru că „Păcală murise. Din hoitul lui aburea poezia – / alcooluri rare, pe care doar zeii le beau. / Păunii au venit să-l acopere cu largile lor cozi, / iar oamenii încremeneau ca nişte irozi / la vederea capului de profet! Scorburile plângeau cu sângele lor / de dimineaţă, ascuns în cele mai tainice vine”[35].

Încerc, totuşi, dacă nu o străluminare, măcar o vagă atenţionare asupra unui uriaş al gândirii româneşti, readucând în atenţie „Opera lirică / 1929-1939”, pe care o voi completa cu câteva poezii risipite prin gazetele literare ale vremii – toate de fapt fragmente ale uriaşei „colinde”, şi cu materiale de critică literară, publicate la nivel naţional, iar în final, în cadrul pururi irositor şi ignorant al Bucovinei. De ieri, şi de azi, dar întotdeauna aceeaşi.

[1][1] Streinul, Note la o experienţă, în Tarot

[2][2] Streinul, Note la o experienţă, în Tarot

[3] Streinul, Bucolice

[4] Lanuri, No. 4-5, Anul V, Mediaş 1938, pp. 136-138

[5] Gândirea, Nr. 3, Anul XIV, martie 1935, p. 162

[6] Apud Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, p. 319

[7] Streinul, Note la o experienţă, în Tarot

[8] Streinul, Tarot

[9] Ibidem, p. 446

[10] Universul literar, Nr. 14-15, Anul LIV, București, duminică 20 mai 1945, p. 2

[11] Progres şi Cultură, Nr. 1, Anul III, Târgu Mureş, ianuarie 1935, pp. 33-37

[12] Luceafărul, Nr. 4, Anul VI, Seria II, Timișoara, aprilie 1940, p. 44

[13] Luceafărul, Nr. 4, Anul VI, Seria II, Timișoara, aprilie 1940, p. 44

[14] Pagini literare, Nr. 7-8, Anul VIII, Turda 1941, pp. 120-122

[15] Streinul, Tarot

[16] Progres şi Cultură, Nr. 1, Anul III, Târgu Mureş, ianuarie 1935, pp. 33-37

[17] Ibidem, p. 416

[18] Gândirea, Nr. 3, Anul XIV, martie 1935, p. 162

[19] Streinul, Mircea, Notă la „Poezia bucovineană de azi”, în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 5, an V, 1 mai 1938, pp. 434-442

[20] Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, p. 45

[21] „În urma comunicării făcută Universităţii din partea Ministerului Educaţiei Naţionale, în privinţa literaturii pornografice a dlui Mircea Eliade, Senatul Universitar din Bucureşti, în unire cu Decanul facultăţii de litere, au hotărât ca dl Mircea Eliade, care funcţiona ca asistent onorific pe lângă conferinţa dlui Nae Ionescu, să nu mai aibă dreptul de a fi utilizat nici chiar în calitate de asistent onorific. În acelaşi timp, Senatul a atras atenţia Facultăţilor cu privire la persoanele pe care le întrebuinţează, ca să prezinte şi garanţii de moralitate“. / N-avem nimic de adăugit. / Cunoştinţele dlui Eliade nu interesează aici. Pornografia de­nunţată e un fapt. Şi o mai găsim şi aiurea. Acest tânăr, căruia i se dă certificatul de geniu, e un conrupător. Că Facultatea a dat un contra-comunicat, aceasta priveşte Ministerul. / N. I.” – în Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, p. 816

[22] Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, p. 799

[23] Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, pp. 781, 782

[24] Cuget Clar, Anul I, 1936-1937, p. 284

[25] Universul literar, Nr. 14-15, Anul LIV, București, duminică 20 mai 1945, p. 2

[26] Luceafărul – Revista regionalei bănăţene a „Astrei”, Nr. 9-10, Anul Iv, Seria II, Timişoara, septembrie-octombrie 1938, pp. 52-55

[27] Universul literar, Nr. 14-15, Anul LIV, București, duminică 20 mai 1945, p. 2

[28] Pagini literare, Nr. 9-12, Anul IX, Turda 1943, pp. 243, 244

[29] Lanuri, No. 1, Anul IV, Mediaş 1937, pp. 53-55

[30] Universul literar, Nr. 14-15, Anul LIV, București, duminică 20 mai 1945, p. 2

[31] Pagini literare, Nr. 7-8, Anul VIII, Turda 1941, pp. 120-122

[32] Pagini literare, Nr. 9-12, Anul IX, Turda 1943, pp. 243, 244

[33] Streinul, Note la Tarot

[34] Streinul, Tarot

[35] Ibidem

Mircea Streinul: Destinul lui Stans Rayd

O parabolă despre literatură

Domnului

inspector general

CONSTANTIN PĂUNESCU,

omagiu,

M. S.

Istoria de mai jos nu s-a desfăşurat la noi, unde feno­menul literar nu prezintă, în rândurile largi ale publicului, interes nici cât un match de box.

Stans Rayd trăia, deci, la Londra, într-un cartier cu case bătrâne şi mizere – aţi ghicit desigur că e vorba de cartierul Soho, pe care – nu vă jenaţi s-o recunoaşteţi! – îl ştiţi din romanele lui Edgar Wallace.

De fapt, nici nu-l chema Stans, ci pur şi simplu John, însă respectivul găsise că e prea banal să semneze „John Rayd”, când scrii elegii cu viziuni florentine şi tragedii shakespeareiane. Pseudonimul şi-l compusese într-o după-amiază ploioasă şi cu multă ceaţă (vezi romanele lui E. Wa­llace şi reportajele despre Cernăuţi, „Oraşul dintre ceţuri”, ale subsemnatului…) şi fusese atât de satisfăcut, încât, în seara şi noaptea aceleiaşi zile, adause încă 40 de pagini romanului său, cu care susţinea că-l va da gata pe bătrânul şi naivul utopist Wells.

Domnului Allan Rayd, tatăl legal şi necontestat al lui John şi mic funcţionar la o bancă de asemenea mică (dar foarte solidă), îi era absolut indiferentă activitatea junelui poet – lucru ce nu se poate afirma şi despre mama lui Stans, Mary Victoria Florence (născută Room – ceea ce nu înseamnă numaidecât că era beţivă…), care poseda, pe lângă o statură nesfârşită (comparabilă cu statuia lui Nelson), şi o dantură falsă ca un zâmbet nipon, inclusiv o mare adoraţie pentru speranţa familiei.

Manuscrisele lui Stans erau foarte multe: în biroul de nuc, în cufărul din sufragerie, în sertarul de sus al noptierei şi pe-o etajeră din salon.

Eroul reportajului nostru, reportaj care e destul de min­cinos pentru a fi şi destul de adevărat, avea:

23 de ani;

2 măsele plombate;

3 lavaliere;

5 romane;

6 volume de nuvele;

361 de poezii;

zeci de eseuri şi ceva filosofie;

(totul, evident, în manuscris, afară de vreo zece duzini de versuri, publicate într-o revistă obscură dintr-un orăşel din vestul insulei).

UN TRAMVAI BINE INSPIRAT

Într-o dimineaţă, pe când Mary etc. pregătea o enormă budincă de orez, cineva sună violent, ca o alarma de in­cendiu. Mary etc. sări de la plită şi alergă la uşă. Deschi­zând, văzu faţa emoţionată şi emoţionantă a doamnei Stormer, vecina sa. Presimţi ceva rău şi, când obeza doamnă Stormer şopti gâtuită de disperare:

– L-a călcat tramvaiul! –

ştiu că nu poate fi vorba decât de Stans. N-avu timp să le­şine, şi-alergă în stradă, unde tocmai dădu de ambulanţa care-l transporta pe poet la domiciliu.

CELEBRU POST-MORTEM

Doamna Mary etc. Rayd (născută Room) plânsese mult. Nici acuma, în după-amiaza asta de toamnă cu frunze galbene, nu înceta să-şi şteargă ochii, căci îşi amintea me­reu de Stans. Se simţea sfârşită şi fără rost în odaia aceasta, în care umbra mortului mai plutea vag, dar per­manent.

Primi vizita Sylviei Beery, care – după cum Mary etc. aflase abia după înmormântarea lui Stans – îl iubise pe tânăr.

Tăceau amândouă.

Tăceau ca două basoreliefuri.

Tăceau englezeşte.

Din când în când, privirile le-alunecau pe fotografia poetului şi oftau. Cu vizite de-acestea, cu plâns, cu dureri ascuţite în suflet, Mary îl retrăia mereu pe fiul suprimat de tramvai. Câtă zarvă a pricinuit moartea lui Stans! Mary (din lipsă de spaţiu renunţăm la „etc.”) şi le reaminteşte pe toate: reportajele din ziare, care, aflând că e vorba de un poet, atraseră atenţia directorilor de reviste literare asupra versurilor lui, şedinţele de la Curtea cu Juri (watmanul s-a ales cu o condamnare de un an închisoare pentru omor din imprudenţă; tramvaiul a fost achitat), vizita unui edi­tor, care-a luat, la întâmplare şi cam sceptic, manuscrisul unui roman.

Într-o bună zi, miracolul s-a produs. Doamna Mary primi din nou vizita editorului, care-i anunţă că romanul e excelent şi-i dădu un cec în valoare respectabilă. De-acuma, viaţa soţilor Rayd luă un tempo accelerat. Critica literară proclamă genial romanul, editorii oferiră sume fabuloase pentru celelalte manuscrise (şi chiar pentru poezii…), doamna Rayd acorda interviewuri despre viaţa lui Stans şi era fericită, iar domnul Allan istorisea tihnit la club:

– Eu sunt tatăl lui Stans. Genial băiat! La cinci ani făcea poezii… – şi domnii englezi luau autografe de la bunul Allan Rayd.

Se spune că însuşi teribilul G. B. (Shaw) a rămas im­presionat de confesiunile lui Rayd-senior.

Evident, în felul său …

DOAMNA MARY DESCOPERĂ AMERICA

Într-o zi cu ceaţă (la Londra fiind mereu ceaţă, trebuie să iau notă de acest lucru – oricât s-ar plictisi amabilii mei cititori…), doamna Mary constată, cu un fel de jenă, că nu mai are nici un manuscris de la Stans. Toate fuseseră tipărite – în ediţii de lux şi-n ediţii populare, traduse în franţuzeşte, nemţeşte, bulgăreşte şi esperanto, discutate cu concluzii laudative; – şi, acuma, nu mai era nici un ma­nuscris!

Pe la orele 10 seara, după ce soţul se culcă, mama lui Stans deschise un caiet nou, se gândi câtva timp şi, apoi, începu să scrie. Merse greu, dar, încet-încet, condeiul se aşternu de-a binelea, umplând foaie după foaie.

*

Trecură trei ani.

Câte-o revistă literară se-ntreba uneori cum de pu­tuse să scrie Stans atât de mult.

Într-adevăr, tot la două-trei luni, doamna Mary etc. mai descoperea câte-un manuscris şi explica editorului:

– Mi l-a dictat când avea douăzeci şi unu de ani… – sau: –  L-am scris cu mâna mea, căci bietul Stans toc­mai îşi scrântise mâna dreaptă, la un match de polo…

Editorii se mulţumeau cu aceste declaraţii; în defini­tiv, ce le păsa – când romanele se vindeau excelent? Unii critici remarcaseră, însă, că stilul se deosebea de cel al ro­manelor anterioare şi-i subliniară varietatea. Un mare cri­tic scrise:

„Stilul voit vulgar, situaţiile naiv înscenate, caracterele conturate mai mult în fuga condeiului – adaugă regreta­tului Stans Rayd o diversitate puţin obişnuită în scrisul contemporan. Am putea afirma că avem de-a face cu un Shakespeare al romanului…”.

ŞANTAJ…

La 23 februarie 1937, doamna Mary fu vizitată de-un individ cu faţa vicleană, care se prezentă Lewis Lionnel.

Declară scurt:

– Am venit să încasez suma de cinci sute lire…  (îi rog pe cititori să înmulţească acest număr cu aproxima­tiv 800, ca să-şi poată da seama cam la câţi lei ar veni pretenţia lui Lewis Lionnel).

Doamna, surprinsă, îl întrebă pentru ce.

Calm, Lionnel, reporter la o gazetă de scandal, replică:

– Pentru ca să tac din gură, milady. Vă întreb: cum a putut să scrie Stans Rayd, care-a murit la douăzeci şi trei de ani, atâtea cărţi? Să vă dau eu explicaţia? Poftim! Stans Rayd, care-a scris câteva cărţi, admite toată lumea: exce­lente, n-a putut, totuşi, să scrie douăzeci de romane în de­curs de trei ani. Just? Cred că e cum spun! Dumneavoastră aţi declarat că Stans începuse să scrie romane abia la douăzeci şi unu de ani. Sunt un incorigibil amator de reviste vechi. Şi-n una din ele, de-acu vreo douăzeci de ani, am dat de-o schiţă, semnată Mary Victoria Florence Room. Şi Room e numele de fată al doamnei Mary Victoria Florence Rayd, nu? Aţi scris, după douăzeci de ani, sub numele fiului dumneavoastră, o mulţime de romane. Ştiţi că asta se cheamă escrocherie, după cum pretenţia mea se numeşte şantaj?

Doamna Mary achită imediat suma cerută de Lewis Lionnel.

*

De-aci, înainte, doamna Mary trăi într-o panică per­manentă. Consultă pe-un avocat, care-o asigură că ar face mai bine să se denunţe singură ca autoare a peste jumătate din romanele lui Stans.

– Nu, gloria asta n-o vreau, deşi publicul, care în­ghite multe, ar fi în stare să-mi ierte îndrăzneala – de a-l fi păcălit.

Încă în ziua aceea, doamna Mary dădu un interview că toate manuscrisele lui Stans s-au epuizat. Dar, apoi, a început în sufletul doamnei Mary Victoria Florence Rayd, născută Room, o tragedie meschină: era geloasă pe desti­nul glorios al fiului ei, pe care un tramvai l-a inaugurat printr-un frumos act de inteligenţă :..

După câteva săptămâni, moartea o strânse de pe pă­mânt.

Omul care a plâns-o cel mai mult a fost Lewis Lionnel: tocmai intenţiona s-o tapeze din nou pe regretata defunctă, când decesul ei a fost anunţat în ziarele de di­mineaţă…

Cuprinsul Tomului I din „Opera lirică”, 1929-1939

Scrisoare către Excelenta Sa Domnul Rezi­dent Regal George Alexianu

Prefaţă sau câteva însemnări dintr-un ad-hoc jurnal de poet

Note si lămuriri

De acelaşi autor

Corbul de aur

Divertisment, câteva poezii pentru prieteni

Moarte-n pădure

Cetatea de apă

Migrare

Monolog

Peter Schlemihl vorbind cu umbra vândută

Pasărea măiastră

Dimineaţa cea mare

Navigatorul

Eroul

Tristeţe de rai

28 Februarie 1937

Făt-Frumos

Moarte de primăvară

Isus în pădure

Regret

Mesagiu

Clan trist, sufletele

Moartea şarpelui

Machiavelli

Fata în mormânt

Tarot sau călătoria omului

Note la o experienţă

Cântecul de durere şi bucurie al aurului sub mâinile meşterului

Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi

Epilog

Trei fabule

Curcubeul

Revolta plantelor

Dialog inedit între don Quijote de la Mancha şi scutierul său

Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat

Bucolice

Texte pentru o suită ţărănească de Rudd Rybiczka

Cântec de dragoste

Ulise reiterat

Poezia

Traduceri din Georg Trakl

Destinul lui Stans Rayd sau o parabolă des­pre literatură

Mircea Streinul: Traduceri din Georg Trakl

Helian şi ciclul Sebastian în vis.

Domnului

EMIL KOSOSKI,

M. S.

HELIAN

(I.)

În singuraticele ore-ale spiritului

E frumos să mergi în soare

Pe lângă zidurile galbene-ale verii.

Paşii sună uşor prin iarbă; totuşi mai doarme

Fiul lui Pan în marmora sură.

Seara, pe terasă, ne-am îmbătat cu vin stacojiu.

Roşietic luceşte piersica-n frunziş;

Suavă sonată, râs vesel.

Frumoasă e liniştea nopţii.

Pe fundal întunecat

Ne-ntâlnim cu păcurari şi alte stele.

Dacă s-a făcut toamnă,

Cumpătata claritate se-arată-n dumbravă.

Îmblânziţi rătăcim pe lângă roşii ziduri

Şi ochii rotunzi urmăresc zborul păsărilor.

Seara, apa cea albă scade-n urne de mormânt.

Cerul se-odihneşte-n crengile goale.

În mâini curate duce ţăranul pâine şi vin

Şi paşnic se coc fructele-n cămara însorită.

O, cât de serios e chipul morţilor dragi.

Totuşi, o dreaptă contemplare bucură sufletul.

(II.)

Mare-i tăcerea grădinii pustiite,

Când tânărul novice-şi încununează cu frunziş stacojiu fruntea,

Răsuflarea lui bea aur îngheţat.

Mâinile-ating vechimea apelor albăstrii

Sau, în noaptea rece, albii obraji ai surorilor.

Încet şi-armonic e-un drum la prietenoasele-odăi,

Unde-i singurătate şi foşnetul arţarului,

Unde poate mai cântă sturzul.

Frumos e omul şi înfăţişându-se-n întuneric,

Dacă el îşi mişcă uimit braţele şi picioarele,

Şi ochii se rostogolesc tăcut în orbite purpurii.

La vesperă se pierde străinul în neagră descompunere de Noiembrie.

Sub putrede crengi, la ziduri pline de lepră,

Unde s-a dus înainte de-aceasta fratele sfânt,

Cufundat în suavul cântec de coarde-al nebuniei sale.

O, cât de singuratic sfârşeşte vântul de seară.

Amorţind se pleacă fruntea-n întunericul măslinului.

(III.)

Zguduitor e-apusul stirpei.

În ora aceasta se umplu ochii privitorului

Cu aurul stelelor sale.

Seara, se cufundă un joc de clopote, care nu mai sună,

Cad în ruină negrele ziduri din piaţă,

Soldatul cel mort cheamă la rugăciune.

Înger palid

Intră fiul în casa goală a părinţilor săi.

Surorile s-au dus departe la albii bătrâni.

Noaptea, omul cane dormea le-a găsit sub stâlpii din tindă,

Înapoiate din triste pelerinagii.

O, cum e plin de noroi şi viermi părul lor,

Când el stă înăuntru cu picioare de-argint,

Şi-acelea ies moarte din odăi goale.

O, psalmii lor în dogoritoarea ploaie-a miezului de noapte,

Când argaţii băteau cu urzici suavii ochi,

Copilăreştile fructe-ale socului

Se pleacă mirându-se peste-un mormânt gol.

Încet se rostogolesc ofilite lune

Peste pânzele de friguri ale-adolescentului,

Înainte de ce urmează tăcerile iernii.

(IV.)

Un sublim destin meditează. Cedronul de vale,

Unde cedrul, o dulce făptură,

Se dezvoltă sub sprâncenele-albastre-ale tatălui,

Peste păşune îşi duce, noaptea, un cioban turma.

Sau sunt strigăte în somn,

Dacă un înger de bronz îl întimpină pe om în dumbravă,

Carnea sfântului se topeşte pe fierul înroşit.

În jurul colibelor de lut se caţără viţa purpurie,

Sunânzi snopi de secară ofilită,

Zumzetul alb albinelor, zborul corbului.

Seara, cei înviaţi se-ntâlnesc pe cărări de stâncă.

În ape negre se-oglindesc leproşi;

Sau ei îşi deschid veştmintele pătate cu noroi

Plângând în vântul bălsămat, care bate dinspre roza colină.

Argate zvelte pipăie prin uliţele nopţii,

Ca şi când ele i-ar găsi pe iubinzii ciobani.

Sâmbătă, sună-n colibe cântec suav.

Lăsaţi cântecul să-şi amintească şi de băiat,

De nebunia lui, de albele sprâncene şi de plecarea-i,

De cel putred, care deschide albăstrui ochii.

O, ce tristă-i această revedere.

(V.)

Treptele nebuniei în negre odăi,

Umbrele bătrânilor sub uşa deschisă,

Când sufletul lui Helian se priveşte-n roza oglindă

Şi zăpadă şi lepră cad de pe fruntea lui.

La pereţi s-au stins stelele

Şi albele făpturi ale luminii.

Din covor se ridică osemintele mormintelor,

Tăcerea crucilor putrezite pe măgură,

Dulceaţa tămâii în purpuriul vânt de noapte.

O, voi ochi sfărâmaţi în negre guri,

Când nepotul în suavă înnoptare

Meditează singuratic la un mai întunecat sfârşit,

Tăcutul Dumnezeu coboară albastrele pleoape asupra lui.

ÎN PARC

Iarăşi rătăcind prin parcul vechi,

O! linişte-a galbenelor flori şi-a celor roşii!

Şi voi sunteţi întristaţi, voi, zeilor suavi,

Şi-aurul tomnatic al ulmilor.

Nemişcat se-naltă la iazul albăstriu

Trestia, amuţeşte-n seară sturzul.

O! atunci pleacă-ţi şi tu fruntea

înaintea marmorei prăbuşite a strămoşilor.

MOARTE

Peste iazul alb,

Păsările sălbatice-au plecat.

Seara, un vânt îngheţat suflă din stelele pe care le-avem.

Peste mormintele noastre,

Se pleacă fruntea sfărâmată a nopţii.

Sub stejari ne legănam într-o barcă de-argint.

Mereu sună zidurile albe-ale oraşului.

Sub bolta de spini,

O, fratele meu, ne ridicăm arătătoare moarte către miezul nopţii.

CĂTRE BĂIATUL ELIS

Elis, când mierla strigă în pădurea neagră,

Aceasta e pieirea ta.

Buzele tale beau răcoarea albastrului izvor de stâncă.

Lasă, dacă fruntea îţi sângeră liniştit,

Legende foarte depărtate

Şi-ntunecată însemnare a zborului de pasăre.

Tu, însă, mergi cu paşi moi în noaptea

Care-i plină de struguri purpurii,

Şi înalţi mai frumos în albastru braţele.

Un tufiş de spini răsună,

Unde sunt ochii tăi lunari.

Elis, o, de cât timp eşti mort.

Trupul tău e un hyacint,

În care-un călugăr îşi afunda degetele de ceară.

O neagră peşteră-i tăcerea noastră,

Din cane iese, uneori, un cerb suav

Şi-şi coboară-ncet pleoapele grele

Pe tâmplele tale picură neagră rouă,

Ultimul aur de stele căzute.

ELIS

1.

Desăvârşită-i liniştea acestei zile de aur.

Sub stejari bătrâni

Apari tu, Elis, un odihnind cu ochi rotunzi.

Albastrul lor oglindeşte însomnorarea iubinzilor.

La gura ta,

Oftatul lor roz a amuţit.

Seara, pescarul a tras năvoadele grele.

Un cioban bun

Îşi duce turma la marginea pădurii.

O! cât de drepte sunt, Elis, toate zilele tale.

Încet se lasă

La ziduri golaşe liniştea albastră a măslinului,

Se stinge cântecul întunecat al unui bătrân.

O barcă de aur

Leagănă, Elis, inima ta pe cerul singuratic.

2.

Un suav cântec de clopote sună în pieptul lui Elis,

Seara,

Când capul său se-afundă în negre perne.

O sălbătăciune-albastră

Sângeră tăcut în mărăciniş.

Un copac stacojiu stă mort aici;

Fructele lui albastre au căzut.

Semne şi stele

Se-afundă tăcut în iazul de seară.

După măguri s-a făcut iarnă.

Colombe-albastre

Beau, noaptea, sudoare îngheţată,

Care curge de pe fruntea de cristal a lui Elis.

Mereu sună

La ziduri negre vântul singuratic al lui Dumnezeu.

NOAPTEA

Albastrul ochilor mei s-a stins în noaptea asta,

Aurul roşu-al inimii mele. O! cât de liniştit ardea lumina.

Mantia ta albastră l-a-mbrăţişat pe cel ce cădea;

Roşia ta gură a pecetluit înnoptarea prietenului.

CÂNTEC DE ORE

Cu ochi întunecaţi, iubinzii se privesc,

Blonzii, strălucitorii. În ne-nduplecatul întuneric

Se-mbrăţişează firav doritoarele braţe.

Purpuriu s-a sfărmat gura celor binecuvântaţi. Rotunzii ochi

Oglindesc întunecatul aur al după-amiezii de primăvară,

Marginea şi negrul pădurii, spaime de seară în verde;

Poate de nespusul zbor de pasăre, al celui ce n-a fost născut

Cărare prin întunecate sate, singuratice veri

Şi din putredul albastru ieşea uneori o ştimă.

Încet foşneşte-n lan galbena secară.

Aspră-i viaţa şi de-oţel mânuieşte coasa ţăranul,

încheie puternice grinzi dulgherul.

Sângeriu se coboară frunzişul în toamnă; spiritul călugăresc

Colindă mai vesele zile; copt e strugurele

Şi sărbătoresc aeru-n largi ogrăzi.

Mai dulce miroasă fructele-ofilite; liniştit e râsul

Celui bucuros, muzică şi dans în pivniţe-umbroase;

În grădini amurginde pasul şi liniştea băiatului mort.

PE DRUM

Seara, l-au dus pe străin în odaia morţilor;

Un miros de catran; liniştitul foşnet al roşilor platani;

Întunecatul zbor al cioacelor; pe piaţă mergea un paznic.

Soarele s-a cufundat în negre pânze; mereu i se re-ntoarce această trecută seară.

În odaia alăturată, sora cântă o sonată de Schubert.

Foarte încet se cufundă surâsul ei în fântâna dărâmată,

Care susură albăstriu în amurg. O, cât de veche-i stirpea noastră.

Cineva şopteşte jos în grădină; cineva a părăsit acest negru cer.

Pe scrin miroasă mere. Bunica aprinse lumânări de aur.

O, cât de blândă e toamna. Încet sună paşii noştri în vechiul parc,

Sub înalţi copaci. O, cât de serioasă e faţa de hyacint a cre­pusculului.

Albastrul izvor la picioarele tale, misterioasă roşia linişte-a gurii tale,

Întunecată de-aţipeala frunzişului, de-ntunecatul aur al risipi­telor floarea-soarelui.

Pleoapele tale sunt grele de mac şi visează tăcut pe fruntea mea.

Suave clopote fac să vibreze pieptul. Un nour albastru

E faţa ta plecată asupra mea-n amurg.

Un cântec de ghitară, care sună-ntr-o cârciumă străină,

Sălbaticele tufişuri de soc, o de mult trecută zi de noiembrie,

Paşi familiari pe treptele-amurginde, privirea afumatelor grinzi,

De fereastră deschisă, la care-a rămas o dulce speranţă –

De nespus sunt toate acestea, o, Doamne, că zguduit îngenunchezi.

O, cât de-ntunecoasă-i această noapte. O purpurie flacără

S-a stins la gura mea. În linişte

Moare-al îngrijatului suflet cântec singuratic de strune.

Lasă, dacă, beat de vin, capul se cufundă-n băltoaca din strada.

COPILĂRIE

O mulţime de fructe de soc; liniştit locuia copilăria

În peşteră albastră. Peste trecuta cărare,

Unde-acuma stacojiu foşneşte sălbatica iarbă,

Visează liniştitul rămuriş; murmurul frunzişului –

Acelaşi ca atunci când apa albastră sună-n stânci.

Suavă-i tânguirea mierlei. Un cioban

Urmează fără grai soarelui, care se rostogoleşte de pe măgu­ra-ntomnată.

Doar o albastră clipă mai e sufletul.

La marginea pădurii se-arată sperioasă sălbătăciune şi paşnic

Se-odihnesc în fund vechile clopote şi-ntunecatele cătune.

Mai evlavios cunoşti tu sensul întunecaţilor ani,

Răcoare şi toamnă-n singuratice-odăi;

Şi-n albastru sfânt sună paşi luminânzi.

Încet zăngăneşte-o fereastră deschisă: te-nlăcrămează

Privirea cimitirului părăginit de pe dâmb,

Amintire de istorisite legende; totuşi, uneori se luminează sufletul,

Dacă se gândeşte la oameni bucuroşi, întunecat-aurii zile de primăvară.

SEBASTIAN IN VIS

PENTRU ADOLF LOOS

(1.)

Mama ducea copilaşul în lună albă,

În umbra nucului, a străvechiului soc,

Ameţită de sucul macului, tânguirea sturzului;

Şi liniştit

Se pleca în compătimire peste dânsa un chip bărbos,

Tăcut m întunericul ferestrei; şi bătrânele mobile

Ale părinţilor

Zăceau-n ruină; dragoste şi-autumnală visare.

Deci întunecată zi a anului, tristă copilărie,

Când băiatul cobora încet la răcoroase ape, argintii peşti,

Pace şi chip;

Când el se-arunca de piatră în faţa cailor negri,

Steaua sa venea în noaptea cenuşie asupra lui;

Sau daca el mergea de mâna îngheţată a mamei,

Seara, peste cimitirul întomnat al sfântului Petru,

Un gingaş cadavru zăcea liniştit în întunericul camerei

Şi-acela ridica asupra lui recile pleoape.

El, însă, era o mică pasăre în golaş rămuret,

Lung clopotul în seară de noiembrie,

Liniştea tatălui, când el cobora în vis amurginda scară-n spirală.

(II.)

Pace a sufletului. Singuratecă seară de iarnă,

Întunecatele chipuri ale ciobanilor la-ntunecatul iaz;

Copilaş în coliba de paie; o, cât de liniştit

Se cufunda chipul în negrele friguri.

Noapte sfântă.

Sau dacă, liniştit, cobora de mâna aspră a tatălui

Întunecata măgură a Calvarului

Şi-n amurgindele firide-ale stâncilor

Albastra figură a omului mergea prin legenda-i,

Din rana de sub inimă curgea purpuriu sângele.

O, cât de liniştit se ridică-n întunecatul suflet crucea.

Dragoste; când în negre-unghere se topea zăpada,

O albastră adiere se prindea zglobiu în bătrânul soc,

În bolta de umbră a nucului;

Şi băiatului îi apărea încet un înger roz.

Bucurie; când în răcoroase odăi suma o sonată de seară,

În stacojiul grindiş de lemn

Ieşea un fluture-albastru din pupa de-argint.

O, apropiere a morţii. În zid de piatră

Se pleca un cap galben, tăcând copilul,

Când în acel martie luna scădea.

(III.)

Clopot roz de Paşte în bolta de mormânt a nopţii

Şi vocile de-argint ale stelelor,

Că în groază cădea o-ntunecată nebunie de pe fruntea celui ce dormea.

O, cât de tăcut un mers pe fluviul albastru la vale,

Meditând lucruri uitate, când în verdele rămuret

Sturzul chema ceva străin la pieire.

Sau dacă el mergea de mâna bătrânului,

Seara, înaintea zidurilor dărâmate-ale-oraşului

Şi-acela ducea în mantaua neagră un copilaş roz,

În umbra nucului apărea spiritul celui rău.

Atingere peste treptele verzi ale verii. O, cât de tăcut

Putrezea grădina în stacojia linişte-a toamnei,

Parfum şi melancolie a socului bătrân,

Când vocea de-argint a îngerului a murit în umbra lui Sebastian.

PEISAGIU

Seară de septembrie; trist sună-ntunecatele strigăte ale cio­banilor

Prin satul amurgind; focul ţâşneşte-n covălie.

Uriaş se ridică-n picioare un negru cal; buclele de hyacint ale servitoarei

Umblă după căldura purpuriilor lui nări.

Încet încremeneşte la marginea pădurii strigătul ciutei

Şi galbenele flori ale toamnei

Se pleacă fără grai peste-albastra faţă a iazului.

În roşie flacără ardea un copac; fluturau cu-ntunecate feţe liliecii.

LA MLAŞTINĂ

Pribeag prin negrul vânt; încet flutură uscata trestie

În liniştea mlaştinii. Pe cenuşiul cer

Trece-un stol de păsări sălbatice;

De-a curmezişul peste-ntunecate ape.

Tumult. În colibe dărăpănate

Fâlfâie cu negre aripi putreziciunea;

Mesteceni schilodiţi oftează-n vânt.

Seara-n cârciumă părăsită. Drumul acasă-l adie

Suava melancolie-a turmelor păscânde,

Apariţie a nopţii: broaşte ies din ape de-argint.

ODIHNĂ ŞI TĂCERE

Ciobani au îngropat soarele-n golaşa pădure.

Un pescar a tras

În mreajă de păr luna din iazul care-ngheţa.

În albăstriii cristal

Locuieşte palidul om, cu obrazul sprijinit de steaua sa;

Sau capul şi-l pleacă-n somn purpuriu.

Totuşi, întotdeauna atinge negrul zbor al păsărilor

Pe cel ce priveşte sfinţenia albastrelor flori,

Gândeşte apropiata linişte ceva uitat, îngeri stinşi.

Iarăşi se-nnoptează fruntea-n piatră lunară;

Un strălucitor adolescent

Apare sora în toamnă şi neagră putrezire.

ÎN PRIMĂVARĂ

Liniştit se cufunda de-ntunecaţi paşi zăpada,

În umbra copacului

Îşi ridică iubinzii pleoapele roze.

Întotdeauna urmează-ntunecatelor strigăte ale corăbierilor

Stea şi noapte;

Şi lopeţile bat liniştit în tact.

În curând înfloresc la ziduri dărâmate

Viorelele,

Înverzeşte-atât de liniştit tâmpla singuraticului.

SEARĂ ÎN LANS

Călătorie prin vară amurgindă

Pe lângă snopi de-ofilită secară. Sub arcada spoită,

Unde rândunica zbura mereu, beau vinul focos.

Frumos: o, melancolie şi râs purpuriu.

Seara şi-ntunecatele mirozne-ale verdelui

Ne răcoresc cu flori înfierbântatele frunţi.

Ape-argintane curg peste treptele pădurii,

Noaptea şi fără grai o viaţă pierdută.

Prieten; cărările-nfrunzite spre sat.

PE MÖNCHSBERG (Muntele Călugărului)

Unde se cufundă-n umbra ulmilor de toamna cărarea părăginită,

Departe de colibele de frunziş, ciobani dorminzi,

Întotdeauna-i urmează drumeţului întunecata făptura a răcorii.

Peste cărarea colţuroasa, glasul de hyacint al băiatului,

Liniştit spunând uitata legendă a pădurii,

Mai suav ceva bolnav acuma sălbatica tânguire-a fratelui,

Deci atinge un sărăcăcios verde genunchiul străinului,

Capul împietrit;

Mai aproape murmură izvorul albastru tânguirea femeilor.

HOHENBURG

Nu e nimeni în casă. Toamnă-n odăi;

Sonată clară de lună

Şi trezirea la margine de-amurgindă pădure.

Întotdeauna te gândeşti la faţa albă a omului

Departe de vuietul vremii;

Peste ceva de vis se pleacă bucuros frunzişul verde,

Cruce şi seară;

Pe cel ce sună îl îmbrăţişează cu braţe purpurii steaua sa,

Care se-nalţă la ferestre nelocuite.

Deci tremură-n întuneric străinul,

Când el îşi ridică încet pleoapele peste ceva omenesc,

Care-i departe; glasul de-argint al vântului în gangul casei.

CÂNTECUL LUI KASPAR HAUSER

PENTRU BESSIE LOOS

El iubea într-adevăr soarele care cobora sângeriu colina,

Cărările pădurii, cântânda pasăre neagră

Şi bucuria verdelui.

Gravă era locuirea lui în umbra copacului

Şi curată faţa.

Dumnezeu vorbea o suavă flacără către inima-i:

Omule, o!

Liniştit găsea pasul său oraşul seara;

Întunecata tânguire a gurii sale:

Vreau să devin un călăreţ.

Lui, însă, îi urmau tufişul şi fiara,

Casa şi grădina amurgindă a oamenilor albi

Şi-ucigaşul său îl căuta.

Primăvară şt vară şi frumoasă toamnă

A celui drept, pasul său liniştit

La-ntunecatele-odăi ale visătorilor.

Noaptea, rămânea singur cu steaua-i;

Vedea cum zăpada cădea-n golaşul rămuriş

Şi-n tinda amurgindă umbra ucigaşului.

De-argint cădea capul celui nenăscut.