Obiceiuri de iarnă 2018 | Dragusanul.ro

Obiceiul de iarnă, un act de eroism obştesc

În general obiceiurile, păstrate în lumea satelor de milenii, sunt pe cale să fie definitiv măturate de către impostorii care, cum l-au prins pe bunul Dumnezeu pe poalele mantiei, ajungând primari, cum dau de pereţi cu toţi artiştii înnăscuţi, care respiră prin obştile lor, pentru a înscăuna, drept directori ai căminelor de nunţi, cumetrii şi praznice, ba o rubedenie, ba un lipitor de afişe. Primari care durează pentru spiritualitatea satelor pe care le conduc sunt puţini: Gheaţă – la Botoşana, Violeta Ţăran – la Berchişeşti, Loghin Saviuc – la Calafindeşti şi poate că încă unul, doi. De regulă, obiceiurile supravieţuiesc în şcoli generale cu dascăli minunaţi, precum Zvoriştea sau Hănţeşti, sau prin sate în care există, izgonit din căminul cultural pe care l-a luminat timp de o viaţă, câte un mare inimos. La Mălini, unde exista cea mai tulburătoare “Capră” din ţară, chiciul de tip sovietic deja pătrunde vijelios, deşi o a doua trupă, formată majoritar din tineri, pare să mai conserve câte ceva din ceea ce au avut, deşi urşii pestriţi au pătruns şi acolo ca cioburile între străchini. Nu ştiu din ce pricină se duc pe apa sâmbetei obiceiurile vechi ale Mălinilor şi nici nu prea contează. Contează doar că, aşa cum obişnuiesc să-l tot tachinez pe preşedintele Gheorghe Flutur, ceea ce a rezistat, timp de două milenii, în faţa asalturilor migratorilor, va dispărea definitiv în doar două mandate ale domniei sale şi ale lui Călin Brăteanu.

Şi nu e de glumit, chiar dacă nu mă pot abţine. Astăzi, de pildă, pentru că mă dureau cumplit picioarele, i-am întrebat pe toţi liderii culturali judeţeni de ce se cheamă formaţia din Volovăţ “Valea Uţei”. “Pentru că aşa scrie pe pancardă!”, m-a lămurit unul dintre ei. “Pentru că aşa se cheamă pârâul din sat”. De Zeiţa Vetrei, Uţa, care îl întâmpinase pe Dragoş Vodă la Olovăţ nu auzise nimeni dintre bravii noştri cârmuitori culturali, deşi îndeasă tradiţiile (legendele) lui Simion Florea Marian în biografiile de concurs de te doare mintea. Dar ce contează biografiile, când în cultură nu ai nevoie de aptitudini creatoare, ci de slugărnicie, încuscriri şi hărnicie de lipitoare în electorale!

*


Splendide obiceiuri, nimic din Datină!

Nici prin gând să-i mai treacă românului că urătura (de la latinescul “aratrum”, echivalentul pentru celticul “plug”) nu înseamnă ceea ce vede: boi la plug şi urarea care să-i aducă “o covată de cârnaţi”, “o trăistuţă cu slănină” şi băutură cât încape. Nimeni nu i-a mai explicat, vreodată, că “gloria” de a fi arat primul îi aparţine Soarelui (Ossiris sau Ostrea Novac Jidovul – în mitologia noastră), care avea trei feciori cosmici, pe Lipoxais, Apoxais şi Galaxis, Lipoxais însemnând şi Plug-de-Aur, dar şi pământ arat, şi plugar, Lipoxaix – Jug-de-Aur, dar şi boi înjugaţi, şi crescător de vite, iar Galaxis – Proţap-de-Aur, dar şi… cel care fură vite. Chestia asta se ştie, în lumea largă, de la Herodot şi Strabon, încoace, până la sumeorologul rus Serghei V. Rjabchikov.

Soarele-Timp (Badica Troian – înţeleptul slujitor al Soarelui, în greaca veche), care ară cu 12… luni, asigurând fertilitatea, s-a transformat şi la noi, românii, într-un bogătoi de gospodar, care ară cu 12 boi, dar aduce pe esplanadă doar 2, ceilalţi 10 fiind trimişi de poporul elector în Camera Deputaţilor. Constelaţia Mamă, Ursa Mare, cinstită prin acelaşi ritual (splendid reproduc ritualul ancestral feciorii din Mihoveni, Bosanci şi Preuteşti) în toate ţările emisferei nordice, până la populaţia Aynu din Extremul Orient, lunecă în derizoriul îndeletnicirii ţiganilor ursari de odinioară, Capricornul (cerbul, capra) mai este celebrat inteligent la Corlata (era şi la Mălini, dar şi-a băgat dracul coada, ca să-i transforme pe mălineni în carnavalişti pentru Rio de Janeiro), iar căiuţii, prin care, prin simbolul lui Marte, sunt onoraţi muntenii, drept întemeietori ai poeziei, muzicii, dansurilor, ceremoniilor totemice, misterelor şi, ulterior, religiilor, se transformă într-un cow-boysm dezgustător, prin implanturi de circăreală ucraineană şi basarabeană.

În nordul Bucovinei, deşi ucrainenii au avut complementarităţi întregitoare ale Datinii noastre comune, s-a pierdut totul. La fel şi în Basarabia. Ştiu oamenii câte o priceasnă, pe care o scot din biserică, pentru a o răspândi pravoslavnic în largul lumii – iar un larg al lumii mai generos decât Suceava nu există. Formaţiile săteşti din judeţul Suceava, cu performanţe îndătinate în obiceiuri de iarnă (nu şi în Datină, pentru că a-l căuta pe Dumnezeu-Timpul de testicole nu înseamnă Datină!), şi care păstrează instinctual, după regula lui “aşa am apucat”, consistenţe serioase ale datului primordial, sunt îmbrâncite de respectul oficialilor faţă de nişte penibilităţi ale unor cetăţeni de prin Oprişeni şi de prin Herţa, care scot la iveală un trupete OMON, făcând instrucţie cu nişte cow-boys cu insigne de şerif la pălării. Cei din nordul Basarabiei, îmblăniţi în alendelonuri, fac un şlaier cu măşti, fără să fi auzit vreodată că dansuruile cu măşti sunt dansuri cu strigături, cu descendenţă căluşărească, pe care nu ai voie să le maimuţăreşti nici dacă dai în mintea copiilor.

În contrapondere, dar pe fugă, de nu aveai vreme să le fotografiezi, au venit bandele de urători din judeţul Suceava, toate aproape ireproşabile şi prin costumaţii, şi prin dansuri, şi prin muzică, iar uneori şi prin ceremonialul totemic moştenit. Dar marginalizate, pentru a face loc circărelii oaspeţilor noştri fudui, preţioşi şi mai ucraineni decât ucraineni get-beget.

*