BASARABIA | Dragusanul.ro

1940: Basarabeni, împotriva românismului

 

 

 

Basarabia a fost, de-a lungul timpului, inclusiv în cel al stăpânirilor româneşti, ţara mucenică şi martiră. În perioada interbelică, administraţia românească a fost atât de neîndemânatecă şi de făloasă, încât i s-a dus buhul peste vremuri. Şi nu ştiu în ce măsură au putut basarabenii, vreodată, să aleagă, măcar la nivelul empatiei, în altceva decât între două rele. Lor, oamenilor de pe acest pământ pururi frământat şi nefericit dintre Prut şi Nistru, le port o mereu mărturisită admiraţie, datorită felului în care au izbutit, mereu, să biruie timpurile.

 

Tocmai de aceea, nu prea mă pot pronunţa asupra basarabenilor care aveau să fie judecaţi în lipsă, până în 1942, retrăgându-li-se cetăţenia română, în baza „dispoziţiunite art. 10 şi 292 din decretul-lege Nr. 3.012 din 1942, publicat în Monitorul Oficial Nr. 205 din 5 Septemvrie 1940” şi a „art. 1 din decretul-lege Nr. 3.862 din 1939, publicat în Monitorul Oficial Nr. 248 din 26 Octomvrie 1939”:

 

Monitorul Oficial, nr. 80 din 8 aprilie 1942, pp. 2770-2772 – BASARABIA:

 

Gheorghe Iacob Zeleniu, din com. Faraoani, jud. Cetatea Albă, „a organizat, cu mult fast, primirea autorităţilor sovietice la com. Faraoani, în vara anului 1940, şi a ţinut cuvântări, în care aducea laude regimului sovietic”.

Ferapont Andrişcov, din satul Aprodul Purice, com. Cleastiţa, jud. Cetatea Albă, „ca funcţionar al regimului sovietic, a ţinut cuvântări în care a criticat regimul românesc şi armata română, aducând laude regimului comunist şi armatei roşii”.

Pintilie Gaidargi, Afanasie Danagi, Cozma Fomiciov, Olga Agem, Mihail Taşci, Nicolae Bacaianov şi Nadelda Bacaianov, toţi din com. Cazaclia, jud. Cahul, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au denunţat pe gospodarii de frunte, care apoi au fost deportaţi de autorităţile ruseşti, iar averea acestora au înstrăinat-o, şi au făcut propagandă comunistă, spunând că sunt bucuroşi că au scăpat de jugul românesc”.

Ion A. Crivoi, din com. Sturzeni, jud. Bălţi, „a adus injurii Statului şi armatei române, în decursul timpului cât Basarabia a fost sub ruşi, iar în timpul operaţiunilor din iulie 1941, a lăudat armata roşie, înjosind pe cea română şi germană, exprimându-se că românii nu vor mai călca pământul Basarabiei şi că armata sovietică va distruge România”.

Nicolae Dimov, din satul Vasile Stroescu, com. Cleaştiţa, jud. Cetatea Albă, „în timpul retragerii armatei române din Basarabia, a dezarmat ostaşi români şi a tras cu arma după ei, iar pe bolşevici i-a primit au steagul roşu, spunând că de 20 de ani aştepta pe fraţii săi”.

Olia Covaşa, din com. Purcari, jud. Cetatea Albă, „sub ocupaţiunea rusească, a ţinut cuvântări, în care, printre altele, aducea elogii regimului sovietic, criticând pe cel românesc, spunând că se simte fericit că a scăpat de robia românească”.

Sofronie Mihalciuc, din com. Dăncăuţi, jud. Hotin, „ca agent secret al poliţiei sovietice, a făcut în casa sa sediul de întâlnire a membrilor N. K. V. D., iar pe când se afla în casa unui consătean al său, văzând pe perete tablourile Familiei Regale Române, i-a spus să nu mai ţină pe „ţigani” în casă, căci, altfel, se va trezi în Siberia”.

Vasile Cislâi, din satul Româniţa (Voloşca) com. Secureni, jud. Hotin, „sub regimul sovietic, a făcut propagandă comunistă, fapt pe care îl recunoaşte singur, aducând totodată injurii naţiunii române, iar la retragerea trupelor ruseşti peste Nistru, a plecat cu acestea, după ce, mai întâi, a prădat cooperativa satului, reîntorcându-se mai târziu în comuna de origine”.

Serghei Neniţă, din com. Văratic, jud. Bălţi, „în timpul regimului sovietic, fiind preşedinte al comitetului sătesc, a persecutat pe locuitori, contribuind chiar la deportarea unora, aducând, în acelaşi timp, ofense naţiunii şi bisericii române”.

Vasile Protiuc, din com. Serbinţi, jud. Hotin, „sub regimul sovietic, ca membru al comitetului sătesc, a terorizat populaţia, făcând abuzuri şi ameninţând locuitorii cu deportarea, luând parte la jefuirea averilor celor refugiaţi şi la toate manifestaţiunile sovieticilor”.

Citac Vasile, din satul Vasile Stroescu, com. Cleaştiţa, jud. Cetatea Albă, „a fost preşedintele organizaţiei comuniste din satul Vasile Stroescu, în care calitate, luând cuvântul la adunări, se bătea cu pumnul în piept, spunând că, 22 de ani, a suferit sub regimul românesc şi că, sub ruşi, i-a venit timpul să se răzbune”.

Constantin Stareradov, din com. Iargara, jud. Cahul, „în ziua de 30 iunie 1940, împreună cu evrei din com. Iargara, a tras cu armele asupra unei unităţi de cavalerie română, obligând-o să lase pe teren două căruţe cu efecte militare, pe care această bandă le-a predat apoi autorităţilor sovietice”.

 

Monitorul Oficial, nr. 132 din 10 iunie 1942, pp. 4853, 4854 – BASARABIA:

 

Nichita Bujor, Ion Nazarcu şi Savin Pavel, toţi din com. Baraboi, jud. Bălţi, „în timpul regimului sovietic au ocupat diferite funcţiuni în poliţia secretă rusă, denunţând pe bunii români şi dând concursul autorităţilor sovietice ca să-i deporteze, luând, în acelaşi timp, cu forţa căruţele şi animalele de la populaţie pentru ruşi, chiar în timpul când teatrul operaţiunilor, începute în iunie 1941, era la marginea citatei comune”.

Dumitru C. Trufchin, din com. Cubei, jud. Cahul, „în urma denunţurilor făcute de susnumitul, autorităţile sovietice au deportat mai multe persoane din comuna menţionată”.

Chitaru I. Zinovie, din satul Foroşteni, jud. Hotin, „s-a purtat, în calitate de vicepreşedinte al comitetului sătesc, sub ruşi, foarte rău cu locuitorii, ameninţându-i cu denunţuri şi cu deportări, silindu-i, în felul acesta, să-i dea sume de bani”.

 

Monitorul Oficial, nr. 156 din 8 iulie 1942, pp. 5621-5623 – BASARABIA:

 

Ion Stanciu, Maria I. Stanciu, Ion Munteanu şi Vasile Dobre, toţi din com. Căplani, jud. Cetatea Albă, „deşi funcţionari ai Statului român, în iunie 1940, împreună cu mai mulţi evrei, au ieşit în întâmpinarea trupelor ruseşti, cu steaguri roşii în mâini, şi au adus, în acelaşi timp, ofense naţiunii române şi regimului românesc”.

Ştefan Serbate, din com. Comarova, şi dna Costâlneac Ivanov, Costâlneac Pavel Ivanovici şi Ioan Bujovschi, toţi din com. Resteu-Atache, jud. Hotin, „ca funcţionari ai regimului sovietic, s-au purtat rău cu populaţiunea română şi au făcut propagandă comunistă, aducând, în acelaşi timp, injurii poporului, Statului şi bisericii române”.

Ilie Rotaru, din satul Cofa, com. Leucăuţi, jud. Hotin, „sub regimul sovietic, a făcut propagandă comunistă, lăudând programul bolşevic şi aducând injurii poporului şi Statului român”.

 

Monitorul Oficial, nr. 162 din 15 iulie 1942, pp. 5863-5867 – BASARABIA:

 

Serghei Cazacenco, din com. Toceni, jud. Cahul, „sub regimul sovietic, a terorizat populaţiunea română, ameninţând-o cu împuşcarea”.

Andrei Avramov, din com. Comrat, jud. Tighina. „în calitate de agent secret al ruşilor, a denunţat autorităţilor sovietice pe mai mulţi locuitori, mai ales pe foştii funcţionari români, care au fost apoi deportaţi”.

Nicolae A. Podzernâi  şi Nichifor Gh. Rusnac, ambii din satul Stalineşti, jud. Hotin, „au făcut o intensă propagandă comunistă, iar la manifestaţiunile sovietice au ţinut discursuri, prin care lăudau regimul sovietic, aducând, în acelaşi timp, ofense Statului Român”.

Dumitru I. Dimov şi Petre Dimov, ambii din com. Albota, jud. Cahul, „Petre Dimov a vorbit la adunările sovietice, aducând ofense Statului Român, iar Dimitrie Dimov a silit pe locuitori să meargă la lucru, chiar şi în zilele de sărbătoare, ameninţându-i cu deportarea, în caz de refuz, iar la începutul ostilităţilor, din vara anului 1941, a cerut să fie mobilizat în aviaţia sovietică, spunând că îi sunt cunoscute regiuni importante din ţară”.

Alexandra Şişchin, din com. Ulmu, jud. Lăpuşna, „ca reprezentantă a femeilor, sub regimul sovietic, a făcut o întinsă propagandă comunistă, ponegrind, în acelaşi timp, Statul Român ţi biserica română, aşi a contribuit la deportarea unui locuitor român, denunţându-l autorităţilor ruseşti ca spion al românilor”.

Afanasie Ciornâi, din com. Poarta Neagră, jud. Hotin, „în iunie 1940, a primit cu flori trupele ruseşti, iar după această dată a ţinut adeseori cuvântări în public, prin care îndemna populaţiunea să lucreze pentru cornunişti, aducând, în acelaşi timp, injurii naţiunii şi Statului Român”.

Andrei Verhoveţchi, din com. Baccealia, jud. Tighina, „ca funcţionar al regimului sovietic, s-a purtat rău cu populaţiunea română, ameninţând pe locutorii înstăriţi cu deportarea”.

Buzian Atanasi, din com. Cotul Chiţaiului, jud. Ismail, „fiind ajutor de primar, sub regimul sovietic, a denunţat autorităţilor ruseşti pe un locuitor, care a fost apoi deportat, iar averea acestuia a împărţit-o celor pe care îi agrea, purtându-se rău cu populaţiunea română care refuza să-i ofere unele avantagii”.

Serghei V. Jalbă, din com. Costeşti, jud. Lăpuşna, „fiind funcţionar sub regimul sovietic, a făcut propagandă comunistă, aducând, în acelaşi timp, ofense naţiunii române, iar după începerea ostilităţilor din iunie 1941, a îndemnat şi chiar a terorizat pe locuitorii din citata comună ca să se înroleze în armata roşie, pentru a lupta contra românilor”.

Mihail D. Voinov, din com. Costeşti, jud. Lăpuşna, „în vara anului 1940, a primit trupele ruseşti cu pâine şi sare, ţinând şi un discurs, prin care a adus grave injurii Statului Român şi armatei române, fapt pentru care a şi fost condamnat de instanţele militare, iar dupä această dată, ca funcţionar al regimului sovietic, a făcut propagandă comunistă şi a contribuit la deportarea mai multor locuitori români”.

Constantin Tăbăcaru, din com. Filipeni, jud. Cahul, „în vara anului 1940, întâlnind un soldat român care se retrăgea spre Prut, i-a luat calul şi echipamentul”.

 

Monitorul Oficial, nr. 170 din 24 iulie 1942, pp. 6188-6192 – BASARABIA:

 

Vasile Siminov şi Vasile Guţul, din com. Ianăuţi, jud. Hotin, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au asuprit populaţiunea română, contribuind chiar la deportarea unor foşti funcţionari români”.

Gheorghe Filip, din com. Nişcani, jud. Lăpuşna, „sub regimul sovietic, a ţinut cuvântări în public, prin care lăuda programul comunist, aducând în acelaşi timp injurii Ţării şi Neamului românesc”.

Damian Dumitru Mihalciuc, din satul Româniţa, com. Secureni, jud. Hotin, „vechi partizan comunist, motiv pentru care a stat în închisoare 9 ani, la intrarea armatelor ruseşti în Basarabia le-a ieşit în întâmpinare, cu steagul roşu, şi fiind numit primar, a făcut propagandă comunistă, aducând, în acelaşi timp, injurii Ţării şi Neamului Român, a denunţat pe bunii gospodari români, care au fost deportaţi, şi a batjocorit biserica şi credinţa Neamului”.

Pelaghea Kruk, din com. Marşeniţa, jud. Hotin, „îndeplinind mai multe funcţiuni, sub regimul sovietic, a făcut intensă propagandă comunistă şi anti-religioasă şi a dat informaţiuni agentilor N. K. V. D.-ului, în urma cărora mai mulţi români au fost deportaţi”.

Ciobarencu Ioan, Maruşevschi Feoctist, Vasile Criţchi, Vladimir Ciobarencu, Simion Boicu  şi Axenia Evicencu, toţi din satul Cerchez, jud. Cetatea Albă, „fiind funcţionari sub regimul sovietic, au denunţat agenţilor bolşevici pe locuitorii care simţeau româneşte şi care au fost apoi deportaţi”.

Pintilie Luţă, din com. Cărpeşti, jud. Cahul, „ca funcţionar al regimului sovietic, a denunţat pe mai mulţi locuitori români autorităţilor ruseşti, care apoi i-au deportat”.

 

Monitorul Oficial, nr. 171 din 25 iulie 1942, pp. 6229-6235 – BASARABIA:

 

Vladimir N. Lungu, Onisim Socolov, Petre I. Muncescu, Nastasia P. Cojocaru, Olga Efrim Mariţoi şi Turcanu D. Petre, toţi din com. Căinari, jud. Tighina, „fiind înscrişi în organizaţiunea „Comsomol”, au făcut propagandă anti-românească şi anti-religioasa”.

Ion Babin, din com. Boghiceni, jud. Lăpuşna, „sub regimul sovietic a făcut intensă propagandă comunistă şi a contribuit la deportarea mai multor familii româneşti”.

Gafiţa V. Coşmariuc, din satul Cristineşti, jud. Hotin, „fiind informatoarea sovieticilor, a făcut intensă propagandă în favoarea regimului sovietic şi a îndemnat şi silit pe locuitori să se înscrie în colhoz, denunţând autorităţilor ruseşti pe acei ce refuzau să o facă şi criticau această organizaţie”.

Bugaiciuc Vasile Nicolae, Râbac Petre Tudose, ambii din com. Resteu-Atache, şi Tcaci Eftimie, din com. Buzoviţa, jud. Hotin, „au primit cu bucurie trupele ruseşti, în vara anului 1940, iar după această dată, au făcut propagandă comunistă, injuriind, în acelaşi timp, naţiunea şi biserica română, şi purtându-se rău cu populaţiunea română care nu se supunea ordinelor lor, Bugaiciuc Nicolae făcându-se chiar vinovat de deportarea unor familii din satul lui”.

Ioan Vasile Moraru, din com. Şerbinţi, jud. Hotin, „în calitatea sa da funcţionar al regimului bolşevic, a ameninţat pe locuitorii români că îi va duce în Siberia, dacă nu vor executa ordinele lui, iar un locuitor a fost arestat şi condamnat de ruşi, în urma denunţului său”.

Vasile Petre Izvac, din com. Răchiţele, jud. Hotin, „fiind miliţian, sub regimul sovietic, a scos oamenii la corvezi, dezbrăcaţi şi desculţi, purtându-se rău cu ei, şi a făcut propagandă pentru bolşevici, împărţind ziare şi broşuri, lăudând armata roşie şi spunând că românii nu se vor mai întoarce în Basarabia”.

Vasile Pavel Dolghii, din com. Doljoc, jud. Hotin, „fiind numit de ruşi preşedinte al comitetului sătesc, a asuprit populaţiunea română şi a ţinut cuvântări, prin care lăuda armata roşie şi regimul sovietic, criticând, în acelaşi timp, pe cel românesc, iar din perdeaua de stofă roşie, de la uşa altarului, a făcut steag comunist”.

Andrei Alexandru Mârzac, din com. Pituşca, jud. Lăpuşna, „a fost agent secret al ruşilor, în care calitate a terorizat locuitorii din citata comună, ameninţându-i cu deportarea, iar la începerea ostilităţilor din iunie 1941, a dat concursul comuniştilor pentru a aresta un număr de 14 români, care au fost apoi împuşcaţi”.

Mihail Ignatiuc, din com. Hânceşti, jud. Lăpuşna, „fiind funcţionar sub regimul sovietic, a făcut o intensă propagandă comunistă printre locuitorii din comuna sa”.

Baclanov Simion şi Sevcanco Evghenie, ambii din satul Beni, jud. Cetatea Albă, „fiind, sub regimul sovietic, primul primar, iar cel de al doilea, agent informator, s-au purtat rău cu populaţiunea moldoveneasca şi au adus injurii conducerii româneşti”.

Vaclicenco Feoctist, Savastin Ioan, Ivacenco Petre, Hmelniţchi Mihail şi Romaniuc Ioan, toţi din com. Grigoreni, jud. Tighina, „în calitate de funcţionari ai regimului sovietic, au făcut intensă propaganda comunistă, aducând laude programului sovietic şi injurii bisericii şi Statului român”.

Dumitru Coadă, din com. Pituşca, jud. Lăpuşna, „fiind, sub regimul sovietic, agent de fisc şi secretar în selsovet, s-a purtat rău cu populaţiunea română şi a făcut propagandă comunistă, aducând, în acelaşi timp, injurii ţării româneşti, iar la începerea ostilităţilor din iunie 1941, a fost autorul moral al împuşcării unui număr de 14 locuitori români din com. Pituşca”.

Ion Gavril Bumbu, Bojinschi Vladimir, Socolov Vasiliţă, Socolov Onofrei, Peresnicenco Ion, Sârbu D. Dumitru, Alexandru Aftenie Hâncu şi Neculai Negrub, toţi din com. Căinari, jud. Tighina, „în timpul retragerii trupelor române din Basarabia, în anul 1940, s-au constituit în bandă şi au atacat pe ostaşii români, despărţiţi de unităţile lor, pe care îi dezarmau, luându-le tot echipamentul ce se găsea asupra lor”.

Euptatov Vasile, din com. Uspenca, jud. Cetatea Albă, „la venirea armatelor ruseşti în Basarabia, a fost numit şef miliţian secret, în care calitate a asuprit populaţia şi preoţii, iar la întrunirile bolşevice şi-a manifestat sentimentele sale de simpatie pentru regimul sovietic”.

Naum Ciupac, din com. Răchiţele, jud. Hotin, „fiind numit de ruşi vânzător la cooperativă, a distribuit mărfuri numai locuitorilor pe care îi agrea, persecutând pe gospodarii români, şi a făcut propagandă pentru statul şi regimul sovietic, preamărind armata roşie şi criticând pe cea româna”.

Macari Teacenco, din satul Marianca Mică, com. Manzburg, jud. Cetatea Albă, „la venirea armatelor ruseşti, le-a ieşit în întâmpinare cu pâine şi sare, urându-le bun sosit, iar după această dată, fiind numit primar, a ţinut discursuri, în adunările comuniste, aducând ofense Statului şi neamului românesc, şi a denunţat pe un locuitor autorităţilor sovietice, că ar avea armament, motiv pentru care a fost apoi deportat”.

Vera I. Bodorin, din com. Dondoşani, jud. Soroca, „ca preşedintă a selsovietului din citata comună, a denunţat pe mai mulţi locuitori români autorităţilor sovietice, care au fost apoi deportaţi, ţi a silit populaţia să dea cai şi căruţe armatei ruseşti, făcând, în acelaşi timp, propagandă pentru ca oamenii să se înscrie în colhoz şi contribuind la distrugerea materialului cumpărat de locuitori pentru construirea bisericii”.

Gheorghe Sipun, din com. Hânceşti, jud. Lăpuşna, „a fost, în timpul ocupaţiunii ruseşti şi după începerea războiului, agentul informativ al bolşevicilor, comunicându-le mişcările armatei române şi a făcut parte din echipa care a incendiat târgul Hânceşti”.

Afanase Harcovei, din satul Soloneţ, jud. Soroca, „în timpul retragerii armatei române din Basarabia, a luat cu forţa efectele militare din căruţa condusă de un soldat român şi a distrus portretele Familiei Regale, care se aflau în această căruţă, iar după această dată, fiind preşedinte al selsovietului, a împărţit averile marilor gospodari şi a contribuit la împuşcarea şi deportarea mai multor români”.

 

Monitorul Oficial, nr. 176 din 31 iulie 1942, pp. 6460-6466 – BASARABIA:

 

Priscepa Ştefan şi Picenco Sava, din satul Han-Casla, jud. Cetatea Albă, „au denunţat autorităţilor ruseşti pe un locuitor român, care, în iunie 1941, auzind că românii se apropie să intre în comuna sa, a rupt portretele lui Stalin şi celorlalţi conducători sovietici, locuitor ce a fost apoi arestat şi deportat”.

Jurcov Alexei, din Cetatea Albă, „în iunie 1940, întâlnind pe şeful său, care pleca la gară, spre a se refugia, i-a spus că de 20 ani aşteapta pe bolşevici, iar după această dată a făcut parte din batalionul de distrugere a oraşului Cetatea Albă, batalion care avea menirea să prindă spionii români şi să distrugă clădirile şi oraşul”.

Sfiridenco Andrei, din com. Chebabcea, jud. Cetatea Albă, „în vara anului 1940, când armatele române se retrăgeau din Basarabia, şi-a manifestat în public bucuria pentru venirea ruşilor şi a rupt portretele Familiei Regale, ce se aflau în localul primăriei, aducând, în acelaşi timp, ofense naţiunii române”.

Mihail Labuneţ, din satul Adameşti, jud. Cetatea Albă, „în iunie 1940, a primit cu mare bucurie trupele ruseşti, iar după această dată, ca funcţionar numit de ruşi, a făcut propagandă comunistă”.

Vasile Hagi, din com. Sadâc, jud. Cahul, „în timpul retragerii armatelor române din Basarabia, a dezbrăcat, cu forţa de vestoane trei soldaţi români, ce erau răzleţiţi de coloană”.

Gheorghe Corcodel, din com. Ulmu, jud. Lăpuşna, „ca şef al clubului comunist, numit de ruşi, îşi bătea joc de locuitori şi a făcut propagandă pentru regimul bolşevic, ponegrind în acelaşi timp poporul român”.

Radion Terzi, Timofte Haimana, Gavril Renchez şi Soltan Filip, toţi din com. Geamăna, jud. Tighina, „în calitatea lor de funcţionari ai regimului sovietic, au contribuit la deportarea bunilor români şi au făcut propagandă comunistă şi anti-religioasă”.

Mihail Iurcovschi, din com. Geamăna, jud. Tighina, „sub regimul sovietic a adus, în public, injurii Naţiunii Române”.

Zaharia Petre Moraru, din satul Cerna Mare, jud. Hotin, „sub regimul sovietic a ţinut cuvântări, prin care a proslăvit programul bolşevic, criticând, în acelaşi timp, Statul şi poporul român”.

Alexandru Litvin, din com. Stănileşti, jud. Hotin, „ca funcţionar al regimului sovietic, a făcut propagandă pentru ca locuitorii să se înscrie în colhoz şi a preamărit programul bolşevic, aducând, în acelaşi timp, ofense administraţiei româneşti”.

Simion Gruşetschi, din satul Gvăzdăuţi, com. Clocuşna, jud. Hotin, „la venirea bolşevicilor, i-a întâmpinat cu steag roşu şi flori, iar după această dată, fiind numit primar, a făcut dese adunări, cu care ocazie făcea propagandă comunistă şi aducea, în public, injurii Statului şi poporului român, a obligat populaţia română să se înscrie în colhoz, ameninţând-o cu deportarea, a denunţat pe bunii români, care au fost deportaţi, iar la începutul războiului, a forţat pe tinerii români să plece pe front ca voluntari în armata roşie”.

Neculai Mihail Apostol şi Vladimir Alexandru Litvineţ, ambii din com. Stănileşti, jud. Hotin, „fiind funcţionari sub regimul comunist, au făcut propagandă pentru sovietici, criticând şi ponegrind administraţia românească, şi au însărcinat pe bunii gospodari să se înscrie în colhoz, ameninţând cu deportarea pe acei ce refuzau să o facă”.

Grigore Michitiuc, din com. Secureni, jud. Hotin, „ca funcţionar al regimului sovietic, a silit populaţiunea română să se supună ordinelor sovieticilor, obligând-o să dea grâu şi sume mari pentru împrumutul armatei roşii, şi a ţinut cuvântări în public, prin care critica Statul Român, aducând ofense poporului român, iar în vara anului 1941 a ajutat trupele ruseşti, în retragere, procurând cai şi căruţe, luate prin vicleşug de la locuitori”.

Pastramă Vladimir şi Oleneac Teodor, ambii din com. Proscureni, jud. Bălţi, „sub regimul sovietic, fiind, într-o noapte, de pază, au prins 3 români, care vroiau să treacă fraudulos Prutul, în Vechiul Regat, şi i-au dat pe mâna autorităţilor ruseşti, tineri despre a căror soartă nu se ştie nimic”.

Iacob Lipovanciuc, din com. Ţăra, jud. Soroca, „ca preşedinte al sel-sovietului, a arestat şi predat, din proprie iniţiativă, organelor superioare ruseşti pe un locuitor român, care dezertase din armata roşie, nevrând să lupte împotriva fraţilor săi români”.

Mihai Ignat, din com. Bujoru, jud. Lăpuşna, „în timpul ocupaţiunii Basarabiei de către bolşevici, fiind pus perceptor al comunei sale, în afară de faptul că asuprea locuitorii români, cu ocaziunea strângerii dărilor, a luat cuvântul, la întrunirile comunale, sfătuind pe oameni să se înscrie în partidul comunist şi în colhozuri, arătând, între altele, că românii nu se vor mai reîntoarce, iar după reluarea Basarabiei de către armatele române, şi-a continuat activitatea, fapt pentru care a fost internat în lagăr”.

Ion T. Bogaci, din com. Drochia, jud. Soroca, „bucurându-se de încrederea N. C. V. D-ului, a fost numit interpret în cazurile când poliţia secretă rusă avea de interogat vreun român neştiutor al limbii ruseşti, şi, în această calitate, teroriza pe românii arestaţi, ameninţându-i cu revolverul, spre a-i determine să spună „adevărul”, şi a luat parte la împuşcarea a 7 români, arestaţi sub învinuirea că unii fac spionaj pentru români, iar alţii că au dezertat de pe front, nevoind să lupte împotriva fraţilor români”.

Tcaci Vasile Ştefan, din com. Resteu-Atache, jud. Hotin, „ca funcţionar al regimului sovietic, a asuprit populaţiunea română, contribuind chiar la deportarea unor persoane, şi a făcut mare propagandă pentru ea locuitorii să se înscrie în colhoz”.

Anton Procopenco, din com. Cobâlea, jud. Bălţi, „ca funcţionar al regimului sovietic, a făcut propagandă comunistă şi anti-religioasă, aducând, în acelaşi timp, ofense regimului românesc”.

Nicolae Darie, Dumitru Bucmârza, Afanase Tureac şi Vasile Arsenie, toţi din com. Mămăliga, jud. Hotin, „având locuinţele pe malul Prutului, au urmărit şi denunţat pe românii care încercau să treacă fraudulos frontiera în Vechiul Regat, români care au fost apoi împuşcaţi sau deportaţi”.

 

Monitorul Oficial, nr. 197 din 25 august 1942, pp. 7071, 7072 – BASARABIA:

 

Neburac Petre şi Sevţov Ştefan, ambii din com Răchitele, jud. Hotin, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au făcut propagandă comunistă, preamărind programul bolşevic şi batjocorind administraţia română, iar la începerea războiului, lăudând armata roşie şi răspândind ştiri tendenţioase”.

 

Monitorul Oficial, nr. 199 din 27 august 1942, pp. 7129-7131 – BASARABIA:

 

Cucerenco Alexei şi Condratiuc Olimpiada, ambii din com. Chiţcani, jud. Tighina, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au contribuit la deportarea românitor înstăriţi, a căror avere apoi au devastat-o, şi au vorbit în public împotriva Statului, aducând ofense guvernării româneşti”.

Nicolae Mihail Cuşnir, din com. Secureni, jud. Hotin, „a primit trupele ruseşti cu flori şi steaguri bolşevice, iar după această dată, a ţinut cuvântări, prin care aducea ofense armatei şi naţiunii române, a contribuit la arestarea şi deportarea foştilor funcţionari români, precum şi că a ridicat sumele de bani de la poştă, percepţie şi Banca populară, pe care le-a predat ruşilor”.

Zaharia Cazacu şi Chirică Comerzan, ambii din satul Mărgineni, jud. Bălţi, „fiind numiţi, de ruşi, membri în comitetul sătesc, au denunţat pe românii care nu se supuneau ordinelor autorităţilor sovietice şi au adus în public ofense poporului român, spunând, în acelaşi timp, că românii nu vor mai veni în Basarabia”.

Stanislav Prohniţchi, fost cu domiciliul în com. Pelenia, jud. Bălţi, „fiind secretarul comitetului sătesc, sub ruşi, s-a purtat rău cu populaţia din satul său, care-i compusă numai din români, persecutând şi ameninţând cu moartea şi deportarea pe locuitorii bogaţi, şi a criticat administraţiunea română, făcând totodată propagandă anti-religioasă”.

Simion Grigore Bezrodnai, din com. Serbinţi, jud. Hotin, „în calitatea sa de membru în comitetul sătesc, sub regimul bolşevic, s-a purtat rău cu populaţiunea română, luând averea bunilor gospodari, în folosul său, şi denunţând pe unii din ei că au legături cu românii”.

Vasile Ceaclă, din com. Hânceşti, jud. Lăpuşna, „este un vechi şi periculos comunist, activând încă din anul 1918, iar sub regimul bolşevic, fiind preşedinte al selsovietului, a persecutat elementul românesc, confiscându-le bunurile, şi a contribuit la deportarea celui mai bun gospodar din comuna sa”.

Batâr Constantin, Batâr Timofte, Daria Dani, din com. Marianca de Jos, Munteanu Pahomie, Munteanu Roman, Ţurcanu Vasile, Tulumar Alexandru, Becciu Gheorghe, din com. Feşteliţa, Sitnicenco Mihail şi Tcacenco Ioan I., din com. Leontina, jud.  Tighina, „ca funcţionari numiţi de ruşi, au făcut propagandă anti-românească ţi anti-religioasă, lăudând, în acelaşi timp, regimul bolşevic”.

Raţă Iustina, din com. Bulboaca, jud. Tighina, „fiind membră a consiliului comunal, sub sovietici, a desfăşurat o vie activitate, contribuind la deportarea mai multor locuitori români, făcând, în acelaşi timp, propagandă comunistă şi aducând, în public, injurii neamului şi ţării”.


Genealogiile înrădăcinate ale Cotiujenilor

 

– Petre, tu te-ai născut la Cotiujeni, întâiaşi dată, în timpul vieţii lui Cantemir şi a lui Neculce, pe la 1710-1720, într-o căsuţă de pe coasta domoală a râuşorului Vilia, în vecinătatea conacului boieresc. Tatăl tău cumpărase o moară veche pe apă, pe Vilia, înainte de heleşteiele boiereşti, ca să o transforme într-o presă de ulei. L-a ajutat pe serdarul Costea în construirea unei bisericuţe de lemn, pe partea cealaltă a parcului conacului, în 1750, iar serdarul, drept recunoştinţă, i-a poruncit preotului să treacă în condica parohială, la loc de cinste, numele feciorului tău, Ion, în condica parohială nou înfiinţată, în 1755, atunci când ţi s-a născut Ion. În sat, datorită ocupaţiei vi s-a spus, mai întâi, „oleinic”, adică „fabricant de olei”, iar după aceea, „oloier”.

 

– Nu, Oleinic e altă familie…

– Ca şi Olinic sau Olinici, care au aceeaşi rădăcină etimologică, dar eu nu mă refer decât la Petru, tatăl lui Ion, bunicul lui Artemie şi strămoşul lungului şir Vasile şi Ion din arborele genealogic al neamului tău.

 

Petrică Oloieru, în faţa casei în care a copilărit

 

În mintea mea, Cotiujenii, încă nevăzuţi, deja înseamnă o minunată livadă, cu înrădăcinări temeinice, în care numai crenguţele noi, frunzele şi fructele iau, în fiecare primăvară, alte întrupări. Dar Petrică Oloieru are o altă frământare: de unde am aflat eu, care nu am intrat vreodată în Basarabia, unde anume se află, din vremuri vechi, brazda baştinei neamului său? Avusese astfel de ezitări şi cu cântecele Zicălaşilor, dar când i-am pus dovezile veacurilor pe masă, nu a mai avut nimic de zis. Nu mai întâlnise recuperatori de străbuni şi de cântecele lor pierdute şi nu putea înţelege cum se face faptul că, în cercetare, nu se mai slujesc teme, ci cariere.

 

Maşina rulează încet spre culmea Lipcanilor, apoi pe platoul satelor Hlina, Beleavinţi şi Berlinţi, înainte de a coborî spre valea râuşorului Vilia, care încă îşi mai răsfaţă în soare câteva heleşteie lăsate în paragină şi, tocmai de aceea, de o sălbatică frumuseţe. Ştiu că, dincolo de pod, pe coasta din dreapta a văii Vilia, voi vedea casa în care au copilărit doi mari muzicieni români, Ion Oloieru, iniţial profesor de muzică la Colegiul din Briceni, acum acordeonist la „Rapsozii Botoşanilor”, şi Petru Oloieru de la Ansamblul „Ciprian Porumbescu”, Şcoala de Arte „Ion Irimescu” şi starostele şi sufletul „Zicălaşilor” din Suceava. Când trecem podul, am în faţă, dincolo de o minunată troiţă, un adevărat palat, refăcut, după gustul lui, de către noul proprietar, şi o imensitate de rai pământesc, în care mai poţi desluşi prin iarbă urmele desculţe ale copiilor de odinioară, Ion şi Petrică.

 

 

Visez locurile astea şi cele de pe stâncă în fiecare noapte, murmură Petrică, în vreme ce-mi arată, dintr-un zvâcnet al capului, temeliile vechilor castele boiereşti, numite ale lui Nemitz, după numele ultimilor boieri, unul, Alexandru, ajuns contra-amiral al Ţarului în Marea Neagră şi, apoi, amiral al flotei sovietice, singurul intelectual din guvernul lui Lenin, cum îl numea Onisifor Ghibu, care, întâlnindu-l la Moscova şi întrebându-l ce-i mai lipseşte, a răspuns grabnic şi fără ezitări: „Baştina, moşioara din Cotiujeni, în care am văzut lumina zilei”. Ştiam că, prin 1970, un Nemitz s-a întors în Cotiujeni, ca să moară acasă şi să fie înmormântat în cimitirul satului, într-o criptă de el durată, cu sprijinul servitorilor şi prietenilor lui de odinioară, soţii Ivan şi Maria Ganu. Actele administraţiei româneşti, din perioada interbelică, mă orientau spre Konrad Nemetz, feciorul lui Ferdinand, nepotul lui Ludovic (stabilit la Cotiujeni în 1764), întemeietorul unei industrii cu circuit comercial mondial, la Cotiujeni, sau de unul dintre feciorii acestuia, ceea ce numai din cimitirul satului puteam afla. Din câte ştiu, în Cotiujeni au rămas multe rubedenii mai îndepărtate ale polcovnicului ţarist de origine germană, nobil polon al blazonului „Biberstein” din Lublin, dar ei se numesc, de aproape un secol, Neamţu şi nici că le pasă de blazoanele la care ar fi îndreptăţiţi, deşi casele lor, aflate pe pământurile moşiei strămoşeşti, au în temelii pietre din ruinele conacelor de odinioară.

 

Doamna Maria Oloieru, mama lui Petrică

 

Pe mama lui Petrică, Doamna profesoară Maria Oloieru, născută Cebanu, în Transnistria, cică „bulgăroaică” după limba natală, deşi Cebanu este un nume străvechi de vlahi balcanici, o aflăm în vecini, în gospodăria familiei Victor şi Nina Kulikov, care se grăbeşte să scoată o masă afară şi rămâne dezamăgită când află că, mai întâi, noi trebuie să mergem pe la Căminul Cultural, pe la Primărie, Biserică şi cimitir, iar după aceea, pe stâncile dinspre satul lui Simca, întemeietor al vetrei Zimcăuţilor, Sincăuţilor, Săncăuţilor sau Stâncăuţilor, cum i s-a tot zis, prin adaptări de pronunţie, chiar şi după ce a dispărut pentru totdeauna, râuşorul Vilia, în acea vatră de dinainte de Descălecatul Moldovei, fiind acum marcajul graniţei dintre Moldova şi Ucraina, continuat, înspre Lucăceni, cu un şir de copaci, iar mai sus, înspre nord-vest, pe malul stâng, de un alt şir de copaci, care ascunde ţinutul şi mai nordic al Hotinului.

 

Petrică Oloieru şi Victor Kulikov; în spate, stupii şi căsuţa de tratament cu albine a lui Sergiu

 

În livadă, Sergiu, feciorul, care locuieşte la Briceni şi căruia Jana, tânăra lui nevastă, tocmai i-a dăruit un pruncuţ, se ocupă de stupi şi de căsuţa cochetă, cu stupi sub tăblia paturilor, în care aplică terapia cu zumzetul şi cu miresmele stupilor de albine. Un roi a evadat şi s-a prins ciorchine de bolta de viţă de vie din curte, dar nimeni nu intră în panică, nici măcar dulăul cât o mănuşă, din pricina tinereţii, şi care e legat bine într-un lanţ subţire, ca să nu mai dea năvală printre puii de curcă, de găină sau de pichere, care se înşiruiesc dominatori şi curioşi prin minunata gospodărie, dominată de rodiri şi de flori, într-o dezlănţuire teribilă de culori, de tăcere şi de inefabil.

 

La Căminul Cultural, îi întâlnim pe Valentin Druţac, directorul instituţiei, şi pe Dumitru Druţac, părintele violonistului Dorin Druţac de la „Lăutarii” lui Botgros, şi bunicul lui Dan Iulian Druţac, Bursier al Reginei Angliei pentru înalte studii de vioară, cu folosinţă gratuită a unei viori „Stradivarius”, care face parte din patrimoniul Coroanei Marii Britanii. Dar timpul ne ia, ne duce şi ne aduce, aşa că şi minunatele bucate ale doamnei Olga Druţac trebuie să mai aştepte, mai ales că încă nu ştiu ce pierd: cei mai buni cartofi cu mărar şi ceapă din câţi am mâncat de-a lungul întregii mele vieţi. Dacă îmi vor ieşi, am să răspândesc reţeta şi în Suceava.

 

 

Primarul Mihai Ursu, aflat la al patrule mandat, mi-a mers la suflet încă de la prima strângere de mână. Are o privire caldă, cu care te încadrează dezarmant de sincer, şi un talent narativ pe care doar la Vasile Blendea şi la George Parascan l-am mai întâlnit. Îmi spune o poveste despre cimitirele din Gruzia, în care, pe pietrele mormântale, după numele răposatului şi anii celor două naşteri, se precizează: „nu a trăit” sau „a trăit un an”. Puţini sunt cei care „au trăit cinci ani”, adică au lăsat după ei gospodării frumoase, copii cu cariere admirabile, fapte comunitare demne de ţinut minte, deci trăiri adevărate şi de netăgăduit. Fiind bun prieten cu primarul Pavel şi cu secretarul Mihai Chiriac din Dumbrăvenii Sucevei, primarul Cotiujenilor îmi spune că, după ce a văzut Dumbrăvenii, a concluzionat că el nu a trăit încă deloc. Nu are dreptate, pentru că şcoala, grădiniţa, spitalul comunal, căminul cultural, locurile de joacă şi de practicare a sportului, precum şi toate celelalte edificii publice, excelent întreţinute şi renovate, îmi probează că a trăit şi trăieşte din plin. Mă îndatorează cu un pix, pentru că pe al meu l-am pierdut, luându-mi note, şi îmi promite încă unul, pentru finalul lunii septembrie, când voi merge la Cotiujeni cu monografia satului, cu „Cântecele pierdute ale Basarabiei”, cu o expoziţie de veche şi neştiută iconografie basarabeană şi cu un concert „Zicălaşii”. În schimbul celor două pixuri, am cedat drepturile de autor pentru monografie Primăriei Cotiujenilor, pentru că eu conştientizez faptul că despre contemporaneitatea comunei nu voi putea scrie exhaustiv şi va trebui să o facă un altul, poate dintre copiii de astăzi, pe care trebuie să-l îndreptăţesc, încă de pe acum, să folosească gratuit cercetările şi naraţiunile mele.

 

 

Primarul Mihai Ursu avea de mers la o nuntă, în Briceni, dar s-a întors din drum, aflând că noi ne aflăm în Cotiujeni, iar asta e diferenţa dintre domnia sa şi făloşii primari ai judeţului Suceava, nevolnice efemeride de o clipită, care se cred creatorii luminii cosmice.

 

 

Biserica satului, durată în 1902 şi renovată de curând, după ce, în vremea bolşevismului, zidirea aflată sub patronajul Maicii Domnului a fost folosită ca depozit, e o construcţie frumoasă, în ciuda înzorzonărilor abundente, şi a varului gros care acoperă inscripţii vechi, şi pe crucile preoţilor, adăpostiţi în curte, şi pe cele mărunte, ale oamenilor de odinioară, încă păstrate în cimitir, dar copleşite cu vopsea albă, care umple şanţurile buchiilor cioplite în trecute vremuri. Dacă nu ar fi colecţiile de documente vechi, nimic nu ai putea afla din muţenia cimitirului, unde, ca peste tot în ţinuturile cu români, chiar şi morţii cred că omenirea începe cu ei şi nu cu rădăcinile care dau trăinicie roditoarei livezi.

 

Din punctul meu de vedere, înrădăcinarea, adică temeinicul de sub vorba în vânt a patriotismului, nu se probează, ci se constată. În 1852, lăutarul basarabean Gheorghe Lemiş, evreu de origine, a ales să fie aruncat în Prut, decât să cânte muzică rusească, el ştiind, pentru că studiase la Conservatorul din Krakowia, că muzica românilor este sacră, pentru că se trage din ceremoniile civilizaţiei boreale. Prin 1970, un descendent al nobililor Nemetz, a părăsit Viena şi a revenit la Cotiujeni, ca să-şi aştepte moartea şi să se înmormânteze în ţărâna sfântă a satului în care îşi are rădăcinile. Văd că şi acum, în cererile de dobândire a cetăţeniei române, doar tinerii din Cotiujeni optează pentru cetăţenie dublă, din dorinţa de a se întoarce cândva pe meleagurile copilăriei, pentru totdeauna.

 

 

Ştiam legenda germanului care a vrut să moară pe pământul natal, stăpânit de Uniunea Sovietică, şi pentru doream proba verităţii, mormântul lui devenise una dintre primele mele ţinte. Şi am aflat că moldoveanul acela cu sânge german s-a numit Mihai, fiul lui Konrad Nemitz, care s-a născut la 1 iulie 1891, la Cotiujeni, şi a păşit în veşnicie, din Cotiujeni, în 14 februarie 1981, după ce a trăit, vreme de vreun deceniu final, în casa prietenilor şi servitorilor lui de odinioară, înhumaţi în aceeaşi criptă, Ivan sau Ion al lui Mihai Ganu, născut în 14 aprilie 1923 şi plecat în veşnicie în 7 martie 1923, şi nevasta lui, Maria, născută în 3 octombrie 1925 şi „despărţită” de lume în 15 septembrie 2006. De-a stânga şi de-a dreapta,  sunt plăcile de marmură neagră, în care sunt săpate numele „Nemiţilor” rămaşi pentru totdeauna în Cotiujeni: Ludvig, fiul lui Karol (1800-1866), Ludvig, fiul Ludvig (1864-1866), Ştefania, soţia lui Ferdinand (1828-1882), Ernest, fiul lui Ferdinand (1860-1892); iar în dreapta: Ferdinand, fiul lui Ludvig (1823-1895), Nicolai, fiul lui Konrad (1895-1902), Maria, fata lui Ivan (1908-1981).

 

 

Maria Ivanovna Nemitz, deci soţia, cu 17 ani mai tânără, a lui Mihai Nemitz, deci o poveste de tulburătoare de dragoste, cu doar două perspective în timp: fie şi-a însoţit soţul în Occident, dar şi la întoarcerea pe brazdele natale, fie a rămas pierdută prin imperiul sovietic, până ce Mihai s-a întors pentru a trăi şi finalul tulburătoarei lor poveşti de dragoste. Eu înclin să cred în a doua perspectivă, pentru că dacă Mihai Nemetz ar fi avut-o pe Maria lângă el, în Viena, nu cred că ar fi venit împreună pentru a trăi zece ani într-un imperiu cenuşiu şi sângeros. Mi se pare plauzibil că, după negocieri nereuşite de întregire a familiei în spaţiul german, Mihail Nemitz a preferat să vină în Uniunea Sovietică, pentru a-şi regăsi dragostea vieţii, şi s-a stabilit la Cotiujeni pentru că el îşi avea rădăcinile aici, iar ea, măcar în apropiere, dacă nu cumva tot în Cotiujeni.

 

 

Într-un colţ al cimitirului, dintotdeauna al neamului Oloieru îl întâlnesc pe tatăl lui Petrică, domnul inginer constructor Vasile al lui Ion Oloieru, un bărbat frumos şi demn, care a preferat chiar şi rarele marginalizări din viaţă, provocate de refuzul sistematic de a se înscrie în partidul bolşevic. A fost un om îndrăgostit de spiritul viu al românilor, care ştia pe de rost toată opera lui George Topârceanu, dar şi fabulele basarabeanului Alecu Donici, şi, datorită acestor preferinţe, orientate spre partea luminoasă a spiritualităţii omeneşti, l-a convins pe fiul lui, Petru, care intenţiona să facă o facultate economică, după finalizarea studiilor la Colegiul de Muzică din Briceni, să plece la Chişinău, ca să-şi continue studiile muzicale, la zi, nu la fără frecvenţă, printr-o simplă şi scurtă pildă: „Şi ciocârlia, şi vrabia au studii muzicale: ciocârlia la zi, iar vrabia la fără frecvenţă”.

 

 

Părinţii muzicienilor Ion şi Petru Oloieru au fost şi au rămas personalităţi superbe ale Cotiujenilor, cărora o puzderie de fii spirituali, adică fini de botez şi de cununie, le păstrează cu afecţiune memoria. Doamna Maria Oloieru încă mai intră în curţile localnicilor, cărora le-a fost şi profesor, cu dezinvoltura unei mame, obişnuită să tot culeagă fructele vocaţiei sale materne. O lăsăm în faţa porţii deschise ale unei astfel de gospodării şi urcăm pe stâncile dinspre dispărutul Săncăuţi, ca să fotografiem panorame, din care să alegem una pentru coperta apropiatei monografii tipărite. Fir-al ele de bătrâneţi, mereu este nevoie să mă sprijin de braţul lui Petrică, mai ales că port nişte pantofi din piele întoarsă, cu tălpi capricioase, şi nu muşamalele mele de fiecare zi. Nici şapca „Bucovina Rock Castle” nu mi-am luat-o, pentru că e mai zdrenţuită şi decât mine şi nu pot risca să nu mai prindă încă o ediţie, probabil ultima pe care o mai fac eu, pentru că autorităţile sucevene abia aşteaptă să scape şi de mine, şi de „Bucovina Rock Castle”. Altfel, adică diametral, stă povestea cu tinerii, dar care politician de tip „după noi potopul” se mai gândeşte la tineri?

 

 

Am mai trăit senzaţia de „acoperiş al lumii” doar în munţii Vrancei şi nu mă aşteptam să o regăsesc pe stâncile Cotiujenilor, chiar dacă înălţimea aceasta, cu o peşteră uitată şi cu rol de Ma Go Ra, în vremurile primordiale, domină zările cu atâta măreţie încât şi Cerul se pleacă protector asupra lor. Dacă întinzi palmele, poţi lua cerul în mâinile tale şi să-l duci numai acolo unde este dragoste şi nevoie de el. Petrică tace, i s-au încleştat fălcile în faţa mormântului tatălui său, şi abia apucă să-mi murmure, din nou, ceea ce îmi spusese în faţa casei copilăriei sale: „În fiecare noapte visez acest loc”. Îl cred, pentru că, de două nopţi, îl visez şi eu.

 

 

La masa de pe verandă al casei soţilor Valentin şi Olga Druţac mă aşez ca la mine acasă, înconjurat de membrii familiei mele. Mi-i sufletul slobod şi în siguranţă, iar bucatele de pe masă, menite unei zile obişnuite, mă uluiesc: iepure de casă la cuptor, peşte fript în făină de grâu şi ou, cartofi noi, unduiţi în ceapă şi mărar, salată şi compot din sezonul grădinii proprii. Oamenii mănâncă bine, pentru că fără mâncare săţioasă nu poţi munci pământul. În jos, înspre Vilia, se răsfaţă o splendidă grădină cu de toate şi pomet şi vie atât cât să îndulcească şi să îndestuleze casa omului. Cum nu beau nici un fel de alcool, nu servesc nici gazdele, mulţumindu-se cu compotul de zmeură proaspăt, care e un fel de suc de fructe răcoritor şi parfumat, de reţeta căruia va trebui să mă interesez. Simt că aş putea rămâne în această casă până la sfârşitul timpului meu, fără să mă înstrăinez şi fără ca frăţietatea gazdelor să se sleiască, dar trebuie să plecăm, pentru că doamna Maria Oloieru are 81  de ani şi peste 120 de kilometri până la noul ei „acasă”, în Suceava. Mergem, deci, să luăm bagajele, după ce sărut mâna doamnei Nina cu netrucată afecţiune şi strâng puternic mâna de frate regăsit a lui Mitea Mitruţ Druţac, fericitul bunic al unui tânăr bursier al Reginei Angliei.

 

Nina şi Jana Kulikov

 

Familia Kulikov ne aşteaptă cu masa întinsă şi, panicat, eu îi cer Janei, o cană cu apă de fântână, iar nora Kulikovilor, care pusese puţin surprinsă că nici nu mă uit la băuturile răcoritoare scumpe de pe masă, îmi aduce apa vie, de care aveam multă nevoie. Există un cult al apei vii la Cotiujeni, pe care doar la Baia, în prima capitală a Moldovei, l-am mai întâlnit: înainte de a se dura o nouă gospodărie, pe locul durat se sapă o fântână şi, dacă apa e vie, se clădeşte casa şi se durează gospodăria. Doamna Nina mestecă de zor o salată proaspătă, din care nu am mai gustat vreodată, în vreme ce Victor ne îndeamnă să dăm năvală asupra bucatelor. Gust din brânzeturi şi realizez că dincoace de Prut nu se mai fac astfel de delicateţi, gust şi din salată, dar uit să întreb de reţetă, din pricina oboselii. Sergiu a liniştit albinele fugare, din pricina prea multor „regine”, aşa că poate pleca la Briceni, „la copil şi la nevastă”, cum zice un frumos cântec al lui Ion Vidu, devenit folclor pentru ignoranţă, deci pentru cei care îl practică, iubindu-l, cică, la fel de mult ca lupul mielul. Victor Kulikov, şofer pe TIR la o firmă privată, îmi povesteşte despre călătoriile lui în lungul şi în latul Europei. Prin România a trecut, de curând, pe itinerariul Cluj-Braşov-Bucureşti.

 

 

Petrică Oloieru ţine să-mi arate şi Bricenii, târg interesant, cu blocuri spre periferie şi cu toate construcţiile vechi intacte, multe dintre ele şi renovate. Văd sediul albastru al Colegiului de muzică, cumpăr dulciuri produse în Moldova, ca să le asigur „Bucuria” nepoţilor, pe care ăi voi întâlni curând, la „Bucovina Acoustic Park”, optând pentru alegerile lui Petrică Oloieru, care nu se poate juca de-a cumpărăturile pentru „ce mi-ai adus bun”, cu care îl întâmpină, de fiecare dată, Annamaria. Apoi pornim spre casă, trecând prin vămile pustiei de peste Prut, în care funcţionarii, poliţişti de frontieră sau vameşi, au o înnăscută cumsecădenie, pe care şi-o manifestă prietenos în beneficiul drumeţilor.

Colajul panoramei Cotiujenilor

 

 


Cu Grigore Vieru, Arhanghelul Limbii Române

Ieri, odată cu revărsatul zorilor, m-am trezit şi am scris o închinare lui Grigore Vieru. Îl vedeam cum de descătuşează de umbrele nopţii şi mă îndeamnă la taclale. Am scris, am prelins, picătură cu picătură, tot ce aveam în suflet peste necuprinsul paginii albe, apo am coborât în stradă, ca să-l aştept pe muzicianul Petru Oloieru, care, pentru că mergea să-şi aducă mama de la Cotiujeni, m-a invitat să-l însoţesc, prilej cu care să-i cunosc şi satul natal, căruia i-am dedicat, în orb, adică numai pe documente, o lucrare monografică, pe care o voi revizui şi finaliza în câteva zile.

 

În stradă, am întâlnit o ziaristă, care grăbea spre biserică, pentru că e mare sărbătoare, la noi, la români, Moşii de Vară, închinată „giganţilor” din mitologia elenilor („titanii” au fost întemniţaţi în Tartar, în ţara Tărtăriei, adică în Ardeal), pe care noi îi sărbătorim drept Blajini sau Rahmani (nume din care s-a zămislit cuvântul „Brahmani” şi care a produs, de-a lungul veacurilor, mai dispute între mahomedani, care au crezut că „Er Rahman” ar însemna un alt Dumnezeu şi nu doar o calitate a lui Alah, „Cel Îndurător”, adică blajin). Blajinii încă mai supravieţuiesc ritualic prin Haţeg şi prin Gorj, ba chiar şi prin Banat şi Făgăraş, prin datina „piţărăilor”, de la Pytr sau Pytar, adică tată primordial şi, sinonimic, „cel care aduce pâinea acasă”, şi, cum ştiu că nimic nu-i întâmplător pe lumea aceasta, că nu există eresuri, ci doar incapacităţi metafizice ale minţii noastre de a mai înţelege – după cum susţinea şi René Guénon, am luat întâmplarea acestei prime călătorii în Basarabia drept un semn bun.

 

 

Şi iarăşi l-am zărit pe Grigore Vieru, Arhanghelul Limbii Române, înclinând aprobator din cap, şi-atunci am ştiut că, dacă voi trece Prutul, imediat după ce voi desluşi privirile tânjitoare ale adolescentului Grigore Vieru spre pământul sacru pentru el al aşezării Rădăuţi-Prut, va trebui să merg la Pererita. Pentru că fratele meu Grigore Vieru mă aşteaptă, ştiind că i-am promis, pe Oadeci, lângă Cer, că o să vin, atunci când mă vor lăsa să trec Prutul doar cu cartea de identitate în buzunar. Martori ai acelei promisiuni au fost Vasile Ilie, ulterior prefect şi vicepreşedinte al judeţului, dar, şi mai important, omul „pe cuvântul căruia se pot dura biserici” – cum obişnuia să spună Ion Grămadă, savurosul iubitor de spirit şi publicist Mihai Burduja şi fecioraşul meu, pe atunci de doar cinci anişori, Andrei Teodor – cum obişnuia să-i spună Grigore lui Andi, neacceptând diminutivele, care, în Basarabia, l-au transformat pe un Teodor în… Fedea. Mie nu mi se părea grav şi chiar mă surprindea chestia aceasta, pe care o consideram puerilă, pentru că Grigore agrea să-i spun Grig, deci să folosesc un diminutiv, el utilizând, ca apelativ pentru toţi românii şi mai ales pentru cei care-şi picurau sufletele prin degete un invariabil „frate Cutare”.

 

 

În Vamă, la Lipcani, într-un zvâcnet al ierbii proaspăt cosită, pe stânca râpoasă de deasupra malului stâng al Prutului, l-am zărit pe Grigore privind spre dincolo, spre stânca de pe malul drept, pe care a fost durată în lemn una dintre cele mai frumoase şi mai surprinzătoare bisericuţe tradiţionale moldoveneşti, „Casă a Domnului” bună şi primitoare,şi  nicidecum palat care să-i nisipeze sufletul, cum se întâmplă în înstrăinatele de inimi construcţii religioase de mai târziu.

 

 

Ca să ajungi la Pererita, ai de străbătut, printre coloanele cosmice ale nucilor de lângă drum, un codru secular de stejar şi fag, întrerupt, ici-acolo, de sate frumoase, toate cu statut de comună, doar la Slobozia Şirăuţilor, de după Şirăuţi, beneficiind de o şosea bună şi temeinică. La Pererita nu sunt indicatoare, care să te orienteze spre Casa-Muzeu „Grigore Vieru”, dar localnicii te dumiresc binevoitor, încă de la intrarea în comună: „Prima uliţă, pe dreapta, până dă în uliţa casei cu gard albastru, iar de acolo, la stânga, şi îndată ajungi. Şi o recunoşti după renovările care au transformat-o în muzeu, multe dintre ele artificioase şi de gust îndoielnic, încât doar arborii seculari din curte şi din grădină, care privesc, peste vadul Prutului, spre Miorcanii lui Ion Pillat, poet faţă de care Grigore Vieru trăia un fel de descendenţă a spiritului, o moştenire vie şi tulburătoare.  Bustul urât, amplasat pe un soclu pitic, în capătul curţii, îmi arată un Grigore Vieru chinuit şi care nu are fir din lumina care îi desluşea chipul, sufletul şi opera. Doar în foişor întâlnesc o icoană-vitraliu, minunată ca idee, dar amatoristic până la naivitate pictată: Grigore Vierul, Arhanghel al Limbii Române, purtând ca herb pe scut coperta uneia dintre cărţile lui. În rest, tot felul, de panouri cu citate naţionaliste, inclusiv din Iorga, şi o cutremurătoare absenţă a lui Grigore Vieru. Intrasem în ograda lui cu şapca în mână, ca la închinăciune, şi doar casa în care a crescut, un adevărat monument de adevărată artă moldovenească, mi-l arată şi pe Grigore încă aură, încă viu, fremătând de măreţia Domnului Limbii Române, dogmă prin care Vieru desluşea un nu un voievod, ci un Dumnezeu al spiritualităţii noastre. Iar casa părinţilor lui este Casa acestui Dumnezeu, vegheată de curajosul Arhanghel, care avea caracteristicile unui lujer de floare: fragilitate, longilinitate, lumină.

 

 

– Nu credeţi că am fi datori să facem o subscripţie publică pentru un bust al lui Grigore Vieru la Suceava?, mă întreabă, pe neaşteptate, muzicianul Pentru Oloieru, parcă citindu-mi gândurile, în care, alături de spiritul pururi viu al lui Grigore Vierul, mi se arată şi aura Sofiei Vicoveanca, probabil singurul bucovinean care i-a trăit opera până la mistuire.

 

Când l-am cunoscut, Grigore Vieru era marcat de un atac dur, al unui imbecil din Bucureşti, care, fără să fi scris vreodată o poezie, tocmai se proţăpea drept mare diriguitor al Scrisului Românesc şi, din această postură de satrap literar, tocmai îl proclamase pe Grigore Vieru drept „păşunist”. Îi ştiam bine evoluţia lirică, începând de la poemele moderne, cumva optzeciste, cu care debutase în presa literară românească, şi terminând cu minunatele poeme psaltice risipite pe calea întregii sale vieţi. Pe atunci, făceam „NordPress”, împreună cu fraţii Gheorghe, Vasilică şi Ioan Iftodi, într-o redacţie în care activau sau colaborau Constantin Hrehor, Constantin Severin, Adrian Bocancea, Romulus Nicolae, Tiberiu Avram, Doru Popovici, Tina Onighi, Vichenti Cosma, Cristian Ohrim, Vali Adomnicăi, Doina Angelescu-Boghian, Mugur Geo, Mihai Burduja, Pamfil Horodnic, Constantin Papuc şi alţi oameni născuţi cu vocaţia scrisului, şi pentru că Grigore Vieru ni s-a spovedit public, precum în obştile creştine ale primelor două veacuri, am deschis una dintre cărţile lui şi am început să citesc poemele, cu voce tare, conform metricii impuse şi de punctuaţie, iar când am terminat de citit vreo zece poezii, am ridicat ochii şi l-am privit întrebător:

– Ai dreptate, frate Ioane, e o poezie modernă. Nicidecum „păşunistă”…

– Incantaţiile tale publice o copleşesc într-atât, încât oamenii îţi ascultă sufletul şi îi ignoră, instinctual, mesajul.

 

 

Încă mai am cartea aceea prin bibliotecă, aşezată, atunci, în rafturile lăsate pustii, după ce i-am dăruit lui Grigore peste o sută de cărţi, la care nu a avut niciodată acces şi pe care premeditările duşmănoase sau doar inconştiente le spulberă, inclusiv prin programele şcolare, în care opera lui Eminescu este din ce în ce mai marginalizată şi niciodată inclusă în examenele obligatorii. Ba au mai apărut şi tot felul de profesoraşi, inclusiv universitari, care impun tinerilor „teze” despre „exagerările” în interpretarea operei „Domnului Limbii Române”, cel fără de care nu ar fi fost nimic şi nici nu va mai fi, după ce va fi îmbrâncit în ignoranţa noastră tradiţională. Şi-atunci, dacă avem obrăznicia exponenţială de a anihila învăţătura Domnului Limbii Române, ce se va întâmpla cu opera şi memoria Arhanghelului Limbii Noastre, Grigore Vieru?

 

 

Casele memoriale nu mai înseamnă mare lucru în contemporaneitatea românească; doar dacă sunt vestite, anual, printr-un festival literar, dedicat organizatorilor, sub pretextul operei celui care a durat în zidirea identităţii româneşti, casele acelea îşi semnalează existenţa, dar fără încărcătură emoţională, fără înfrigurarea de odinioară a atingerii „teiului lui Eminescu”, de pildă. La Târgu Mureş, faţă în faţă cu statuia lui Eminescu, pleacă luminos fruntea de bronz Grigore Vieru. La Pererita, doar casa (nu şi grajdul transformat în casă), Prutul şi Miorcanii din zare creionează sufletul şi personalitatea lui Grigore Vieru. Memoria lui este acaparată şi falsificată de necunoscători, toţi veniţi din România, ca să se joace, la Pererita, de-a Grigore Vieru. Şi totuşi, între Pământ şi Ceruri, Grigore Vieru există. Spun asta, după ce l-am revăzut.

 


1901: Măcelărirea românilor în Basarabia!

 

Apelurile deznădăjduite ale tinerimii culte şi lumii savante din Rusia, adresate Europei, pentru a ridica glasul contra ororilor cărora le-au căzut victime cei mai generoşi dintre martirii pentru libertatea constituţională în Rusia, n-au găsit în România decât o prudentă, prea prudentă şi rezervată aprobare.

 

România, ţară liberală, dar mică şi dornica de bune relaţiuni cu toate statele, a ascultat mai presus de toate raţiunea politică şi s-a mărginit a arăta, fără manifestaţiuni publice, simpatia sa pentru victimele ideilor liberale din Rusia,

 

Azi însă nu mai putem păstra aceeaşi rezervă. Azi, rezerva ar fi crimă!

 

Kurt Hielscher: Roumanie Leuşeni, în Basarabia

 

Sute de ţărani români din Basarabia – sânge din sângele nostru, trup din trupul sfâşiat al României – au fost groaznic schingiuiţi, mutilaţi, după ce au ajuns muritori de foame. Umanitatea, orice simţ de dreptate, mila chiar pentru nişte muritori de foame, totul a fost călcat în picioare, în satele Trifoneşti, Frumishki (Frumuşica) şi Sevirevo din Basarabia.

 

Caii cazacilor s-au întors stropiţi de sângele ţăranilor români. 14 din aceştia au fost despărţiţi de femei şi copii, aruncaţi în temniţe şi, ca mâine, vor porni: Pohod na Sibir!

 

Ţăranii români, exploataţi câineşte, rămaşi fără petec de pământ în frumoasa lor Basarabie, au cerut un singur drept: acela de a emigra; au cerut paşapoarte spre a lua calea pribegiei, doar vor găsi un codru de pâine, să aline foamea lor, a nevestelor şi copiilor!

 

 

În locul paşapoartelor, au venit cazacii şi s-au aruncat asupra a 600 de ţărani români dezarmaţi, măcelărindu-i, fugărindu-i şi aducându-i la aşa disperare că mulţi şi-au găsit odihnii morţii în pâraiele din jurul salelor.

 

Care suflet de român nu va simţi trebuinţa de a face drum liber indignării împo­triva unor asemenea orori?

 

Dacă am ridicat glasul în contra nesocotirii drepturilor naţionale şi culturale ale românilor din alte ţări subjugate,fcu cât mai mult se cade să ridicăm azi glasul în contra cumplitelor suferinţe ale românilor din Basarabia şi să denunţăm Europei civilizate oro­rile ale cărora victime sunt fraţii noştri de acolo?

 

 

Voim să avem nădejde că întreaga presă românească, tinerimea, instituţiunile naţio­nale pentru apărarea românilor subjugaţi, precum şi întreaga noastră opinie publică se vor trezi la strigătul de durere al ţăranilor români din Basarabia şi vor face să se audă în Europa protestul României libere contra ororilor ce se desfăşoară dincolo de Prut / Adevărul (Adevărul, XVI, No. 4253, Sâmbătă 2 iunie 1901).


VIDEO: Reînvierea Cântecelor pierdute ale Basarabiei

De un an şi mai bine caut, prin bibliotecile naţionale din Franţa, Austria, Anglia, Turcia, România şi prin Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii, partituri ale cântecelor de odinioară ale Basarabiei, dar nu am găsit, pentru durata 1700-1890, decât 120 de partituri, dintre care profesorul şi muzicianul sucevean Petru Oloieru, cu baştina în Cotiujenii Hotinului, a ales două două seturi de câte 30 de cântece, pe care “Zicălaşii” le-au reînviat în câte două concerte ale fiecărui set melodic, fonotecate video. Pentru celelalte poate că vom găsi timp de fonotecare audio simplă (vioară-ţambal).

Sărbătorirea Basarabiei prin cântecele ei înseamnă, pentru zicălaşii Ion Drăguşanul, Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru şi Ionuţ Chitic, mai mult decât o îndatorare a sufletului: o închinăciune pe treptele templului neamului, conştient de sine, în Basarabia, mai mult decât oriunde altundeva.

*

*

*

*

*


Pagina 1 din 612345...Ultima »