BUCOVINA în 1848 | Dragusanul.ro

Din anul 1848: Spre Bucovina

Trecerea din Borşa în Bucovina, la 1807 – acuarelă de Franz Jaschke.

 

Calea ce străbate Carpaţii, în trecerea din Ardeal spre Bucovina, este minunată. Şo­seaua (începută de Iosif al II-lea, dar inaugurată de Francisc I şi, de aceea, numită „Şoseaua Franciscană” – n. n.) este lucrată tot din cremene pisată şi săpată în masivul munţilor. Se uimeşte mintea omului de mărimea aces­tor lucrări gigantice: în adevăr, văzând acele văi prăpăstioase umplute, acele stânci uriaşe sfărâmate şi traversând văile şi dealurile în trapul cailor, nu poate a nu se minuna cineva de geniul şi puterea omenească. Trecerea Carpaţilor era o călătorie feerică pentru mine: la tot pasul, vedeam peisaje noi şi aş fi dorit ca o asemene cale să nu se mai termine.

 

Cum trece cineva de vârful munţilor, se vede într-o climă cu totul diferită. Arborii chiar au o expresiune mai severă şi mai posomorâtă. Verdeaţa e mai neagră şi mai tristă. Plantele sunt mai mici şi mai aspre. Aerul e mai umed, mai rece şi mai pătrunzător. Codrii sunt mai sălbatici şi mai maiestoşi.

 

Ajunserăm la frontiera ce desparte Ardealul de Bucovina. Aici, furăm supuşi la reviziunea vameşilor şi la examinarea paşapoartelor, întocmai ca şi cum am fi intrat într-o ţară stră­ină, deşi ne aflam tot în imperiul Austriei. Obiectul princi­pal, de care vameşii se interesau, era tutunul: să nu cumva să ne scape vreo lulea sau vreo ţigară de tutun, care să nu fie austriac. Cauza era că în Ardeal tutunul turcesc nu era prohibit, pe când în Bucovina era supus unei mari taxe.

 

Nu voi mai vorbi despre băile de fier şi de aramă, nici despre alte fabrici ce am vizitat în cursul acestei călătorii; această lucrare o recomand mineralogilor, industrialilor, şi economiştilor noştri. Voi trece ca un turist pe lângă toate acestea; voi traversa mai întâi valea desfătătoare a Câmpulungului, populată cu sate frumoase şi de români necorupţi, vale care servea totdeauna de Termopile Domnilor moldoveni, în contra năvălirilor ungureşti. După aceasta, voi mai traversa Gura Humorului, cel dintâi orăşel ce este pe poalele Carpaţilor Bucovinei, şi, de aici, voi trece repede înainte. Dar cu toate că drumul mare duce drept la Cernăuţi, voi face un mic ocol, pentru ca să vizitez Suceava, vechea capitală a Mol­dovei, care are atâtea suvenire mari şi frumoase în istoria noastră.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).


Din anul 1848: Suceava – Cernăuţi

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

 

Dar şi aici nu mă voi opri mult. Voi arunca numai ochii asupra ruinelor vechii Cetăţi a Sucevei: voi lăsă numai câteva lacrimi pe ele şi mă voi întoarce altădată, ca să le vizitez mai de aproape şi mai bine. Fosta capitală a Moldovei astăzi nu mai e un oraş român: locuitorii săi, în genere, sunt izraeliţi, şvabi şi alte seminţii austriece; abia într-o mahala au mai rămas câţiva lăutari bătrâni, care, prin cântecele lor, întreţin suvenirurile naţionale!

 

Mă voi grăbi dară să ajung mai curând la Cernăuţi, ca­pitala actuală a provinciei Bucovinei. Dar oricât durerea îmi strângea inima, călcând pe această ţară, pe care părinţii mei au apucat-o nedezlipită încă de tulpina sa, mintea mea se uimea, văzând frumuseţea şoselelor, regularitatea şi curăţenia oraşelor, progresele agriculturii şi rânduiala domnind pretutindeni, în perfectă regulă ca în ma­şina unei locomotive.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).


Din anul 1848: Starea lucrurilor în Moldova

Iaşi, mănăstirea Cetăţuia

 

Am tras la un hotel, unde am găsit câţiva emigraţi din Moldova. Ei ne informară despre starea lucrurilor din Moldova. Excesele guvernului se făceau, din zi, în zi, mai nesuferite : violări de domiciliu, arestări, maltratări, persecuţiuni de tot felul se făceau în toate zilele, fără cruţare şi fără teamă de răspundere. Oamenii cei mai meprizabili formau guvernul lui Mihai Sturza; ciocoii cei mai neruşinaţi, mai corupţi şi mai venali îşi băteau joc de tot ce era nobil şi onest în ţară.

 

După cum relatai faptele, de la începutul suvenirurilor mele, s-a văzut că, din manifestaţiunea spontanee şi sinceră a spiritelor liberale, sateliţii politici ai Rusiei voiră să facă o răs­coală, pentru ca să legitimeze invaziunea muscalilor. Era şi Vodă Sturza iniţiat în complotul acesta? Excesele lui de putere le făcea el cu consimţământul Rusiei? Nu, cată să măr­turisim adevărul. Dacă ar fi fost iniţiat, el ar fi lăsat ca miş­carea să ia caracterul unei revoluţiuni şi n-ar fi sugrumat-o de îndată, precum a făcut, în urma celor petrecute după 29 martie. Generalul Duhamel, întorcându-se, de la Bucureşti, la Iaşi, se zice că ar fi propus lui Sturza ca să ceară intrarea unui corp de oştire rusească, pentru ca să menţină ordinea. Acesta însă ar fi refuzat, după toate ameninţările ce i s-ar fi făcut, răspunzând că el este în stare a înfrâna orice re­beliune şi a ţine buna ordine în ţară. Pentru aceasta se afirmă că el îşi pierduse favoarea puterii protectoare, care l-a fost susţinut până aici. Aceasta, simţindu-se în ţară, opoziţiunea, reprezentată, de astă dată, numai de elementul aristo­cratic, se făcuse ameninţătoare: numai mijloacele şi curajul lipseau pentru ca Vodă să fie răsturnat şi gonit de pe tron.

 

Acesta însă se ţinea cu puţină oştire, de care dispunea, şi cu curajul ce i-l insuflau fiul său şi sateliţii ce-l înconjurau : credea că, după complicaţiunea lucrurilor din Europa, va pu­tea încă să-şi mai ţină tronul, chiar fără protecţiunea Rusiei şi cu dispreţul opiniunii publice din tară.

 

Iaşi, biserica Galata

 

Pe lângă terorismul guvernamental, care bântuia Moldova, în zilele acelea, venise şi flagelul holerei cu o furie spăimântătoare. În Iaşi mureau până la 300 persoane pe zi; prin oraşele şi satele din provincii, ravagiile erau nu mai puţin furioase. Capitala ajunsese mai pustie: boierii şi toţi acei ce aveau vreun colţ de proprietate pe afară se retrăseseră pe la ţară. Evreimea cea numeroasă şi tot poporul de jos se tăbărâse prin colibe, pe la marginile Iaşilor. Cu toate acestea, mortalitatea nu era mai puţin teribilă.

 

În toate zilele, primeam scrisori, care ne anunţau câte o ne­norocire, câte o pierdere printre amicii şi rudele noastre. De aceea, pe lângă emigranţii politici, în Cernăuţi veniseră şi mai mulţi moldoveni ce fugeau de holeră; astfel, colonia noastră ajunsese, în curând, destul de numeroasă.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)


Din anul 1848: Starea Bucovinei

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

 

Bucovinenii ne primiră, în genere, cu ospitalitatea cea mai afectuoasă. Era epoca deşteptării naţionalităţilor; şi românismul, care, până atunci, era un simţământ necunoscut în Bucovina, atunci începuse a mişca inimile. În această provincie, oraşele an degenerat cu totul. Co­merţul e cuprins de străini: nemţi, poloni şi evrei. Ro­mânii sunt înfundaţi pe la moşii şi dedaţi mai mult cu agri­cultura; căci cariera funcţiunilor publice nu e deschisă decât nemţilor sau acelora ce se devotează culturii şi politicii austriece. Ceea ce ne-a surprins şi ne-a întristat mai mult era că în această ţară vedeam o corupţiune înfricoşată: deznaţionalizarea făcuse progresele cele mai mari, în fa­voarea sistemei austriece. Educaţiunea publică prin şcoli reuşise a strivi elementul român. Numai poporul de jos, muncitorii de câmp, ţăranii, şi-au păstrat intacte limba şi datinile străbune[1]. Dar ce folos! Când întrebai un ţăran de e român, el răspundea: „Să mă ferească Dumnezeu! Sunt moldovean!”[2]. Până într-atâta erau spiritele de înapoiate!

 

Proprietarii, oameni avuţi, vechi familii moldovene, erau în genere deznaţionalizaţi: limba românească bătrânii abia o mai vorbeau, iar tinerii nu ştiau decât nemţeşte, ruseşte şi leşeşte.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).

 

[1] De la 1848, încoace, inamicii naţionalităţii române au ajuns a corupe şi poporul, făcându-l să îmbrăţişeze limba ruteană (Gh. Sion).

[2] Pentru moldoveni, inclusiv cei din Bucovina, „român” (rumân) era sinonim cu „iobag” – n. n.


Din anul 1848: Familia Hurmuzachi

Portret de Franz Xaver Knapp

Când întreba cineva pe aceşti oa­meni ce sunt, spuneau că sunt boieri; şi aceasta o dovedeau cu aceea că au dreptul de a pune un „von” înaintea numelor lor (von Grigorcea, von Tabără, von Vasilco!); când îi mai întrebai de ce naţiune sunt, abia înţelegeau ase­menea vorbă şi, în fine, răspundeau că sunt bucovineni! Cea mai mică idee despre istoria, limba sau literatura română nu aveau! Spiritele, cu totul materializate, nu puteau con­cepe cea mai elementară idee de patriotism sau naţionalitate. Numai în trei, patru familii se conservase, ca într-un taber­nacol, tradiţiunile, datinile, limba şi simţămintele naţionale. Una din acestea era familia Hurmuzachi. Capul acestei familii, anume Eudoxiu (Doxache – n. n.), un bătrân octogenar, plin de virtuţi antice, soţia sa venerabilă ca şi el, reprezentau în adevăr tipul pa­triarhilor biblici. Casa acestora era casa lui Avraam: tot­deauna deschisă şi gata a îmbrăţişa pe orice trecător sau emigrat, care ar fi purtat numele de român. Cinci fraţi, fii ai acestora, toţi tineri, cu instrucţiune solidă, cu inimi generoase, erau adevăraţi emuli ai părinţilor lor, sub toate privirile[1]. În această familie, mai cu seamă, toţi emigraţii găsirăm ospitalitate, îmbrăţişare, ajutoare şi mângâieri la durerile şi lacrimile exilului.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).

[1] Aceşti fraţi se numeau: Constantin, George, Eudoxiu, Alexandru şi Nicolae. În timpul când tipăresc cartea aceasta, numai cel din urmă trăieşte. Mai trăiesc încă două surori ale lor: doamna Baroneasă Eufrosina P. Petrino (muma poetului) şi doamna Elisa Sturza de la Dulceşti (Gheorghe Sion).


Pagina 1 din 41234