ISTORIA SUCEVEI | Dragusanul.ro

Nicolae Iorga, 1919: Unde ţii istoria, Suceavă? (II)

 

Menirea Sucevei

 

Conferinţă ţinută la Suceava în August 1919

 

Trecutul austriac n-a lăsat nici un monument. În timpul din urmă, s-au făcut clădiri, pe atât de pretenţioase, pe cât de urâte. Primăria dumneavoastră (Palatul Administrativ de astăzi – n. n.) este foarte pretenţioasă, fără ca nimeni să poată zice că e foarte frumoasă. În privinţa aceasta, daţi-mi voie să vă spun o poveste: primăria dumneavoastră creşte în sus ca şi Primăria din Dorohoi. Regele Carol, om foarte practic, trăind între noi, oameni buni, dar care merităm şi puţină ironie faţă de ambiţiuni peste măsura puterilor noastre sau peste cerinţele practice, regele Carol se deprinsese a fi ironic. Merge, odată, la Dorohoi şi vede Primăria, care se isprăvise de curând şi pentru a cărei inaugurare fusese poftit. Regele se întreabă: Mă rog, locul din dreapta al cui este?

 

I se răspunde: Al Primăriei.

– Dar locul din stânga?

– Tot al Primăriei.

– Şi locul din spate e tot al Primăriei?

– Da, Maiestate.

 

– Şi locul din faţă tot al Primăriei?

– Da, Maiestate.

– Atunci de ce aşa (un gest de jos, în sus), şi de ce-nu aşa (un gest în lături)? (Mare ilaritate).

 

O critică foarte potrivită cu locul disponibil, şi poate că şi aici se găsea loc disponibil, ca să scu­tească şi pe funcţionari, şi pe public de a se sui inutil nu ştiu câte scări, fiind şi clădirea mai în proporţie cu oraşul.

 

Suceava, Primăria lui Franz cavaler Des Loges

 

Un monument, pe care să vi-l fi dat însă Austria, din punct de vedere cultural, nu-l văd. Ea nu v-a dat şi nu a dat trecutului Moldovei, aşa de frumos reprezentat aici, nici măcar ce a dat Bosniei, unde se aşezaseră austriecii la 1878, ca ocupanţi, la 1908 ca stăpâni definitivi, credeau ei. În Bosnia şi în Herţegovina, şi în timpul provizoratului, şi în timpul definitivatu­lui, austriecii au cultivat, foarte stăruitor, prin oameni ca doctorul  Ciru Truhelka, trecutul sârbesc de acolo.

 

Acum, ei se făceau a crede că locuitorii nu sunt sârbi, ci „Landesvolk”, şi ce fel de limbă vorbea poporul, cum se chema acest popor, mister: oficialitatea nu voia să ştie. Limba o scriau, fireşte, ca şi croaţii, cu slove latine, şi era foarte dispusă oficialitatea să spună că nu e defel limbă sârbească, ci ceva cu totul spe­cial, limba aceasta bosniacă. Dar, în sfârşit, în Bosnia, austriecii au întemeiat muzee, au făcut colecţii ad­mirabile, au publicat lucruri de cea mai mare im­portanţă, cu privire la trecutul Bosniei. „Sbornicul”, tipărit acolo, este una din cele mai frumoase publi­caţii.

 

Aici, în Suceava, ca şi în toată Bucovina, nu există un muzeu al trecutului, cu bani din veniturile care curgeau de la urmaşii luptătorilor lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Aici nu s-a întemeiat nici o bibliotecă specială românească, ci doar o secţie consacrată li­teraturii româneşti, pe lângă Biblioteca Universităţii din Cernăuţi, care în totalitatea ei este germană, parcă Bucovina ar fi fost toată germană, pentru ca să i se dea o bibliotecă asemenea cu ale locuitorilor de pe malurile Rinului.

 

Prin urmare, monumente nu, muzee nu, colecţii de documente nu, biblioteci nu.

 

În ce priveşte starea Sucevei, la 1775, acte au ră­mas, şi s-a întrebuinţat ceva din ele, aşa încât ele se pot cunoaşte.

 

 

Suceava, pe la 1760, era fără îndoială un oraş în decădere foarte mare. Decăderea mare a Sucevei în­cepe mai ales după ocupaţia polonă a lui Ioan Sobieski, care a întărit Cetatea lui Ştefan cel Mare, Zamca, şi a ţinut aici, mai multă vreme, ostaşi, de pe urma cărora oraşul a avut foarte mult de suferit. Mulţi lo­cuitori au plecat şi nu s-au mai întors în Suceava. În epoca fanarioţilor, era multă sărăcie, multă nesi­guranţă şi multe războaie în ţară, aşa încât decăderea continua. La 1760, oraşul era, deci, în stare foarte rea. Dar, la 1775, veniră austriecii, care măcar pentru a se servi pe ei, ar fi trebuit să ridice în faţa satelor şi târgurilor Moldovei neanexate un oraş model. Nu l-ar fi făcut pentru dragul nostru, dar să-l fi făcut, pentru numele lui Dumnezeu, măcar în interesul propagandei lor! Mult mai mult ar fi folosit, ridicând, de-a lungul graniţei, nu sate străine – şi aici a fost prostia austriecilor –, ci sate româneşti-model, ca să arate lumii la ce înălţime se pot ridica elementele umane supt cea mai bună administraţie; fiindcă aici era o „Zucht”, o crescătorie, ei bine, să fi făcut o splendidă „Moldauer-Zucht”! Nici aceasta nu s-a făcut. Suceava a fost lă­sată să decadă necontenit. Parcă un fel de ură s-ar fi îngrămădit asupra ei, parcă ruinele Sucevei ar fi scos un glas şi glasul acela trebuia înăbuşit prin suprimarea ultimei pietre care vorbeşte.

 

În această privinţă, austriecii s-au înşelat însă foarte mult. Se crede, de obicei, că cei vii sunt vii şi cei morţi sunt morţi. Nu e adevărat. Cei vii sunt vii în proporţia faptei lor. Cunosc oameni vii care, neavând fapte, sunt numai morţi, de multe ori foarte preten­ţioşi, foarte lacomi şi foarte răi, care umblă în mij­locul celor adevărat vii şi-i împiedică să lucreze, dar cunosc şi morţi care nu sunt morţi de loc. N-au atâta piatră Carpaţii înşii, ca să-i înmormânteze întru ade­văr pe strămoşii noştri, care au fost atât de vii, pe vremea lor, atât de mari, prin meritele lor, încât, chiar de s-ar răsturna munţii peste mormintele lor, şi încă glasul pornirii lor de viaţă nu s-ar putea înăbuşi (Puternice strigăte de „Trăiască!”).

 

Cu cât au lăsat străinii ca ruinele să se îngrămă­dească, şi cu atât mai mult a vorbit dureros glasul acela al morţilor. Şi soldaţii noştri, oameni care nu cetesc şi care, ca simpli ţărani, n-au avut prilej să se lege mai strâns de carte, pricep acest glas. Omul care nu ceteşte din carte prinde pe alte căi, misterioase, înţelesul lumii. Întocmai cum acel care n-a studiat ştiinţele naturale vorbeşte de-a dreptul cu făpturile lui Dumnezeu şi cu vegetaţia câmpului şi a pădurii, tot aşa acel care n-a studiat istoria românilor o simte că vorbeşte instinctiv sufletului său, care este una cu rasa, care nu s-a deosebit individual de rasă, şi el vorbeşte, deci, cu acel suflet al rasei, care nu s-a putut coborî în nici un mormânt. În fruntea soldaţilor noştri, aici, mulţi morţi de-ai noştri au mers: au mers fan­tomele marilor noştri morţi, îndreptând oştirile spre răsplătire şi reîntregire (Mari aplauze).

 

Ţin să împlinesc şi a treia făgăduială, de la înce­put: anume să vă arăt ce rost anume are Suceava, de acum, înainte, şi ce datorie aveţi dumneavoastră faţă de acest rost al Sucevei.

 

Suceava nu poate, fi în România Mare, un simplu oraş de provincie. Un oraş de provincie a putut să fie pentru Austria, o îngrămădire de elemente ames­tecate, la un colţ al unei graniţe trase prin înşelă­ciune, după isprăvirea fericită a unui brigandaj is­toric. Pentru noi nu e aşa.

 

Mai avem Capitale părăsite, pe care vom şti să le facem să nu mai fie astfel: e Argeşul, în Muntenia; Târgoviştea, mai puţin fericită decât Argeşul, care-şi are două morminte de regi şi o mănăstire, la care vine toată lumea s-o admire, mănăstirea lui Neagoe Vodă Basarab, refăcută în zilele regelui Carol. Târgo­viştea însă a rămas cu totul de-o parte de splendi­dele ei biserici, din care una se îndărătniceşte să nu moară. I-a căzut acoperişul, ploile curg, buruieni au prins a înverzi pe ziduri, de-atâtea ploi, dar frescele se îndărătnicesc să rămână tot aşa de noi şi de fru­moase ca în ziua când s-au zugrăvit întâi de meşterii de odinioară, şi parcă strigă împotriva nedreptăţii care se face. Iaşii însă au fost prea mult atinşi, şi repa­raţiile acordate pe urmă sunt însemnate, supt raportul material, dar supt raportul moral, mai puţin. Dacă întemeiezi o Universitate, aici, trebuie să cinsteşti locul, ca să fie un adevărat far de lumină şi până departe să arunce razele sale, căci nu a da un simu­lacru unui oraş înseamnă a-i ridica cinstea, ci a-i da o realitate. Simulacrele sunt o ofensă. „A venit vremea să ne ridicăm şi pentru creşterea sufletului nostru, de care avem atâta nevoie. Să pricepem bine că noi vom rămânea în război, după încheierea păcii, cel puţin o sută de ani încă, pentru ca România Mare să fie într-adevăr şi mare şi Românie. Avem cel puţin o sută de ani de luptă mai grea decât aceea pe care o poartă numai soldatul, căci aceastălaltă luptă va trebui să se ducă pentru ca această ţară să aibă un sens la fiecare din locuitorii săi. Nu ne închipuim uriaşa operă şi de restabilire materială, şi de drep­tate, şi de înălţare morală, de unificare sufletească, pe care vor avea s-o îndeplinească fiii, nepoţii şi strănepoţii noştri. Noi o să rămânem pentru dânşii ceea ce au fost Bogdan, întemeietorul, şi Domnii îngropaţi la Rădăuţi pentru vremea lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, când s-a îndeplinit ce începuseră, în condiţiuni aşa de modeste, descălecătorii de ţară.

 

Cum însă poate fi ajutată Suceava? Suceava are monumente a căror studiere nu s-ar putea face în zeci de ani. În viaţa poporului sunt apoi atâtea ele­mente, atâtea datini, e atâta izvor de informaţie, în ce priveşte cântecul, danţul, încât mulţi folclorişti ar putea întrebuinţa o viaţă întreagă, pentru ca să ajungă la capăt.

 

Pământul acesta ascunde atâtea lucruri, încât un arheolog medieval şi, dacă se poate şi un cercetător modern al trecutului nostru românesc, ar putea croi un grandios plan de muncă pentru atâţia şi atâţia oameni.

 

Pe lângă aceste monumente, care se cer a fi rea­bilitate în onoarea lor şi chemate din nou la misiu­nea de odinioară, ar trebui parcuri de toată frumuseţea, care să încunjure pe fiecare dintre dânsele, par­curi îngrijite frumos, care să fie un model de gos­podărie şi o podoabă pentru acest oraş. În sfârşit, bisericile acestea se cer mobilate pe dinăuntru, po­trivit stilului de odinioară.

 

Nu se va putea da niciodată o mare importanţă comercială Sucevei. „Precupeţia” bucovineană, care a îmbogăţit o parte din populaţia provinciei, „precupe­ţia” care făcea celebră Bucovina, nu se va putea men­ţine. Va veni vremea comerţului cinstit, mult mai restrâns, mult mai puţin remunerator, fiindcă nu va mai fi o populaţie de robi, care să stea, ca până acuma, la dispoziţia oricărui fel de comerţ, populaţie care era dată, fără nici un mijloc de apărare, pe seama negustorilor celor mai lipsiţi de scrupul.

 

Suceava, strada Regele Ferdinand

 

Prin urmare, comerţ mare, la Suceava, n-o să se facă. În ce priveşte industria, nu vom ajunge să avem şi aici fabrica de ciment, care aruncă fum şi pâclă în poarta mănăstirii lui Ştefan cel Mare, la Putna: in­dustrii de acestea nici nu trebuie să introducem într-un oraş cum e Suceava, care se cade să rămână un oraş al trecutului, cam aşa cum este, la germani, Nürnbergul, în care nimeni n-are voie să clădească o singură casă în alt stil, decât în cel caracteristic pentru Nürnberg: n-ai voie să faci o casă, aşa după cum te îndeamnă imaginaţia sau prostul dumitale gust, ci casa trebuie să o faci aşa, ca să nu strici efectul altor case. Noi nu ne dăm sama îndeajuns de lucrul acesta: că fiecare casă valorează nu numai prin ce este, ci şi prin ceea ce o încunjură, că poţi să omori o clădire frumoasă, punându-i trei construcţii caricatu­rale la dreapta, la stânga şi în faţă.

 

Prin urmare, Suceava va trebui să rămână un oraş istoric, dar nu mort, ci un oraş viu. Şi iată cum: toată opera de restaurare, toată opera de remobilare, de studiere a lucrurilor care se găsesc aici va trebui să atragă la Suceava o mulţime de puteri lucrătoare pentru acest scop.

 

Atunci se pune întrebarea: odată ce se va începe această lucrare, care cere atâta cheltuială şi sârguinţă, atâţia meşteri, de ce n-am menţinea toată experienţa adunată aici, toţi meşterii grupaţi în Suceava şi după terminarea lucrărilor tot aici, în Suceava, supt formă de şcoli, de ateliere permanente pentru fabricarea icoanelor, a mobilelor bisericeşti, pentru tipărirea de cărţi bisericeşti, după vechile datini, pentru tot ceea ce are un raport, mai apropiat sau mai depărtat, cu monumentele din Suceava? De ce tipografia cărţilor bisericeşti ar fi la Bucureşti, de ce în chiliile fostei Mitropolii nu s-ar întemeia o tipografie a cărţilor bi­sericeşti, pe când un lucrător de icoane, un lucrător de odoare bisericeşti, un legător de cărţi bisericeşti, în felul celor pe care le puteţi vedea aici, la Dragomirna, la Putna, specializaţi în vechea artă, s-ar stabili tot în acest cuprins al Sucevei? Sunt oraşe, în Apus, care trăiesc, înainte de toate, prin nobila industrie istorică, în legătură cu valoarea istorică pe care o are acel loc. Sunt sigur că se va ajunge, prin însăşi dezvoltarea conştiinţei de noi înşine, la realizarea acestui lucru, pe care-l propun.

 

Dar mai este ceva, şi aici vine şi rândul dumneavoastră. L-am lăsat pentru sfârşit, nu pentru a vă spune lu­cruri extraordinar de amabile, desigur, dar pentru a termina printr-un îndemn, şi, când zic îndemn către cineva, înseamnă că-l cred în stare să îndeplinească acel lucru.

 

 

Ei bine, istoria Sucevei e scrisă de Schmidt, în limba germană. N-avem, în limba românească, o istorie a Sucevei. Documentele privitoare la istoria Sucevei au fost strânse în toate cancelariile de acelaşi Schmidt, care, când a murit, familia lui a vândut colecţia lui de acte, privitoare la istoria Moldovei bucovinene şi în special a Sucevei, la Nemzeti Muzeum, la Muzeul Naţional din Budapesta. Să mă iertaţi, dar bine a tăcut, fiindcă lucrurile acestea trebuiau adunate de un român, şi, mai mult, de un român care să aibă curajul de a rămânea aici, de a lucra pe pământul Bucovinei, pentru scopuri bucovinene. S-au ridicat is­torici  de aici, dar împrejurările vieţii i-au adus la Bucureşti sau aiurea. Trebuia să fie cineva care, în împrejurări cât de modeste, aici să rămână şi să sco­tocească, spre a pune în lumină tot ce se atinge de trecutul moldovenesc, românesc al acestei ţări.

 

Va să zică istoria Sucevei trebuie căutată în Schmidt. Nici nu s-a tradus în româneşte cartea lui, nici vreo critică românească n-a apărut, semnalând şi completând o operă care, pentru partea veche, e greşită, dar cuprinde multe informaţii, căci Schmidt n-avea nici pregătirea istorică, nici talentul istoric, deşi a dat lucruri destul de folositoare.

 

Karl Adolf Romstorfer

 

Săpăturile la Cetatea lui Ştefan cel Mare le-a în­ceput cine? Romstorfer. Le-a condus Romstorfer. Le-a mai continuat cineva altul?

 

Dar Bucovina avea deputaţi în Parlamentul din Viena, dar Bucovina avea veniturile sale, pe care Dieta din Cernăuţi le întrebuinţa mai bine sau mai rău. Dar se putea face apel la românimea de pretu­tindeni; putea să plece o iniţiativă de aici, la care, vă asigur, nimeni din niciun ţinut românesc n-ar fi rămas indiferent. Dar Romstorfer voia să facă un muzeu, n-a avut timp. Cum l-a lăsat, aşa se gă­seşte în momentul de faţă.

 

Şi cartea aceasta, după care cetesc, carte care cu­prinde inscripţiile pe piatră de la toate bisericile din Bucovina, cu reproduceri foarte frumoase, e făcută, nu numai de un străin de poporul român, dar şi de un duşman, pentru a ne face rău: e făcută de domnul pro­fesor de la Universitatea din Cernăuţi Kozak, ruteanul militant, adversarul declarat al poporului românesc, care şi-a scris cartea în limba germană, a pu­blicat-o în Viena, cu sprijinul statului austriac, şi cu intenţia hotărâtă de-a arăta că, de la un capăt, la altul, tot ce se găseşte în Bucovina este românesc numai în aparenţă, iar în ce priveşte izvoarele şi adevărata însemnătate e rusesc. Cartea lui Kozak a ieşit, a avut o răspândire destul de largă prin statul austriac, şi totuşi, toate neexactităţile cuprinse într-însa, toate falsificaţiile şi erorile n-au fost relevate de aceia pe care astfel de falsificaţii îi atingeau mai greu şi astfel de erori îi puteau încurca mai mult, ci a trebuit ca la Bucureşti, în „Studiile şi Documentele” mele, să apară rectificarea şi apărarea drepturilor noastre, pentru ca, pe urmă, să se reproducă într-un ziar şi o broşură pe care numai câţiva o cunosc. Dar inscripţiile n-au fost retipărite din nou: ele sunt încă numai în cartea lui Kozak.

 

Dacă e vorba de istoria Sucevei, la Schmidt trebuie să recurgeţi; dacă e vorba de desmormântarea cetăţii lui Ştefan cel Mare, la Romstorfer; dacă e vorba de inscripţiile monumentelor bucovinene, la Kozak trebuie să recurgeţi. Ei bine, aceasta nu se mai poate. Să zicem chiar că se putea, în vechea Bucovină, dar în România Mare hotărât nu se mai poate. Sunt lucrurile noastre, de care trebuie noi să vorbim cu toată evla­via noastră firească, potrivit scopurilor noastre, şi iniţiativa pentru aceasta trebuie să plece de aici, din Bucovina. Nu trebuie să se lase ca de la Bucureşti, de la Comisiunea Monumentelor Istorice, să înceapă această lucrare, ci aici trebuie luată iniţiativa. Şi iniţiativa nu poate pleca, în Bucovina, dintr-alt loc mai potrivit decât din Suceava.

 

Prin urmare, iată ce vă propun, rugându-vă, în nu­mele acelei prietenii faţă de mine, aşa de călduroasă, pe care mi-aţi mărturisit-o şi pe care o simt adânc în inima mea, dar de care nu mă socot vrednic. Fa­ceţi, în legătură cu conferinţa din această seară şi cu cea dintâi călătorie a mea în Bucovina dezrobită – şi de n-ar fi decât cu persoanele care sunt de faţă aici şi încă am avea o bază foarte solidă – , faceţi o Societate românească pentru păstrarea şi studierea urmelor trecutului moldovenesc al fostei Bucovine, societate care se va ocupa de inscripţiuni, clădiri şi de tot ce mai este aici, până şi de elementele de folclor, până la poveşti, la cântece, danţuri, artă po­pulară.

 

Şi, fiindcă vine vorba de arta populară, iarăşi aş în­treba: albumul, foarte frumos, cu prefaţa în trei limbi, care cuprinde atât de minunate modele de ţesături, ce iscălitură poartă? Iarăşi o iscălitură străină.

 

Nicolae Iorga, la Văleni – Boabe de grâu, nr. 5/1930, p. 269

 

Societatea ce o veţi întemeia facă apel la toate lumea bucovineană; puneţi o taxă, cât de mică, pentru ca fiecare să poată contribui, să se simtă îndatorat a contribui; faceţi serbări, conferinţe, expoziţii istorice în deosebite părţi, ca să strângeţi fondurile trebuitoare; organizaţi, la Cernăuţi, în astă iarnă, câteva baluri mascate cu costume istorice româneşti, şi la aceste baluri să poftiţi şi pe ceilalţi – nu vreau să zic mi­norităţi, nici altfel (ilaritate) –, să vie cu costumele lor istorice şi, pe urmă, să comparaţi! Iată mijloace de a strânge bani, de a strânge chiar foarte mulţi bani. Ca membru al Comisiunii Monumentelor Istorice, aş încerca să aduc oricând orice dorinţă înaintea Comisiunii şi să capăt chiar ajutor bănesc, dar ţin foarte mult ca această iniţiativă să plece de aici. Încă o dată, v-o cer de hatârul meu, ca să întrebuinţez un cuvânt turcesc, sau, dacă voiţi, un termen mai ridicat, din iubire pentru mine, din prietenie faţă de mine (Călduroase ovaţiuni mult prelungite): întemeiaţi această societate! (Iorga, Nicolae, Conferinţe bucovinene, Bucureşti 1919, pp. 66-76).


Nicolae Iorga, 1919: Unde ţii istoria, Suceavă? (I)

 

Menirea Sucevei

 

Conferinţă ţinută la Suceava în August 1919

 

Onorat auditoriu, mulţămesc domnului Eusebiu Popovici pentru cuvintele dumisale. Să-mi dai voie să adaog, la cuvintele dumiale, care trezesc amintiri aşa de plăcute pentru mine, încă ceva. Anume: după ce m-au recunoscut şcolarii de care vorbeai, dumneata ai fost acela care m-ai căutat şi m-ai rugat să vin în casa dumitale primitoare, şi am stat supt acoperământul dumitale, făcând studii în oraş şi împrejurimi, trei zile, trei zile pe care nu le voi uita niciodată, pentru pacea plăcută a casei dumitale, ca şi pentru cercul de prieteni, printre care era şi bătrânul Vasile Bumbac, care a scris aşa de frumoase cânturi epice, în legătură cu legenda întemeierii Mol­dovei, cânturi care păcat că n-au fost continuate, căci sunt versuri de o frumuseţe ce se poate aşeza, uneori, alături cu a versurilor lui Eminescu (exagerare specifică lui Iorga – n. n.). Îmi aduc aminte de toată prietenia pe care mi-ai arătat-o în acel timp (în primăvara anului 1904 – n. n.).

 

De atunci, viaţa ne a despărţit; acum aceiaşi ţară ne cuprinde, acelaşi spirit trebuie să ne anime pe amândoi, pentru a continuă, fiecare în locul său şi cu mijloacele sale, marea operă de ridicare a neamului românesc, întemeiat material la înălţimea morală pe care o comportă şi la înălţimea culturală pe care o cer înseşi hotarele aşa de largi pe care ni le-a dat amintirea străbunilor, vrednicia ţăranului român, ca­valerismul şi loialitatea statornică a regelui Ferdinand, domnul nostru, al tuturor românilor (Puternice strigăte de: Trăiască!) şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

 

Cele mai multe din elementele acestea, de care am vorbit, nici n-au nevoie de vreo explicaţie.

 

Cine poate să explice bunătatea supranaturală, care dă neamurilor ce au suferit mai mult răsplata spe­ranţelor îndelungate! Dacă s-ar aduna toţi teologii de pretutindeni, cu toţi mitropoliţii, dacă s-ar strânge clerul întreg, cu vlădicii în frunte, într-un sobor mai mare decât cel de la Niceea, cu cei trei sute şi opt­sprezece părinţi, cu toţii n-ar putea să explice sfin­ţenia lucrului ce este ca, după o sută de ani de suferinţă, un popor, care n-a fost scutit de nici o încercare şi de nici o durere, să primească o răsplată care-l ui­meşte întâi, dar îndată după aceasta, trebuie să-l îndemne. Să caut să explic înaintea dumneavoastră ce s-a zbătut în sufletul Regelui nostru, aceasta iarăşi întrece pu­terile mele. Sunt taine sacre în sufletul omenesc şi un sfânt mister este acela care s-a petrecut în sufletul lui Ferdinand I-iul, în momentul când a trebuit să rupă toate legăturile cu toţi ai lui, cu toate amintirile lui, aş zice chiar că a trebuit să rupă cu o parte din el însuşi, pentru a se sacrifica el şi ai lui, şi a lua asupră-şi sacrificiul nostru, al tuturora, pentru o cauză aşa de sfântă. Vitejia soldatului român? E cunoscută, şi ea s-a arătat, chiar dacă steagul ce se ridica asupra lui nu era steagul românesc. Ea a făcut să se ridice o ţară mică mai sus decât ţări mari, care au căzut fiindcă în sufletul luptătorilor nu era acelaşi senti­ment ca în sufletul soldaţilor noştri.

 

Este însă un lucru pe care nu numai că pot să-l explic, dar trebuie să-l explic chiar înaintea unui auditoriu românesc şi mai ales unui auditoriu româ­nesc din Suceava, care, pe lângă merite vechi, a avut, pe vremea stăpânirii austriece, şi pe acela de a fi stat în foarte strânse legături cu noi, cei de dincolo. Este un lucru, care până şi unor suceveni care cuprind în hotarele târgului lor monumente aşa de scumpe, din cele mai scumpe, mai vechi şi mai rare monumente, pe care le-a ridicat neamul românesc, până şi lor nu strică să li se lămurească puţin, în marginile istoriei locale, toată puterea morală care stă în istoria noastră, a românilor.

 

În aceste puţine clipe, cât stăm împreună, o să în­cerc, prin urmare, să lămuresc rosturile Sucevei vechi, până la austrieci, şi de la austrieci, pe urmă mai puţin, fiindcă mai puţine au fost şi lucrurile înde­plinite în Suceava, din momentul când administraţia austriacă a venit s-o fericească, şi supt raportul ma­terial, după cum se poate vedea după o sută de ani şi mai bine de administraţie austriacă.

 

Şi apoi o să vă arăt ce poate fi Suceava în viaţa României Mari. Şi voi isprăvi cu o propunere, ca unul care sunt un vechi alcătuitor de propuneri, dintre care şaptezeci şi cinci la sută rămân simple propuneri, şi deci două­zeci şi cinci la sută se îndeplinesc; şi aceasta e încă un mare lucru, dar, din cele douăzeci şi cinci la sută, care se îndeplinesc, douăzeci şi trei le socotesc alţii ca de la dânşii, şi numai pentru două la sută îşi mai aduce aminte cineva de unde a plecat pro­punerea, ceea ce e foarte mare mulţămire pentru mine.

 

Deocamdată să vedem ce a fost vechea Suceavă a noastră şi Suceava austriacă, şi ce rost îi putem găsi în România Mare.

 

Carol al II-lea şi Nicolae Iorga

 

Suceava n-a fost cea dintâi Capitală a Moldovei vechi, fiindcă Moldova nu s-a întemeiat întâi aici. Descălecătorii care au venit, cum ştie toată lumea, din Maramureş, din care au venit, mai târziu, în calitate de colonişti, şi aceşti străluciţi ţărani, pe care i-am văzut, acum câteva momente, arătând câtă voinţă, vioiciune, frumuseţe şi nobleţe estetică este în orice manifestare a lor, descălecătorii Moldovei au venit, pe la 1360, prin alte părţi.

 

Cel dintâi Scaun de Domnie n-a fost la Suceava, ci la Baia. Ţara se zicea Moldova, după râul Moldovei, căci împărţirea cea veche a ţăranilor era după râuri: moldoveni, suceveni, sireteni, pruteni şi asa mai departe. La început a fost poate ţara la Câmpulung, apoi, pe cursul Moldovei, a tras către miazăzi şi ră­sărit, ajungând la Baia, lângă Fălticeni, astăzi un sim­plu sat, pare va trebui să fie ridicat din nou la în­semnătatea de târg, precum merită şi după monumentele pe care le posedă, căci este o biserică a lui Ştefan cel Mare foarte frumoasă şi mai bine reparată decât Mirăuţii de aici, căreia i s-a dat un foarte fru­mos acoperiş de pagodă chinezească (Ilaritate.).

 

Vedeţi, între statul austriac şi între imperiul chines erau foarte multe asemănări (Râsete): ambele forme de stat se sprijină mai mult pe lucrul scris inutil şi pe administraţia pentru administraţie, pe imutabilitatea perfectă şi pe perfecţiunea imutabilităţii (Ila­ritate.) Prin urmare, dacă Austria împodobea vechile biserici romaneşti ca o pagodă chineză (atac la acoperişurile din ţiglă colorată, săpăturile arheologice probând, în anii din urmă, că aşa erau şi pe vremea lui Ştefan – n. n.), aceasta nu poate să ne mire deloc. Credem chiar că şi la Cer­năuţi ar fi putut face, deasupra capului statuii Aus­triei, un fel da înveliş ca acel care acoperă biserica din Mirăuţi, şi i-ar fi stat mult mai bine (Ilaritate).

 

Revenind însă la ceea ce spuneam, Baia are acum o biserică a lui Ştefan cel Mare foarte bine reparată, fără acea aroganţă de stil şi de lux mahalagesc, care distinge reparaţiile austriece şi, pentru a întrebuinţa un cuvânt german şi mai aplicabil, fără acea tendinţă de „protzen”, care deosebeşte biserica din Mirăuţi. Şi Baia mai are şi o biserică a lui Petru Rareş, care n-a avut nevoie să fie reparată. Sunt, apoi, acolo ad­mirabili ţărani, asemănători întru toate cu aceia din Şcheia, pe cari i-am văzut jucând. Acum vreo zece zile, au venit să ceară o şcoală secundară, arătând că-s gata să sprijine înfiinţarea acestui liceu. Când un sat are asemenea amintiri şi o ţărănime ca aceasta, se poate face pentru el ceva, care să-l asemene puţin cu Capitala ce a fost Baia odinioară.

 

De la Baia, însă, Domnia a trecut mai departe, la Siret.

 

Dumneavoastră ziceţi: Sirete; noi, în Moldova: Siret. Si­rete este o formă pe care n-aş admite-o, fiindcă mai mult curge Siretul dincolo de graniţa veche decât pe bucata de pământ de aici, şi, dacă toţi din Moldova îi zic Siret, cred că Siret i s-a zis şi pe vremuri.

 

Din Siret, Capitala s-a coborât la Suceava şi aici a rămas atâta vreme, deşi ţara Moldovei s-a întins foarte mult: pe de o parte, la miazănoapte, a luat Ţi­nutul Şipinţului; la răsărit, a luat Basarabia; pe de altă parte, la miazăzi s-a întins până a ajuns în Vrancea şi la cursul inferior al Siretului, până la Dunărea de jos şi la ţărmul Mării Negre. La 1360, Bogdan Vodă, întemeietorul, era numai stăpânitor pe valea Moldovei; peste numai treizeci de ani, la 1390, Roman Vodă, urmaşul, întemeietorul oraşului Roman, îşi zicea, cu mândrie pentru ceea ce se împlinise în aceşti treizeci de ani numai, ceea ce de niciun alt popor nu s-a putut face în aşa de scurt timp: Domn de la Munte până la Mare. Şi nu poate să existe o definiţie mai frumoasă, decât aceia din titlul lui Roman Vodă: Domn românesc, de la Munte, până la Mare.

 

 

Însemnătatea Sucevei stă în aceea că, deşi Moldova a păstrat numele râului pe valea căruia se întemeiase statul întâi, dar statul se întinsese până la Nistru, până la stâncile cele mari, până la şanţul adânc, în fundul căruia curge apa frumoasă a Nistrului, deşi steagul Domnilor Moldovei se oglindea, pe Siret, în jos, în Dunărea inferioară şi în apele Mării Negre, care nu sunt, acolo, negre, ci foarte frumos albastre, la limanul de la Cetatea Albă; cu toate acestea, nu s-a simţit nevoia de a se mută Capitala din Suceava. Acesta este faptul cel însemnat şi dovada cea mai puternică de importanţa acestui oraş: că ţara a putut să crească, în sus, la răsărit, la miazăzi, aş zice chiar la Apus, fiindcă noi prea am uitat un lu­cru: că Ştefan cel Mare stăpânea zeci de sate în Ar­deal, că Petru Rareş intra ca Domn în cetatea Bis­triţei, că pârcălabii şi senatorii saşi se plecau adânc înaintea Măriei Sale şi că bâlciul cel mai mare din mijlocul Ardealului, pe Târnave, la Cetatea de Baltă, era moldovenesc, că Rareş pusese vama moldovenea­scă la Prejmer, lângă Braşov, prin 1530 şi ceva.

 

Şi Moldova aceasta aşa de mare îşi păstra, cu toate acestea, Capitala la Suceava. Deci oraşul trebuia să fie deosebit de bine aşezat, cu drumuri care se des­chideau în toate părţile; şi dealurile care, azi, se ma­cină încetul cu încetul, răscolind sfintele pietre de pe dânsele, erau mai potrivite decât altele, pentru a se clădi cetatea de apărare pentru Scaunul lui Vodă.

 

Dar s-a mutat Scaunul de Domnie la Iaşi! Nu din motive româneşti, nu din motive de mărire şi de mândrie românească a fost mutat la Iaşi, ci din motive străine, pe o vreme când această mărire scăzuse şi mândria se înjosise: întocmai cum, în Muntenia, Scau­nul s-a mutat, de la Târgovişte, la Bucureşti, pentru ca Domnul să fie mai aproape de turcii cari-l sus­ţineau, tot aşa s-a mutat Scaunul de Domnie, de la Suceava, la Iaşi, pentru ca turcii şi tătarii din Bugeac să fie mai aproape şi să sprijine un Domn rău împo­triva intereselor ţării. Acum, când se schimbă numele străzilor de aici – şi nu sunt pentru schimbări prea mari –, dacă se va pune un nume nou, nu trebuie să fie pus în legătură decât cu trecutul istoric al oraşului, iar nu cu al ţării întregi sau cu un loc foarte depărtat. A face, de pildă, o stradă Tudor Vladimirescu la Suceava este cu totul nepotrivit. Tudor Vladimirescu a avut un rost în istoria noastră, dar un oraş nu are atâtea străzi câte file are o carte, ca să poţi scrie numele tuturor celor care au jucat un rol în istoria ţării: pentru darea unui nume unei străzi trebuie să se aleagă dintre gloriile locale, şi numai dintre cele dintâi, pentru a însemna acele rânduri de piatră ale unui oraş, care sunt străzile. Ieşenii au făcut foarte rău că au numit strada de căpetenie a acestei noi Capitale după numele lui Alexandru Lăpuşneanu. Lăpuşneanu a fost un dezechilibrat, un sălbatec vărsător de sânge şi a mutat Capitala la Iaşi, cum am spus-o, de hatârul turcilor, şi, mai precis, nu­mai ceva mai statornic, fiindcă Ieremia Movilă a stat, după el, la Suceava şi Movileştii au iubit-o mult mai mult decât Iaşii. Deci nu pentru mutarea Capitalei trebuia numită strada principală a Iaşilor Str. Lă­puşneanu. Sunt oameni mai onorabili, după care se putea numi strada de căpetenie a acestui oraş.

 

În timpul cât Suceava a fost Capitală, cât aici se concentra viaţa Moldovei, în timpul cât aici a fost cel mai însemnat mijloc de apărare, supt formă de cetate, a Moldovei, Suceava se împodobea cu clădiri de toată frumuseţea. Cea mai veche clădire, prefăcută de Ştefan cel Mare şi caricaturizată de austrieci, este fără în­doială Mirăuţii. Porţile bisericii s-au deschis când, din porunca lui Alexandru cel Bun, au fost aduse în cetate rămăşiţele Sfântului Ioan cel Nou, oasele care s-au aşezat într-un frumos sicriu vechi, nu cel de metal, ci sicriul cel mai vechi, care se găseşte la Putna, sicriu de lemn de cedru, de o ui­mitoare frumuseţe. Sicriul Sfântului Ioan cel Nou este desigur cea mai frumoasă operă de sculptură în lemn pe care a dat-o veacul al XV-lea, anii circa 1400, când s-a făcut. El singur ar forma onoarea unui muzeu din Apus, şi dumneavoastră aveţi aici, în Bucovina, după tot ce vi s-a prădat şi tot ce a fost împrăştiat, şi după tot ce aţi lăsat să se strice – şi de aceea s-a stricat cel puţin jumătate din ce ne-au lăsat, din tre­cutul moldovenesc, vremurile cele bune – aveţi, încă acum, destul pentru a face onoarea unui grup de muzee. Ceea ce se ascunde în anume colţuri din bisericile de la Putna, Dragomirna, Suceviţa sunt lucruri nepreţuite, înaintea cărora se pot închina neamurile şi care constituie titlul de mândrie al unei civilizaţii.

 

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Mirăuţii, în forma de acum, cheamă-n amintire vre­muri foarte vechi, dar piatra de odinioară nu mai este. În această privinţă, fiindcă o să fie, în România Mare, ţară bogată, firi ambiţioase – şi aceasta nu e un păcat –, o să fie şi multe planuri de restaurare şi, fiindcă şi comunele au dreptul să spună cuvântul lor, în ce priveşte comorile de arhitectură pe care le cuprind, v-aş recomanda ca, atunci când ar veni cine ştie de unde propuneri de înnoire, să spuneţi şi dumneavoastră, pe lângă cuvântul Comisiunii Monumentelor Istorice din Bucureşti, de care o să atârnaţi supt ra­portul reparaţiunilor, şi, pe lângă cuvântul bunului gust, un lucru: o biserică nu e frumoasă numai prin pro­porţiile sale, nu e frumoasă numai prin mobilierul potrivit cu aceste proporţii şi cu stilul dinăuntru, – în această privinţă, Putna este destul de terfelită; ceea ce se găseşte înăuntru, afară de o îndreptare proastă, făcută de Gheorghe Ştefan, este de un gust de ma­halagiu de Bucureşti, cum spunea una din persoanele ce mă însoţea; mormântul lui Ştefan cel Mare, aşa cum s-a împodobit, e ca un dric de clasa I-a –, dar frumuseţea unui monument istoric stă în chiar caracterul vechi, înnegrit, uzat, sfinţit tocmai prin această înnegrire uşoară a tuturor lucrurilor ce se găsesc înăuntru; trebuiesc fereştile cele înguste, piatra mă­cinată, lespezile umezi, toată atmosfera trecutului.

 

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

O biserică nu se fardează şi anumite restauraţii nu sunt decât un fard de cea mai ordinară şi degradantă speţă, căruia nici o frumuseţe arhitecturală, precum nici una umană, nu-i poate rezista multă vreme.

 

După biserica din Mirăuţi, care a fost împodobită de Ştefan cel Mare, şi altele s-au ridicat, care dăinuiesc şi până acum. A fost reparată şi biserica Sfântului Gheorghe, care a fost Mitropolie, şi eu o cunosc de pe vremea când nu fusese reparată. În ce priveşte înfăţişarea din afară, oricâtă nesoliditate ar fi trădat, prin vechime, în construcţie, mie îmi plăcea mai mult fără adausul venit pe urmă, din mila arhitecţilor vienezi, şi-mi plăcea piatra înainte de-a se fi lustruit frumos, pentru ca să aibă înfăţişarea noului, care nu se potriveşte cu dânsa. Cum voiţi ca o aşa de vene­rabilă persoană, având atâtea secole în spinare, să se înfăţişeze cu „tenul” fraged al unui zid terminat de ieri, de alaltăieri? Este o falsificaţie istorică. Ceia ce e vechi trebuie să fie vechi în toate.

 

În biserica Sfântului Gheorghe am admirat fresce de toată frumuseţea, făcute în veacul al XVI-lea. Am văzut chipul lui Petru Şchiopul şi al fiului său, Ştefan, pe care i-am urmărit în locul for de adăpost prin Apus, după ce au fugit din Moldova, la Bozen, unde a murit bătrânul Domn şi a fost îngropat lângă bise­rica Franciscanilor. Frumosul băiat, pe care iezuiţii l-au scurs de toată viaţa, ca să-i aibă moştenirea, e înmormântat la Innsbruck.

 

orga, Neamul Românesc: Biserica Sf. Dumitru în 1904

 

Am văzut splendida biserică, pe care a dăruit-o Petru Rareş, una din cele mai frumoase clădiri din întâia jumătate a veacului al XVI-lea, în mijlocul oraşului dumneavoastră: biserica Sfântului Dumitru, frumoasă şi în ce priveşte turnul de la poartă, pe care n-ar trebui să-l lăsaţi să se termine, cum se termină acuma, cu un vârfuşor ca un fel de scobitoare (Ilaritate). Eu cred că turnul era de aceiaşi grosime, de sus şi până jos, precum a fost turnul Goliei, la Iaşi, ori este, până acum, turnul bisericii Radu-Vodă din Bucureşti, care aparţin aceluiaşi fel de clădiri. Biserica are o proporţie şi o eleganţă deosebită.

 

Acum, în vechiul Regat, una din bisericile lui Petru Rareş, Sfântul Gheorghe din Botoşani, zidită de Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş, a fost refăcută, după acest principiu: biserica urmează a se aduce în starea în care a fost la început. Dar şi aceasta e o falsificare istorică. Să iei biserica, s-o răzăluieşti, cum a fost răzăluită biserica Sfântului Gheorghe din Botoşani, nu e lucru bun. Şi aici, la Sf. Dumitru, când o să fie să se restaureze, să se lucreze mai dibaci. Şi forma, şi tencuiala sunt destul de vechi, ca să fie păstrate. Sunt de dres atâtea ruine, făcute de reprezentanţii civilizaţiei austriece şi de mai-marii lor sprijinitori şi întetiţori la luptă, germanii, încât, până-o să se ajungă a se înlocui tencuiala, sunt de ridicat pietrele înseşi ale bisericilor căzute supt lovitura tunurilor.

 

Suceava, biserica Sfântul Dumitru

 

Aveţi apoi aici, în Suceava, biserica Doamnei Elena însăşi, cum aveţi bisericuţa atât de interesantă, într-un colţ de vale, la Iţcani, cu morminte de la începutul veacului al XVI-lea, de prin anii 1500 şi 1510, bise­ricuţă foarte plăcută tocmai prin această taină de umbră răcoroasă, pe care o întâlneşti îndată ce-i calci pragul.

 

Suceava, biserica din Iţcani – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Apoi, două biserici din epoca lui Vasile Lupu, între care una a fost făcută de Vasile Lupu el însuşi, iar cealaltă de un boier din familia Prăjescu; ceea ce pentru domnul Kozak, din Cernăuţi, rutean de origine ca şi de sentimente şi capabil, când lucrează ca atare, chiar de falsificaţie istorică, e Perjescu. Nu văd întru cât prazul o fi mai onorabil decât o perjă: cu toate aces­tea, aşa am fost deprinşi să auzim spunându-se acestor nume şi, prin urmare, să restituim pe Prăjeşti, boieri ai lui Vasile Lupu, în drepturile lor (Ilaritate).

 

Iată, prin urmare, care sunt principalele monumente, pe care le cuprinde şi până astăzi Suceava.

 

Alături de monumentele acestea este, fără îndoială, cetatea de odinioară, ceea ce s-a păstrat din cetatea de odinioară sau, mai bine zis, ce s-a dezgropat din această cetate. Asupra condiţiunilor dezgropării, venim îndată, fiindcă avem o socoteală, nu cu dumneavoastră, deşi puţin şi cu lumea românească (Iorga, Nicolae, Conferinţe bucovinene, Bucureşti 1919, pp. 57-66).