POEZIA CARE CÂNTĂ | Dragusanul.ro

andi drăguşanul: Praf

 

 

 

Scurs pe urma timpului
Te-am aşteptat, n-am mai avut când,
Praf pierdut în urma ei,
În colţul ceasului trecut am vrut să sper
Dar m-ai stins c-un gând
Şi m-ai şters într-o umbră,
Aşterne clipa uneori şi-n treacăt simt că ştii cum să zbori
Departe de mine.
Să-mi laşi o lacrimă pe foc şi cu un semn să mă laşi să mor

 

 

Pe nori, culori,

 

 

N-am să mă arunc curând, în lipsa ta adânc mă scufund
Departe în uitare,
Pe marginea unui cuvânt, pe-un strop de iad pierdut în pământ.

 

 

Strecori ore-n ochii tăi ce tot mă dor,
Paşii tăi
Spre nori urlă-n mine cai ce nu mai dorm
Praf uitat în urma lor

 

 

Din absenţa ta sfios mă-nfrupt, nu mai am cum să lupt,
Un gând din noapte s-a rupt
Să cer, să sper, să pierd să m-arunc în ale tale şoapte
Şi n-a rămas nici un răspuns, în urma ei
Plutesc pierdut, pierdut, pierdut, pierdut

 

 

Strecori ore-n ochii tăi ce tot mă dor,
Paşii tăi
Spre nori, urlă-n mine cai ce nu mai dorm
Praf uitat în urmă
Stau uitat în umbră
Ard uitat în urmă

 

 

NOTĂ: Andi nu premeditează poezie, textul de mai sus fiind, de fapt, expresia celei mai noi compoziţii rock a trupei TOY MACHINES, respiraţia armoniilor muzicale, ale unei arhitecturi melodice cu schimbără de ritmuri, de tonuri, de timbru. Mi l-a trimis aseară, odată cu cântecul înregistrat, ca să înţeleg mai bine cântecul cel mai nou din apropiatul album al trupei. Şi am văzut în text atâta poezie clocotitoare, atâta forţă şi atâta prospeţime în metaforă (praful, dacă ar fi fost de pe copitele Timpului, ar fi fost pământesc; de pe urma Timpului, e cosmin; şi mai există şi lacrima pe foc, depusă de iubita-timp, de timpul trecut, altfel conceput decât cel care te spulberă clipă cu clipă, în netulburata-i goană cosmică), pe care armoniile slobozite din instrumente le provoacă şi le subliniază. Va veni, în curând, şi cântecul în întregul lui, aidoma unei desprinderi din cuvinte, spre care, de fapt, tânjim – de asta suntem rockeri. 

 


Mihaela Grădinariu: Aspida mireasă

Într-o epocă în care însingurarea creatorului este atât de definitivă, poate că și datorită abundenței de maculatură, încât nu prinzi de veste despre apariția unei cărți adevărate nici măcar sub același castan de lângă trotuarul străzii, este absolut normal să-mi fi scăpat cărțile de poezie ale unei pictorițe din Suceava, Mihaela Grădinariu, mai ales că titlurile cam prețios încifrate, în ciuda faptului că probează cunoștințe mitologice solide („Aspida mireasă”, Timpul, Iași, 2015, sau „Urechea lui Malhus”, Timpul, Iaşi, 2018), derutează, stârnind sugestia unui postmodernism de care nu sunt deloc interesat. Pe de altă parte, nici critică literară nu mai citesc de ceva vreme, oripilat de beția „științifică” de cuvinte a unor eșuați în a-și da cu părerea și care fac paradă de o incultură sforăitoare, dacă tot nu s-au învrednicit întru ale creației. Am, totuși, o scuză, care ține de munca mea de fiecare zi, care mă izolează de freamătul năzuirilor și revelațiilor celor care vin și care bat cu mult prea multă modestie și discreție în obloanele clipei.

*

Mihaela Grădinariu este unul dintre acei puțini poeți de astăzi cu minte și inimă pentru literatură, iar certitudinea aceasta o capeți încă de la primele versuri ale fiecărui poem de-al ei: „Noaptea-n icoane crăpate tot moare un sfânt / Cu vina de-a ști peste viață călcând. // Mama i-adună în zori pe prispa lipită. / Ziua se-nalță trufașă ispită”. Poemul ar trebui citat integral, pentru că merită și pentru că are deschiderea spre ceea ce Constantin Dram, un om al cuvântului pe care îl respect, numește „entuziasm orfic”, spre temeliile misterului inițial și inițiatic („Mama ne-adună golași dintr-un timp fără oase, / Vrea să ne nască din nou peste cerul din case”), în care cuplul primordial veghează între pământ și cer corecta sau măcar justificata conturare a mitului: „Și-n ziua-ntâi sau de-apoi e răsplata; / Sfântul de azi poartă haina lui tata…”. Dacă ar fi vorba doar de „vocabule și sintagme uitate prin vechile psaltiri și cazanii”, cum sugerează Mircea Ciubotaru (chestia ci „glosare regionale sau corpusuri folclorice” e gratuită și nejustificată) sau chiar de „o materie în care postmodernitatea și ritmurile clasice își dau mâna fără stridențe” (Constantin Dram) și nu de modernitatea unui fapt stilistic inspirat întemeiat de Mircea Streinul (poeziei lui i se potrivește mai mult observația lui Constantin Dram), poate că aș fi trecut grăbit și superficial pe lângă poemele celor patru cicluri (tot atâtea cât anotimpurile, numite în miturile orfice hore sau muze) din care se întrupează „Aspida mireasă” („Cântecul mierlei”, „Încă aștept”, „Zidiți în poezie” și „Săptămâna bolnavă”), poeme fără titluri, dar cu începutul primului vers al lor trecut la „Cuprins”, premeditat fără titluri, pentru că Mihaela Grădinariu nu putea accepta, în sens taoist – dacă vreți, vremelnicirea mitului în cuvinte („în ziua aceea / statuia / își cioplea / chipul după / al tău”, iar „ultima lovitură / te-a țintuit pe / soclu / și a fost seară”).

*

În linii mari, limbajul şi conceptele existențiale ale poeziei Mihaelei Grădinariu, în care „tăcerea și-a pus giulgi de răcoare”, iar, „pe jilțul lor efemer, verbele / își poartă, semețe și lucii, herbele”, pentru că „nici o piatră cu aripi nu mai sfarmă – coaja de vorbe”, țin de creștinism, în măsura în care creștinismul, după cum sublinia atât de justificat Augustin, este religia dintotdeauna a omenirii, revoluționată întru modernitate de Iisus Hristos. Însuşi limbajul, de cele mai multe ori măcar parabolă metaforică, nu înseamnă, de fapt, un lexic, nici măcar „varietatea lexicală construită din vocabule și sintagme uitate prin vechile psaltiri și cazanii” (Mircea Ciubotaru), ci, în coordonatele lui de „structură a discursului poetic ce pare că se naște dintr-odată cu respirația” (Constantin Dram), o armonioasă disimulare de concepte filosofice primordiale, în care, ca şi în iniţieile totemice în mistere de pe vremea lui Orfeu, „culoarea nu mântuie cuvântul, / literele adorm una după alta, de-a rândul” sau, mai direct şi mai concis spus, „de sus, poemul se uită cu un ochi fără pleoape. / Între noi, ceru-mpăturit, din ce în ce mai aproape”, întotdeauna „vers din vers din vers lumină / pâine-vin în cartea-cină”.

*

Poezia Mihaelei Grădinariu, pururi „cu ziua de mâine în palma cea udă-secată” este, în mod plăcut surprinzător pentru mine, o dimensiune a iconarismului modern bucovinean („un teritoriu fără de stăpân, / cu lupi domesticiţi printre altare, / şi anotimpuri alăptând la sân / un veac născut la foc de lumânare), dimensiunea făptuirii stilistice a „celor înviaţi, printre ploaie şi lut…”.


Poezia care cântă: Doru Trăscău – THE MONO JACKS

THE MONO JAKS

Click spre video: The Mono JacksUn sfert de secundă

*

Doru Trăscău, un vocalist care cuvântă suflete – de unde şi numărul mare de vizualizări ale impecabilei trupe THE MONO JACKS, urmează, şi în discursul liric, aceeaşi cale directă şi neprefăcută, sinceritatea şi o simplitate temeinic premeditată fiind principalele caracteristici ale “poeziei care cântă”, de data asta şi într-o carte, picurând din strunele chitării şi din adâncul sufletului lui.

*

THE MONO JAKS Doru Trascau

The Mono JacksDrumul

*

Despre o tipă

 

*

Am nevoie de-o prietenă uşuratică Cu vederi foarte largi şi carismatică Şi deşi tu nu ştii ce înseamnă Cred că ţi s-ar potrivi această ramă

*

Am nevoie de cineva Aşa cum eşti tu

*

O să profit de faptul că tu mă laşi un timp pe bară Şi oricum nu te pot vedea liberă seară de seară Şi nici eu nu te las deloc în pace Să ai timp pentru tot ceea ce îţi place

*

Am nevoie de cineva Aşa cum eşti tu

*

Drumul

*

În inimă îi naște-un cântec mut, Acolo unde frica și-a găsit ecou Ar vrea să înțeleagă ce-a făcut? Ce s-a întâmplat atunci? I se întâmplă din nou

*

Răspunsurile Nu le capeți aici Nu se nasc din uitări

*

Drumul e pietruit Vântul e potrivit Iar lui i s-a oferit Să înceteze să afle.

*

Captiv în toiul nopții, Încearcă în zadar să înțeleagă De zorii au să vină iar, la el De-l iau, de-l pierd sau îl dezleagă?

*

Răspunsurile Nu le capeți aici Nu se nasc din uitări

*

Drumul e pietruit Vântul e potrivit Iar lui i s-a oferit Să înceteze să afle.

*

Dacă e greu începutul Să te oprești e de o mie de ori mai greu Este cel mai greu

*

Un sfert de secundă

*

Vinde tot, nu ne trebuie nimic Mergem unde vrei O să fie altfel Să fie altfel

*

Ne-am născut cu fricile în noi Printre derbedei Cum o să ne fie Altfel?

*

S-ar putea să întrebe copiii Despre toate astea Când o să le fie Altfel?

*

Am venit cu ochii închiși Am ajuns aici Unde o să ne fie Altfel

*

Adevărat, rămân Adevărat îți spun Ne învârtim în cerc

*

Încredere Fără credință E multă putere În neputință Demoni și Îngeri Iadul în rai Un sfert de secundă E tot ce ai


Poezia care cântă: Octavian Horcath – I. P. R.

Octavian Horvath Implant Pentru Refuz

Click, ascultaţi, înţelegeţi!

*

Când am auzit, pentru prima dată, “Ghetoul de Aur”, la nişte probe de sunet ale Festivalului “Bucovina Rock Castle”, m-an năpustit să aflu cine e autorul acelui text plin de imaginaţie, prin care societatea era biciuită cu sufletul şi invers. Iar Octavian Horbath, “poet, de nevoie” – cum ar spune Adrian Ardelean, mi-a mărturisit, copleşit, de parcă ar fi încercat să se dezvinovăţească: Eu…

*

 Timişoareanul de la “Implant Pentru Refuz” şi “Blazzaj”, Octavian Horvath e un poet de o surprinzătoare viziune şi care durează viziuni pe eşafodajul sunetelor în armonioase risipiri cereşti (“întâi a fost poezia, ca îndumnezeire, apoi muzica, drept suport, şi-abia după aceea religiile” – spun primele cărţi sacre ale omenirii). Scrie o poezie socială, într-o epocă în care urmaşii porcilor şi-au însuşit ograda, fără a deranţa orătăniile.

*

Octavian HORVATH foto

*

Ghetoul de Aur

*

la marginea orașului apar multe drumuri noi

la marginea orașului pământul se rupe-n mii de bucăți

tăblițe colorate prezintă viitoare mărețe edificii

iar de după grase bălării zâmbesc proaspete fundații

 *

la marginea orașului metrul pătrat îmbracă zilnic

straie noi, de valoare

la marginea orașului mirosul de var și de mortar

se combină cu mirosul proaspăt de pantof de lac

 *

la margine de oraș

acolo aș vrea eu să trăiesc

etaj peste etaj

garaj lângă garaj

*

un pitic de grădină a început revolta

geamurile termopane și ușile de garaj l-au urmat

împreună s-au îndreptat spre centrul noului oraș

acolo un geam termopan în formă de pentagramă a strigat

Să trecem totul prin inox și plastic!

dar totul era trecut prin inox și plastic

astfel încât piticii de gradină, ușile de garaj și geamurile termopane

s-au pus la sfat

împreună au hotărât să facă o asociație

Asociația de Evidențiere a Lucruriilor Profund Asemănătoare

și au plecat, pentru că la fix

începea întâlnirea Masonilor de Gipscarton

 *

vreau să mă așez

vreau să m-aranjez

vreau să mă fixez

vreau să mă instalez

*

vreau să mă stabilesc

vreau să viețuiesc

vreau să mă statornicesc

vreau să locuiesc

*

în Ghetoul de Aur

*

vreau să cresc

vreau să mă preacurvesc

vreau să mă preamăresc

vreau să mă înmulțesc

 *

în Ghetoul de Aur

 *

 *

Ograda

*

odraslele porcilor au ajuns din nou la putere

nimeni nu se aștepta ca acest lucru să se întâmple atât de devreme

dar cu perseverență și cu un șoric bine bătucit

porcii au demonstrat că se pot realiza lucruri inimaginabile

 *

orătăniile din ogradă nu s-au revoltat și nu au protestat

fiind mult prea ocupate cu ultra-agoniseala

faptul că unele animale vor fi mai egale decât altele

nu le afecta (încă) libertatea și averea

 *

în orgadă,

orătănii


Poezia care cântă: Laura BRAT – GRAY MATTERS

Laura BRAT Gray Matters

Click şi ascultaţi, vedeţi, înţelegeţi!

*

Muzician, poet, arhitect, artist plastic, om de o inteligenţă şi de o erudiţie cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, tânăra bucureşteancă Laura Brat reprezintă un prototip al femeii care ştie şi are şi forţa de a opta pentru statutul de zeiţă. Poezia ei, scrisă şi cântată în limba engleză, pentru că în aces înveliş lingvistic i se desluşeşte, e amplă şi clocotitoare, traversată de leit-motive ale reverberării existenţiale până foarte aproape de tălpile însângerate ale îndumnezeirii.

*

Laura BRAT foto

*

No one ever warned me that this

Would go astray, just the promise  the dream and lies will stay

*

I was never one to tempt

All the fates with invitations

Words I heard were mere distractions

Hunger in disguise

*

Chemicals they had their way

So did he, and so did they

So much more than I’d dare to say

It will never fade

*

Now this taints my memories

every dream is spiced with nightmares, trust

was squandered evermore now all I hoped is lost

 *

It’s the judgement and the curse it’s the lynchmob metaphor, the look that lurks behind their eyes

Pins me to the wall

*

Not a word they’ll hear from me

Both my eyes are closed by force

Can’t they see that I’m the victim

Here alone until I die

 *

No one ever warned me that this

Would go astray, just the promise, dream and lies will stay

 *

What went down should never

Be heard of ever again

So they say I won’t agree with them

 *

No one hears the screams I make

No one sees the blood they take

*

I am my own soul and I won’t dry

I am my hero and won’t die

 *

None of them will look in my eyes

None of them can fake the lies

*

they cover up our eyes

they take our hands

they lead us to that place

(where) we’ll never think again

*

if you can’t perceive

then you won’t believe

 *

deceiving all the herd

they break us too

we’ll never stop the search

for the light we once knew

 *

and we will make them fear

the soul the heart that always will

be able to see,

and smell the bullshit that’s right in front of you

*

will you believe and keep lying to yourself

we can’t stay and hide, we need to see the light

deceiving all our senses we’ll just die

giving ourselves to power and pride

 *

the words they sell they shine

but still we always seem to see

the gold and silver glitter was never for us to believe

*

they sing their worth out loud

but our minds scream louder still

it echoes harder further till all of them will hear

*

you will hear the sound they make

when you choke them with their fate

*

stop your eyes

hold your tongue

think by yourself

let them know

* 

You will see the sun


Pagina 1 din 212