ISTORIE RECENTĂ | Dragusanul.ro

ROMÂNIA ÎN PORT, JOC ŞI CÂNTARE

 

 

POEM MUZICAL-ETNOGRAFIC DE TIBERIU BREDICEANU

 

 

Dl Tiberiu Brediceanu şi-a făcut debutul pe scena românească cu o strălucită şezătoare, organizată la Sibiu, cu concursul regretaţilor scriitori C. Sandu Aldea şi I. Borcia. Îndrăgostit de scenă, i-a rămas credincios toată viaţa. În 1905, cu ocaziunea inaugurării Muzeului etnografic al Astrei, domnia sa organiză, întâia dată, acest poem etnografic, cu elemente bănăţene mai ales. După doi ani, reeditează spectacolul la Budapesta, în cadrul unei serbări organizate de societatea studen­ţească „Petru Maior”. În 1909, Reuniunea femeilor din Arad îi cere acelaşi lucru, precum, după alţi doi ani, primeşte o invitaţie similară din partea societăţii stu­denţeşti „România Jună” la Viena şi, mai apoi, la Braşov. Chiar evenimentul cultural cel mai de seamă din Dacia superioară: Inaugurarea Universităţii din Cluj, în 1920, nu s-a putut imagina fără de reprezentaţia feerică şi spectaculoasă a poemului domnului Brediceanu. Capitala României, s-a desfătat mai întâi în priveliştile înălţătoare ale acestui poem la 1924, cu ocazia descălecării pe aceste melea­guri a celei mai vechi societăţi culturale româneşti de peste munţi: Asociaţia Tran­silvană „Astra”.

 

Obişnuită la toate prilejurile mari în timpul din urmă, această reprezentaţie nu putea lipsi cu ocazia împlinirii primului deceniu de la întregirea noastră naţio­nală. Cel dintâi care a atras atenţia autorului asupra acestei mari ocaziuni, a fost dl prim-ministru, Iuliu Maniu. Domnia Sa, încă din primăvara anului 1928, a cerut autorului să pregătească ceva frumos, cu această memorabilă ocaziune. Într-o convorbire eu dl Alexandru Vaida Voivod, autorul a fixat chiar întregul său program de acţiune. Dar cel care, în numele guvernului, i-a dat însărcinarea ofi­cială să pregătească acest poem a fost dl Ministru al Banatului şi preşedinte al Comitetului de organizare a serbărilor Unirii, Sever Bocu. Dl Brediceanu a pri­mit invitaţiunea, cu condiţia de a-şi întregi poemul său etnografic-muzical cu ele­mentele care îi lipseau din ţară mamă, din Bucovina şi din Basarabia, pentru a putea reprezenta, astfel, într-o măiastră sinteză, toată bogăţia, frumuseţea şi varie­tatea incomparabilă ce o prezintă ţara noastră în port, joc şi cântare.

 

 

Pentru desăvârşirea operei sale, dl Brediceanu a solicitat şi obţinut, de la sucursala „Albina” Braşov, al cărei director este, un concediu de trei luni de zile. În acest timp, domnia sa a pregătit întreg poemul acesta magnific, care a fost punctul culminant al zilei de 10 Mai şi care a încântat masele largi ale populaţiei din Capitala, în următoarele două zile, la Arenele Romane.

 

În acest scurt interval, domnia sa a depus o muncă şi stăruinţă admirabila, alegând cele mai frumoase şi caracteristice costume naţionale din întreaga ţară; de asemenea, dansurile cele mai tipice, sub raport coreografic; precum şi melodiile popu­lare cele mai atrăgătoare ca joc şi cântare. Domnia sa a angajat ţărani ca executanţi în rolurile active ale poemului, iar pentru partea de decor, o mulţime de alţi ţărani şi ţărance ca figuranţi.

 

 

 

 

În executarea acestei lucrări, domnia sa a avut să lupte cu două greutăţi: a). spa­ţiul redus, în care nu se puteau concentra toate, ci numai cele mai caracteristice elemente etnografice şi muzicale, şi b). timpul, mai bine zis răbdarea spectatorilor, care nu poate trece de 2 ore jumătate, până la 3 ore. A stat o bogăţie de material la îndemâna autorului. Numai din Banat, el ar fi putut înfăţişa zeci de costume, sute de jocuri şi mii de melodii, toate diferite şi interesante. Aici a fost problema cea grea: selecţia. Şi domnia sa s-a dovedit un selecţionator de primul ordin. Dacă Goethe a spus, cu perfectă drep­tate, că, din felul cum ştie să se restrângă cineva, se cunoaşte dacă e maestru, atunci, noi putem spune, cu conştiinţa liniştită, că dl Brediceanu e un maestru adevărat.

 

I). Costume. Costumele au fost reprezentate prin următoarele 15 grupuri de dansatori:

 

 

1). Port din Mehedinţi, în hora echipei „Liga Culturală”, secţia doamnelor, Bucu­reşti;

 

 

2). Portul din Călineştii şi Berbeştii Maramureşului;

 

 

3). Porturi din ţara Oaşu­lui, jud. Satu Mare;

 

 

4). Porturi din Roşia Bihorului;

 

 

5). Porturi din comuna Bucium, Munţii Apuseni;

 

 

6). Porturi din Chizătăul Banatului;

 

 

7). Porturi de Pădureni şi Pădurence din jud. Hunedoara;

 

 

8). Porturi din Săliştea Sibiului;

 

 

9). Căluşerii din Călurenii Târnavei Mici;

 

 

10). Porturi din Tismana Olteniei;

 

 

11). Porturi din Dragoslavele Munteniei;

 

 

12). Porturi din Mălinii Moldovei;

 

 

13). Porturi din Câmpu-Lungul Moldovenesc;

 

 

14). Porturi de la Bălţi din Basarabia;

 

 

15). Porturi de Fârşeroţi din comuna Frăşeri, colonie macedoneană în judeţul Durostor.

 

 

Afară de aceste grupuri de dansatori. Banatul singur a fost reprezentat prin cinci feluri de costume, de o varietate şi frumuseţe unică; ţara Haţegului, prin trei. Am văzut apoi costume din părţile Huedinului, de la Morlaca; de la Arad, din Boroşineu; de pe Târnava Mare, din Cohalm; de la Braşov, din Schei, Râşnov şi Bran. N-a lipsit nici fermecătorul port de la Tulgheş, precum a fost de faţă şi Bucovina, cu două feluri de costume, din două regiuni caracteristice româneşti. Ţara mamă a fost reprezentată prin alte costume pitoreşti din Moldova şi Muntenia, şi anume, în această din urmă provincie, din Muscel şi Mehedinţi, precum şi de la Râmnicul Vâlcei; iar din Moldova, de la Piatra Neamţ. Un spectator grăbit ar fi putut constata că Ardealul şi Banatul au fost mai bine reprezentate în poem, decât Muntenia şi Moldova. Greşeală. Aceste ţări au fost reprezentate prin ce au ele mai frumos, mai nobil, mai caracteristic. E adevărat că, în Transilvania, în vecinătate nemijlo­cită, găsim porturi de o varietate uimitoare, aproape de necrezut. Să ne gândim numai la porturile ţărăneşti din următoarele trei ţinuturi vecine: Banat, Ţara Haţegului şi marginea Sibiului, unde găsim porturi atât de originale şi diferite unele de altele, încât abia au ceva comun.

 

 

II). Coreografie. Iată un capitol absolut nestudiat din etnografia noastră naţională. E cu atât mai mare meritul autorului de a se fi pasionat de aceste pro­bleme încă din fragedă copilărie, şi de a-şi fi păstrat această nobilă pasiune până acum, în anii bărbăţiei sale fecunde. Pe tărâm coreografie, dl Brediceanu are o înde­mânare şi experienţă unică, dobândită prin călătorii de studii, făcute sistematic, ani de-a rândul în toate ţinuturile locuite de români. Ajungând la capătul studiilor sale coreografice, s-a convins că, deocamdată, în lipsa unor fixări precise pentru instrucţie, nimeni nu poate executa, în mod veritabil şi caracteristic, dansurile noastre româneşti, decât numai ţăranul român însuşi. Dacă ar fi încercat să execute poemul acesta cu concursul unui corp de balet, i-ar fi trebuit 165 artişti şi artiste de balet, ceea ce nu posedă, deocamdată, nici cea mai mare scenă de balet din lume. Iată, deci, că ceea ce domnia sa n-a putut înfăptui cu ajutorul artei noastre culte, a putut cu acela al fermecătoarei muze populare. Inteligenţa şi bunul simţ natural al ţăranului nostru l-au ajutat în chipul cel mai fericit la executarea poe­mului său grandios.

 

 

III). Muzică. Dacă fi în vorbirea de toate zilele tonul face muzica, ne putem închipui ce importanţă covârşitoare are ea într-un poem muzical-etnografic ca acesta. Dl Brediceanu de zeci de ani se ocupă cu colecţionarea şi fixarea melodiilor noastre populare, având şi în această privinţă o îndemânare rară. Din motive culese în toate ţinuturile româneşti, a compus astfel piese muzicale caracteristice, pe care, auzindu-le, ţăranii au dansat chiar din întâiul moment, fără de nici o greu­tate. Pentru a păstra şi mai mult farmecul poemului etnografic, a întrebuinţat instrumentele muzicale ţărăneşti, caracteristice în singuraticele regioni: de pildă, trompeta, în Bucovina; clarinetul şi tamburina în Macedonia ş. a. O lucrare de seamă a trebuit să îndeplinească domnia sa, normalizând melodiile, în sensul ca ele să nu fie nici prea repezi, nici prea încete, ci să corespundă ritmului lor firesc.

 

 

 

Melodiile pentru cântare şi de astă dată au fost executate de cântăreţi şi cân­tăreţe de profesiune. Potrivit cu programul, străduinţa autorului a fost de a men­ţine nota caracteristică a melodiilor populare, eliminând, ceea ce e prea rustic-vulgar şi scoţând în relief partea poetică a cântecelor noastre populare şi a nobi­lului nostru suflet ţărănesc.

 

 

Iată acum, şi jocurile executate în cadrele acestui poem: întâi, o notă uver­tură de Tiberiu Brediceanu, pe motive vechi ardeleneşti, care se termină aşa de simbolic cu o măreaţă chemare prin tulnic a ţării întregi la unire: prin port, joc şi cântare. Întâiul punct a fost „Hora”, executată de echipa Ligii Culturale Bucureşti, secţia doamnelor, compoziţie originală a autorului. Al doilea, a fost Maramureşul, cu „Tropotită”. Al treilea, Bihorul cu „Mărunţelul”. Al patrulea, Munţii apuseni cu caracteristica lor „Ţarină”. Al cincilea, Oltenia cu „Bordeiul”. Al şaselea, Oaşul cu „Jocul de bătut în pălmi”. Al şaptelea, „Învârtită” de la Săliştea Sibiului. Al optulea, Bucovina cu o veche horă şi cu „Arcanul”. Al nouălea, Muntenia cu „Brâul” şi „Mânioasa”. Al zecelea, „Haţegana” din ţara cu acelaşi nume. Al unspre­zecelea, Banatul, cu „Pe loc”. Al doisprezecelea, „Ţimburelul” şi o „Moldovenească” din Moldova. Al treisprezecelea, „Bitolianca”, de la coloniştii macedoneni din Durostor. Al patrusprezecelea, „Basarabeasca” din Basarabia. Şi, in sfârşit, neîntrecuţii căluşeri de pe Târnava. Ei au jucat: „Bătuta”, „Căluşerul” şi „Ardeleana”. A fost atâta avânt şi însufleţire spontană, în improvizaţia liberă a acestor ţărani târnăveni, făcută pe „Ardeleana”, încât spectatorii, văzând însufleţirea şi voioşia cu care dansau, s-au simţit învioraţi în toate fibrele fiinţei lor de doruri frenetice de viaţă. Dacă n-ar fi jucat sub cerul liber, ci undeva, într-o încăpere cu tavanul scund, ca în atâtea din hanurile noastre săteşti, ei ar fi putut chiui, ca la ei acasă:

 

 

„Ridică-te grindă în sus,

Să nu zici că nu ţi-a in spus”…

 

 

Improvizaţia aceasta ţărănească a avut un succes de nedescris.

 

 

Poemul s-a încheiat cu o apoteoză. O imensă coroană, sprijinită pe braţe puternice din toate ţinuturile României, apărea, într-un cadru feeric, de 260 de persoane, înfăţişând fiecare câte un colţ din ţara aceasta încântătoare înaintea ochilor uimiţi de atâta frumuseţe.

 

Deşi costumele, jocurile şi melodiile erau aşa de variate şi dovedeau fărâmi­ţarea neamului nostru timp de veacuri în atâtea ţări şi ţărişoare, prin ideea centrală care domina toate amănuntele acestui poem, precum şi mai ales prin acordul său final, ne înfăţişa unitatea miraculoasă a neamului nostru în port, joc şi cân­tare, unitate care nu-şi găseşte seamănul decât în unitatea nu mai puţin uimitoare a limbii noastre româneşti.

 

 

Toate porturile s-au fotografiat, iar jocurile s-au filmat şi s-au notat şi dansu­rile cu toate amănuntele lor coreografice, urmând să se editeze într-o operă măreaţă, care va arăta odată lumii întregi bogăţia, frumuseţea şi nobilul gust al ţăranului român. Aceste lucrări din urmă au fost tot atât de necesare, dacă nu chiar mai necesare ca însăşi compunerea poemului, fiindcă, pe zi ce trece, dispar în oceanul indiferentismului şi nepriceperii obşteşti, atâtea colţuri vrăjite de frumuseţi de altădată. Credem că ele constituie, în urmare, un merit cel puţin tot atât de mare pentru autor, ca şi compunerea însăşi. De aceea, nu putem felicita îndeajuns.

 

Cuvinte de laudă şi recunoştinţă se cuvin şi acelora care au înlesnit fie stu­diul prealabil necesar compunerii poemului, la faţa locului, fie, şi aceasta mai ales, organizarea şi transportarea grupelor de dansatori şi figuranţi la Bucureşti. Menţiunea cea mai elogioasă trebuie să se acorde şi bunului suflet de român, artistul Ştefan Mărcuş, unul din prietenii cei mai devotaţi ai autorului, care, cu un spirit de jertfă rar în zilele de astăzi, a luat asupra sa sarcina înscenării şi regia generală a poemului. În fine, orchestrei Operei Române, care, cu preciziune şi elan, a susţinut partea orchestrală a poemului. Acestora se datoreşte, înainte de toate, succesul neuitat al reprezentării poemului etnografic muzical „România în port, joc şi cântare” din zilele de 10, 11 şi 12 Mai, la Bucureşti. Onoare şi recunoştinţă lor”[1].

 

 

[1] Serbările Unirii 1929, cu o prefaţă de Sever Bocu, Bucureşti 1929, pp. 93-96


„Actul acesta de trădare al României credule”

Armata Română, trecând Carpaţii spre Ardeal

*

MOTO: „Românii din Trasilvania și Ungaria nicicând n-au apelat la ajutorul lor

şi n-au cerut să-i mântuiască din nici o robie, pur și simplu pentru că

noi am avut și avem o soartă de sută de ori mai bună decât poporul din România”.

*

Niciodată nu am avut necuviinţa de a-mi judeca poporul, dar întotdeauna am vrut să ştiu cât mai mult despre adevărurile lui. Minciuna, cum spuneau Cantemir şi Xenopol, numai rău aduce Neamului nostru, pentru că neadevărul nu foloseşte decât celor care ne sleiesc de energiile benefice astăzi. Iar când am scris că românii ardeleni şi bucovineni nu-şi doreau unirea cu România, decât în clipa în care au avut de a alege între două rele, nu am răvăşit morminte. Dimpotrivă. Lista eroilor români din Bucovina, care s-au jertfit pentru modelul de viaţă european, pe care îl reprezenta imperiul austriac, am fost printre puţinii care au publicat-o cu tot respectul, în ciuda faptului că am o lacrimă în plus pentru Ion Grămadă, care a ales să moară pentru Întregirea Neamului, cu toate că m-a tulburat destinul cristic al tinerilor bucovineni Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, distinşi prin vitejie la asediul Lembergului, oraş polon pe care încercau să-l smulgă ruşilor, în beneficiul Austriei, dar care, la Satu Lung, lângă Braşov, când au avut de ales între a trage în ostaşii români, care năvăleau în Ardeal, şi a-şi săpa singuri mormintele, au ales martiriul. Nu am avut un cuvânt pătimaş împotriva colonelului Pop, care a dus la îndeplinire execuţia, nu i-am pus la îndoială românismul şi dreptul lui de a decide în ce statalitate vrea să creadă. Dar Nicoară şi Catană s-au aşternut pentru totdeauna în sufletul meu.

*

Pentru că, în curând, va reîncepe vânzoleala patriotardă şi pentru că politrucii de astăzi, cheltuind enorm pentru „Centenarul Unirii”, îşi vor cosmetiza doar imaginile lor compromise, fără să le pese de adevăr şi de adevărata poveste a neamului, o poveste în care, deşi condusă de mulţi ofiţeri incompetenţi, Armata Română a făptuit soclul durabil al demnităţii noastre, o să tot încerc să vă aduc în faţa minţilor şi a sufletelor respiraţia reală a zilelor de atunci, a zilelor de nenoroc prin care s-a prefaţat, pentru o singură dată în istorie, întoarcerea privirilor bunului Dumnezeu şi asupra noastră, a românilor.

*

*

1917: Principiul de naționalitate – un moft

*

„Ne sună necontenit în urechi pasajele din urmă ale declarațiunii de război, făcută de bărbații de stat perfizi și de regele României, fără nici o autoritate, Monarhiei noastre, în loc să-și arate recunoștința pentru binefacerile primite de la ea, în toate împrejurările, și mai ales pentru întemeierea existenței sale. În acele pasaje, piticul săbănog și prezumțios își motivează atacul nesăbuit față de uriașul generos, cu scopul de a elibera poporul român din Transilvania și Ungaria din robia maghiară. Câte fraze goale, atâtea minciuni grosolane, și câte afirmațiuni, atâtea acuze fulgerătoare în contra sa însuși și în contra faptelor proprii.

*

Mai înainte de toate este un fapt absolut incontestabil că Românii din Trasilvania și Ungaria nicicând n-au apelat la ajutorul lor și n-au cerut să-i mântuiască din nici o robie, pur și simplu pentru că noi am avut și avem o soartă de sută de ori mai bună decât poporul din România. Starea noastră naţională, economică, socială şi politică este dovedită cu date nerăsturnabile ca fiind cu mult superioară cetăţenilor români din România. Cât despre neajunsurile pe care au avut să le îndure cetățenii neromâni de acolo, ele sunt notorii și presa respectivă s-a făcut ecoul tuturor plângerilor destul de amare, care veneau de la un stat mic național, cu pretenții de apărător al principiului de naționalitate. Vorbele late și umflate au fost puse în curs de niște necăpătuiți pigmei ai politicii naționale intransigente, trecuți peste munți cu binecuvântarea părintelui Lucaciu, veșnicul candidat de arhierie și bogăție, de tristă memorie, și în cântecul bardului fără strună Goga, băiatul răsfățat al sorții.

*

Acum, când trădarea lor josnică a avut efectul de a înverșuna și mai tare pofta de luptă a fiilor neamului nostru și a le oțeli brațul întru apărarea tronului glorios al Habsburgilor și patriei noastre iubite chiar în contra fraților lor, denaturați cotropitori; acuma, când sperjurul lor s-a răzbunat în modul cel mai cumplit prin armele glorioase ale puterilor centrale nebiruite; acuma, când biruitorii generoși le-au oferit dreptul de pace aţâţătorilor nemernici, antantei nesăţioase şi seducătoare, ca să se curme acest război ucigător şi ruinător pentru omenirea întreagă, printr-o pace cinstită şi binefăcătoare: acum ies la iveală ghearele pisicii şi cele zece puteri aliate contra noastră declară pe faţă, cu o neruşinare nemaipomenită, că ele voiesc să continue lupta până când vor întrona principiul de naţionalitate şi vor dezmembra puterile centrale şi aliatele lor şi-şi vor mări, astfel, teritoriile imperiilor lor.

*

Mintea omenească stă în loc în faţa unor declaraţiuni atât de îngâmfate şi de contrazicătoare cu cele mai elementare principii de umanitate şi echitate, răsturnate prin însăşi starea faptică a lucrurilor şi prin ţinta aspiraţiilor lor nenaturale. Urmează oare Anglia vreun principiu naţional faţă de Irlanda, faţă de Buri, în Egipt, în Indii şi în celelalte colonii? Urmăreşte Franţa principiul naţional în recucerirea provinciilor de la Rhon, aparţinătoare imperiului german, cum s-au declarat ele însele, după războiul din anul 1870/71? Există principiu de naţionalitate în cerinţa de reconstituire a Belgiei unitare, când ştiut este că lupta dintre Flamanzi şi Waloni se dă, de multe decenii, tocmai pe acest principiu? Are Rusia pretenţia de a urmări un principiu naţional, când tinde la ocuparea Constantinopolului şi a strâmtorilor din Dardanele, fără să fi regulat, mai întâi, chestiunea polonă, chestiunea finlandeză, chestiunea ucraineană, chestiunea basarabeană şi a celorlalte seminţii din imperiul mozaic rusesc? Gânditu-s-a antanta la Românii din Valea Timocului şi Macedonia, când apără existenţa Serbiei regicide, devenită, prin acest fapt, nevrednică să mai existe pe harta Europei? Dar nenorocirea Greciei tot principiul naţional al antantei este? Contrazicerea flagrantă între declaraţiunile şi faptele antantei, pe deoparte, iar pe de altă parte, între trebuinţa de a înfăptui un principiu naţional, dezmembrând un stat şi alipind teritorii răpite la alt stat este atât de bătătoare la ochi, încât şi un orb o poate vedea.

*

Dar această contrazicere iese la iveală, cu mai mare putere, la România şi la scopul trădării ei. Fapt incontestabil este că între poporul nostru şi între cel din România nu există nimic în comun, nici în caracter, nici în aspiraţiuni, nici în sentimente. Limba şi legea comună n-au putut crea acea afinitate sufletească între aceste popoare, din simpla cauză că elementele constitutive şi mediul de dezvoltare a fost cu totul altul. Şi aceste fapte se confirmă exact prin toate declaraţiunile bărbaţilor competenţi şi prin toate manifestaţiunile vieţii. Cine a avut ocaziunea să cunoască oamenii şi curentele din România şi să facă comparaţie între noi şi ei, trebuie să ne dea dreptate, când afirmăm că diferenţa este ca între cer şi pământ şi că faţă de noi n-au avut şi, de aci, înainte, nu vor avea nimic mai puţin decât dragoste frăţească şi bune sentimente de dezrobire, când dânşii gem în robia întunericului, în robia mizeriei şi în robia ciocoismului, iar noi îi compătimim şi-i condamnăm pentru pacostea ce ne-au adus-o pe capul nostru fără de nici o vină.

*

Actul acesta de trădare al României credule şi uşuratice trebuie înşirat alături de celelalte acţiuni perfide ale antantei, de a ademeni pe cei slabi de înger şi a-i avea ca obiecte de compensaţie, cu care să-şi achite despăgubirile, la masa verde de pace. Antanta ştie doară că, prin realizarea scopurilor României, s-ar altera şi mai tare principiul de naţionalitate în acest stat, după ce, în 1913, s-a mai călcat o dată faţă de Bulgari. Nu iubirea faţă de noi, nici principiul naţional au mânat România în război în contra aliatelor ei naturale, în contra puterilor centrale, ci nenorocita poftă de mărire şi lăcomia sugerată de antantă. Nu s-a mulţămit cu teritoriile câştigate cu atâta uşurinţă, acum patru ani, ci, după pilda câinelui din fabulă, care şi-a văzut umbra în apă, cu bucata de carne în gură, s-a aruncat în valuri, să mai prindă şi bucata cealaltă şi, astfel, şi-a aflat pieirea.

*

Convingerea noastră intimă este că, în cazul de faţă, principiul de naţionalitate, iscodit de antantă, este un simplu moft, pentru ca să poată vârî zâzanie nouă între cetăţenii statelor centrale şi, mai ales, ale Monarhiei noastre, provocând bănuiala în suflete şi aţâţând spiritele şi aşa destul de agitate, în urma invaziunii josnice româneşti, care a produs atâtea victime. Cât   ne priveşte pe noi, Românii, oricât de dureros ne-a atins acest flagel al sorţii, ne vom reculege şi din această pacoste şi, credincioşi lealităţii dinastice şi iubirii noastre de patrie tradiţionale, ne vom îndoi opintirile şi jertfele de sânge şi avere, pentru ca să alungăm, cât mai în grabă, toţi norii grei de bănuială şi neîncredere, ce, pe nedrept, ne învăluiesc” (Gazeta Transilvaniei, Anul LXXX, Nr. 4, joi 12/25 ianuarie 1917)


Pururi, ziariștii „vinovați de dezastrul țării”

București strada Lipscanilor

*

Ziaiștii fasciști vinovați de dezastrul țării

au fost trimiși în judecata Tribunalului Poporului

*

Actul de acuzare

*

Noi, Constantin C. Vicol și I. D. Ioan, acuzatori publici la Tribunalul Poporului.

Având în vedere dispozițiunile art. 5 al. 10 din legea Nr. 312 din 24 aprilie 1945, precum și dispozițiunile Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 189 din 29 ianuarie 1945, publicat în Monitorul Oficial Nr. 88 din 16 februarie 1945.

Având în vedere dispozițiile art. 5 alin. 2 din legea 312/24 aprilie 1945 și ordonanțele noastre din 2 mai 1945.

Având în vedere actele și instrucțiile acuzaților:

*

1. PAMFIL ȘEICARU, ziarist, fost director al ziarului „Curentul”, de ani 50, cu ultimul domiciliu în București, strada Gl. Angelescu Nr. 93, azi dispărut.

2. IONEL DUMITRESCU zis Dimitrescu, fost avocat, ziarist, de ani 46, cu ultimul domiciliu în București, strada Paris Nr. 45, arestat în baza Jurnalului Consilului de Miniștri Nr. 189/945.

3. ROMULUS DIANU, ziarist, de ani 40, cu ultimul domiciliu în București, strada Arhitect Mincu Nr. 9, azi arestat în bazamandatului de arestare Nr. 363 din 15 mai 1945, emis de Cabinetul 10 al acestui Tribunal.

4. ROMULUS SEIȘANU, ziarist, de ani 60, cu ultimul domiciliu în București, strada Gral Ghenea Nr. 8, arestat în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 189/945.

5. ILIE RĂDULESCU, ziarist, de ani 46, cu ultimul domiciliu în București, Bd. Ferdinand Nr. 174, arestat în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 180/945.

6. ILIE POPESCU PRUNDENI, ziarist, de ani 38, cu ultimul domiciliu în București, Strada Mitropolitului Iosif Nr. 1, arestat în baza mandatului de arestare nr. 365 din 19 nai 1945, emis de Cabinetul 10 al acestui Tribunal.

7. ALEXANDRU HODOȘ, ziarist, de ani 51, cu ultimul domiciliu în strada Ciprian Porumbescu Nr. 14, arestat în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 189/945.

8. RADU DEMETRESCU-GYR, scriitor și publicist, fost conferențiar universitar, de ani 40, cu ultimul domiciliu în Râmnicu-Vâlcea – Sanatoriul Central, arestat în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 189/945.

9. GRIGORE MANOILESCU, ziarist, de ani 47, cu ultimul domiciliu în Bucrești, strada Dr. Calinderu Nr. 20, azi dispărut.

10. GABRIEL BĂLĂNESCU, ziarist, de ani 32, cu ultimul domiciliu în București, str. Căpitan Zlătescu Nr. 25, azi dispărut.

11. PAN M. VIZIRESCU, profesor și publicist, fost director al revistei „Muncitorul Român”, de ani 42, cu ultimul domiciliu în București, str. Stelea Spătaru Nr. 17, azi dispărut.

12. AUREL COSMA, avocat și publicist, fost Consilier Ministerial, cu ultimul domiciliu în București, azi dispărut.

 *

Având în vedere că cercetările urmate în cauza celor de mai sus au fost încheiate.

Văzând și dispozițiunile art. 8 din legea Nr. 312/945, pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul Țării sau de crime de război.

*

București Piața Sf Anton

*

Expunem următoarele:

*

După cei ce-au dat sau executat ordine criminale de asasinare în masă a populației civile și de exterminare a deținuților din lagăre, după cei ce-au săvârșit cele mai mari orori la Odesa, Bogdanovka, Dumanovka sau Vapniarca și în atâtea alte locuri de tristă amintire, după judecarea primului lot de criminali de război, care au jefuit, au schingiuit și au asasinat cu o bestialitate unică mii de oameni, Tribunalul Poporului urmează să judece o altă categorie de acuzați, aceea a ziariștilor și publiciștilor, care, prin articolele de ziare, broșuri sau conferințe, s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste și au contribuit, prin acțiunea lor, la susținerea unui regim odios și a unei politici externe nefaste, politică ce trebuia să aibă drept consecință antrenarea Românei într-o aventură dezastruoasă și prăbușirea politică și militară a țării.

*

Vina, mareav vină a acestor mânuitori ai condeiului, nu poate și nu trebuie să fie subestimată.

La noi, ca și în toate țările din lume, scopul suprem nemărturisit al propagandei hitleriste era camuflarea, prin toate mijloacele, a adevăratelor scopuri urmărite de Adolf Hitler și de banda lui.

Scopurile Germaniei hitleriste erau limpezi: înlăturarea, printr-un război rapid și crâncen, a tuturor adeversarilor Germaniei, aservirea tuturor țărilor Europei și instalarea, pe ruinele acestor țări, a unei „Germanii Mari”, care acapara, în folosul ei, vaste teritorii și posesiuni.

Rostul propagandei hitleriste era de a masca adevăratele țeluri ale politicii Germaniei, prin provocarea unor abile diversiuni, de natură a distrage atenția opiniei publice mondiale de la scopurile realmente urmărite.

*

Doctrina rasială, întemeiată pe ură și menită să tulbure și să otrăvească mințile și sufletele, ca și doctrina războiului așa-zis sfânt, nu erau decât vaste și abile diversiuni, menite, în mintea conducătorilor celui de-al treilea Reich și acoliților lor, să ascundă țelurile lor criminale în Europa. La fel și faimoasa lozincă a „noii ordini europene” nu era decât o formulă comodă și înșelătoare de propagandă, sub care se ascundeau ambițiile demente ale Germaniei hitleriste, de cucerire și aservire a Europei și, mai apoi, a lumii. Propaganda hitleristă era, așadar, o armă de luptă ca oricare alta și toți cei care s-au slujit de dânsa s-au pus, prin acest fapt, în slujba hitlerismului, contribuind, prin acțiunile lor, la realizarea scopurilor politice urmărite de Hitler.

La noi în țară, o serie întreagă de ziariști și publiciști, unii ce-și făcuseră un „renume” prin scrisul lor, au dezvoltat și susținut sistematic, ani în șir, temele fundamentale ale propagandei hitleriste, de natură rasială, fascizantă și, deci, antidemocratică, războinică și imperialistă.

Pentru atingerea acestor scopuri, era, evident, necesară o acțiune susținută, cu atât mai mult, cu cât România, care, în războiul trecut, luptase împotriva Germaniei, se găsea, sufletește și politicește, legată de marile democrații.

*

București Calea Moșilor

*

Influențarea opiniei publice

*

Propaganda poate influența opinia publică.

O acțiune politică nu poate fi realizată fără o opinie publică favorabilă sau cel puțin neutră. Ea variază în raport cu condițiunile de viață, inteligența, cultura și posibilitățle de informare ale maselor. De aci, marea importanță a materialului informativ și a ziarului, în special, care este la îndemâna marelui public.

Prin afirmațiuni necontrolate și repetate sub diferite forme, zi de zi, până la sațietate, o anumită temă de propagandă ajunge să fie acceptată de opinia publică drept adevăr evident, devenind, cu timpul, o idee forță, capabilă să răscolească patimi și să dezlănțuiască ură.

*

În Țara noastră, propaganda naționalistă a fost cât se poate de activă și de virulentă. A început cu defăimarea instituțiunilor noastre democratice, cu ridiculizarea Ligii Națiunilor, cu micșorarea, în ochii opiniei publice, a marilor noștri aliați din războiul trecut și a continuat cu susținerea sistemelor fascizante, corporatiste, totalitariste, care își croiau drum în Europa, și cu „glorificarea” conducătorilor acestor mișcări, și, în fine, a terminat cu propagarea ideilor războinice imperialiste ale Germaniei lui Adolf Hitler.

Ce n-a susșinut, oare, propaganda fascisto-hitleristă în acești ultimi ani?

Că democrația înseamnă „masonizarea generală”, că democrația ajunsese să „pervertească” viața economică a Națiunii, că „prăbușise” economia și viața popoarelor, că era doar „o dormă politică de lichidare”, ce-și trăia obosită ultimele zile. Se lansa acea faimoasă teorie a elitelor, a acestor suboameni și supraoameni, în virtutea cărora întreaga omenire trebuia să se împartă în două mari categorii: aceea a „seniorilor” atotputernici și aceea a sclavilor, germanii fiind „predestinați” să alcătuiască clasa seniorilor și să „mântuiască” toate popoarele lumii.

*

În concepția totalitaristă, sensibilitatea și spiritualitatea încetează a mai conta în fața forței, tot ce a dăltuit, atâtea secole de-a rândul, drumul omenirii spre frumos, adevăr și mai bine nu mai servește sub dictatură decât pentru a „justifica” un șir neîntrerupt de fărădelegi. Prin difuzarea neîncetată a temelor hitleriste, s-au provocat crime de tot felul și, prin acțiunea lor, agenții oficinelor de propagandă au contribuit la rătăcirea spiritelor și la otrăvirea opiniei publice. După cum faimosul comandant de lagăr de la Vapniarca își otrăvea deținuții prin alimentare cu mazăre furajeră, aliment a cărui toxicitate îi era cunoscută, tot astfel gazetarii și publiciștii ce, azi, sunt aduși în fața Tribunalului Poporului, pucurau, zi de zi, în articolele și brpșurile lor, otrava urii și toxinele felurite ale propagandei hitleriste. Și cine ar putea măsura, vreodată, exact efectele acestei intoxicări lente a opiniei publice? Câți, oare, dintre schingiuitorii, jefuitorii și asasinii din lagărele de dincolo de Nistru nu vor fi fost cititorii asidui și admiratorii fervenți ai lui Ilie Rădulescu sau ai lui Pamfil Șeicaru?

*

Asasinii și jefuitorii de rând au fost zugrăviți și acuzați de față ca „figuri legendare”, ca „eroi aleși de destin” sau „trimiși direcți” ai Divinității. Au fost popularizate cele mai sinistre figuri ca minunați „deținători de formule miraculoase” pentru fericirea popoarelor. Protejați de acești stăpâni firești, în țara noastră, agenții de propagandă au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a susține, cu toată perseverența, regimul Sima-Antonescu. Succesorul „căpitanului” și trădătorul Ion Antonescu sunt ridicați până la cer. Același auto-mareșal, care secătuia o țară și omora o generație, în Crimeea, pe Don sau în Caucaz, spre a schimba Ardealul cu Transnistria. Acesta și ceilalți ca el trebuiau să devină „idolii” poporului român. Evanghelia hitleristă și scopurile ei sunt puse de acuzații de azi la îndemâna maselor, în orice împrejurare, zi de zi, la fiecare colț. Cu aceste mijloace și în climatul arătat, propaganda hitleristă, prin agenții ei, lansează tema așa-zisului „război sfânt”, în care era târâtă România. Reaua credință și culpabilitatea nu-și mai găsesc limite, la fel cu insultele și calomniile contra popoarelor ce sângerau, ca altădată în istorie, pentru salvarea libertății popoarelor, contra foștilor aliați, a căror creație furăm, cu 20 de ani în urmă.

*

E vorba de acea propagandă odioasă, care căuta să demonstreze, călcând pe suflete și pe adevăr, că războiul e „just și necesar”. Era în vremea când pierdeam mii de vieți la Stalingrad și când acuzații de azi scriau, vorbeau și mințeau neîncetat, încurcând poporul în nedumerire și minciună. Războiul era ca și „terminat”.

Aliații era „în pragul prăbușirii și al dezagregării”. Și când au început puternicile ofensive ale glorioasei Armate Roșii și a armatelor aliate, ele nu erau decât „ultimele zvârcoliri”. În mod sistematic, invariabil, cititorul român află că toate ofensivele „eșuează”. Rezervele se „epuizează”, sunt „slabe și fără elan”, realizează „câștiguri neînsemnate”. După Stalingrad, este eliberat Tamanul, Kusk, Orel, Harkovul, Crimeea și Kiewul, totuși ei demonstrează, mai departe, că armatele sovietice nu și-au „atins scopul strategic”, că spațiul câștigat nu se datorește decât planului comandamentului german, în care s-a prevăzut „defensiva elastică” (Scânteia, Anul I, nr. 237, 30 mai 1945, pp. 1 și 5).


1945: Lagărele din Transnistria (I)

1945 Murgescu Ion*

„S-au adunat probe zdoritoare contra acelora ce au înființat lagăre pentru evreii din Transnistria și pentru cei deportați din țară, precum și contra celor ce au avut comanda lagărelor, au făcut fapte odioase și schingiuiri și omoruri prin înfometare, lipsă de igienă și frig. Între acuyații care au devenit spaima internaților și care se mândreau cu acest titlu este locotenent-colonel Ion C. Murgescu. Acuzatul, maior de jandarmi pe acea vreme, a făcut parte din echipa de comandanți de lagăre de internare, pregătită, la Pitești, în luna mai 1942. De la Pitești, acuzatul a plecat peste Nistru, fiind numit comandant al Regiunii a II-a Internare, având în subordine lagărele de la Vapniarca, Smerinca și Slivina. Reședința sa era, însă, Vapniarca, împrejurare ce i-a înlesnit amestecul în conducerea directă a lagărului în așa măsură că și ofițerii, căpitan în rezervă Alexandru Stoleru, care avea formal comanda lagărului, a rămas numai cu conducerea pazei, conducerea şi administraţia fiind încredinţate lui Teofil Comniceanu, director civil al lagărului. Teofil Comniceanu funcţionează până la 1 august 1942, dată de la care Murgescu ia oficial conducerea lagărului.

*

Lagărul Vapniacra avea, în luna august 1942, 101-126 internaţi, la 16 septembrie 1942, numărul se ridică la 150 persoane, pentru ca a doua zi, în 17 septembrie 1942, numărul internaţilor să fie de 1.135 persoane. Creşterea numărului internaţilor se datoreşte sosirii a aproximativ 1.000 persoane, internaţi şi condamnaţi politici, care sosiseră, la 16 septembrie, din ţară, trimişi de la lagărul din Târgu-Jiu, închisoarea Lugoj şi unii, ridicaţi din libertate. La sosirea noilor veniţi, Murgescu le-a arătat cimitirul din apropierea lagărului, spunându-le că e bine să cunoască locul din timp, că au venit „în lagărul morţii”, de unde vor ieşi „în patru labe” sau „în cârji” (vezi declaraţiile martorilor F. Mendelovici, E. Vinea, N. Sonenstein, D. Friederich, I. Goldenberg, A. Solomonovici etc.)…

*

Internaţii, care erau cazaţi în trei pavilioane ruinate, murdare, fără uşi, geamuri şi paturi, ar fi avut suficiente motive să creadă în profeţiile lui Murgescu. Dar, la aceasta, s-a adăugat contribuţia bestială a lui Murgescu, prin hrănirea continuă cu mazăre furajeră şi împiedicarea, prin măsurile luate, ca ei să-şi poată procura alimente din afară, prin mijloace proprii. Internaţii su făcut, în repetate rânduri, reclamaţii, erând schimbarea hranei, care ducea la devitaminizarea organismului, în cel mai bun caz, lacă nu la intoxicare şi moarte. Această mazăre furajeră, cunoscută în ştiinţa botanică sub numele de „Latyrus Sativus”, se cultivă, în unele ţinuturi ale Uniunii Sovietice, dar numai ca plantă de nutreţ. Fenomenul de intoxicare „Latyrus”, latirismul, era cunoscut în lumea medicală din Uniunea Sovietică şi de populaţia locală, ea având ca urmare parapareza spastică, deranjamente indigeste, balonarea excesivă, greaţă şi dureri în regiunea flancului drept şi starea generală proastă. În 27 decembrie 1942, apare primul caz de parapareză spastică, la un internat din grupul celor veniţi în lagăr în 16 septembrie 1942,  în zilele şi săptămânile următoare cazurile se înmulţesc în aşa fel, încât au fost atinşi de această boală aproximativ 611 de internaţi. Deşi acuzatul I. Murgescu a fost înştiinţat, prin rapoarte medicale, de pericolul ce ameninţă pe internaţi, el a refuzat categoric să schimbe hrana, iar pentru a-şi atinge cât mai repede scopul urmărit, adică exterminarea, împiedică introducerea în lagăr a medicamentelor şi a îmbrăcămintei necesare bolnavilor. Tot atât de crud s-a arătat acuzatul I. Murgescu şi în ce priveşte îngreunarea posibilităţilor de alimentare cu apă a lagărului…

*

Viţos, abuziv, venal şi lipsit de omenie, iată cum apare acuzatul I. Mugescu, din declaraţiile martorilor ascultaţi până acum… Carcera şi bătaia pe spatele gol erau pedepsele preferate ale lui Murgescu. Cu femeile se purta aparent binevoitor, dar numai pentru a le face să-i cedeze, iar atunci când întâmpina rezistenţa lor, devenea furios şi dădea frâu liber pornirilor lui bestiale, inventându-le tot felul de vini, pentru a le putea pedepsi şi umili. Cu toate că acuzatul I. Murgescu făcuse din lagăr şi un mijloc de a-şi crea venituri mari, prin tot felul de procedee necinstite, totuşi jafurile şi maltratările nu i-ar fi reuşit pe deplin, dacă nu ar fi avut cozi de topor printre internaţii din care a făcut unelte servile, pentru a stoarce şi mai mult de la cei internaţi.

*1945 Finkelstein Benjamin

Din primul moment al venirii în lagărul de la Valpniarca, acuzatul Beniamin Finkelstein a căutat să se apropie de comandantul maior Murgescu. La început, i-a reparat maşina, de câteva ori. Apoi a continuat prin a face legătura dintre Murgescu şi femeile din lagăr, de care acesta vroia să se apropie, trimiţându-le, prin Finkeltein, coşuri cu alimente, băuturi, ziare. În această misiune a reuşit în aşa fel încât a devenit omul de încredere al maiorului Murgescu. Era văzut, seara, scoţând din lagăr şi ducând la comandant pe acele femei care se pretau. Spre deosebire de eilalţi internaţi, avea un regim aparte, se plimba liber prin Valpniarca, având hrană bună, iar într-un timp, şi cameră aparte… Prin informaţiile pe care le dădea asupra vieţii din lagăr, a provocat, atât din partea acuzatului Murgescu, cât şi, ulterior, din partea căpitanilor Buradescu, Popovici şi Christodor, iar mai târziu, la Tribdei şi Crivoi-Ozero, din partea maiorului Ambruş, măsuri împotriva internaţilor, a căror soartă nu voia să o împărtăşească. A sprijinit direct pe maiorul Murgescu în faptele prin care acesta a lipsit internaţii de mijloacele materiale (bani, pachete cu alimente, îmbrăcăminte şi medicamente), care le-ar fi ajutat să suporte mai uşor regimul de înfometare, frigul şi boala…

*

În fine, denunţând comitetul de conducere, format din internaţi, pentru apărarea lor, şi afirmând că e compus din comunişti, care trebuiesc suprimaţi, a provocat dizolvarea acestui comitet, închiderea cantinei şi ospătăriei pentru cei nevoiaşi, oprirea cumpărăturilor de alimente – măsuri neomenoase, care au contribuit la înfometarea internaţilor (vezi declaraţiile martorilor A. Nachtigal, Raşela Topper, Burileanu, Emanoil Weinstein-Vinea, căpitanul de jandarmi Timofte Ioan, precum şi cuprinsul dosarelor anexe)…


Lagărul de la Târgu-Jiu

*1945 Trepadus Grigore

„La Târgu-Jiu, ordonase fostul mareşal Antonescu, în februarie 1941, să se înfiinţeze un lagăr, unul din multele lagăre cu care era presărată ţara, în care urmau să fie depuşi toţi acei care luptau contra războiului şi a regimului antonescian. Astfel, în ziua de 15 februarie 1941, îşi deschide porţile lagărul de la Târgu-Jiu. În gândul acelor care-l înfiinţaseră se încuibase ideea de a forma, din acest lagăr, un mormânt al patrioţilor antifascişti. Pentru aceasta, îi trebuiau fostului Mareşal Antonescu oameni „de treabă”, oameni de încredere. Călăii au fost găsiţi din prima zi. Se pare că erau născuţi pentru această meserie, predestinaţi spre a se încălzi cu sângele celor nevinovaţi. Ei sunt: Colonelul Gheorghe Zlătescu şi locotenent în rezervă Grigore trepăduş, învăţător.

*

Colonelul Zlătescu, în cariera sa militară, de 35 de ani, a dezonorat pe omul din el, a călcat în picioare tot ce firea a ţinut să deosebească pe om de animal, slugarnic şi laş cu toţi cei tari, brută de ultimă speţă cu cei mici şi săraci. Sadic în născociri de torturi, dornic să vadă suferinţă şi cât mai mult sânge curgând, venal şi corupt. După chipul şi asemănarea lui era şi celălalt călău, Grigore Trepăduş, om, dacă i se poate spune aşa, lipsit de suflet, lacom în a născoci mijloace de tortură, mulţumit să înfometeze pe cei mulţi şi săraci, satisfăcut numai atunci când vedea oamenii chinuindu-se, fiară cu chip de om, Grigore Trepăduş era executantul fidel al celor mai ticăloase ordine date de Zlătescu. Cu astfel de oameni, la conducerea unui lagăr, gândul lui Antonescu nu numai că se realiza, dar ei l-au depăşit, căci cei ce intrau în lagărul de la Târgu-Jiu mergeau sigur spre o exterminare fizică. În acest scop, Zlătescu şi Trepăduş întrebuinţau sisteme diferite, şi anume: începând cu lipsa unei hrane substanţiale, cu tratamentul brutal, cu spolierea de tot avutul celor care au fost deportaţi în Transnistria, prin întrebuinţarea internaţilor la munci grele, chiar şi a bolnavilor şi a infirmilor, prin confiscarea alimentelor şi medicamentelor, pe care familiile le trimiteau internaţilor…

*

În ce priveşte hrana insuficientă şi nehrănitoare, sunt impresionante depoziţiile martorilor Ilie Cristea, care, de multe ori, a fost obligat să mănânce ierburi, pe care le aduna de pe lângă gard, ale lui Scarlat Calimachi, Matei Socor, ale ziariştilor străini Kaludis Vandori şi Gustav Weiner. Dacă prin hrana insuficientă Zlătescu vedea că nu-şi poate atinge ţelul – exterminarea internaţilor – el a recurs la mijloace care coboară pe om în rândul animalelor, la răul tratament pe care îl aplica internaţilor, pedepsindu-i pentru un gest sau vini imaginare. Pedepsele pe care le dădea Zlătescu nu erau inventate la întâmplare, ci făceau parte dintr-un sistem diabolic conceput, urmărind exterminarea cu orice preţ. Astfel, între pedepsele preferate de Zlătescu şi Trepăduş erau, întâi, regimul lipsit complet de hrană, pe timp de zece zile, introducând pe internaţi în carcere, unde rămâneau zile întregi, legarea de pomi, în felul răstignirii, unde rămâneau ţinuţi o zi şi o noapte, nepermiţând nimănui să se apropie de ei, să le astâmpere cel puţin setea; trimiterea bolnavilor la lucru în Valea Jiului, fără a ţine seama de certificatele medicale. La linia ferată Bumbeşti-Livezeni, care se construieşte pe valea Jiului, sute şi mii de internaţi au lucrat, luni de-a rândul, în picioarele goale, în plină iarnă, cu mâinile slăbite de munca istovitoare…

*

Zlătescu se purta ca un zbir nu numai cu internaţii, dar şi cu soldaţii concentraţi la paza lagărului, nici soldaţilor nu le dădea o hrană mai bună, deşi aproape toţi erau oameni în vârstă şi cărora în plină iarnă le confisca cojoacele şi căciulile, punându-i să facă instrucţie numai în vestoane, încât mulţi din ei s-au îmbolnăvit şi unii au murit. Este cunoscut cazul unui soldat muribund, dus în spate de alţi doi, spre spitalul din Târgu-Jiu, unde, după şase ore, a murit. Colonelul Zlătescu, întrebat de ce nu a transportat pe acest soldat bolnav, la spital, cu căruţa, a răspuns: „Deoarece a trecut pragul lagărului, nu mai mă interesează, poate să moară sau să facă ce vrea”.

*

Al doilea acuzat, Grigore Trepăduş, se face vinovat de aceleaşi fapte criminale ca şi fostul său comandant, Colonelul Zlătescu[1]. Acuzatul Trepăduş Grigore era atotputernic asupra internaţilor care lucrau pe Valea Jiului, unde şi-a arătat toată ferocitatea şi toată sălbăticia. Aceleaşi mijloace, acelaşi sistem de înfometare, aceleaşi schingiuiri, cu deosebirea că întrecea, câteodată, chiar pe fostul său comandant…

*

Acuzatul, la interogatoriu, recunoaşte că a legat pe internatul Silberstein I. de pom şi că i-a aplicat pedeapsa cu bătaia şi interzicerea mâncării. Iar la muncile de pe Valea Jiului, Trepăduş era la largul lui, cu un bici, pe care îl avea în mână întotdeauna, ca un zbir gata să lovească oricând. Acuzatul Trepăduş Grigore era spaima internaţilor”[2].

*


[1] Scânteia, Anul II, nr. 221, 13 mai 1945, p. 5

[2] Scânteia, Anul II, nr. 222, 14 mai 1945, p. 3


Pagina 1 din 212