ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane

Ishtar si simbolul solar

Sinele Universal (II)

Despre rădăcinile pelasge („capetele negre”) ale religiei sumeriene există mult mai multe mărturii, care au contrazis, încă din faşă, „arianismul” lui Max Müller. Isaac Taylor[1], de pildă, considera că, „în 1859, profesorul Max Muller, în lucrarea sa „Istoria vechii literaturi sanscrite”, a adoptat, cu înflorituri poetice diverse, teoria lui Grimm a „impulsului irezistibil”. „Principalul flux de naţiuni ariene”, spune el, „a curs mereu spre nord-vest”. Nici un istoric nu ne poate spune de care anume impuls au fost conduşi, de prin Asia, spre insulele şi ţărmurile Europei, aceşti nomazi aventuroşi” (p. 11). Dar „această teorie, bazată pe convingerea că rasa umană îşi are originea în Asia, într-o perioadă relativ recentă, şi că diversitatea de etimologii comune din limbile popoarelor ar avea la bază confuzia limbilor, efectul de „turn Babel”, a fost universal acceptată” (p. 8), porneşte de la cuvântul „Aryan, un termen inventat de profesorul Max Muller, este aproape la fel de inacceptabil ca termen sanscrit deoarece desemnează, în mod corespunzător, numai limbile indo-iraniene, în care sens este folosit de mulţi cercetători europeni… Astfel, în „Prelegeri despre ştiinţa limbilor”, publicată în 1861, în loc de a vorbi doar despre un arianism primitiv al limbilor, el vorbeşte despre o „rasă ariană”, despre o „familie ariană” şi afirmă că a existat o vreme „când primii strămoşi ai indienilor, perşilor, grecilor, romanilor, slavilor, celţilor şi germanilor trăiau, împreună, în aceleaşi ţinuturi, ba, mai mult, sub acelaşi acoperiş”, iar el susţine că, deoarece aceleaşi forme de exprimare sunt „conservate de toţi membrii familiei ariene, rezultă că, înainte, strămoşii indienilor şi ai persanilor au început să se deplaseze spre sud şi spre vest, devenind antecesorii grecilor, romanilor, celţilor, teutonilor, slavilor” şi că doar un mic clan de arieni s-a stabilit, probabil, pe cea mai mare altitudine din Asia Centrală, fără să vorbească o limbă încă sanscrită sau greacă, sau germană, dar care conţine dialectic germeni din toate aceste limbi” (pp. 2-4).

Geiger „susţine că nici o dovadă nu a fost prezentată, vreodată, despre vreo migraţie ariană, de la est, la vest, şi că leagănul arienilor este mai probabil în Europa, decât în Asia” (p. 29), iar Karl Penka („Origines Ariacae”, Wien, 1883) „susţine că cel mai pur sânge arian se găseşte în Scandinavia, printre blonzii cu ochi albaştri, suedezii dolicocefali. Arienii puri, susţine, sunt reprezentaţi numai de germani din nord şi de scandinavi, care sunt mai prolifici, de statură înaltă, cu forţa musculară, energia şi curajul splendid al unei naturale dotări, care le-a permis să cucerească populaţii mai slabe, în est, sud, vest, şi să impună limba lor străveche popoarelor supuse” (p. 46)

„În 1868, Theodor Benfey s-a aventurat în a declara că, „din moment ce s-a stabilit că, din vremuri străvechi, Europa a fost locuită de oameni, ansamblul argumentelor care au fost aduse în favoarea migrării arienilor din Asia cădea la pământ… Nu mai este posibil să se limiteze existenţa omului, pe pământ, la o perioadă de şase mii de ani. S-a demonstrat că omul a fost contemporan cu mamuţii şi cu rinocerii lânoşi, după care a urmat retragerea din calea stratului de gheaţă care a acoperit Europa de Nord, în timpul ultimei epoci glaciare” (pp. 54, 55).

În cele din urmă, odată cu excesul de antropologie, „teoria finică” a fost acceptată. Arheologii „au afirmat că, înainte de neolitic, Europa a fost ţinta unei migraţii ariene, iar populaţiile băştinaşe finice, care au fost întâlnite, au fost exterminate de invadatorii arieni, înarmaţi cu arme de bronz, pe care le-au adus cu ei din Est. De asemenea, s-a afirmat că aceste invadatori arieni au introdus în Europa cele mai multe dintre animalele noastre domestice şi plantele cultivate, şi că au fost, de asemenea, în posesia unei mitologie elaborate, constând, în principal, din zei ai furtunii, din fecioare ale zorilor şi din eroi solari” (p. 125).

Iar Fligier, deşi plusase pe un pre-arianism, vehement combătut ulterior[2], ajunge, în 1881, la concluzia că „adevăratul „vagina gentium” trebuie căutat în Europa de Est”[3], iar Theodor Benfey, susţinând, încă din 1868, că „din moment ce s-a stabilit că, din vremuri străvechi, Europa a fost locuită de oameni, ansamblul argumentelor care au fost aduse în favoarea migrării arienilor din Asia cădea la pământ… Nu mai este posibil să se limiteze existenţa omului, pe pământ, la o perioadă de şase mii de ani. S-a demonstrat că omul a fost contemporan cu mamuţii şi cu rinocerii lânoşi, după care a urmat retragerea din calea stratului de gheaţă care a acoperit Europa de Nord, în timpul ultimei epoci glaciare”[4].

Strămoşii îndepărtaţi ai neamurilor omeneşti, muntenii – scria Vaillant – „deși erau păstori, au fost odată atât de bogați, încât cărțile indiene îi pun în relaţie cu soarele, drept puternicul zeu al războiului, pe care ei îl numesc Sram și pe care grecii și romanii îl numesc Ares și Marte: „Acoperit cu o piele o fiară, cu o ghioagă în mână și cu părul ridicat, el merge printre umbre ca focul prin iarbă”.

Astfel s-a stabilit în istorie că primii păstori și primii războinici sunt cei dintâi oameni născuţi, odată cu viața trupului și cu cea a spiritului. Cea mai puternică dovadă în acest sens este starea primitivă a păstorilor, căci ei sunt primii oamenii care nu au putut renunţa la statutul lor străvechi…

Familiile pastorale, adică solitare, pentru că au rătăcit, singure cu turmele lor, au devenit războinice, când au întâlnit triburi ostile… În starea lor de păstori și de războinici, au căutat modalități de a face fermecătoare legea (credinţa – n. n.); și cum nu au găsit alte modalităţi, decât să cânte și să danseze, au inventat instrumentele cu care să se acompanieze”[5], acest adevăr fiind susţinut, cu aproape două milenii înainte, şi de Strabon, care scria că „muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”[6], şi că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”[7]. Şi, desigur, instrumentele boreazilor, care, după Pindar, citat de Herodot, dintr-un text pierdut, erau vioara, cobza şi naiul.

Prin legile pelasgine, cunoscute, ulterior, drept jus valachicum, au rezistat, în faţa insensibilităţii mileniilor, memoria subconştientă a divinilor pelasgi[8] şi, indirect, cea a iniţiatorului Pelasg, din mitologia grecească, în ciuda faptului că legiuitorul „pelagus” (principal, în latină), a fost, conform Tăbliţelor de la Tărtăria, „Anu, bărbatul cel mai integru, din Oraşul Arbore, de lângă Râul cu Apă”, pelasg – desigur, ba chiar pelagus, pe care Fiul Muntelui (Enlil)[9], devenit Marele Păstor, avea să îl transforme în Cer, nu doar în străbun din Cer. Mărturii în favoarea ipotezei că Marele Păstor[10] al Pelasgilor („capetele negre”)[11] a primit „legile divine” [12] se găsesc în mai toate cărţile religioase străvechi, acolo unde mitul grecesc al iniţiatorului Pelasg îşi găseşte corespondent în liderul pelasg religios, care „a stabilit regulile” morale şi astronomice, acestea din urmă fiind şi repere pentru calendarul muncilor agricole, stabilite de „nuntirea” Cer-Pământ, numite, prin hiperbolizare specifică epocii metafizice din istoria omenirii, sine, spiritei sau suflete („Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului”)[13], mereu invocate ca atare[14]. În Cartea Shu, regăsim componenţa judeţului cu 12 păstori din „Iliada”, dar şi din judecăţile româneşti îndătinate de până prin anii 1800, implicată în stabilirea cosmogoniei iniţiale. Stăpânul Munţilor, după ce „s-a sfătuit cu cei 12 păstori” (p. 40), „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[15], aceeaşi stăpâni ai munţilor, pelasgii, fiind mărturisiţi drept legiuitori iniţiali şi de istoriografia greacă şi latină, pe considerentul, ulterior confirmat, că „şi populaţiile Egiptului ar fi fost pelasge”[16]: „Egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[17]; în Egipt „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[18]; misterele – de la pelasgi[19]; „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”[20].

Regulile de convieţuire socială, stabilite de omul pelasg, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, reţinând, desigur, că degradarea consideraţiile lui Schelling rămân caracterizante, se regăsesc integral, şi cu termene de prescripţie, într-un document românesc din 19 februarie 1782, adică în scrisoarea Divanului Moldovei, „Carte de la Mariea Sa Vodă, cătră Ghinaral Maior Enţinberg”, iscălită de „boierii Divanului: Ioan Cantacuzino vel Logofăt. / Ştefan Sturza vel Vornic. / Neculai Ruset vel Vornic. / Gheorghe Stur­za vel Vornic. / Laskaraki Ruset vel Vornic / Scarlatache Sturza Hatman”, Doc. Nr. 291, pachet XXII; A. R, publicată în „Uricariile” lui Codrescu[21], dar omisă de toată lumea ştiinţifică.

În plus faţă de fragmentul citat din „Iliada” lui Homer, cu trimitere la „răscumpărarea capului”, descrisă de marele bard al antichităţii, în scrisoare se dă şi „hotărârea prescripţiei”, care „socoteşte stăpânirea a celor 30 de ani”[22], dar şi elemente de jure vicinitas (întâietatea neamului celui mai apropiat la cumpărare), precizându-se că şi „cel ce va cădea la datorie sau pen­tru altă trebuinţă va vrea să vândă moşia sa, are datorie să întrebe, întâi pe fii săi, în­să de vor fi de vârstă, şi pe neamuri, şi pe răzeşi, şi când nu vor vrea aceia să o cum­pere, atunci poate să o vândă şi la străini; iar când nu va înştiinţa pe fiii săi, de vor fi de vârstă, şi pe neamuri şi pe răzeşi, atunci fiii, de vor fi de vârstă, sau neamurile sau ră­zeşii, după ce vor afla de vânzare, au voie, până în patru luni, după pravilă, şi până în şase luni, să tragă judecata şi să răscumpere; iar de nu vor afla de vânzare, nici or şti nimica, şi până la 10 ani au voie să tragă judecata şi să răscumpere, însă încredinţându-se judecătorul că n-au aflat mai înainte, şi sorocul acest de zece ani este la cei ce nu vor fi înstrăinaţi din pământul lor; iar când mo­şia se va vinde pentru datorie, din porunca judecăţii, la mezat, atunci n-are datorie să întrebe nici pe fii, nici pe neamuri, nici pe răzeşi, nici pot să mai răscumpere, fiind vân­zare cu publicaţie”[23].

Dreptul acesta milenar păstrează, dar şi obturează definitiv memoria subconştientă a pelasgilor.

Datorită veşnicelor metode comparative, folosite de învăţaţii români, s-a tot omis faptul că în cadrul „mitologiei noastre româneşti” nu există o mitologie (minciuni epice[24], cum s-ar traduce termenul)[25], ci o astralitate[26], cu naraţiuni astrale[27], desigur, o viziune cosmogonică şi cosmologică, în care se intra în armonie prin versuri, muzică[28] şi dans[29], în cadrul unor ceremonii carpatice[30] răspândite, ulterior, prin felahi şi prin „capetele negre”, până în Egipt[31] şi până în Sumer[32], unde s-au luat „sfaturi de la oamenii cu părul de culoare galbenă”, şi nu s-au mai „săvârşit erori”[33] dogmatice, asumându-se Legile Marelui Păstor[34] Enlil, printr-o formulă simplă, de colindă străveche: „Împăratul tău este marele munte tată”[35].

Trimiterile pe care le fac sau le voi face la câteva texte sumeriene sau egiptene nu sugerează şi nu vreau să fie interpretate astfel tentaţii comparative, pentru că textele sumeriene şi egiptene sunt reminiscenţe ale „legilor” carpatice, care „se cântau, ca să nu se uite” şi care, nu doar din pricina migraţiilor, ci mai ales din cea a subordonării unor lumi şi populaţii, aveau de suferit adaptări, ba chiar rescrieri ale textelor sacre iniţiale în limbile cu notorietate în noile imperii. Astfel, pentru „Domnul Păstorilor”[36] Enlil începe să se folosească numele Bel sau Ba (Strămoşul), conform inscripţiilor de la Gudea[37], iar oraşul care îi va fi dedicat lui se va numi Babylon, adică „zidit de Dumnezeu”[38], deşi „Dumnezeu” însemna mai curând „Strămoşul”, care adusese cu el, peste mări şi ţări, inclusiv evocarea, prin sunet de corn sau de bucium, „sufletul Cerului şi sufletul Pământului”[39], pentru că „Cerul şi Pământul erau cei dintâi zei consacraţi ai lumii vechi… În munţi se aflau templele şi altarele lor, aici li se aduceau sacrificii, după un rit arhaic misterios, aici se celebrau festivităţile religioase”[40]. Ulterior, sfinţenia Cerului şi a Pământului a fost reformulată, evanghelic, drept tronul lui Dumnezeu şi locul pe care acelaşi Domn al Zeilor îşi odihneşte picioarele. Sfinte.

Fără tentaţii comparative, dar folosindu-mă de degenerescenţele Datinii iniţiale, prezente în religii mai târzii ale popoarelor mărturisitoare, încerc să înţeleg argumentele care consacră limba în care m-am născut drept „limba zeilor”, deci a religiei primordiale, convins fiind că încă „se poate aduce oarecare lumină în trecutul nostru şi cu ajutorul materialului folcloric”[41], ceea ce înseamnă o îndatorire în care cred, pentru că, atâta „timp un popor îşi păstrează obiceiurile cele bune şi credinţele strămoşeşti, el merită să trăiască”[42].

O genealogie cronologică sumeriană confirm aceste susţineri, Enki fiind „fiul lui Anu, întâiul născut”[43], iar „războinicul Ninurta, fiul lui Enlil”[44]. În „Cea mai veche poveste a Creaţiei”, se spune că, „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga / au condus capetele negre… de pe un pământ, pe alt pământ” şi că ar fi domesticit animalele, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”[45]. Şi pentru că „Anu şi Enlil, suflet al Cerului şi Sufletul pământului, vor fi cu tine cu tine”, chiar şi „Zeii Cerului şi ai Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil”[46].

În „Crearea Soarelui şi a Lunii”, se spune că atunci „Când zeii Anu, Enlil şi Enki, / Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului, / Luna Nouă l-a determinat pe Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează” (p. 70). În variantele semitice, deja i se spune lui Anu Zeul Soare.

În „Legenda lui Sargon, regele din Agade”, care începe cu precizarea că „Sargon, regele puternic, regele Agadei, sunt eu, / Mama mea a fost smerită, dar pe tatăl meu nu l-am ştiut, / Iar fratele tatălui meu locuieşte în munte”, există nişte trimiteri enigmatice la mitul lui Moise (pus într-un coş şi slobozit pe Eufrat), dar şi succesiunea la a guverna „popoarele capetelor negre” (p. 91). Însuşi legendarul legislator Hammurapi (2125-2081 î. Hr.) preciza că, atunci „când Anu şi Bel (Enlil) mi-au dat ţara Sumer şi Akkadia şi au încredinţat sceptrul lor în mâinile mele, am săpat canalul lui Hammurapi, numit Nukhush-Niş, care aduce abundenţa de apă până în ţara de Sumer şi în Akkad” (p. 110[47]).

În epopeea lui Ghilgameş[48], alte trimiteri la iniţiatorul pelag Anu (Cerul, deşi şi Soarele) şi la munţii din care a venit, confirmă citatele anterioare. În Uruk, păstorul Ghilgameş „a făcut templu pentru zeul cerului Anu şi pentru Ishtar, zeiţa dragostei”, iar „Anu i-a acordat cunoaşterea deplină” (p. 1). Prietenul păstorului Ghilgameş, Enkidu, era vânător: „Un singur tovarăş are, ei vin din munţi, / El este cel mai puternic de pe pământ, / Este puternic precum un menhir al lui Anu” (p. 3). Când a murit Enkidu, „Gilgamesh a pus un giulgiu ca un voal de mireasă pe prietenul său. El a început să urle de furie ca un leu, ca o leoaică jefuită de puii ei…. Şi-a smuls părul, împrăştiindu-l în jur, şi-a rupt hainele sale splendide şi le-a arunca pe jos ca şi cum acestea ar fi fost nişte zdrenţe” (III, p. 15). Apoi, plecând să întâlnească spiritul lui Enkidu, în munţi, „el a urmat drumul Soarelui, la creşterea lui, prin munte” (deci, de la est, la vest!), deci prin peştera întunecoasă (IV, p. 16), care se luminează abia după a douăsprezecea leghe. În text, este menţionat, în mod repetat, şi „tatăl zeilor, Enil al muntelui” (VII, p. 24), ceilalţi zei fiind descendenţii lui, muntenii.

Ca şi în mitologia greacă a „Teogoniei” lui Hesiod, şi la sumerieni erau identificate generaţiile de oameni vorbitori în epocile în care Soarele răsărea dintr-o constelaţie zodiacală sau alta, ajungând, însă, până în vremurile noaste: Generaţia de Aur, în Leu (Soare), Generaţia de Argint (Lună), în Rac, Eroi în Gemeni (Mercur), Bronz, în Taur (Venus), Fier, în Aries (Marte), Lumea Modernă, în Peşti (Jupiter), New Age, în Vărsător (Saturn)[49].

Mulţi termeni sacri din arhaica religie sumeriană au corespondenţi în geografia ţinuturilor româneşti, cum ar fi: Deva – „Acolo, de unde răsare soarele, şi acolo, unde soarele apune, toate acestea sunt cuprinse de Deva şi nimeni nu trece dincolo”[50]; „Părinţii şi Zeii sunt una”, dar se sărbătoresc, „la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas)”[51]; „Aţi existat înainte de creaţie!… După ce aţi creat Soarele, aţi ţesut pânza minunată a anului, prin firul alb al zilei şi firul negru al nopţii! Şi cu pânza ţesută aţi stabilit două direcţii de închinare, spre zei (Devas) şi părinţi (Pitris)! Pasărea Vieţii, confiscată de timp, care reprezintă puterea Infinitului asupra sufletului, voi aţi eliberat-o, îndrumând-o spre mare fericire”[52]. Dar, pe lângă toponimele care păstrează nume de zeităţi, deci de protopărinţi (Şieu, Ghimeş etc), există numele muntelui lui Dumnezeu, OM-ul. E vorba de cel mai vechi nume, dat pentru invocaţii, Atoateziditorului, nume primit, mult mai târziu, şi de către cei care există „după chipul şi asemănarea lui”, oamenii.

„1. OM înseamnă Brahman (respiraţie). 2. OM înseamnă toate acestea. 3. OM înseamnă ascultare. Când a fost rostit „OM, vorbesc!”, se vorbeşte. 4. După OM ei cântă liturghiile. 5. După OM ei recită imnuri. 6. După OM Adhvaryu dă răspunsul. 7. După OM preotul stabileşte ordinea ritualurilor. 8. După OM sacrificiul este permis”[53].

„OM este arcul, Sinele este săgeata, Brahman (răsuflarea) este scopul său”[54].

„În OM sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire”[55].

„Meditează asupra Sinelui ca OM! Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric”[56].

„Viaţa fiecăruia este plină de OM. El nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine”[57].

„De la el vine respiraţia, care este durata de viaţă a tuturor lucrurilor. / Nemişcat, se mişcă; el este departe, dar în apropiere; este în toate şi în afara totului”[58].

„Cu certitudine, fiinţa umană care poate vedea toate creaţiile în el însuşi, faţă de toate creaţiile nu cunoaşte durerea”[59].

„Cuvântul OM este Duh veşnic… este fundamentul final”, este „Sinele care ştie totul, care nu se naşte, nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă”. Se scrie „AUM şi se pronunţă OM” ca în „foam” (spumă), se precizează în subsolul paginii[60].

„El este mai mic decât ceea ce este mic şi mai mare decât ceea ce este mare. El trăieşte în toate inimile”[61].

„OM nu se proclamă. El este secretul tuturor. / Înţeleptul îşi aşterne cuvintele în minte, mintea în intelect, intelectul în natură, natura în OM şi aşa îşi găseşte pacea”[62].

„OM este condiţionat, doar Duhul este necondiţionat”[63].

„Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe lună şi, după ce se bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ. / Celui care meditează cele trei litere, A, U, M, ca pe Dumnezeu, îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării Sama-Veda, la Împărăţia Cerurilor”[64].

„Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună, inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte”[65].

„Cuvântul OM este nedegradabil. Toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este OM”[66].

„Dincolo de cuvinte este cuvântul suprem OM; deşi indivizibil, acela poate fi împărţit în trei litere, care corespund celor trei condiţii ale Sinelui, litera A, litera U şi litera M. / Condiţia stare de veghe, numită stare materială, corespunde literei A… Condiţia de vis, numită stare mentală, corespunde literei U… Starea de somn, numită condiţia intelectuală, corespunde literei M… A patra condiţie a Sinelui corespunde lui OM ca Unu indivizibil”[67].

„OM este spirit. Totul este OM. OM îngăduie, OM dă semnalul. OM începe ceremonia. Toate cântările încep cu OM. Toate imnurile încep cu OM (ca laitmotiv – n. n.). Preotul începe cu OM. Legile lui sunt în numele OM”[68].

Singurii munţi din lume, care au un vârf OM-ul şi un monument megalitic BaBa (cei doi strămoşi iniţiali), sunt Carpaţii României. După această constatare, orice întrebare ar fi pur şi simplu retorică.

*

[1] Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890

[2] „În 1859, profesorul Max Muller, în lucrarea sa „Istoria vechii literaturi sanscrite”, a adoptat, cu înflorituri poetice diverse, teoria lui Grimm a „impulsului irezistibil”. „Principalul flux de naţiuni ariene”, spune el, „a curs mereu spre nord-vest”. Nici un istoric nu ne poate spune de care anume impuls au fost conduşi, de prin Asia, spre insulele şi ţărmurile Europei, aceşti nomazi aventuroşi” (p. 11); „Această teorie, bazată pe convingerea că rasa umană îşi are originea în Asia, într-o perioadă relativ recentă, şi că diversitatea de etimologii comune din limbile popoarelor ar avea la bază confuzia limbilor, efectul de „turn Babel”, a fost universal acceptată” (p. 8); Geiger „susţine că nici o dovadă nu a fost prezentată, vreodată, despre vreo migraţie ariană, de la est, la vest, şi că leagănul arienilor este mai probabil în Europa, decât în Asia” (p. 29); „În 1873, Friedrich Muller a recunoscut forţa argumentelor în favoarea unei origini europene a arienilor, care au fost invocate de Benfey şi Geiger” (p. 41) – citate din Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890

[3] Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890, p. 44

[4] Ibidem, pp. 54, 55

[5] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 41, 42

[6] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

[7] Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[8] Homer, Iliada, versul 415 al Cântecul X, versul 125

[9] Heidel, A.,  The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, Chicago, 1970, VII, p. 24

[10] Primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Ahura Mazda şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”), care, atunci când i s-au înmulţit turmele, a coborât, dinspre civilizaţia polară, înspre cea boreală, „spre spaţiul luminos, spre sud”, iar „acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara” – Zend-Avesta, Vendîdâd, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta / The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3,traducere: James Darmesteter, Oxford, 1880, pp. 11, 12, 13 şi 19

[11] „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre” (The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, tradusă de James Legge, Oxford, 1879 p. 63)

[12] Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205

[13] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 65

[14] „Zeii Cerului şi ai Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil” (The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 64)

[15] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, The Canon of Shu, pp. 40 şi, respectiv, 39

[16] Strabon, Geografia, I, I, 4, p. 30

[17] Herodot, Istorii, II, IV, p. 134

[18] Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[19] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[20] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[21] Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, pp. 266-26

[22] Ibidem, întrebarea şi răspunsul nr. 16

[23] Ibidem, întrebarea şi răspunsul nr. 8

[24] „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”, în Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[25] „Ei obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei şi vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeităţi aduc ei jertfă”, în Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[26] Socrate susţinând că oamenii adorau, în vremuri străvechi, „soarele, luna, pământul stelele şi cerul”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 198.

[27] „Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”, Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[28] „Magia muzicală”, în Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171.

[29] „Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh”, în Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221.

[30] Egiptenii „au instrumente din munţi”, în Strabon, Geografia, II, X, 16, p. 437

[31] În Egipt „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”, în Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[32] În „Cea mai veche poveste a Creaţiei”, se spune că, „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga / au condus capetele negre… de pe un pământ, pe alt pământ” şi că ar fi domesticit animalele, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”; tocmai de aceea şi drept consecinţă a străvechii migraţii spre Răsărit, „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”, în Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[33] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 116

[34] „Ci-i turma lui Dumnezeu, / Păcurariu-i Sfântul Soare / Cu soru-sa cea mare”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 112, nota 1.

[35] Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114

[36] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 79

[37] Ibidem, p. 50

[38] Ibidem, p. 91

[39] Ibidem, p. 65

[40] Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 198

[41] Densusianu, Ovid, Viaţa păstorească în Poesia noastră populară, I, Bucureşti 1922, II, Bucureşti 1923, p. 5

[42] Panaitescu, Paul în Foaia populară, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[43] Sitchin, Zecharia, The lost Book of Enki, p. 10

[44] Sitchin, Zecharia, The lost Book of Enki, p. 11

[45] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 63

[46] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, pp. 64, 65

[47] Toate aceste citate, în Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917

[48] The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998

[49] Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 5

[50] Katha-Upanishad, III, 9, 16

[51] Mahabharata, VII, p. 65

[52] Mahabharata, III, p. 49

[53] Taittirîyaka-Upanishad, VIII, 1, 50

[54] Mundaka-Upanishad, II, 4, 38

[55] Mundaka-Upanishad, II, 5, 38

[56] Mundaka-Upanishad, II, 6, 38

[57] Eesha-Upanishad, p. 15

[58] Eesha-Upanishad, p. 15

[59] Eesha-Upanishad, p. 15

[60] Katha-Upanishad, I, p. 30

[61] Katha-Upanishad, I, p. 31

[62] Katha-Upanishad, I, p. 32

[63] Prashna-Upanidhad, VI, p 46

[64] Prashna-Upanidhad, VI, p 46

[65] Prashna-Upanidhad, VI, p 46

[66] Mandookya-Upanishad, p. 59

[67] Mandookya-Upanishad, p. 61

[68] Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, VIII, p. 67

ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane

Sinele Universal (I)

În vremurile în care poeţii[1] descifrau poruncile Atoateziditorului pe cer, „Sinele Individual şi Sinele Universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”[2]. Se, îmbinau, atunci, două fenomene ale cunoaşterii, similare „fenomenului” lui Kant şi „imanentului” lui Blaga, pentru că se considera că prin „cunoaşterea naturală se ajunge la un rezultat, iar prin cunoaşterea supranaturală, la altul”[3], şi asta pentru că însăşi istoria… preistoriei se afla incifrată şi disimulată în „mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[4] .

Vechile religii refuzau să accepte sfârşitul apocaliptic, din convingerea că Sinele Universal iubeşte Sinele Particular, îngăduindu-i cunoaşterea şi recunoscând dubla natură a fiinţei umane („În el sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire”[5]), pământească şi cerească, vremelnică şi eternă („Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”[6]), şi despre împlinirea în cer, acolo unde cele două simboluri ele efemerului şi ale eternului se suprapun şi se contopesc[7], în baza convingerii că ne-am desprins din veşnicie şi tânjim după întoarcerea în etern (mitul androginului, banalizat de greci, pentru că „sabia lui Apollo, care ne-a desprins din întregul din care am făcut parte”, preia, de fapt, un mit cosmogonic şi mai vechi, Soarele-Timp („Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[8] sau „cruce, trupului stricăcioasă”[9] săvârşind această delimitare între desprins şi întors, aidoma scânteilor desprinse din focul „pietrei căzute din cer”, adică menhirul, „rătăcirea” prin aer şi întoarcerea ei în focul care a fost). Steaua în opt colţuri, dincolo de sugestia Sinelui Universal, deci a dumnezeirii, simbolizează întoarcerea în dumnezeire prin cunoaştere: „Sinele este cunoaştere”[10], iar „Fiinţa este Sinele”[11]; „Omul înţelept vede toate fiinţele în Sine şi Sinele în toate fiinţele; de asta el nu urăşte pe nimeni”[12]; „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[13].

Omul arhaic (nu pot accepta termenul „primitiv”, datorită consistenţei sale metafizice), imagina idei şi argumenta logic, fără se apeleze la pildele caracteristice epocilor golirii din ce în ce mai rapide de metafizic. Există în limbajul ştiinţific două generalităţi impersonale, „reminiscenţe păgâne” şi „om primitiv”, care nu doar că nu spun şi nu stabilesc nimic, dar înceţoşează minţile cu confuzii între pagane = sat, deci sintagma corectă ar fi „reminiscenţe săteşti” şi nicidecum idolatre, în vreme ce „omul primitiv” este, de fapt, omul metafizic, „omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, reţinând, desigur, că „în faza aurolară a omenirii”[14], consideraţiile lui Schelling rămân caracterizante, adică „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane”, mitul fiind apanaj al preistoriei ca „fapt primar”, ca tendinţă nemărturisită de „uzurpare a Marelui Anonim” prin „încercările omeneşti de a organiza viaţa individuală şi socială pe pământ, potrivit unei viziuni absolute”. Iar vestimentaţia satisfăcea, în contextul unor astfel de încercări uzurpatoare, şi necesităţi de viaţă socială, în context geografic („existenţa omului în orizontul lumii date şi în vederea conservării sale”), dar şi nevoia de a sugestiona „felul specific de a exista în orizontul misterului şi pentru relevare” [15] al populaţiilor europene străvechi (şi nu numai). Tocmai de aceea, aşa cum povăţuia acelaşi Lucian Blaga, „nu e prea recomandabil, când încercăm să examinăm şi să definim mentalitatea popoarelor sau spiritul unei anumite culturi, să pornim la drum cu noţiuni prea condiţionate de perspectivele epocii noastre”[16].

Zadarnic, însă, au existat, în istoria spiritualităţii europene, deschideri şamanice de tipul Klages, Schelling sau Blaga, câtă vreme totul se judecă doar din perspectiva ideologică a prezentului nostru cenuşiu, în care legendarea patriotardă nu deschide ferestre, ci le obloneşte cu bezna suficienţei, întotdeauna categorică, atunci când îşi închipuie că în mimeticele sclipiri de făptuiri stilistice străvechi „sunt numai reminiscențe păgâne, care ies la iveală prin asemenea cercetări și care ne arată ce fond primitiv și străvechi se găsește încă viu, prin asemenea obiceiuri, în poporul românesc”[17].

Acest fel superior de a gândi, descoperit în cărţile religioase ale antichităţii, pus în balanţă cu bigotismul necondiţionat al epocii lui, pare să-l fi enervat chiar pe autorul traducerilor, James Legge, dar şi pe G. G. Alexander, care considerau că „nu există nici o dovadă care să arate că, într-o perioadă foarte timpurie, a existat o cunoaștere, oricât de umbrită, a lui Dumnezeu, sub denumirea de „Tao”, deși sensul cuvântului a fost modificat, până când a devenit puțin mai mult decât o expresie pentru calea, drumul sau mijlocul prin care comunicarea a fost menținută între Dumnezeu și om, deși, la fel de des, mai ales în astfel de cazuri, „Cerul” și „Calea” către sau dinspre el au fost adesea folosite ca și cum ar fi termeni sinonimi”[18], că „cea mai populară și caracteristică dintre toate lucrările practice taoiste este „Cartea acțiunilor și a răzbunărilor lor”, atribuită „Celui Prea Înalt”, nume care este în mod obișnuit considerat ca însemnând Lao-tsze”[19], că „Lao-tsze este, probabil, un titlu de respect, echivalent cu „Bătrânul sau Venerabilul Filosof (în realitate, Lao-Tsze înseamnă Bătrânul Înţelept, ceea ce face ca a doua definire făcută de Legge să fie suficient de apropiată de sens)”[20], şi că „textul și ilustrațiile acestui volum îi reprezintă pe cei care, alături de Lao-tsze, pretind venerație sau închinare din partea taoiștilor sau a eclecticilor de astăzi – sau de ieri. Este, prin urmare, un conglomerat de fapte și ficțiuni, istorie și mit, sub influențe formative care provin din budism, confucianism și chiar din magie primitivă (o a patra „religiune” care nu este înregistrată oficial în China, dar a fost cea mai puternică)”[21].

Fără nici un fel de probe, s-a decis că „cel numit Lao Tsze, autorul nemuritor al Regelui Tao Teh, singura scriere pe care a lăsat-o posterității, s-a născut în anul 604 înaintea erei creștine, în al treilea an al împăratului Ting-Wang, din dinastia Chow, care expiră, în ceea ce este acum provincia Ho-nan, dar care atunci făcea parte din marele stat Kau”[22], şi că „Lau-tsze a rătăcit mai mult decât rivalul său (Confucius), dar este mai precaut decât s-ar fi putut aștepta de la independența sa. El s-a înălțat în regiuni și înălțimi unde alții nu l-au putut nici urma, nici vedea; şi, în timp ce se pierdea uneori în labirinturi rătăcitoare, trebuie mărturisit că, alteori, avea mai mult succes şi se întorcea cu o „bijuterie în sânul lui”. Cât de mult le datora Lau-tsze predecesorilor săi nu avem nici un mijloc de a afla, dincolo de puținele cazuri în care pare să citeze o maximă a vremii lui sau o zicală tradițională”[23]. Dar, cu siguranţă, afirmă comentatorii, „ca aproape toate marile scrieri profetice din trecut, opera este în esență poetică; este doar spiritul vieții superioare, pe care o numim poezie, care fulgeră în jurul unui cuvânt un sens și un sens la fel de sigur și brusc precum un fulger luminează detaliile unui peisaj sau furtuni pe mare, care este capabil să redea fulgerele pe care le degajă sufletul profeției, din minte în minte. Este săgeata zburătoare care intră brusc în intelectul viu, așa cum este atât de frumos exprimat în radicalii chinezi compuși, care formează caracterul cunoașterii, cunoașterea superioară a inteligenței receptive a omului. Cartea își spune povestea mult mai puternic și, în același timp, mai emfatic și mai lizibil atunci când este redată astfel, decât într-o proză cheală, goală, deseori tăiată și dezarticulată și ineficientă, așa cum a fost redată atât de des. Este, în întregime, o lucrare interdependentă; secvențele rulează de la capitol la capitol; unul îi răspunde altuia și îl interpretează pe celălalt. Fiecare fază de lejeritate, aproape veselie, profunzime, avertisment, laudă, vedere departe, vederi ale marilor mișcări cosmice ale eternității, guvern, război, politică, afaceri, stat, individ, mare, mic, toate trec înăuntru o panoramă în mișcare înaintea viziunii, după cum urmează de-a lungul capitolelor acestei cărți; nu există nicio oprire, nicio întrerupere a interesului, de la primul până la sfârșit, și întregul se încheie cu un rezumat al învățăturilor întregului, aplicate vieții, minții și lucrării omului individual”[24].

În prefaţa primei traduceri, publicată în 1868, a cărţii lui Lao Tze, se recunoştea, totuşi, că „Speculațiile metafizicii, politicii și moralității „Bătrânului filozof” Lau-Tsze”[25], înseamnă o carte de filozofie şi, implicit, de poezie străveche, care a zguduit lumea plată a religiilor lumii. „Din păcate, informațiile istorice pe care le avem despre persoana lui Lao Tsze sunt extrem de sărace și, în plus, parțial nu foarte credibile. Dacă separăm nucleul istoric presupus de acoperirea legendară, obținem următoarele date, care pot fi considerate oarecum credibile. Numele Lao-tsze, prin care se face referire de obicei la filosof, nu este un nume propriu, ci doar un nume onorific, care i-a fost dat de discipolii și urmașii săi și înseamnă „vechi maestru”. Numele său real era Li-poh-yang”[26].

Elbert Duncan Thomas schimbă numele presupus drept real în Li Er, după ce se întreabă oarecum retoric: „Lao Tzu a fost el mit, om sau Dumnezeu? În scopul acestui studiu, nu contează. Cuvintele „Lao Tzu” înseamnă „Bătrânul filozof”. Prin urmare, este mai degrabă un titlu, decât un nume. „Li Er” era numele adevărat al vechiului filozof…

Lao Tzu este considerat de unii ca fiind doar un mit; dar nu pare să existe nici un motiv să ne îndoim de istoricitatea persoanei sau de autenticitatea cărții sale, „Tao Teh King” („Canonul rațiunii și al virtuții”). El poate să fi fost mit; cu toate acestea, de mai multe ori, în istoria gândirii politice, teoriile care au avut efecte de durată asupra guvernărilor omului s-au întemeiat pe idei nu mai bune decât pe mituri. Acest lucru este sigur, mituri din abundență au crescut cu privire la viața și nașterea lui Lao Tzu.

Deși filozofia confuciană a devenit vedeta călăuzitoare a guvernului chinez, Lao Tzu și gândurile sale s-au fixat ferm în mintea chineză. Discipolii lui Lao Tzu au dus mistica taoistă mai departe decât a făcut-o el. Au mers atât de departe ca o credință în alchimie și într-un elixir al vieții.

Lao Tzu a fost onorat de diverși împărați, de-a lungul veacurilor, iar în 666 d. Hr., Împăratul Kao Tsung l-a canonizat și i-a dat un rang printre zei ca Marele Suprem (T’ai Shang), ca Zeul Împărat al Primei Cauze întunecate. În 1013 d. Hr., Huan Tsun i-a dat titlul de Tae Shung Lao Chiun („Marele Înălțat, Stăpânul antic”)[27]”

În scrierile lui Lao Tze, concepute în versuri, dar traduse în proză, cu o singură excepţie, sunt dese intervenţiile celui care le-a copiat, de pe un ultim exemplar uzat, şi le-a încredinţa viitorimii, Confucius introducând, de fapt, relaţionările împărat-stat. Dacă Lao Tze şi Confucius ar fi fost contemporani, poetului filozof nu i s-ar mai fi spus „Bătrânul Înţelept”, iar scrierile ar fi rămas semnate cu numele lui de fiecare zi, indiferent cine ar fi fost acesta. Dar conceptul Tao (nu are nume, dar Lao Tse îl numeşte aşa, deşi nu are nume, deci nu se vremelniceşte, ca să înţelegem la cine se referă) era atât de vechi, ca şi născocitorul lui, încât Confucius „a transmis (doctrinele) lui Tâo și Shun, ca și cum ar fi fost strămoșii săi și i-a prezentat elegant, luându-i drept modele”[28].

Deşi modificate de Confucius, dar numai prin relaţionările pământeşti, cred că nu ar fi rău să reproduc câteva dintre „Principiile şi atributele Naturii”, în ordinea în care au fost scrise:

„Numai el (Tao) este cel care astfel nu se bazează pe meritul său; şi de aceea meritul lui nu se îndepărtează de el”[29].

„La originea sa este ca și cum ar fi strămoșul tuturor lucrurilor… Nu știu a cui este urmașul. A existat înainte ca Dumnezeu să existe”[30].

„Spațiul dintre Cer și Pământ poate fi comparat cu o vas gol, cu Raiul drept capac și Pământ drept podea”[31].

„Spiritul Adâncurilor este nemuritor; se numește Azur [Raiul] și Mama [Pământ]. Culoarul dintre aceste Două Influențe, care iese și intră, se numește rădăcina creației vizibile. Ele sunt neîncetate în acțiune, ca și cum ar fi permanente și pot fi atrase [folosite sau supuse contribuției] fără a fi niciodată epuizate”[32].

„Raiul este veşnic; Pământul rezistă. Motivul rezistenței Cerului și Pământului este că nu au fost auto-produse. Prin urmare, ele sunt capabile să reziste pentru totdeauna. Astfel, deși Înțeleptul [în imitarea lor] consideră cultivarea corpului său ca fiind de importanță secundară, corpul său încă progresează [de la sine]; el își aruncă trupul și totuși trupul său este păstrat. Prin urmare, el este capabil să-și îndeplinească toate dorințele [în îndeplinirea principiilor lui Tao în propria persoană]”[33].

„Bunătatea Domnitorului seamănă cu apa [în flexibilitate, adaptabilitate și putere de fertilizare]. Bunătatea apei este benefică pentru toate lucrurile, și asta fără a te lupta. / Locul de sălaş [al bunătății imperiale] este disprețuit de mulțime [căci este umil – referindu-se la cursul descendent al apei]; și prin urmare este aproape de Tao. Oriunde locuiește, sfințește locul. În inimă, proprietățile sale sfințitoare sunt de nepătruns. Prin dăruire, el sfințește bunăvoința; vorbind, el sfințește credibilitatea; în administrare, sfințește guvernul; în împlinirea muncii zilnice, el sfințește capacitatea; în adoptarea măsurilor publice sfinţeşte acţiunea sezonieră. El singur nu se luptă niciodată împotriva [sau se pune în opoziție cu] nimănui; și de aceea nu dă naștere la resentimente”[34].

„Este mai bine să renunți cu totul, decât după ce s-a înțeles odată [Tao], să te mândreşti cu autosuficiența cuiva. Cercetarea, dacă este dusă la un punct prea ascuțit, împiedică conservarea corpului [grăbește moartea]. Când o sală este umplută cu aur și bijuterii, nu poate fi păzită intactă. Când bogăția și onorurile sunt combinate cu aroganța, ele înșiși invocă dezastrul. Să te păstrezi în plan secund, când meritul a fost atins și faima a urmat în urma lui; aceasta este calea Raiului”[35].

„După ce a primit, prin naștere, un suflet viu, fiinţa este capabilă, păstrându-și individualitatea [pură și necoruptă] să prevină dezbinarea [de originalul pur]. Controlând forța vitală și aducând-o la cel mai înalt grad de flexibilitate, fiinţa poate deveni din nou ca un prunc [revenirea la starea nevinovată]. Spălându-se și curățându-se de ceea ce numai Cerul poate vedea [păcatele secrete], cineva poate deveni fără de pată. Guvernând Imperiul prin iubire față de oameni, stăpânitorul este capabil să-i împiedice pe supuşi să cunoască răul [vor trăi într-o atmosferă de mulțumire și încredere].

Când Ușa Raiului este acum deschisă, acum închisă, atunci Principiul Feminin (Yin) va dispărea; [totul va fi Yang pur].

Dacă înțelegerea cuiva ajunge în toate direcțiile, el poate ignora cunoașterea [ca atare; nu va exista, pentru el, ignoranţa]. Ceea ce produce el hrănește. Producând, el nu pretinde posesia [de virtute]; acţionând, el nu presupune [aptitudinea lui]. Deși este un bătrân printre semenii săi, el nu își asumă nici o autoritate asupra lor. Aceasta poate fi numită Virtute Sublimă [cea mai înaltă dezvoltare a lui Tao]”[36].

„Treizeci de spițe, unite într-un cadru, au fost folosite [în vremuri vechi], înainte de inventarea trăsurilor. Lutul, transformat cu ustensile, era folosit înainte de vremea palatelor și a locuințelor [când nu existau vase de sacrificiu, pahare sau boluri]. O uşă şi o fereastră, săpate [în partea de deal], făceau parte dintr-o reşedinţă (bordei – n. n.), înainte de ridicarea caselor. Prin urmare, deținerea acestor lucruri poate fi considerată benefică, în timp ce [fosta] lor absența se poate spune că a fost utilă [în sensul că a dus la necesitatea ca acestea să fie făcute]”[37].

„Cele cinci culori orbesc ochii oamenilor. Cele cinci tonuri le asurzesc urechile. Cele cinci arome le viciază gustul. Galoparea și vânătoarea induc tulburări ale minții. Obiectele care sunt dificil de atins îi fac să întâmpine obstacole [sau răni – în urmărirea lor].

Astfel, Înțeleptul are grijă de eul său interior și nu de ceea ce ochiul său poate vedea; motiv pentru care îl aruncă pe cel din urmă și îl păstrează pe cel dintâi”[38].

„Favoarea și dizgrația sunt deopotrivă un motiv de frică. Onorurile aduc o mare calamitate asupra corpului. Ce anume se numește favoare și rușine? Rușinea înseamnă decăderea; pierderea unuia și supunerea față de celălalt sunt în egală măsură cauze ale reținerii. Prin urmare, se poate spune că favoarea și dizgrația ambele dau naștere fricii.

Și ce se înțelege prin a spune că onorurile aduc nenorociri asupra corpului? Dezastrele care vin asupra mea sunt consecința deținerii unui corp; dacă nu aș fi avut unul, de ce calamități aș ​​putea suferi?

De aceea, dacă onorurile care vin asupra mea personal sunt din cauza poziţiei mele de lider, atunci întregul Imperiu mi se va supune; iar cei care cultivă bunăvoința personală în conducere se pot angaja Imperiului pentru totdeauna”[39].

„Ceea ce poate fi căutat, dar se dovedește invizibil, se numește Depărtare. Ceea ce poate fi ascultat, dar care se dovedește in-auzibil, se numește Vacanță. Ceea ce poate fi strâns, dar care se dovedește intangibil, se numește Subtil. Cuvintele sunt inadecvate pentru a examina aceste trei proprietăți; de aceea ele se îmbină și devin Una.

Deasupra, nu este luminos; dedesubt, nu este slab. Continuarea în rezistență nu poate fi numită. Revenind la vid, poate fi numită Forma fără formă, Imaginea Inexistentului; din care motive este imposibil de căutat.

Stând în faţa lui, nu se poate vedea capul [față]; urmându-l, nu se poate percepe spatele [sau urmele de picioare].

Obținerea etichetei din timpurile străvechi și aplicarea acesteia, ca ajutor pentru metodele în vogă în zilele noastre, astfel încât cineva să poată ajunge la o cunoaștere a originii sale demult trecute, poate fi numită [obținerea] germenului, sau Indiciu a lui Tao”[40].

„Tao-ul celor vestiți pentru înțelepciune din vremurile de demult era subtil, misterios, ascuţit și pătrunzător; adâncurile sale erau de nerecunoscut de alții. Aceștia, [neadepții], fiind incapabili să o învețe, s-au străduit, prin forță, să o acționeze în practică. Ei au îndrăznit [greutățile căutării lor] ca cei care văd pârâurile iarna. Ei au fost precauţi, ca cei care se tem [de ridicolul] vecinilor lor; ei erau reverenți, ca cei care găzduiesc un vizitator; erau expansivi, ca gheața pe punctul de a se topi; ei erau simpli și nelustruiţi, ca lemnul netăiat; erau liberi ca o râpă; lipsiţi de discernământ erau ca o apă tulbure.

Cine este capabil să facă apa tulbure să devină limpede, treptat, reducând-o la liniște? Cine este capabil să dea viață [nesfârșită] celui care este în repaus, punându-l în mișcare perpetuă? Cei care păstrează acest Tao nu doresc deplinătate; de aceea, neavând deplinătate, ei sunt capabili să o păstreze în inimile lor pentru totdeauna și nu necesită niciodată să fie reînnoită”[41].

„Când extrema vidului este atinsă [ca prin Rai] și liniștea păstrată rigid [ca de către Pământ], atunci toate lucrurile sunt produse simultan; și prin acest [exemplu] observ revoluțiile lor. Toate lucrurile, după ce au înflorit ca planta Yün, revin fiecare la aceea din care a izvorât. Revenirea la această sursă se numește liniște, iar aceasta implică o întoarcere la rânduiala inițială [a Raiului]. Revenirea la rânduiala originală [a Raiului] este numită baza sau pivotul Tao. Cunoașterea acestui lucru poate fi numită iluminare, în timp ce necunoașterea ei duce la un lucru nesăbuit al propriului eu. Cine știe suportă pe ceilalți.Faţă cu alții, el este drept; fiind drept, este apt să fie rege; fiind rege, este asociatul Cerului [al cărui mandat îl deține și ale cărui rânduieli le îndeplinește]. Cerul este [odrasla lui] Tao; iar Tao supraviețuiește morții celui care este întruchiparea ei, trăind nevătămat pentru totdeauna”[42].

„Cei cu înțelepciune și puritate preeminentă cunoșteau [această Etichetă] intuitiv, de la nașterea lor, și așa au posedat-o. Cei de rangul doi – oamenii virtuții – s-au apropiat de ea și l-au elogiat. Cei de rangul al treilea – care erau încă deasupra comunității – erau înfricoșați de asta. Cei de rangul cel mai de jos îl țineau în ușoară consideraţie. Credința lor în ea era superficială sau imperfectă; în timp ce erau chiar unii care nu credeau deloc în asta.

[Primul] a vorbit numai cu chibzuire și socoteală, ca și cum le-ar onora cuvintele. Când munca lor [publică] s-a realizat, iar afacerile au progresat nestingherite, toți oamenii au spus: „Aceasta este condiția noastră naturală și spontană”[43]”.

„Când Marea Etichetă [a celor cinci conducători și a celor trei dinastii] a căzut în nefolosire, au apărut bunăvoința și rectitudinea. Au apărut bărbați cu înțelepciune și bunătate și apoi ipocrizia a început să se răspândească [oamenii buni au fost alterați de josnicie]. Discordia a apărut în familii și aceasta a manifestat [prin contrast] virtuțile evlaviei și compasiunii filiale. Statul a fost aruncat în anarhie, iar acest lucru a dus la apariția unor miniștri (slujitori) credincioși”[44].

„Când înțelepții sunt îndepărtați ca conducători și serviciile celor înțelepți sunt abandonate, bogăția oamenilor va crește de o sută de ori [căci toate inimile lor vor fi puse în lăcomie]. Când bunăvoința și rectitudinea [în guvernare] sunt abjurate, [atunci va fi apogeul dezordinii, pe care] oamenii vor reveni la calitățile lor naturale de evlavie și compasiune filială [prin pură forță de reacție]. Când se va renunța la ingeniozitatea luxului și a dorinței de câștig, nu vor mai exista tâlhari [căci nu vor exista acumulări de bogății care să merite furate]. Aceste trei propoziții arată că simplele exterioare sunt insuficiente pentru o bună guvernare și, prin urmare, fiecărui om ar trebui să i se ordone să se limiteze la îndeplinirea propriei sale lucrări speciale în viață”[45].

„Privind mereu realitatea lucrurilor, ajutând la păstrarea căii simple, [oamenii] vor deveni mai puțin egoiști și vor avea mai puține dorințe; și ducându-și cercetările [în Doctrină] până la limita maximă, ei pot evita întristarea.

Cât de mică este distanța care împarte o afirmație promptă de un consimțământ adulator; [totuși] cât de mare este aceea dintre virtute și moralitate! Nu pot să mă tem de ceea ce se tem de alții. [Bursa lor] cât de neglijată este! Cu ei este încă noapte.

Lumea este veselă și luminoasă ca într-o zi de jertfă sau ca cei care urcă o colină frumoasă primăvară. Eu singur prefer singurătatea și liniștea și caut să nu intru în viitor. Sunt ca un prunc înainte ca acesta să devină copil; rătăcit încoace și încolo, de parcă n-aș avea nici o casă în care să merg. Mulţimea are belşug şi de cruţat. Eu singur sunt ca unul care a renunțat la orice lucru. Am eu, deci, inima unui prost? Confuz și întunecat, în timp ce vulgarii sunt [aparent] luminați. Eu singur sunt în întuneric. Aruncat încoace și încolo ca marea; rătăcind fără încetare. Mulţimea are cu ce să-şi folosească energiile. Numai eu sunt prost ca un măscărici. [Dar] Eu singur mă deosebesc de toți ceilalți prin aceea că o respect pe mama care alăptează”[46].

„Apariția Virtuții în cea mai deplină exuberanță a sa nu este mai mult decât rezultatul conformării cu Tao. Tao, considerat ca o entitate, este obscur și vag. Vag și obscur, totuși în el există Forma. Obscur și vag, totuși în el există Substanță. Vag și obscur, totuși în el există Energie Chintesențială – și aceasta este extrem de reală. În el, de asemenea, există încredere; din cele mai vechi timpuri, până în timpurile moderne, numele său nu a fost niciodată pierdut; prin el pot include în raza observaţiei mele întreaga natură vie. Cum sunt conștient de acceptarea naturii animate [în Tao]? Prin Tao însuși”[47].

„[În cultivarea lui Tao] există primii muguri; apoi perfecţiunea. În primul rând, există perversiune; perfecţionare. Mai întâi este golul [receptivitatea]; apoi plenitudinea. Mai întâi este distrugerea [vechiului]; apoi renovare. Mai întâi este smerenia; apoi achiziţia. Autosuficiența este urmată de suspiciune [din partea altora]. Prin urmare, Înțeleptul păstrează unitatea [în inima sa] și devine un model pentru întreaga lume. El nu spune că poate vedea și, prin urmare, este perspicace. El nu spune însuși că are dreptate și, prin urmare, se manifestă tuturor. El nu se laudă pe sine și, prin urmare, meritul său este recunoscut. El nu este îngâmfat și, prin urmare, crește [în cunoaștere]. Și cum nu se luptă niciodată cu nimeni, tot așa lumea nu se luptă cu el.

Poate acea zicală din vremuri de demult. „Mai întâi mugurii, apoi perfecțiunea” – să fie numit fără sens? Atingerea perfecțiunii autentice implică o întoarcere [la natura originară a omului]”[48].

„Reticența în vorbire împovărează spontaneitatea. Un vânt zgomotos nu continuă după zori; o aversă de ploaie nu durează mai mult decât ziua. Cine produce aceste două fenomene? Cerul și Pământul. Vedeți, deci, că forțele naturii nu pot dura pentru totdeauna, cu atât mai puțin omul?

Prin urmare, printre cei care își ordonează treburile în armonie cu Tao, cei care înțeleg doctrina sunt identificați cu Tao; cei care sunt posedați de virtute sunt identificați cu Virtutea [sau atributele lui Tao]; în timp ce toţi cei care le pierd pe amândoi sunt identificaţi cu pierderea lor [pentru ca ei să nu recunoască că este pierdere].

Cei care devin, astfel, identificați cu Eticheta, sunt primiți cu bucurie și de cei care posedă deja Eticheta. Cei care devin identificați cu Virtutea ei sunt primiți cu bucurie și de cei care posedă deja Virtutea. Pierderea suferită de cei care sunt identificați cu pierderea ambelor se bucură și de cei care se află deja în același caz.

Acolo unde există o insuficiență a credinței din partea unuia, va rezulta o absență totală a credinței din partea altora”[49].

„Un bărbat care se ridică în vârful picioarelor nu poate rămâne stabil. Un bărbat cu picioarele strâmbe nu poate merge [departe].

Cel care spune că poate vedea nu este luminat. Cel care spune că are dreptate nu se manifestă altora. Cine se laudă pe sine nu are merit. Cine se îngâmfă de sine nu va crește [în cunoaștere].

Se poate spune că astfel de bărbați îl caută pe Tao pentru a se hrăni și acționează ca paraziţii; în plus, sunt detestați universal. Prin urmare, cei care sunt locuiți de Tao nu procedează astfel”[50].

„A fost Ceva format din haos, care a luat ființă înaintea Cerului și a Pământului. Tăcut și nemărginit, rămâne singur și nu se schimbă niciodată. El pătrunde în orice loc și nu prezintă nici un pericol [de a fi afectată]. Poate fi numit Mama Universului, nu-i cunosc numele; dar denumirea lui este Tao. Îl voi denumi drept grozav. Fiind grozav, merge mereu mai departe; și astfel spun că este îndepărtat. Fiind la distanță, spun că se întoarce.

Prin urmare, Tao este grozav; Raiul este mare; Pământul este grozav, iar regele este mare. În Univers există patru lucruri care sunt grozave, iar Regele este unul dintre ele. Omul se reglează pe sine prin Pământ; Pământul se reglează pe sine prin Cer; Raiul se reglează prin Tao; iar Tao-ul se reglează prin propria sa natură inerentă – sau în mod spontan”[51].

„Greutatea este sursa luminii; liniștea domină neliniștea. Prin urmare, în timp ce Înțeleptul continuă toată ziua [conform lui Tao], el nu se îndepărtează niciodată de calm sau de gravitate. Deși pot exista spectacole de glorie lumească [pentru a-l atrage], el stă liniștit singur, mult deasupra mulțimii obișnuite. Cum poate un prinț cu zece mii de herghelii de cai să-și considere propria persoană ca fiind mai puțin importantă decât demnitatea sa regală?

Această ușurință [din partea Prințului] îi pierde pe miniștrii săi, în timp ce neliniștea [din partea miniștrilor] îl pierde prințul lor”[52].

„Conduita virtuosului nu lasă nici urmă, nici indiciu. Cuvintele virtuoșilor nu oferă nici un motiv pentru a găsi greșeli. Proiectele virtuoșilor nu necesită intrigi.

Când cei virtuoși sunt obstrucționați [în politica lor], deși nu există niciun zăvor la ușă care să o închidă, ea nu poate fi deschisă. Când cei virtuoşi intră în relații cu ceilalți, deși nu sunt legați de legături contractuale, ei totuși nu se pot elibera [de obligațiile lor].

Astfel, Înțeleptul își folosește întotdeauna bunătatea pentru a-i salva pe alții; şi de aceea nu există nimeni care să fie abandonat. El își folosește întotdeauna bunătatea pentru a salva creația neînsuflețită; și de aceea nu există nici unul dintre aceștia care să fie abandonat. Aceasta se numește a fi dublu iluminat.

De aceea, omul virtuos este învăţătorul sau stăpânul omului rău, în timp ce omul rău este angajat ca material, la care să lucreze, de către omul virtuos. Dacă omul rău nu-l respectă pe celălalt ca pe învăţătorul său, nici omul bun nu-l iubește pe cel dintâi ca pe materialul său; apoi, în ciuda oricărei înțelepciuni pe care o poate avea fiecare, amândoi sunt foarte orbiți. Această doctrină este şi importantă, și sublimă”[53].

„Cel care, conștient de puterea masculină, păzește o slăbiciune feminină, devine canalul întregului Imperiu [în care converg toate fluxurile minore]. Fiind astfel canalul întregului Imperiu, virtuțile cardinale nu se îndepărtează niciodată de el și el va reveni la o condiție de inocență copilărească.

Cel care, conștient de lumină, ține în obscuritate, va deveni un model pentru întregul Imperiu. Fiind un model pentru întregul Imperiu, virtuțile cardinale nu-l vor părăsi niciodată, iar el va reveni la Necondiționat.

Cel care, conștient de gloria lui, păzește smerenia, va deveni valea întregului Imperiu. Fiind valea Imperiului, el va reveni la simplitatea lui originală. Când această simplitate este distribuită, pusă în joc, omul devine un lucru de utilitate [statului].

Înțeleptul angajează oameni de această simplitate și îi avansează la rang înalt; prin urmare, administrația lui este la scară mare și nu se termină niciodată”[54].

„Lucrurile care din vechime au obținut Unitatea sunt:

Raiul, care prin el [yang-ul pur] a devenit clar.

Pământul, care prin el [pare yin] a devenit nemișcat.

Zeii, care prin ea au devenit divin inteligenți.

Văile, care prin aceasta au devenit căderea.

Toate creaturile, care prin ea se reproduc.

Prinți și Regi, care prin ea conduc drept”[55].

„Rezistența este mișcarea lui Tao [sau, mișcarea implică o rezistență la Tao, a cărui esență este odihna]. Toate lucrurile din lume își datorează viața existenței sale [a lui Tao], iar această existență a izvorât din inexistență”[56].

*

„Judecând algebric, TAO este X, sau cantitatea necunoscută, pe care trebuie să o găsim. Iar primul lucru de făcut este să vezi ce se predică despre acest sine misterios; cum este descris; cu ce atribute este creditat; unde se găseşte; de unde a luat naștere, cum există și care sunt funcțiile sale. Atunci ne-am putea găsi în situația de a descoperi ce răspunde la aceste detalii și de a da un nume profan a ceea ce predicatorii ei înșiși au declarat că trebuie să fie pentru totdeauna fără nume.

Ni se spune că a existat înainte de vremea care urma să înceapă. Chuang Tsze spune că nu a existat niciodată o epocă când nu a fost. Lao Tsze afirmă că imaginea sa a existat înaintea lui Dumnezeu Însuși. Este omniprezent; nu există loc unde să nu se găsească. El umple Universul cu măreția și sublimitatea sa; totuși, este atât de subtil, încât există în toată plenitudinea ei în fructul unui păr de toamnă. Face ca soarele și luna să se rotească pe orbitele lor stabilite și dă viață celei şi mai microscopice insecte.

Fără formă, este sursa oricărei forme pe care o vedem; inaudibil, este sursa tuturor sunetelor pe care le auzim; invizibil, este ceea ce se află în spatele fiecărui obiect exterior din lume; inactiv, el produce, susține și vivifică fiecare fenomen care există în toate sferele ființei. Este impersonal, lipsit de pasiune, împlinindu-și scopurile hotărâte cu nepăsarea destinului, totuși debordând în bunăvoință față de toți. „Ce este Tao?”, exclamă Huai-nan Tsze. „Este ceea ce susține Cerul și acoperă Pământul; nu are granițe, nu are limite; înălțimea sa nu poate fi măsurată, nici adâncimea nu poate fi pătrunsă; el învăluie Universul în îmbrățișarea sa și conferă vizibilitate a ceea ce în sine este fără formă. Umple totul în cele Patru Puncte ale Busolei; conține Yin și Yang; el ține împreună Universul și Epocile, și furnizează Luminii libertatea, este atât de subtil, încât pătrunde tot așa cum apa pătrunde în mlaștină.

Prin TAO, munții sunt înalți și abisurile adânci; fiarele merg și păsările zboară; soarele și luna sunt strălucitoare, iar stelele se învârt în cursul lor. Când suflă vânturile de primăvară, ploaia dulce cade și toate lucrurile trăiesc și cresc. Vietăţile cu pene clocesc, iar cele cu blană se înmulțesc și cresc; plantele și copacii își fac toată exuberanța lor glorioasă de frunziș, păsările depun ouă și animalele își produc urmașii; nici o acțiune nu este vizibilă în exterior și totuși lucrarea este finalizată. Umbrit și indistinct, TAO nu are formă. Indistinct și umbrit, resursele sale nu au sfârșit. Ascuns și obscur întărește toate lucrurile din lipsă de formă. Pătrunzând și pătrunzând totul, nu acționează niciodată în zadar”[57].

*

[1] „Dumnezeu (dar nu sub acest nume de „stăpân al zeilor – n. n.) a figurat foarte mult în guvernământul antic al Chinei și în teoria schemei politice chineze. Dumnezeu era Conducătorul – Conducătorul Suprem – și, la început, părea să fi fost personal. Mai târziu, Raiul a devenit ideea supremă. Prin Dumnezeu sau Cer, regii au domnit, iar prinții au fost forțați să conducă cu dreptate prin aceeași influență. Toți erau sub stăpânirea Cerului și erau obligați să asculte. Aceeași idee va fi valabilă pentru ambele școli mari de gândire chineză – confucianismul și școala lui Lao Tzu”[58].[1] „Ca aproape toate marile scrieri profetice din trecut, opera este în esență poetică; este doar spiritul vieții superioare, pe care o numim poezie, care fulgeră în jurul unui cuvânt un sens și un sens la fel de sigur și brusc precum un fulger luminează detaliile unui peisaj sau furtuni pe mare, care este capabil să redea fulgerele pe care le degajă sufletul profeției, din minte în minte. Este săgeata zburătoare care intră brusc în intelectul viu, așa cum este atât de frumos exprimat în radicalii chinezi compuși, care formează caracterul cunoașterii, cunoașterea superioară a inteligenței receptive a omului. Cartea își spune povestea mult mai puternic și, în același timp, mai emfatic și mai lizibil atunci când este redată astfel, decât într-o proză cheală, goală, deseori tăiată și dezarticulată și ineficientă, așa cum a fost redată atât de des. Este, în întregime, o lucrare interdependentă; secvențele rulează de la capitol la capitol; unul îi răspunde altuia și îl interpretează pe celălalt. Fiecare fază de lejeritate, aproape veselie, profunzime, avertisment, laudă, vedere departe, vederi ale marilor mișcări cosmice ale eternității, guvern, război, politică, afaceri, stat, individ, mare, mic, toate trec înăuntru o panoramă în mișcare înaintea viziunii, după cum urmează de-a lungul capitolelor acestei cărți; nu există nicio oprire, nicio întrerupere a interesului, de la primul până la sfârșit, și întregul se încheie cu un rezumat al învățăturilor întregului, aplicate vieții, minții și lucrării omului individual” – Heysinger, I. W., The light pf China, Philadelphia 1903, p, 10

[2] Katha-Upanishad I, p. 31

[3] Eesha-Upanishad, p. 16

[4] Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442

[5] Mundaka-Upanishad, II, 5, 38

[6] Katha-Upanishad, 1, p. 31

[7] „Atunci când viața se termină și legăturile umane vor fi rupte, te vei alătura zeilor și, străpungând norii, vei atinge regiunile supreme” – Confucius, Book of history (Shu King), London 1911, pp. 19, 20

[8] Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[9] leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16

[10] Katha-Upanishad, III, 13, 13

[11] Katha-Upanishad, V, 7, 22

[12] Isa Upanishads, 6, 1

[13] Kena-Upanishad, toate în The Ten Principal Upanishads, Traducere de Shree Purohit Swami şi W. B. Yeats, Faber and Faber Limited, London, 2, p. 21

[14] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 383

[15] Ibidem, p. 176

[16] Ibidem, p. 392

[17] Arbore, Al. P., Însemnătatea cercetărilor etnografice în cunoașterea poporului român, Extras din Buletinul S. R. R. de Geografie, 1929, București 1930, p. 46

[18] Alexander, G. G., Lao-Tsze, the great thinker (Lao-Tsze, marele gânditor), London 1895, p. 44

[19] Legge, James, The religions of China, London 1880, p. 183

[20] Legge, James, The religions of China, London 1880, p. 203

[21] Doré, Henry, Recearches into Chinese superstiotions, Shangai 1931, pp. XI, XII

[22] Heysinger, I. W., The light pf China, Philadelphia 1903, p. 3

[23] Chalmers, John, The speculations of Metaphysics, Polity and Morality of „The Old Philosopher” Lau-Tsze, London 1868, pp. VII, VIII

[24] Heysinger, I. W., The light pf China, Philadelphia 1903, pp. p, 10

[25] Chalmers, John, The speculations of Metaphysics, Polity and Morality of „The Old Philosopher” Lau-Tsze, London 1868

[26] Grube, Wilhelm, Religion und kultus der Chinesen, Leipzig 1910, p. 82

[27] Thomas, Elbert Duncan, Chinese Political Thought, London 1928, pp. 21, 22

[28] Legge, James, The religions of China, London 1880, p. 4

[29] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 3

[30] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 4

[31] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 5

[32] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 6

[33] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 7

[34] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 8

[35] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 9

[36] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 10

[37] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 11

[38] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 12

[39] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 13

[40] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 14

[41] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 15

[42] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 16

[43] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 17

[44] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 18

[45] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 19

[46] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 20

[47] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 21

[48] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 22

[49] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 23

[50] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 24

[51] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 25

[52] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 26

[53] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 27

[54] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 28

[55] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 29

[56] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, t. 30

[57] Balfour, Frederic Henry, Taoist texts / Ethical political and speculative, London 1880, pp. II, III

[58] Thomas, Elbert Duncan, Chinese Political Thought, London 1928, p. 18

ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane

Misterul misterelor

Printr-o aparentă contrazicere a revelaţiilor, menită întregirii desluşirii prin contribuţii individuale, Mircea Eliade susţinea că, dat fiind statutul de „elemente foarte vechi ale mitologiei, misterele trebuie considerate și întruchipările nemijlocite ale fenomenelor naturii”[1], pe care le-a impus „şamanul, omul care ştie şi care îşi aminteşte, adică cel care înţelege misterele vieţii şi ale morţii; pe scurt, cel care împărtăşeşte condiţia spiritului. El nu este numai un extatic, ci şi un contemplativ, un gânditor. În civilizaţiile ulterioare, „filozoful” va fi recrutat dintre aceste fiinţe pasionate de misterele existenţei şi înclinate, prin vocaţie, spre cunoaşterea vieţii interioare”[2]. „Şamanii (preoții) și misterele le-au ordonat, au reglat mișcările și gesturile dansatorilor și au făcut cadenţele, ritmurile mişcărilor să se ajute de accentele cuvintelor, de melodia cântecului și de muzică. Au dansat, cântând melodii, în sunetul puternic al buciumelor, tobelor, cimbalelor, care au scandat invocațiile și clamările vesele ale publicului, au stârnit imaginația mulțimii și au contribuit la inspirarea unei frici superstițioase. Mai târziu, preoții și slujitorii cultelor zeilor și-au rezervat privilegiul de a dansa dansuri religioase; mișcări combinate, în care guvernau gesturile adorației; melodii imaginate pentru a direcționa, pentru a marca mișcările imnurilor, imnuri care exprimau recunoștința sau dorințele credincioșilor dădeau dansurilor religioase un aspect maiestuos, o expresie solemnă, hieratică. Pentru a susține vocea, au adăugat ritmul melodiei, însoțirea muzicii. Dansând, au cântat imnuri și cantate[3], însoțindu-se de liră, harpă și chitare. Publicul a luat parte la dansuri și cântece, în anumite momente[4], prin intervale, pentru a proclama în cor bucuria, durerea sau speranțele lor, pentru a exprima, prin gesturi și mișcări colective, unirea lor, comuniunea lor de sentimente cu preoții care conduceau dansul, pentru a repeta în cor refrenele imnurilor și cantatelor. Aceste dansuri religioase au devenit rituri uzuale pentru a omagia zeii și au fost numite dansuri sacre”[5].

Lucian Blaga postula că „lumea concretă naturală nu ne „revelează” mistere, ci numai ne „semnalizează” prin „semne” şi „indicii” mistere pe care numai noi ni le putem revela (limitat şi înfrânat)”[6], în condiţiile în care „omul „există” astfel încât el, ca subiect, îşi e sieşi un mister într-un orizont saturat de mistere… ca „om”, el există însă în orizontul misterelor, şi e înzestrat cu destinul ce se desprinde ca un corolar din acest mod, cu destinul de a încerca revelarea misterelor”[7].

Sfântul Augustin, pornind de la ideea că „miracolul nu este împotriva naturii, ci împotriva naturii așa cum ne este cunoscută… cine ar putea enumera multitudinea de minuni cuprinse în poveștile profane?”[8], lua în discuţie ceea ce filosofii de mai târziu aveau să numească „mistere mici” (solemnităţi vizibile) şi „mistere mari” („referitor la ceremoniile secrete, nu avem practic nici o mărturie directă”[9]), susţinând că primele sunt „mistere cuprinse în solemnități vizibile, pe care tot poporul le sărbătorește, dintre care un număr mic are inteligență”[10]. Desigur că aceste solemnităţi vizibie, adică „ceremoniile populare, devoţiunile personale şi reprezentațiile publice erau destinate maselor, cărora li se potriveau admirabil. Dar, o doctrină mai filosofică şi practicile secrete se adresau intelectualilor”[11], iar „în cadrul tradiţiilor populare de o complexitate care sugerează misterele, primul loc trebuie să revină balurilor mascate şi ceremoniilor dramatice care însoţesc serbările creştine de iarnă, desfăşurate între Crăciun şi Carnaval”[12]. Şi totuşi, edificiul spiritual al neoliticului nu ne mai este accesibil în ansamblul său, dar fragmente răzlețe s-au păstrat în tradiţiile societăților ţărăneşti”[13], deci în pagane.

Lucian Blaga sesizase că, în ciuda dârzei şi intense cercetări a misterelor, o definiţie a misterelor nu există. „Am putea să ne întrebăm: „La ce folosesc stelele strălucind sau răsăritul soarelui? La ce folosește existența? Acceptăm viața ca pe un fapt și nici nu putem răspunde de ce. Lumea există, și omul există”[14]. Am putea să ne întrebăm, dar au făcut-o doar unii dintre oamenii care au întemeiat religiile arhaice, adică şamanii, primul dintre aceştia fiind legendarul iniţiator Kali Calusar[15] sau Calugar, nume care, iniţial, definea „naşterea limbajului credinţei, dar care acum s-ar putea traduce, printr-o înşiruire sinonimică, justificată de supravieţuirea jocurilor căluşereşti, în forme falsificate de biserici, şi la englezi, şi la poloni, şi la germani, şi la francezi, şi la balcanici, drept Calul Negru, Călăreţul Negru, Centaurul Negru – cu trimitere directă la Marte („calul din capătul primului stâlp îl sugerează pe Marte”[16]), în cadrul unui totemism ancestral, care însemna, împreună cu exprimările totemice prin dans şi muzică, în „accepţiunea cea rudimentară”[17] a civilizaţiei metafizice, „primul semn de limbă în forme, simbolurile şi ceremoniile exprimând ideile, gândurile şi credinţele; este un limbaj al semnelor, în toate etapele sale, durat pentru mii de ani, pentru ca viitorimea să citească şi să înţeleagă, nu prin interpretări ale unor semne singulare, ci ale întregului grup de semne”[18].

Cea mai veche carte a omenirii, „Shu” („Nobil şi mare”), scrisă între anii 2357-627 înainte de Hristos, deci până când Confucius impune puterea Fiului Cerului pe pământ, consacra poezia drept rădăcină a credinţelor primordiale. Numai că poeţii, de regulă asceţi, aveau, cică, doar revelaţia Spiritului sau a Sinelui Universal, dar nu şi înţelegerea Lui, iar după o îndelungată perioadă în care memorarea şi recitarea însemnau şi defineau pietate, apar maeştrii (învăţătorii – primii critici literari) şi ucenicii (discipolii), care fixează, printr-un dialog excelent premeditat, dogmele religiilor care s-au desprins dintr-un dat iniţial. De la Ti şi Shun ai începuturilor cărţi „Shu”, de la Rishi şi Sauti, fiul lui Suta, care încep dezbaterile în „Adi Parva” (primul capitol din „Mahabharata”) şi până la „Dialogurile” lui Platon, „în această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi când era învăluită, peste tot, de întuneric total”[19], s-au impus iluminările şi iluminaţii, deşi, în mod paradoxal, ei ne şi anti-poeţii au fost cei care au transformat „luga surryannya” („limba iluminării”) în „banala literatură” a textelor din ce în ce mai nepoetice, dar care, dincolo de aparenţa filosofică, deveneau din ce în ce mai persuasiv epice, odată cu inventarea pildei, adică a unui gen de proză scurtă care aparent „luminează” şi cele mai întunecate minţi.

Că poezia este rădăcina credinţelor o probează reperele versetelor, în care au fost scrise, mai târziu, adică la cumpăna mileniilor de răscruce, toate cărţile religioase pe care se bazează religiile încă viguroase, deşi teribil de putrede, de pe acest pământ. Religii care nu diferă între ele decât prin atributele Sinelui Universal, atribute care au devenit dominante în religiile târzii. „Lumea concretă dată nu mai e pentru om şi pentru existenţa sa un orizont în sens absolut, ci numai un semn sau un complex de semnalmente ale adevăratului orizont care este misterul”[20], iar „produsul permanent, corolar al modului ontologic specific uman şi al structurilor sale abisale, este „cultura”… Cultura ţine de om în mod absolut şi intră constitutiv în definiţia acestuia: „omul este fiinţa metaforizantă”; adică omul este: 1). existenţă în orizontul misterului; 2). care mod atrage după sine inevitabil încercarea revelatoare, adică actul creator de cultură, actul al cărui conţinut e impregnat de categorii abisale. Cu alte cuvinte, omul nu va putea fi lipsit de sfera culturii fără de a înceta să fie „om”. Exodul din cultură ar duce la abolirea umanităţii ca regn”[21].

„Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”[22].

„Opera de artă, ca şi celelalte creaţii de cultură, este, ca intenţie, act revelator de mistere. Opera de artă, ca şi celelalte creaţii de cultură, rămâne însă substanţialmente metaforică în raport cu misterele şi izolată de acestea prin categoriile abisale”[23], deşi „poeții, fără a se îndepărta foarte mult de adevăr, le atribuie şi demonilor sentimente de ură sau de afecțiune față de oameni; iar dintre poeţi, doar Apuleius a spus că plutesc la mila furtunilor sufletelor lor. Cum putem accepta atunci acest răspuns, din moment ce el s-a exprimat astfel despre demonii fără excepție, ale căror corpuri aeriene îi fac intermediari între zei și oameni? Iată, după el, ficțiunea poeților este aceea că din mai mulți dintre acești demoni ei fac zei, le impun numele zeilor, iar licența poetică nepedepsită a imaginației lor îi împarte după bunul plac, între oameni, ca ocrotitori sau ca dușmani; în timp ce zeii sunt infinit de departe de aceste rătăciri ale demonilor, atât prin sublimitatea șederii lor, cât și prin plinătatea fericirii lor”[24].

Mult mai realişti, sociologii văd în mistere o tentativă de incipienţă religioasă, iar „un tip de organizaţie specific religioasă este societatea de mistere. Deseori, termenul de „religie de mistere” este utilizat într-un sens foarte larg… Cu toate acestea, societăţile de mistere reprezintă un tip distinct de asociaţie religioasă şi sunt întâlnite chiar şi în culturile primitive… Membrii acestor societăţi îşi revendică originea din zei, venerează spiritele strămoşilor şi se pregătesc pentru fericirea de pe lumea cealaltă participând la riturile sacre ale ligii… / Din multe puncte de vedere, societatea de mistere se aseamănă cu societatea secretă. Ea se dezvoltă de obicei în medii culturale destul de complexe şi se caracterizează prin concepte teoretice superior diferenţiate: mituri, o doctrină, o teologie, un ritual mai minuţios, un sentiment de solidaritate mai profund şi mai evident. Toate acestea îşi găsesc expresia în definiţia sensului şi a scopului urmărit. De obicei, societatea de mistere îşi atribuie originea unui fondator mitic, ceea ce nu este absolut necesar în cazul unei societăţi secrete”[25].

„Existenţa în „orizontul misterului”, ca mod specific uman, aduce după sine, ca o consecinţă şi ca un corolar, năzuinţa omului de a-şi „revela” misterul. Existenţa în orizontul misterului are profilul unei permanente tensiuni care cere un deznodământ iarăşi şi iarăşi repetat”[26], sub aura „credinţei într-o supraviețuire post-mortem”[27], iar în această necontenită frământare, „geniul este darul de a trăi cu deosebită intensitate în orizontul misterului, şi mai ales darul de a converti misterele în metafore revelatoare şi de tipare abisale”[28].

Misterele, deci, au fost şi au rămas expresii ale nevoii de a cunoaşte şi de a spera, pe seama închipuirilor, dar cu aceste motivaţii, nu numai grecii, ci toţi oamenii „au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”[29], iar mai nou, miturile sunt privite ca închipuiri, dacă nu chiar drept minciuni, după ce ele au fost supuse „procesului de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[30]. De la Herodot, încoace, care considera că egiptenii au preluat miturile de la pelasgi[31], „în faza aurolară a omenirii”[32], miturile şi misterele, deci şi ceremoniile primordiale, ulterior devenite un apanaj doar al celor iniţiaţi, s-au împământenit, adesea prin denaturări, prin clasica „degradare a sensurilor” şi semnificaţiilor, şi astfel dincolo de degradarea sau de simetria sensurilor, există incompatibilitatea dintre invocarea „zeităților niciodată chemate pe nume”[33], şi tocmai de aceea nereceptate drept zei, şi „lamentaţiile pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese”[34]. S-a produs, deci, un „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[35] şi prin crearea unei confuzii totale, în care domină persuasivul şi dezrădăcinarea, în dauna cunoaşterii. Iar a încerca o arheologie spirituală pare o imposibilitate, în faţa mlaştinii bigotismului agresiv de astăzi, sau, cum zice Augustin că ar fi zis Apollo, am „fi mai în măsură, poate, să scriem durabil pe apă sau pe lumină, să deschidem aripile şi să zburăm prin aer ca o pasăre, decât” să convingem bigotismul „profan în firea lui”[36]. Şi totuşi, de-a lungul vremii, s-a tot încercat această arheologie spirituală, adesea cu rezultate spectaculoase. Dar nu, în mod obligatoriu, şi adevărate.

Fără tentaţii comparative, dar folosindu-mă de degenerescenţele Datinii iniţiale, prezente în religii mai târzii ale popoarelor mărturisitoare, încerc să înţeleg argumentele care consacră limba în care m-am născut drept „limba zeilor”, deci a religiei primordiale, convins fiind că încă „se poate aduce oarecare lumină în trecutul nostru şi cu ajutorul materialului folcloric”[37], ceea ce înseamnă o îndatorire în care cred, pentru că, atâta „timp un popor îşi păstrează obiceiurile cele bune şi credinţele strămoşeşti, el merită să trăiască”[38].  Şi voi continua, cum este firesc să o fac, de la tentativele de distrugere programatică ale dogmaticilor care, în decursul vremilor, nu au înţeles că „mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[39].

Există, în filosofia culturii mondiale, un întrebare retorică, pe care eu o consider deosebit de importantă: „Dacă omul nu este nemuritor, cum poate el înțelege nemurirea?”[40].

Dar filosofia culturii nu are tentative de înţelegere a nemuririi, aşa cum nu o au nici „Ştiințele sacre”, care, aparținând unei forme tradiționale date, sunt într-adevăr o parte integrantă a acesteia, cel puțin ca elemente secundare și subordonate, și sunt departe de a reprezenta doar un fel de adaos accidental, legat de ea mai mult sau mai puţin artificial”[41]. „Misterul ca „orizont” nu este un produs abstract, un elaborat, ci un implicat fără de care procesul teoretic, în adevăratul său sens, nici nu s-ar dezlănţui. Ca orizont primar, iniţial, misterul n-are legătură cu teoria, ci premerge în chip necesar acesteia. Misterul este orizontul omniprezent şi permanent al modului specific de a „exista” al omului. De la modul de a exista ca „eu gânditor” într-o lume dată, pozitiv determinabilă, până la acest mod „de a exista într-un orizont de mistere”, saltul e enorm. Prăpastia dintre cele două orizonturi nu poate fi umplută prin termeni intermediari. E aici o prăpastie fără punţi, iar cele care se încearcă rămân în vid. Existenţa eului gânditor în orizontul lumii date şi existenţa ca mister într-un orizont de mistere sunt două moduri ontologice eterogene”[42].

Altfel spus, dar cu trimitere la creativitatea religioasă, care este în fond o creativitate poetică, în egală măsură epică şi lirică, „pentru istoricul religiilor fiecare manifestare a sacrului este importantă; dar nu e mai puțin evident că structura zeului Anu, de exemplu, sau teogonia şi cosmogonia transmise în Enuma eliș, sau în legenda lui Ghilgameș, relevă creativitatea şi originalitatea religioasă a mesopotamienilor, mai fericit decât, să zicem, riturile apotropaice împotriva lui Lamaştu sau mitologia zeului Nusku. Uneori, importanța unei creaţii religioase este revelată de valorizările sale ulterioare. Există puține informații asupra Misterelor din Eleusis sau a celui mai vechi orfism; totuși, fascinația pe care ele au exercitat-o asupra elitelor europene timp de peste douăzeci de secole constituie un fapt religios adânc semnificativ şi ale cărui urmări n-au fost încă evaluate. Desigur, inițierea eleusină şi riturile secrete orfice, exaltate de unii autori tardivi, reflectă gnosa mitologizantă şi sincretismul greco-oriental. Dar mai ales această concepție a Misterelor şi a orfismului a influențat hermetismul medieval, Renaşterea italiană, tradițiile „ocultiste “ ale secolului al XVIII-lea şi romantismul; Misterele şi Orfeul literaților, misticilor şi teologilor alexandrini au inspirat fără încetare poezia europeană modernă, de la Rilke până la T. S. Eliot şi la Pierre Emmanuel”[43].

Ca şi religia, „Arta este desigur „revelare”, dar această revelare o privim ca rezultat al unei tendinţe specific umane, ca un corolar al modului ontologic în orizontul misterului, iar nu ca inducţie sau substituire divină. Dacă absolutul, transcendentul, divinitatea, Marele Anonim, intervin într-un fel în creaţia artistică, aceasta nu e deloc ca factor revelator – prin inspiraţie sau substituire –, ci, dimpotrivă, ca un factor care pune frâne şi limitează revelarea – prin categoriile abisale – pentru a izola pe om de mistere, în avantajul existenţei cosmice în general”[44]. Şi asta pentru că, „de la începuturile gândirii filosofice şi până la neoplatonism, filosoful „ridică ochii” către misterele cereşti, dar are și revelația a ceea ce stă ascuns „în adâncuri”, după cum spune Democrit”[45].

Iar unul dintre cei mai profunzi gânditori ai omenirii, pe ideile căruia s-a întemeiat, în bună parte – cu excepţia istoriei evreilor, şi creştinismul, îndrăznise să împrumute fericirea şi Atoateziditorului, idee pe care o regăsim, altfel formulată (dubla „intrare în armonie”) şi la legendarul Lao Tze. „Platon, mai îndrăzneț, susține că Dumnezeu a încântat cu bucurie lucrarea sa încheiată. Platon nu este suficient de naiv încât să creadă că noutatea creației se adaugă fericirii divine, dar a vrut să arate că lumea realizată îi plăcea Meșterului suprem în tipul său ideal; nu că cunoașterea lui Dumnezeu este susceptibilă de orice schimbare și primește o altă impresie despre ceea ce a fost, despre ceea ce este deja, despre ceea ce nu este încă; că, în felul nostru, el privește în viitor, îl oprește asupra prezentului, îl întoarce spre trecut; Dumnezeu vede cu o vedere infinit superioară percepțiilor obișnuite ale inteligenței umane”[46].

Misterele, din punctul meu de vedere, sunt efecte şi nu condiţii ale diverselor iniţieri în pretenţii omeneşti nejustivicate de cunoaştere a relaţionalului, adeseori sinonimic, Dumneu-Rai. Misterele au importanţă pentru comunităţile umane doar din perspectiva religiei pe care o împărtăşesc, deşi fără iniţieri, ci doar prin tradiţie şi prin bigotism. Importanţa misterelor nu este pentru credinţe, ci pentru spiritualitatea omenească, veşnic doritoare să înţeleagă, să năzuiască şi să-şi desluşească viitorul în desluşirea trecutului. Nu există o ştiinţă a misterelor, aşa cum nu există nici o ştiinţă a credinţelor, ci doar o istoricitate, în care misterele şi credinţele bătucesc aceleaşi poteci sălbăticite. Iar din punctul de vedere al istoricităţii spiritului uman, din care fiecare dintre noi deţine o scânteie, şi misterele, şi credinţele sunt cu adevărat importante, iar justificare acestui fapt a fost făcută şi într-o snoavă, culeasă de cărturarul bucovinean Procopie Jitariu:

Cică Dumnezeu şi Sfântul Petru drumeţeau pe pământ, încântaţi de hărnicia oamenilor, până ce au ajuns la o casă singuratică, părăginită şi neîngrijită, în preajma căreia se mişcau în dorul lelii doi soţi, care, întrebaţi fiind de ce nu muncesc, au răspuns cu amărăciune: „La ce folos, dacă mâine ni-i sorocul să murim?”. Rămas pe gânduri şi fiind decis să intervină, Dumnezeu nu le-a oferit acelor oameni veşnicie, ci a făcut ca, de atunci, încoace, nici un om să nu mai ştie când anume îi va veni sorocul.

*

[1] Tokarev, S. A., Religia în istoria popoarelor lumii, Editura Politică 1976, p. 396

[2] Eliade, Mircea, Naşteri mistice, Humanitas 1995, p. 136

[3] „Între ritmul colindelor şi ritmul unora dintre dansuri este o asemănare uimitoare care ne face să presupunem că, mai demult, colindele au fost dansate” – Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976, p. 39

[4] „În formele autentice pe care le-am putea ști încă – probabil nici una – făcea parte dintr-o mare sărbătoare populară, la care participa întreaga comunitate, câteodată o regiune întreagă, și cu această ocazie călușarii (cei care dansau „călușul” ) – ca și „colindătorii” – mergeau de la o casă la alta, pentru a ura prosperitate” – Prof. univ. dr. doc. Mihai Pop, Préface, la Stancu, Constantin, Căluşul / Antologie de studii, Editura TIPARG, 1997, p. 8

[5] Delzangles, Fernand, La danse, Paris, 1914, pp. 8-12

[6] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 58

[7] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, pp. 19, 20

[8] Augustin, Hippo, La cité de Dieu, Tom III, Paris, 1922, p. 389

[9] Eliade, Mircea, Naşteri mistice, Humanitas 1995, p. 137

[10] Augustin, Hippo, La cité de Dieu, Tom II, Paris, 1922, p. 73

[11] Brunton, Paul, Egiptul secret, Polirom 2023, p. 67

[12] Eliade, Mircea, Naşteri mistice, Humanitas 1995, p. 160

[13] Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic 2000, p. 44

[14] Tuttle, Hudson, Arcana of Spiritualism, Chicago 1904, p. 63

[15] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[16] Paget, John, Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical, London, 1855, p. 175

[17] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum magnum romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul I, Bucureşti, 1887, XIX

[18] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 48

[19] Adi Parva, I, p. 3

[20] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 20

[21] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 23

[22] Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14

[23] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 40

[24] Augustin, Hippo, La cité de Dieu, Tom II, Paris, 1922, pp. 12, 13

[25] Wach, Joachim, Sociologia Religiei, Polirom, Iaşi 1997, p. 103

[26] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 22

[27] Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic 2000, p. 19

[28] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 41

[29] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[30] Ibidem p. 154

[31] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[32] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 383

[33] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299

[34] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[35] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[36] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[37] Densusianu, Ovid, Viaţa păstorească în Poesia noastră populară, I, Bucureşti 1922, II, Bucureşti 1923, p. 5

[38] Panaitescu, Paul în Foaia populară, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[39] Roşu, Teodor, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32

[40] Tuttle, Hudson, chivot of Spiritualism, Chicago 1904, p. 39

[41] Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 38

[42] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 16

[43] Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic 2000, p. 11

[44] Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. III. Artă şi valoare, Humanitas 1996, p. 61

[45] Vernant, Jean Pierre, Omul grec, Polirom 2001, p. 181

[46] Augustin, Hippo, La cité de Dieu, Tom II, Paris, 1922, pp. 151, 152

ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane

Încreştinarea păgânismului

Există, în creştinism, elemente-rădăcină, moştenite din religia arhaică („lectura continuă (a vechilor cărţi religioase – n. n.) revelează, prin excelență, unitatea fundamentală a fenomenelor religioase şi, în acelaşi timp, noutatea inepuizabilă a expresiilor lor”[1]), religie care „a existat printre cei din vechime și nu a încetat niciodată, de la nașterea neamului omenesc, până în vremea când Hristos s-a întrupat, timp din care adevărata religie, care exista deja, a început să se numească religie creștină”[2], dar şi elemente ignorate şi uitate, dar conservate în sate, adică în pagane, pe care, pentru că nu le-a putut anihila, creştinismul le-a asimilat, aşa cum este cazul echinocţialelor colinde (Ko Lin Da – Naşterea Luminii Întărite), care, prin texte hristice, aveau să renască drept solstiţiale colinde creştine, fără a pierde sensul iniţial, Lumina Întărită până la Iluminare fiind, desigur, Hristos, a cărui naştere a fost fixată în ziua din Capricorn când, după aparenta biruinţă a întunericului, lumina triumfă, renaşte din ce în ce mai biruitoare.

Un al exemplu, şi mai important, mai ales că este întărit de Iisus, îl reprezintă „Tatăl Nostru care eşti în ceruri” (Anu Yahve, în armaica în care predica Iisus), apelativ care, deşi aparent derivă din cultul strămoşilor, derivă din statutul de Creator, pe care l-a avut cel care este cel ce este, nenumit, dar unicul, deci, ca şi în religia arhaică, Sinele Universal, Spiritul Universal şi nu stăpânul zeilor, pe care tot el i-a creat. Întrebat de Fecioara Înţeleaptă, deci de Venera, care în creştinismul iniţial avea să fie numită Sfânta Vineri, iar după cumpărarea unor moaşte ciuntite, de către Vasile Lupu, Sfânta Parascheva, cum i se spune, scandinavul Odin, deci un similar al Sinelui Creator, avea să răspundă că, „în antica Agard (Grădina Raiului) i se spunea Odin (Tatăl tuturor), în limba nordică, iar celelalte popoare, care doreau să i se închine”, i-au conferindu-i, iniţial, 12 nume, care însemnau, de fapt, atribute ale Tatălui Ceresc, şi anume (doar două nu le-am aflat în limba suedeză de astăzi): „1. Tatăl tuturor; 2. Herran sau Herjan (Stăpânul Dumnezeu sau Invadatorul); 3. Nikar sau Hnikar (Împungătorul cu suliţe); 4. Nikuz sau Hnikud (Împunsul cu suliţe); 5. Fjolnir (Atotştiutorul); Oski (Împlinitorul de dorinţe); Omni (Cel al cărui discurs răsună); 8. Biflidi sau Biflindi (Scuturătorul de suliţă); 9. Svidar (Cel care dăruieşte zile) – la daci se moştenea sărbătoarea An-Dar (Cerul care dăruieşte zile); 10. Svidrir; 11. Vidrir (Cârmuitorul vremii); 12. Jalg sau Jalk[3]. „Există cel puţin patru naraţiuni care explică originea omului. Ele sunt atât de diferite încât trebuie să presupunem o pluralitate de tradiții. Un mit relatează că primele ființe umane au ieșit din pământ aidoma ierburilor. După o altă versiune, omul a fost făurit din lut de anumiţi lucrători divini; apoi zeița Nammu i-a modelat inima și En-ki i-a dat viața. Alte texte o arată pe zeița Aruru drept creatoare a fiinţelor umane. În fine, după o a patra versiune, omul a fost făcut din sângele a doi zei Lağma, jertfiți în acest scop. Această ultimă temă va fi reluată și reinterpretată în celebrul poem cosmogonic babilonian Enuma eliș”[4].

De strămoşii mitici s-au ocupat mulţi filosofi şi teologi, eforturile lor fiind încununate de concluzii aproape identice. În capitolul „Tatăl suprem” şi strămoşii mitici, Mircea Eliade susţinea, pe bună dreptate, că în toate mitologiile lumii există „reprezentarea acelui primordium al Marelui Tată ceresc”[5]. De aici şi împărţirea oarecum istorică între „Timpul sacru” şi „timpul profan”[6], cu precizarea că, „între aceste două feluri de timp există, bineînţeles, o ruptură; dar, prin mijlocirea riturilor, omul religios poate „trece” cu uşurinţă de la durata temporală obişnuită la Timpul Sacru”[7], timpul sacru al începuturilor devenind, prin reluări şi retrăiri îndătinate, timp liturgic, timp al oficierilor străvechi moştenite. „Timp liturgic înseamnă reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc într-un trecut mitic, „la începutul începuturilor”. Participarea religioasă la o sărbătoare implică ieşirea din durata temporară „obişnuită” şi reintegrarea în Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare. Timpul sacru este mereu recuperabil şi repetabil la nesfârşit”[8].

O altă trimitere la „Tatăl Nostru”, anterioară creştinismului, dar cu aceeaşi rădăcină în religia arhaică, dar iarăşi cu trimitere la Timp, se află în mitraism. „În misterele mithraice pare să fi existat şi o asociere cu cele şapte trepte de iniţiere care erau ocrotite de Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Lună, Soare şi Saturn. Începând cu primul grad de iniţiere, cel de corax (corb), şi trecând prin rangurile următoare, adică nymphus (mirele), miles (soldatul), leo (leul), Perses (persanul), heliodromus (mesagerul soarelui), până la cel de-al şaptelea şi ultimul rang, cel de pater (părintele), iniţiaţii mithraismului erau supuşi la o diversitate de probe şi erau investiţi cu însemnele fiecărui grad la care ajunseseră. Printre „părinţii” mithraici, care erau aşezaţi sub pavăza şi secera lui Saturn, cel mai prețuit era aşa-numitul „Părinte al Părinților (Pater Patrum) din mijlocul celor zece conducători”, care în Enciclopedia Catolică este considetat – poate cu prea multă asprime – „un fel de papă, care a trăit întotdeauna la Roma”… Sunt greu de stabilit până şi elementele de bază ale doctrinei şi mitologiei cultului care la un anumit moment părea gata să concureze cu creştinismul la convertirea Imperiului roman”[9].

Există, desigur, şi formularea Dumnezeu-Timpul, cu trimitere directă la actul Creaţiei, iar de la această relaţionare cu timpul a apărut nefericita formulare „Dominus Dei”, adică Dumnezeu, pe care o care o regăsim în toate traducerile din literaturile religioase ale omenirii, mereu în contrazicere cu statutul de singurul. Chiar şi în legământul de credinţă bisericească, formulat iniţial de Tertulian, există contradicţia „Cred în unul Dumnezeu”, când logica elementară („cred în Unu”), elimină statutul minimalizant de stăpân al Celui care au creat şi oamenii, şi zeii, şi tot ceea ce există şi, mai ales, desluşim şi conştientizăm că există, desluşirea fiind stopul de iluminare interioare, deci „suflarea” însufleţitoare cu care ne-a binecuvântat Creatorul. În fond OM (se scrie AUM, dar se citeşte OM)[10] ne-a creat, după chipul şi asemănarea lui, drept… oameni, iar faptul că, dintre toţi munţii planetei, doar Carpaţii adăpostesc un pisc numit OM-ul (păstrând primului nume ale Atoateziditorului[11]) ar trebui să ne dea de gândit.

În textele egiptene, în care se precizează că pe „Zei, Anu (Cerul) i-a a creat, la un moment dat; iar cetatea sfântă, locuinţa dorită de inimile lor, ei au proclamat-o supremă”[12], Cerul stăpânind şi constelaţia zodiacală a Taurului (Taurul lui Anu, Taurul lui Osiris), din postura de „creator al zeilor, care a întins cerurile şi a făcut pământul solid”[13], Sfântul Cer (Anu) fiind „ziditor de bărbaţi şi creator al zeilor, şi Tatăl care a fost la început, prin care sunt lucrurile care sunt, creatorul lucrurilor care trebuie să fie, sursa lucrurilor care există, Tată al părinţilor, precum şi Maica mamelor, Părintele părinţilor zeilor şi zeiţelor, Domnul care a creat lucrurile din el însuşi, Creatorul Cerului şi al Pământului, al Apelor şi al Munţilor”[14].

Mitul jertfirii Învăţătorului, fără a nega crucificarea lui Iisus Hristos şi nici „principiul pe care îl încarna”[15], vine, iarăşi, din religia arhaică, iar similitudinea dintre personaje, ca şi în cazul „tatălui tuturora” pare să indice un acelaşi sacrificiu, atribuit altor nume de către cei care au crezut într-un astfel de cosmic destin. De pildă, lui Orfeu, care este şi Apollo, deci grecizatul Anu (Cerul), şi Dionysos, şi legiuitorul Licurg.

„Orfeu a fost sau a devenit foarte strâns legat de cultul lui Apollo şi, după cele scrise de Eschil, el l-a proslăvit pe Helios, zeul-soare, în care l-a recunoscut pe Apollo, „cel mai măreț dintre zei”, motiv pentru care a provocat furia şi răzbunarea lui Dionysos. Acesta a trimis asupra lui Orfeu discipolele sale posedate, bassaridele (menadele). Mitologia ne spune că Orfeu a fost sfâşiat de către menade, iar în una dintre poveştile mitice legate de moartea lui se afirmă că, după omor, capul său tăiat a fost îngropat în Lesbos, iar pe locul respectiv s-a înălţat mai târziu un templu al lui Dionysos. Se mai spune că lira lui Orfeu a fost aşezată în templul lui Apollo, căci Orfeu era considerat o imagine a „masculinităţii pure”, catharos, întruchipată de Apollo. Urmare a mărturiei lui Diodor asupra transformărilor petrecute în ritualurile dionisiace, precum şi comentariului lui Olympiodorus, care afirma că în viziunea lui Orfeu Helios avea multe în comun cu Dionysos prin intermediul lui Apollo“, faptele mitice ale lui Orfeu au fost adesea interpretate ca o reformă a misterelor dionisiace, o reconciliere a tradiţiilor cultice solare sau apollinice cu cele dionisiace, ambele atestate atât în Grecia, cât şi în Tracia”[16].

Şi totuşi, „genealogia mitologică a lui Orfeu este incertă. El apare drept fiu al lui Apollo sau al regelui trac Oiagros, a cărui dinastie se spune că ar fi fost întemeiată de Dionysos (Bacchus) atunci când zeul a invadat Europa, venind din Asia, prin Helespont, şi l-a detronat pe regele trac Licurg, care îi era duşman… Legendara figură a lui Orfeu apare strâns legată de sfera religioasă a tracilor, cu puternicele lor curente spiritualiste şi cu recunoscutul lor interes pentru viaţa de apoi, care le impunea unor triburi tracice să jelească la naşterea unui copil şi să se bucure la înmormântare”[17].

Surprinzător este că în „Noul Testament” din „Biblie” există doar „cinci referiri la execuția lui Isus, ca fiind efectuată prin suspendarea lui fie de un copac (Arborele Vieţii – n. n.), fie de o bârnă de lemn înfiptă în pământ, şi care nu dau în niciun fel impresia că se referă la două bârne de lemn bătute în cuie împreună, sub formă de cruce. / Mai mult decât atât, nici măcar în textul grecesc al Evangheliilor nu există măcar o singură insinuare, în „Biblie”, în sensul că instrumentul folosit, de fapt, în cazul lui Isus ar fi fost în formă de cruce”[18]. Tocmai de aceea, „anumite lucruri, despre care se presupune că sunt de origine relativ modernă, au fost descoperite în cele mai îndepărtate epoci istorice ale lumii… / În ceea ce privește simbolul Crucii, poate fi neplăcut pentru sentimentele unora să li se spună că recunoașterea originii sale pur creștine este o greșeală și că era la fel de obișnuită la păgâni ca și în vremuri mai târzii; nemulţumiţii pot găsi totuși consolare în faptul că adevăratul său început a fost încă şi mai înainte în istoria lumii și că, la păgâni, crucea a fost, așa cum fusese și la creștini, pur și simplu un simbol favorit adoptat”[19], chiar dacă „niciodată nu s-a săvârșit o gafă mai mare sau una mai ignorantă decât afirmaţia că simbolul crucii își datorează originea instrumentului morții lui Hristos, iar creștinul, care găsește mângâiere, apăsând-o de buze, în ceasul devotamentului sau la necaz, trebuie să ştie că şi egipteanul antic a făcut un lucru asemănător”[20].

În toate textele vechi greceşti, obiectul martiriului lui Iisus era numit „stauros”, ceea ce înseamnă, în limba greacă, ţăruş, par, bârnă, trunchi de copac, dar toate textele latine au tradus cuvântul „stauros” prin „crux” (cruce), pentru că „primii creștini venerau semnul și figura crucii ca simbolul vechi și larg acceptat al Vieții și al lui Dumnezeu-Soarele”[21], deşi „Clement Alexandrinul, la începu-tul secolului al treilea, a făcut o listă cu simbolurile pe care creștinilor li se permitea să le folosească, şi a menționat Peștele și Porumbelul, dar nu a spus nimic despre Cruce”[22].

Ca obiect al torturii, indiferent că fusese „stauros” sau „crux”, crucea de lemn nu doar că nu era venerată, dar nici măcar admisă în simbolistica noii credinţe: „Cruci, de altfel, noi, creștinii, nici nu cinstim și nici nu ne dorim – scria Minucius Felix[23]. Într-adevăr, cei care consacrați unor zei de lemn venerează cruci de lemn, poate ca părți ale zeilor lor. Pe însăși stindardele și steagurile lor sunt cruci aurite și împodobite”. Această denunțare remarcabilă a Crucii ca simbol păgân, de către un Părinte creștin, care a trăit până în secolul al treilea după Hristos, merită o atenție specială; și cu greu se poate spune că confirmă relatarea ortodoxă a originii crucii ca simbol creștin. În orice caz, este clar că crucea nu era simbolul nostru recunoscut la acea dată; și că este mai probabil să fi fost adoptat treptat de către noi de la închinătorii lui Dumne-zeu-Soarele”[24].

Crucea a ajuns să fie considerată ca simbol creştin doar din momentul în care creştinismul a început să fie păgânizat (sau, aşa cum preferă unii, păgânismul a fost creştinizat). În anul 431, s-au introdus crucile în biserici şi în încăperi, iar folosirea crucilor pe turle nu a apărut decât prin 586. În secolul 6, imaginea crucifixului a fost autorizată de biserica de la Roma. Nu li s-a cerut caselor particulare să posede cruce decât începând cu al doilea Conciliu din Efes.

O parte dintre sărbătorile creştine, cu mare notorietate astăzi, sunt produsele unor decizii preoţeşti, care se considereau „singurii depozitari ai cunoaşterii religioase; numai ei aveau adevărata tradiție cu ajutorul căreia puteau fi interpretate scrierile şi simbolurile religiei publice şi, fără o supunere oarbă şi totală fata de ei, nu se putea şti ce era necesar pentru salvare”[25]. Preoţii, cu „autoritatea supremă asupra credinţei, puteau să lase să iasă puţin sau mult, după cum li se părea util, şi „ascunderea“ sau „reținerea“ în ceea ce priveşte predarea marilor adevăruri ale religiei era un principiu la fel de esenţial în sistemul Babilonului pe cât este el astăzi în catolicism sau tractarianism. Această revendicare preoțească asupra stăpânirii peste credința oamenilor a fost cea care „prin nedreptitudinea lor [au ţinut] adevărul prizonier” în lumea veche, astfel încât „întunericul acoperea pământul şi bezna popoarele“. Aceeaşi revendicare în mâinile preoţilor romano-catolici a adus pe scenă întunecatul Ev Mediu când, de-a lungul a multe secole triste, Evanghelia a fost necunoscută, iar Biblia o carte pecetluită pentru milioane de oameni care purtau numele lui Cristos”[26].

Odată cu protestantismul, s-a început o adevărată arheologie biblică, iar cunoaşterea a stabilit raporturi din ce în ce mai limpezi între arhaic şi creştin. „Acum să examinăm Paştele. Ce înseamnă termenul în sine? Acesta nu este un nume creştin, ci are o origine caldeeană foarte clară. Paştele nu este nimic altceva decât Astarteea, unul din titlurile lui Beltis, regina cerului, al cărei nume, pronunţat de niniviteni, a fost evident identic cu cel aflat în uz comun în această ţară. Această denumire, aşa cum a fost ea descoperită de Layard pe monumentele asiriene, este Iştar (Luna – n. n.)“[27]. „Abstinenţa postului de patruzeci de zile a fost împrumutată direct de la adoratorii zeiţei babiloniene. Un asemenea Post Mare de patruzeci de zile „în primăvara anului“ a fost remarcat la Yezidis sau închinătorii păgâni ai diavolului din Kurdistan, care l-au împrumutat de la stăpânii lor, babilonienii. Un asemenea Post Mare de patruzeci de zile era ținut primăvara de mexicanii păgâni, aşa cum citim la Humboldt, acesta relatând despre ritualurile mexicane: „La trei zile după echinocțiul de primăvară începea un post solemn de patruzeci de zile în onoarea soarelui“. Un asemenea post de patruzeci de zile era şi în Egipt, aşa cum remarcăm consultând lucrarea Egyptians de Wilkinson. Acest Post Mare egiptean de patruzeci de zile era ţinut, conform lucrării Sabean Researches a lui Landseer, întru comemorarea lui Adonis sau Osiris, marele zeu mijlocitor”[28]. „Printre păgâni, Postul Mare părea a fi un preliminariu indispensabil pentru marele festival anual în comemorarea morţii şi învierii lui Tammuz, care era celebrat prin alternarea bocirii şi bucuriei, şi care în multe ţări era mult mai târziu decât serbarea creştină, fiind respectat în Palestina şi Asiria în iunie şi de aceea numit „luna lui Tammuz“, în Egipt la mijlocul lunii mai, iar în Britania cândva în aprilie”[29].

„În Dionysiaca sau misterele lui Bacchus, aşa cum erau ele sărbătorite în Atena, o parte a ceremoniei nocturne consta din consacrarea unui ou. Legendele hinduse celebrează oul terestru ca fiind de culoare aurie, iar japonezii îşi fac oul sacru din bronz. La această oră, în China, ouă vopsite sau pictate sunt folosite la festivaluri sacre, la fel ca în tara noastră?! În vremurile străvechi, ouăle erau folosite în ritualuri religioase ale egiptenilor şi grecilor, fiind agăţate, pentru scopuri mistice, în templele lor.

Aceste ouă sacre pot fi găsite din Egipt până pe malurile Eufratului. Poeţii clasici abundă în referinţe mitologice la oul mistic al babilonienilor şi astfel povestea lui este spusă de Hyginus, egipteanul, custodele învăţat al bibliotecii de palat a Romei, în vremea lui Augustus, care era versat în toată înţelepciunea ţării sale natale:

„Se spune că un ou de dimensiuni minunate a căzut din ceruri în râul Eufrat, iar peştii l-au rostogolit la mal, unde porumbeii şi-au făcut cuib pe el şi l-au clocit, astfel încât de acolo a ieşit Venus, care apoi era numită Zeița Siriana”, adică Astarteea. De aici, oul a devenit unul din simbolurile Astarteei sau lui Easter; şi, ca urmare, în Cipru, unul din locurile alese ale venerării lui Venus sau Astarte, oul de dimensiuni fermecătoare era reprezentat la scară largă”[30].

„Sărbătoarea numită „Ziua Doamnei“ (Buna Vestire – n. n.) este celebrată la Roma în data de 25 martie, întru comemorarea pretinsă a zămislirii miraculoase a Domnului nostru în pântecele Fecioarei, în ziua când îngerul a fost trimis să o anunțe cu privire la onoarea specială ce urma să fie revărsată asupra ei ca mamă a lui Mesia. Dar cine ar putea spune când a fost anunţată această veste? Biblia nu ne oferă nici un indiciu cu privire la timpul acestei veşti, însă aceasta n-a reprezentat vreun impediment. Fie că Domnul nostru a fost conceput sau născut, exact acea zi – acum deja stabilită în calendarul papal drept ,,Vestirea Fecioarei“ – a fost respectată în Roma păgână în onoarea Cybelei, Mama lui Mesia babilonian.

Este evident că Ziua Doamnei şi ziua de Crăciun sunt în relaţie strânsă una cu cealaltă. Între 25 martie şi 25 decembrie sunt exact nouă luni. Dacă, deci, falsul Mesia a fost conceput în martie şi născut în decembrie, ar putea cineva crede pentru un moment că concepția şi naşterea adevăratului Mesia poate avea o sincronizare atât de exactă nu doar în ce priveşte luna, dar şi ziua? Este ceva incredibil. Ziua Doamnei şi ziua de Crăciun sunt deci pur babiloniene”[31].

Răspunsul la întrebare nu poate fi afirmativ, pentru că oamenii au nevoie să creadă în mituri cunoscute aşa cum au nevoie să creadă în viaţă, deşi cele două credinţe se interferează, se împletesc într-un şnur alb-roşu, pentru că, vorba lui Cicero, „aplicarea misterelor în viața de zi cu zi a dus la apariția legilor morale, materiale şi ale credinţei, şi datorită lor omul a fost scos din viaţa lui sălbatică şi stearpă, către civilizaţie şi bucurie. Tot el spune că am învăţat din mistere să murim încrezători. Am devenit astfel conştienţi de natura noastră divină şi de nemurirea sufletului”[32]. Deci, nu contează de unde vin, ci doar că există şi ne sunt suficiente prin însuşi statutul lor de mistere, de inaccesibilităţi spirituale. S-a spus că „avem, şi în religii, micile şi marile mistere… Natura inferioară a omului trebuie purificată (prin Micile Mistere), astfel încât el să poată să acceadă la cunoaşterea spirituală înaltă, prin Marile Mistere”[33]. Contradicţia dintre efemerităţi şi veşnicie nu a surprins şi nu surprinde pe nimeni. Încă „numim „Infinit” ceea ce omul nu va înţelege niciodată, ceea ce nu va avea niciodată sfârşit, pentru că nu a avut niciodată început. Denumim „Cap”, „Punctul suprem”, căci pornind de aici încep misterele inteligibile. Aceste mistere au însă pentru noi un sfârşit, la fel cum au și un început. Dar esenţa Infinitului este fără de sfârşit; aici nu întâlnim nici intenţie, nici lumini, nici claritate; toate luminile emană din Infinit, dar niciuna nu este îndeajuns de strălucitoare pentru a ne conduce spre ceea ce este Infinitul. Este o Voinţă supremă mult mai misterioasă decât toate misterele”[34].

Mitul Sfintei Vineri este, prin rădăcină, unul lunar-venusian, separarea, prin atribute benefice, între Lună şi Venus făcându-se prin dobândirea celor două identităţi orfice, cea ce Ishtar (Luna) şi de Inana (Venus). „Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei”[35], cerească fiind şi Iar această dublă identitate a caracteristicilor feminine şi, în principal, ale celor legate de logodnă, nuntă, naştere, rodire.

Numită iniţial Na, apoi Nana, Inana, Venus sau Venera, Sfânta Vineri de mai târziu, este menţionată, mai întâi, în cel mai vechi text de pe pământ, „Locust Charm”, în tableta cu lamentaţia „Distrugerea cetăţii Uruk”, închinată zeiţei Nana, care, ca şi Anu (Cerul), decăzuse la statutul de idol, care avea să fie distrus, şi se spune că „sângele a curs ca apa” şi că ea „peste toate ţinuturile vrăjmaşul a turnat jarişti de foc”[36].

În toate miturile ancestrale ale omenirii[37], Marte a fost paznicul templului Muntele Soarelui (Go Ra sau Ho Ra), iar Venus – marea preoteasă[38], trimisă de Dumnezeu „să boteze pământul”[39], dar nici un mit nu a păstrat melodiile şi incantaţiile ceremoniale, acestea supravieţuind doar în munţii Carpaţi, drept dovadă a unei continuităţi lingvistice. Pentru că limba zeilor, numită, cândva şi latina vulgară, îşi păstrează colindele şi horele doar în limba română şi cu o astfel de stăruinţă, încât, la pierderea turmei, care îşi află în Iisus un alt Mare Păstor – solar, dar un altul, păstoriţa sau fata de român, pierzându-şi turma, plângând o caută între munţi[40], dar şi păstoriţa Venus avea să fie ulterior, redefinită mitic drept Sfânta Vineri, Venera sau Parascheva, apelându-se la misterul unui cuvânt străin, „cuvântul grecesc paraschevi care înseamnă pregătire în vederea întâmpinării sau trăirii unui eveniment, sau a unei sărbători (pentru Sfânta Parascheva, viața toată a fost o pregătire spre sfințenie). În terminologia grecească, Parascheva înseamnă ziua a cincea a săptămânii, care este vinerea”[41]. Şi astfel, mitica Venus supravieţuieşte mileniilor, dar drept imanent care coboară şi se estompează în „cultul sfintei Vineri”, care „este vechi la poporul nostru și se pare că în veacurile trecute era și mai accentuat decât astăzi”[42]. „Că legenda sfintei Vineri a trebuit să fie, în timpuri vechi, foarte răspândită în popor, se vede și din faptul că ea a împrumutat material până și pentru colindele populare”[43], dar şi textele acestor colinde, în care rudimentele totemismului şamanic supravieţuiesc, sunt „băsmuite”, sunt „genuncheate” – cum zice Cartojan – până la statut de poveste numai bună de ars lungul şi frigurosul timp iernatic.

Colindul Sfintei Vineri, falsificat pe la 1580, cum stabilesc Hasdeu şi Cartojan, este aproape identic cu Rugăciunea Sfintei Vineri, publicată de Marian, cu deosebirea că Venus, ca timp al anului Fecioarei Cereşti, este Sfânta Vineri şi nu, ca la Marian, Maica Domnului, dar descântecul păgân străvechi este acelaşi:

„Și ieși sfânta Vinere din rai

Și ni zisă

Și ni râsă:

Cine poate spune povestea sfintei Vineri

S-o zică:

Joi sara de două ori,

Vineri dimineață de trii ori,

Că l-oi scoate din lăcuri,

Din păcuri

Și l-oi duce

Une-o hi mesă-ntinsă,

Făclii aprinsă,

Izvoare răci și fântâni curate

Și l-oi scăpa de păcate”[44].

respectiv:

„Luminile s-au aprins,

Raiul s-a deschis,

Cristos a învins,

Maica sa a râs

Şi din gură-a zis:

„Cine-a şti şi-a spune

Astă rugăciune

A prea sfintei Vineri

Totdeauna Joi, seara,

Câte de trei ori,

Şi Vineri, dimineaţa,

Câte patru ori,

Scos îi va fi sufletul

Din negură,

Din păcură,

Din văpaia focului,

De sub talpa iadului,

Din viţă

În viţă

Până într-a şeptea viţă”[45].

Cântările venusiene, după cum mi s-a confirmat şi prin retrezire la viaţă de către muzicienii trupei de muzică veche „Zicălaşii” sunt brâie şi se horeau (ritualuri ceremoniale ale Muntelui Soarelui Go Ra, numite Ho Ra) în sinusoidă (dovadă că fertilitatea era un atribut lunar), dar au fost notate, de către ştiutorii de muzică maghiari, germani, francezi, drept arcane, sârbe, ciobăneşti,  ba chiar şi tarantela română, pe baza considerentului că vechile melodii etrusce pe tema Marelui Păstor se numeau tarantele. Cântările totemice şamanice sau marţiale, numite căluşereşti sau mocăneşti, deci munteneşti, au fost categorisite şi drept bătute, alunele  sau chiar arnăuţeşti, drept variante moldoveneşti, în ipoteza lui Hasdeu, ale alunelului  valah şi transilvan.

Nu am să iau în discuţie cultul idolatru al moaştelor Sfânta Paraschiva, pe care îl cunosc foarte bine, începând de la relatările călătorilor europeni, care s-au aflat la Iaşi, în zilele aducerii moaştelor şi ale aşezării lor în noua ctitorie a lui Vasile Lupu, pentru că mult mai interesante mi se par a fi textele care anatemizează străvechea credinţă, pe care însuşi Iisus şi-o asumase, cu sacră modestie, când se definea pe sine drept Luceafărul de Dimineaţă.

În textele creştine care mie mi se par importante, se spune că, în cazul religiei arhaice venusiene, „lucrurile se corelează foarte bine şi cu doctrina creaţiei, care face aluzie la păcatul biblic şi care admite că datorită acestuia, omul trebuie să se purifice spiritual şi să se elibereze de influenţa luciferică, iar aceasta se poate face prin rugăciuni către divinitate, prin pocăinţă şi ispăşire. Aceasta ar explica şi suferinţa la care este supus omul, căci numai prin această suferinţă în materie, pe care însăşi spiritele răzvrătite au dorit-o, îşi pot răscumpăra libertatea de a se putea desprinde de influenţa luciferică”[46].

În crescendo, teologii au susţinut că, „La sfârşitul potopului, Dumnezeu a spus: Nu voi mai blestema Pământul din pricina omului, pentru că, întocmirile gândurilor din inima omului, sunt rele din tinereţea lui şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut (Geneza 8: 21 – dar „tinereţea lui” înseamnă Creaţia Tatălui Nostru, de care este pe deplin responsabil – n. n.). / După acest potop, „Dumnezeu a lăsat omului liberul arbitru acela de a cădea sau nu în ispita Luciferică. Cu cât mai repede va evolua spiritul său, cu atât mai repede se va putea reîntoarce în lumea astrală, alături de spiritele rămase credincioase voinţei lui Dumnezeu, altfel vor trebui să sufere nenumărate reîncarnări şi nenumărate suferinţe în materie”[47].

Şi mai grav, „Doctrina ezoterică susţine că femeia a fost închipuirea lui Lucifer, atunci bărbatul a cui închipuire este? Sau admitem că Dumnezeu a conceput pe bărbat, iar pe femeie Lucifer. Dacă ar fi aşa, ar însemna că influenţa Luciferică ar fi mai preponderentă decât cea Hristică, pentru că ştiinţa spirituală susţine că corpul eteric al copilului, se formează în special din corpul eteric al mamei”[48].

Apoi, îmblânzind, domolind cumva vrăjmăşia, sub dangătul clopotelor: „Dumnezeu nu a lăsat omul total dependent de influenţa Luciferică, el l-a lăsat sub influenţa ambilor poli, adică a binelui şi al răului, iar balanţa se va înclina de partea unde omul cade sub influenţa unuia din aceşti doi poli, conform liberului său arbitru. / Dumnezeu l-a trimis pe Hristos pe pământ tocmai pentru a face ca acele spirite venite în materie, să cunoască legile divine şi să se poată elibera de influenţa luciferică ce se exercită în permanenţă asupra omului pământean”[49].

Luceafărul de Dimineaţă nu mai este, conform figurativului asumat de Iisus, iluminătorul, ci simbolul răului absolut. „Lucifer este forţa care are rolul de a te face conştient de partea întunecată, de a te lămuri în privinţa acesteia. Această forţă – să o numim forţa luciferică, căci ea nu este nici persoană şi nici individ – reprezintă cea mai mare depărtare posibilă de Divin, Divinul care s-a depărtat de sine însuşi. De aceea forţa luciferică este de origine divină, dar prin frecvenţă s-a îndepărtat atât de tare, încât abia mai poate respira. S-a depărtat aşa de mult de sursa divină, încât nu mai este capabilă decât foarte greu să o mai simtă. Aici se află originea războaielor voastre, a chinurilor voastre: forţa luciferică din fiecare – care există în fiecare om. Lucifer nu trebuie văzut în figura diavolului, ci în sfera sentimentelor, sentimente foarte îndepărtate de fiinţa divină. De aceea este important să aprinzi lumina în sinele tău, şi să alungi forţa luciferică, şi anume să o cufunzi în lumină.

Fiecare poartă în sine această forţă, acest întuneric. Astfel că Lucifer este adeseori oglinda sufletului din fiinţă, figura demonului. Figurile demonilor oglindesc adesea imaginea interioară. / Diavolul, Satana, aşa cum îl prezintă religiile, nu există. Tu eşti diavolul atunci când vrei şi când permiţi acest lucru, când trezeşti în tine această foiţă”[50].

Spaime, troieniri în spaime. „Realizarea acestui scop înalt este împiedicată de ființele luciferice întârziate care s-au străduit fără încetare împotriva Planului Divin încă din cele mai vechi timpuri și au încercat să găsească un mijloc de a lucra ilegal în forțele umane care se desfășoară. Căci, întrucât condițiile necesare dezvoltării Elohimilor sau Spiritelor Formei nu se mai găseau pe Pământ, ei au părăsit Pământul, când s-a separat de Soare. La plecarea de pe Pământ, Elohim-ii au locuit acum pe tărâmul Soarelui și au continuat să lucreze la dezvoltarea umanității din exterior. Acest lucru a amenințat să lase omenirea în întregime sub influența acestor ființe luciferice retardate. Așadar, pentru a proteja „omenirea copilă”, liderul Elohimilor, în loc să părăsească Pământul, a rămas în urmă ca un sacrificiu pentru a contracara aceste ființe nesănătoase, retardate, luciferice”[51].

Dumnezeu nu mai are „sălaşul în Soare”, precum în Psalmul 18 al lui David, din Biblia ortodoxă. „Păcatul original este absolut luciferic, sexual și pasional. Rădăcina oricărui defect psihologic este sută la sută luciferică. Originea tuturor relelor este în Lucifer”[52]. „Îngerul Păzitor al Purgatoriului spune: „Uite, când intri, să speli aceste cicatrici”. Spălarea picioarelor simbolizează același lucru. Este scris că, la Cina cea de Taină, înainte de a se ridica pe Golgota, Iisus a spălat picioarele ucenicilor săi. Cicatricile celor șapte „P” de pe frunte sunt spălate, puțin câte puțin, pe măsură ce Focul Luciferic este eliminat”[53].

„La mijlocul primei perioade, în jurul vârstei de trei ani, fluxul luciferic intră în om. Acesta este momentul în care bebelușul își spune pentru prima dată „eu”. Acesta este momentul în care începe memoria umană, vremurile de care ne amintim mai târziu”[54]. / „Acest sentiment luciferic al sinelui durează apoi prin viață. Îi dă omului identitatea sa ca ființă temporală. El își identifică amintirile cu „Eul” lui. Cine sunt eu? Eu sunt suma totală a amintirilor mele. Sunt ceea ce îmi amintesc!”[55].

„Dacă oamenii se pot dezvolta doar până la stadiul de Intelectual-Suflet – cu dependența sa de autoritatea externă – atunci nu vor desfășura „individualismul etic” al Conștiinței-Suflet. Această tragedie va deschide posibilitatea ca viitorul Sinelui Spiritual să coboare în omenire din tărâmul spiritelor luciferice, mai degrabă decât din Duhul Sfânt”[56]. / „Spiritele Formei s-au revărsat în om și l-au pătruns și astfel el a devenit capabil să vorbească o limbă… Dacă ar fi fost abandonat în întregime Pământului, dacă influențele cosmico-spirituale nu ar fi coborât pe Pământ și nu s-ar fi revărsat în el, tot ceea ce este legat de vorbirea lui trebuie să fi devenit degradat prin influențele luciferice și ahrimanice. Dacă nimic nu ar fi fost adus de Hristos, omul din epoca atlantă și-ar fi dezvoltat astfel întreaga sa cultură de viață”[57].

Spaimă. Suferinţă. Rupere brutală din armonia universală. Un gol imens, o fantasmă, între Tatăl Tuturora şi fiii săi. Iată cum „înțelepciune originală… învățătură a înțelepciunii răspândite din timpurile străvechi… înțelepciunea primordială… descrisă ca element păgân”[58], devine luciferică, deşi, „în măsura, în care simpla observaţie se încadrează în tehnica cunoașterii paradisiace, observaţia dirijată face parte din cunoașterea luciferică”[59]. „Lucifer este puterea care stârnește în om toate forțele fanatice, toate forțele fals mistice, tot ceea ce fiziologic tinde să aducă sângele în dezordine și astfel să-l ridice pe om deasupra și în afara lui”[60].

„Cunoașterea dăruită lui Adam în paradis era o cunoaștere prin care í se da posibilitatea minunată să împartă nume lucrurilor și ființelor, adică să le recunoască, să le claseze, să le categorizeze. Pentru Adam nu existau „mistere deschise ca mistere”. Şarpele i-a deschis această perspectivă şi i-a promis o cunoaştere divină, o cunoaştere pentru care nu există „ascuns”, şi pentru care totul e prezent. Dar, după consumarea păcatului, care consistă în chiar dorința de-a dobândi o cunoaștere divină, șarpele nu i-a putut da decât cunoașterea de care el era în stare: cunoaşterea luciferică. Cunoașterea luciferică începe prin „deschiderea misterelor ca mistere”, prin provocarea unei „crize în obiect”, şi sfârșește prin încercarea veșnic repetată, niciodată încheiată, de a scoate pe alt plan și cu o anume dobândă obiectul din criza sa. Prin destin şi prin împrejurări cunoaşterea luciferică e profund tragică. Ea se mișcă parcă pe un plan de măreție și blestem. Acest atribut e complet străin cunoașterii paradisiace, care – mitic exprimat – pare a ține de imperiul grației”[61].

*

[1] Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic 2000, p. 12

[2] Müller, Max Friedrich, Essais sur l’histoire des religions, Paris 1872, pp. VII, VIII, citat din August. Retr. 1, 13. „Res ipsa, quae nunc religio Christian nuncupatur, erat apud antiquos, nec defuit ab initio generis humani, quousque Christus veniret in carnem, unde vera religie quae jam erat, coepit appellari Christiana”.

[3] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[4] Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic 2000, p. 49

[5] Eliade, Mircea, Nostalgia originilor, HUMANITAS, 1994, p. 135

[6] Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Cap. II, Timpul sacru şi miturile, HUMANITAS 2000, pp. 54-87

[7] Eliade, p. 54

[8] Eliade, p. 54

[9] Stoyanov, Yuri, Tradiţia ascunsă a Europei / Istoria secretă a ereziei creştine în Evul Mediu, Plirom 1999, pp. 62, 63

[10] „Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe lună şi, după ce se bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ. / Celui care meditează cele trei litere, A, U, M, ca pe Dumnezeu îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării Sama-Veda, la Împărăţia Cerurilor” – Prashna-Upanishad 6, p 46) // „Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună, inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte” – Prashna-Upanishad 6, p 46. // „Cuvântul OM este nedegradabil. Toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este OM” – Mandookya-Upanishad, p. 59 // „Dincolo de cuvinte este cuvântul suprem OM; deşi indivizibil, acela poate fi împărţit în trei litere, care corespund celor trei condiţii ale Sinelui, litera A, litera U şi litera M. / Condiţia stare de veghe, numită stare materială, corespunde literei A… Condiţia de vis, numită stare mentală, corespunde literei U… Starea de somn, numită condiţia intelectuală, corespunde literei M… A patra condiţie a Sinelui corespunde lui Om ca Unu indivizibil” – Mandookya-Upanishad, p. 61.

[11] „Om este condiţionat, doar Duhul este necondiţionat” – Prashna-Upanishad 6, p 46.

[12] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67

[13] Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 6-8

[14] Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, pp. 50, 51

[15] Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic 2000, p. 48

[16] Stoyanov, Yuri, Tradiţia ascunsă a Europei / Istoria secretă a ereziei creştine în Evul Mediu, Plirom 1999, p. 22

[17] Stoyanov, Yuri, Tradiţia ascunsă a Europei / Istoria secretă a ereziei creştine în Evul Mediu, Plirom 1999, p. 20

[18] Parson, John Denham, The non-Christian cross; an enquiry into the origin and history of the symbol eventually adopted as that of our religion, London 1896, pp. 18, 19

[19] *** The Masculine cross…, Princeton 1904, Introductory

[20] *** The Masculine cross…, Princeton 1904, p. 2

[21] Parson, John Denham, The non-Christian cross; an enquiry into the origin and history of the symbol eventually adopted as that of our religion, London 1896, p. 40

[22] Parson, John Denham, The non-Christian cross; an enquiry into the origin and history of the symbol eventually adopted as that of our religion, London 1896, p. 39

[23] De Praescrip. xl.

[24] Parson, John Denham, The non-Christian cross; an enquiry into the origin and history of the symbol eventually adopted as that of our religion, London 1896, p. 35

[25] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, p. 18

[26] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, pp. 25, 26

[27] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, p. 189

[28] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, pp. 191, 192

[29] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, p. 193

[30] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, pp. 198, 199

[31] Hislop, Alexander, De la Babilon la Roma, Gratia Dei, Cluj-Napoca 2015, pp. 187, 188

[32] Bucin, Mircea, Crata Repoa sau Iniţierea în vechea Societate secretă a Preoţilor Egipteni, 1770, Cluj-Napoca 2015, p. 112

[33] Bucin, Mircea, Crata Repoa sau Iniţierea în vechea Societate secretă a Preoţilor Egipteni, 1770, Cluj-Napoca 2015, pp. 113, 188

[34] Avram, Gabriel, Cartea Strălucirii: pagini alese din Zohar, Herald, Bucureşti 2012, p. 29

[35] The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235

[36] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 59

[37] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[38] În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene (caseta 1), „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”  (p. 147), „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor” (p. 153), „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările” (p. 153) asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile” (p. 159) şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună” (p. 153), şi să poată locui în „Casa Zeilor” (p. 154), pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat – p. 155), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut” (p. 157). Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159). Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează (în fond, asta este şi Masa Tăcerii, desluşită de Brâncuşi).

[39] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 203

[40] Alexici, Gheorghe, Poezia noastră poporană, în Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371

[41] Necula, Nicolae D., Biserică și cult pe înțelesul tuturor, București nedatat, p. 106

[42] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 201

[43] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 2013

[44] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 203

[45] Marian, S. Fl., Nascerea la Români, Bucuresci 1892, pp. 187, 188

[46] Străinu, Emil Dr., Războiul îngerilor, Triumf, Bucureşti 2009, pp.113, 114

[47] Străinu, Emil Dr., Războiul îngerilor, Triumf, Bucureşti 2009, p. 115

[48] Străinu, Emil Dr., Războiul îngerilor, Triumf, Bucureşti 2009, p. 122

[49] Străinu, Emil Dr., Războiul îngerilor, Triumf, Bucureşti 2009, p. 123

[50] Helsing, Jan van, Omul negru a venit, Antet XX Press 2005, pp. 22, 23

[51] Barnwell, John, The Arcana of the Grail Angel (Taina Îngerului Graalului), Bloomfield Hills 1999, p. 102

[52] Weor, Samael Aun, The Solar Bodies (Corpurile Solare), 1967, p. 43

[53] Weor, Samael Aun, The Solar Bodies (Corpurile Solare), 1967, p. 20

[54] O’Neil, George, The human life, New York 1990, p. 75

[55] O’Neil, George, The human life, New York 1990, p. 75

[56] Barnwell, John, The Arcana of the Grail Angel (Taina Îngerului Graalului), Bloomfield Hills 1999, p. 142

[57] Barnwell, John, The Arcana of the Grail Angel (Taina Îngerului Graalului), Bloomfield Hills 1999, p. 150

[58][58] Steiner, Rudolf, The Ahrimanic Deception, London 1954, p. 2

[59] Blaga, Lucian, Cunoaşterea luciferică, în Gândirea, anul XII, no. 7-9, Cluj 1933, p. 41

[60] Steiner, Rudolf, The Ahrimanic Deception, London 1954, p. 4

[61] Blaga, Lucian, Cunoaşterea luciferică, în Gândirea, anul XII, no. 7-9, Cluj 1933, p. 30

ion drăguşanul: Enigme ale închipuirilor umane

Potopul

Undeva, într-o patrie primitivă europeană[1], în „terra extrema”[2] (Paradesha sau Airyana Vaejo-Vaija) sau „pământul de sub ursă” (Varâha), au trăit străbunii tuturor neamurilor europene („la race nordic”, cum le numeşte Hermann Wirth). Lao-Tse sau Lieh-Tzu, cum îl numesc europenii, scrie, în „Testi taosti” (Texte taoiste, traducere italiană a unor texte care nu au fost modificate de Confucius), că oamenii aceia blonzi „nu cunosc tristeţea şi durerea”, că „iubesc muzica şi cântă toată ziua”, trăind „în vecinătatea apelor”, separaţi bătrânii de tineri, dar fără a ara şi semăna. Ei, „le nostre radici” (rădăcinile noastre, cum le spune italianul Alberto Lombardi), nu aspiră spre perfecţiune, dar nici nu cunosc păcatul, ci trăiesc într-o deplină simbioză cu natura[3], conform unei morale simple, respectând tradiţiile unei religii populare arhaice a cultului solar[4] şi a cultului lunii[5], deci o religie de tip uranic şi olimpic. Consideră Steaua Nordului drept „ax al lumii”, „coloană a lumii”, „coloană a cerului” sau „axă celestă”[6], desenând-o pe amulete, pe ceramici şi pe menhire (pietrele căzute din cer), sub formă de crin stilizat, apoi sub formă de treflă, de „cruce celtică”[7] şi adoră, de pe „Colina Cerului” („gorgone” în greacă, „kurgan” în slavă) sau „Muntele lui Dumnezeu”[8], cerul diurn, cerul crepuscular şi cerul nocturn, stabilind anume geografii cereşti, respectiv „cerul căminului” sau al vetrei (Hestia), „cerul polar” şi „cerul navigatorilor”. Vulturul, în zbor planat, devine „vulturul cerului” (îngerul de mai târziu[9]), al cerului alcătuit din Abis (Abzu) şi din Sfântul Cer (Anu, tatăl anotimpurilor-hore şi, de aceea, rămas în memoria obştească drept an), separaţi de o cupolă de piatră, din care se desprind, uneori fragmente care cad pe pământ (menhire). Soarele şi Luna sunt făcute din substanţa „lil” (spirit), iar celelalte corpuri cereşti sunt alcătuite din „pete negre” (bibbu).

Divinitatea supremă a acestei civilizaţii matriarhale, agricole, egalitare şi pacifiste este „Mama Mare”, „Mama Terra” (Demetra, la greci) sau „Terra Celeste” (cum scrie islamicul Hurqaly), Babba Natale a celţilor sau Baba Dochia a urmaşilor pelasgilor.

Cerul Sfânt este Ur-Anu, „roata cerului”, Ur fiind „montagna gialla”, adică un oval neregulat, deci o roată, iar Anu[10] – Cerul. În „Coran”, dar şi în scrierile islamice ale geografului Yaqut, muntele sacru, „montagna gialla”, se numeşte Qaf, adică „Mama tuturor munţilor”, stăpânitorul tuturor neamurilor fiind „al-Acraf”, adică „Alteţa”, cuvântul acesta însemnând „foarte puternic”. Grecii aveau să numească „Muntele Sacru” Kronion, pelasgii Kogaion (sau Gogaion), toate neamurile europene dedicându-i cultului virginităţii (Rosalia, respectiv Rusalii).

Acest Paradesha (sanscrită) în care oamenii nu cunosc durerea şi nefericirea (rahmani, rohmani, rucmani, arryani, Blajini) durează până prin anul 3800 î. Hr. (în anul 2356, Împăratul Taou-T’ang „a primit, de la barbarii din Yue-shang, tributul Marii Țestoase, prin care, din figurile gravate pe spatele ei, a aflat despre ceea ce s-a întâmplat înainte de zilele potopului, în veacuri care trecuseră de mult”[11]), când se produce marele diluviu (Woolley) şi când se instaurează mari friguri[12] în Paradesha (Hermann Wirth), „când marea atinge însuşi cerul, / când inundă pământul, când aerul e de gheaţă, / când troianele sunt aduse de vânturi aspre, / când ploaia domină Calea Destinului” (Hyndluljoth, 44). Şi pentru că „arrive le grand froid dans l’Arryana Vaejah”[13] (sosesc mari friguri în Hyperboreea), pentru că „l’hiver se répand sur toute la Terre” (iarna se răspândeşte pe întreg pământul), arryenii au plecat, în luna „Farvar” (Februarie?), în „zilele regelui Ani-ran”, când „au venit la domnie regii popoarelor din munţi”, spre „Căminul Soarelui”[14], adică spre sud-est, drumul durând „trei generaţii ale tinerilor şi şase generaţii ale bărbaţilor” (Hermann Wirth). O parte dintre arryeni (brahmani) au revenit, apoi, în munţii lor[15], bătrânii brahmani devenind „ctisti” ai rahmanilor, adică oameni sfinţi (Blajinii), iar tinerii populând Ardealul şi repetând, din generaţie în generaţie, ritualul întoarcerii acasă prin tradiţia „Piţărăilor” (pitarai însemnând taţi, în sanscrită), tradiţie din care au rezultat, ulterior, toate jocurile cu măşti ale sărbătorilor româneşti de iarnă.

Într-o superbă alegorie a colindelor româneşti, despre viaţa renăscută din ape este purtată în coarnele Taurului, ceea ce înseamnă că potopul, ca şi în scrierile deja menţionate, s-a întâmplat odată cu începerea epocii în care Soarele răsărea din Constelaţia Taurului:

„Vine marea, cât de mare,

De umflată margini n-are,

Ţărmurile bat ca munţii,

Iar vopii bat ca nuorii.

Dară unda ce aduce?

Lucru mândru ce străluce!

Legănior topit din aur

Ce mi-l poartă-n cap un taur

Ce-i cu coarne argintite,

Cu copite potcovite”[16].

O descriere lirică scandinavă susţine că potopul s-a petrecut după ce „În vechiul sat de la răsărit s-au aşezat giganţii, / Dintre aceştia, unul cu înfăţişare de monstru / Avea să fure, în curând, soarele de pe cer” (Voluspo, 40, p. 18), iar „Întunericul avea să crească până la soare, Iar în timpul verii au venit furtuni puternice” (41, p. 18). / „Un cutremur puternic a înspăimântat drumeţii” (46, p. 20), iar în Constelaţia Dragonului, care arată nordul, „Luminoşi erau solzii şarpelui pe cerul de sus” (55, p. 23). Acestea ar fi fost cauzele potopului.

„Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, /  Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul” (57, 58 şi 59, p. 24)[17].

Dar cele mai precise detalii despre marele diluviu le datorăm unui autor sumerian cu opera pierdută, numit Berosus, dar cu fragmente întregi salvate de înţelepţii Greciei şi ai Romei, texte care probează originea sumeriană a mitului lui Noe, scrierile sanscrite vorbind şi despre oameni care s-au salvat, urcând pe munţi, în afară de cei din arca mult mediatizată, dar despre care J. A. Vaillant[18], „fondator al colegiului internat din Bucureşti şi al şcolii gratuite de fete, profesor de literatură la şcoala naţională Sfântul Sava”, avea să lanseze surprinzătoarea teorie a arcanelor cereşti. teoria arcanei tainei primordiale – mistere, cum zicea el, fără voie referindu-se, prin sinonimie la o epocă mai târzie – taină  pe care romii ar fi adus-o în Europa din India, iar teoria aceasta merită expusă.

Neştiind că în culturile asiatice, inclusiv în cea indică, taina se numea arcana, cu pluralul arcane, Vaillant îşi imaginează, pe baza unei bune cunoaşteri a culturii indiene, atâta cât încăpuse în traducerile franceze de până în vremea sa, o simbolistică interesantă şi corectă a arcanelor sau a arcelor zodiacale, scriind că „inteligența inzilor, ridicându-se până la Arcul cerului, care este reședința arcanelor sau a arcelor inelului zodiacal, de când arcanele au devenit mistere, au dat-o ca principiu, iar romii au compus arcanele lor, adică au imaginat muzical o corabie[19] (deci o arcă, precum cea a lui Noe – n. n.), un argo; și acest argo, ca fiecare arc dintr-un cerc, este un arc ceresc care împreună cerul cu pământul, un arc zodiacal care favorizează navigarea prin ceruri, un fel de pod, de punte pentru a păşi constant de pe pământ pe cer, biruind relele timpului, din noapte, în zi; prin muzica imaginată ei au urcat fără încetare în această corabie[20], pentru a naviga continuu dintr-o parte în cealaltă a mării eternității, de la zi, la noapte; și astfel, trecând, în fiecare noapte și în fiecare zi, deasupra capului lor, acest arc ceresc, acest arc zodiacal, eliberându-i, transpunându-i, trădându-i, noapte de noapte, zi de zi, arc-anes sau al revoluții diurne și arcuri anuale, care fac misterele cerului, au făcut harghah sau tradiție; și cum lumea este boltită, cupola cerească circulară, cortul al cărui arc este cupola și întregul, şi pentru ei, romii, cortul însemna este carena și întreaga corabie, pe care au fost îmbarcate științele pământului”[21].

Vaillant desluşea taine ale ceremoniilor ancestrale cu o incredibilă intuiţie. Strămoşii îndepărtaţi ai neamurilor omeneşti, muntenii – scria Vaillant – „deși erau păstori, au fost odată atât de bogați, încât cărțile indiene îi pun în relaţie cu Soarele, drept puternicul zeu al războiului, pe care ei îl numesc Sram și pe care grecii și romanii îl numesc Ares și Marte: „Acoperit cu o piele o fiară, cu o ghioagă în mână și cu părul ridicat, el merge printre umbre ca focul prin iarbă”.

Astfel s-a stabilit în istorie că primii păstori și primii războinici sunt cei dintâi oameni născuţi, odată cu viața trupului și cu cea a spiritului. Cea mai puternică dovadă în acest sens este starea primitivă a păstorilor, căci ei sunt primii oamenii care nu au putut renunţa la statutul lor străvechi…

Familiile pastorale, adică solitare, pentru că au rătăcit, singure cu turmele lor, au devenit războinice, când au întâlnit triburi ostile… În starea lor de păstori și de războinici, au căutat modalități de a face fermecătoare legea (credinţa – n. n.); și cum nu au găsit alte modalităţi, decât să cânte și să danseze, au inventat instrumentele cu care să se acompanieze”[22], acest adevăr fiind susţinut, cu aproape două milenii înainte, şi de Strabon, care scria că „muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”[23], şi că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”[24].

Corabia lui Noe se numea şi se numeşte, în latină şi în toate limbile religiei catolice, arca, dar arca semnifică, în toate aceste limbi, şi chivotul lui Moise. Dacă nu ar exista celelalte mărturii ale lumii despre potop, am putea presupune – şi poate că ar trebui să o facem, în condiţiile în care au fost mulţi, mulţi supravieţuitori – că arca lui Noe  şi arca lui Moise sugerează acelaşi tip de iniţieri secrete, altele decât „poruncile” încredinţate neiniţiaţilor, şi destinate, din generaţie în generaţie, drept Arcana (Taină) a celor aleşi pentru a avea acces la astfel de mituri şi mistere. În fond, „Arcanele cerești, cuprinse în Sfânta Scriptură sau Cuvântul Domnului, s-au desfășurat, începând cu cartea Genezei”[25], iar „în fiecare cuvânt al Scripturii, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a ascuns un mister suprem, care este sufletul acelui cuvânt, cât şi alte mistere mai puţin adânci, care sunt învelișul primului mister. Omul neştiutor vede în fiecare cuvânt doar trupul, adică sensul literal. Dimpotrivă, oamenii clarvăzători văd în fiecare cuvânt învelișul care înconjoară sufletul şi, dincolo de acest înveliş, ei întrevăd sufletul, chiar dacă vederea clară și precisă a acestui suflet este cu neputinţă de dezvăluit înţelegerii lor”[26].

În cărţile religioase anterioarei Bibliei, potopul este descris pe larg, cu alte sugestii de localizare, ceea ce se explică prin faptul că multe mări şi lacuri de pe continentele de sub Ursa Mare, sub torentul ploilor necontenite, au sfârtecat munţii sau colinele, săpând defileuri şi albii, prin care apele acelor mări şi lacuri s-au scurs, făcând să se ivească uriaşe teritorii de uscat, pe care, peste generaţii, s-au aşezat unii dintre supravieţuitorii care nu au avut loc în corabia salvatoare, dar au biruit vitregiile retrăgându-se pe munţi, mai ales că potopul fusese din vreme prorocit, pentru primăvara acelui an 3800 îainte de Hristos.

„După moartea lui Ardates, a domnit, timp de optsprezece sari, fiul său, Xisuthrus. În vremea lui s-a întâmplat marele potop, a cărui istorie este dată în acest fel. Zeitatea Kronus (Timpul sau Cernunos, deci constelaţia Capricorn – n. n.) i-a apărut într-o viziune și l-a avertizat că, în a cincisprezecea zi a lunii Daesia, acolo va fi un potop, prin care omenirea va fi distrusă. El i-a îndemnat pe învăţaţi să scrie o istorie a începutului, progresului și încheierii finale a tuturor lucrurilor, până înainte de potop și să îngroape aceste tăbliţe într-un loc sigur din oraşul Soarelui, la Sippara; şi să construiască o corabie, în care să-şi poată lui prietenii și cunoscuţii; şi să urce la bord tot ce este necesar pentru a susține viața și să ia, de asemenea, toate speciile de animale care fie zboară sau păşesc pământul.

După ce a întrebat divinitatea către ce anume urma să navigheze, i s-a răspuns: „Către zei”; atunci a rostit o rugăciune pentru binecuvântarea omeniri. Și a ascultat de îndemnul divin și a construit un vas lung de cinci stadii și lățime de două stadii. În el a pus tot ce a pregătit; apoi şi-a îmbarcat soția, copiii și prietenii.

După ce, cu timpul, potopul ce fusese pe pământ s-a atenuat, Xisuthrus a trimis niște păsări de pe corabie, care, pentru că nu au găsit mâncare, nici un loc unde să-și odihnească picioarele, s-au întors la el. După un interval de câteva zile, le-a trimis a doua oară, iar acum s-au întors cu picioarele pline de noroi. A procedat la fel şi a treia oară, dar păsările nu s-au mai întors la el; de unde el a tras concluzia că suprafața pământului era acum deasupra apelor. Făcând o deschidere în bordul corăbiei şi uitându-se afară, a văzut că vasul se îndrepta spre coastele unui munte, şi, când au ajuns acolo, a părăsit imediat corabia, fiind însoțit de soția sa, de fiică și de pilot.

Xisuthrus și-a plătit imediat adorația față de pământ și, după ce a construit un altar, a adus jertfe zeilor.

Aceste lucruri fiind îndeplinite în mod corespunzător, atât Xisuthrus, cât și cei care au ieşit din vas cu el au dispărut. Cei care au rămas pe vas, constatând că ceilalți nu se mai întorc, au ieșit şi ei, jeluindu-se și a strigând întruna numele lui Xisuthrus. Nu l-au mai văzut vreodată, dar putea să-i distingă vocea în aer și să-l audă cum îi sfătuiește-i să acorde atenția cuvenită zeilor. Şi le-a mai spus că, datorită evlaviei sale fost ridicat şi a trăi cu zeii; că soţia lui, fiica şi pilotul au obţinut aceeași onoare.

La aceasta, a adăugat că le cere să profite din plin de drumul lor spre Babilonia și caută scrierile de la Sippara, pe care să le facă cunoscute întregii omeniri; și că locul unde se aflau, atunci când au acostat, era pământul Armeniei.

Ceilalți, după ce au auzit aceste cuvinte, au adus jertfe zeilor, apoi au călătorit spre Babilon. Corabia a rămas în Armenia, în munţii Gordyaean din Armenia… În acest fel s-au întors la Babilon; şi după ce au găsit scrierile la Sippara, au început construirea de cetăți și ridicarea de temple: și Babilonia era astfel locuită din nou – Chroniconul lui Syncellus”[27].

„Berosus (din opera căruia este şi citatul anterior, salvat de Cronica lui Syncellus – n. n.), interpretează tradiția babiloniană, spunând că aceste evenimente au loc conform cursului stelelor; iar el o afirmă atât de pozitiv, încât să fixeze timpul pentru conflagrația generală a lumii și pentru potop. El susţinea că toate evenimentele terestre se vor desfăşura atunci când planetele, care acum își traversează diferitele cursuri, toate vor coincide în semnul Racului (arcana cerească din care va răsări Soarele, deci e vorba de timpul lunar, care urma după cel solar, la constalaţiei Leului – n. n.) și vor fi plasate astfel încât o linie dreaptă ar putea trece direct prin toate globurile lor.

Dar potopul va avea loc, spune el, când aceeași conjuncție ale planetelor vor avea loc în constelația Capricornul (va urma după Vărsător, care încă nu a început, acum Soarele răsărind din arcana Peştilor – n. n.) – din Seneca, Nat. Quaest. III. 29”[28].

„Timp de multe secole, tradiția babiloniană a unui mare potop a fost cunoscută de savanții occidentali doar prin păstrarea ei în fragmentele grecești a unor părţi din opera lui Berosus; a fost rezervată timpurilor moderne onoarea de a recupera versiunea babiloniană originală, din arhivele de mult pierdute ale Asiriei. În cursul acelor săpături de la Ninive, care a fost una dintre gloriile secolului al XIX-lea și care a făcut epocă în studiul istoriei antice, exploratorii englezi au avut norocul să descopere rămășițe ale bibliotecii marelui rege Asurbanipal, care a domnit între 668 și 626 î. Hr., în splendidul apus al imperiului asirian, ducând teroarea armelor sale pe malul Nilului, înfrumusețându-și capitala cu structuri magnifice și adunând în zidurile sale, de departe și de aproape, o vastă literatură istorică, științifică, gramaticală și religioasă, pentru iluminarea poporului său.

Literatura, din care o mare parte a fost împrumutată din originale babiloniene, a fost grafiată cu caractere cuneiforme, pe tăblițe de lut moale, care au fost apoi coapte tare și depuse în bibliotecă. Se pare că biblioteca era amenajată într-un etaj superior al palatului, care, în ultimul eveniment al orașului, s-a prăbușit în flăcări, fărâmând tăblițele în bucăți, în cădere. Multe dintre ele sunt încă crăpate și pârjolite de căldura ruinelor în flăcări.

În epocile ulterioare, ruinele au fost jefuite de anticarii care au căutat printre ele comori îngropate, nu de învățătură, ci de aur, iar prin jaf au contribuit și mai mult la distrugerea și dezintegrarea prețioaselor scrieri. Pentru a le desăvârși distrugerea, ploaia, înmuind pământul, în fiecare primăvară, le-a saturat cu apă, care conține substanțe chimice care au format, în fiecare crăpătură și fisură, cristale care, prin creșterea lor, au despărţit tăbliţele deja sparte, în fragmente mai mici. Cu toate acestea, reunind laborios o multitudine din aceste fragmente, George Smith, de la British Museum, a reușit să recompună acum faimoasa epopee a lui Ghilgameș în douăsprezece cânturi sau mai degrabă tăblițe, al unsprezece-lea dintre ele conținând povestea babiloniană a potopului. Marea descoperire a fost anunțată de domnul Smith la o întâlnire a Societății de Arheologie Biblică, pe 3 decembrie 1872”[29].

„Potrivit istoricului grec Nicolaus de Damasc, un contemporan și prieten al lui Augustus și al lui Irod cel Mare, „mai sus de Minyas, în Armenia, se află un munte mare, numit Baris, la care, după cum spune povestea, mulți oameni au fugit pentru a se refugia de potop și au fost mântuiți; de asemenea, se spune că un anumit om, care plutea într-o arcă, s-a așezat pe vârf și că rămășițele din lemn ale corabiei au fost păstrate pentru o lungă perioadă de timp evreii”. Nu poate fi pus la îndoială că Nicolaus din Damasc a extras această informație fie din tradiția babiloniană, fie din cea ebraică”[30].

„Eroul Ghilgameș și-a pierdut în moarte pe dragul său prieten Engidu, iar el însuși s-a îmbolnăvit grav. Întristat de trecut și îngrijorat de viitor, el se hotărăște să-și caute strămoșul îndepărtat Ut-napishtim, fiul lui Ubara-Tutu, și să-l întrebe cum poate omul muritor să ajungă la viața veșnică. Căci, cu siguranță, se gândi el, Ut-napishtim trebuie să cunoască secretul, din moment ce a fost făcut zeu și acum locuiește undeva departe, în nemurirea fericită.

O călătorie obositoare și periculoasă a urmat pentru Ghilgameș. Trece de muntele păzit de un bărbat și de o femeie scorpion, unde soarele apune: străbate un drum întunecat și înspăimântător, necălcat până acum de un muritor; traversează peste o mare largă şi Apa Morții, printr-un defileu strâmt și, în cele din urmă, ajunge la Ut-napishtim. Dar când îi pune marelui său strămoș întrebarea cum poate ajunge omul la viața veșnică, el primește un răspuns descurajator: înțeleptul îi spune că nemurirea nu este pentru om. Surprins de acest răspuns din partea unuia care fusese bărbat și acum era el însuși nemuritor, Ghilgameș îi cere în mod firesc venerabilei sale rude să-i explice cum a reușit să evite soarta comună. Ca răspuns la această întrebare ascuțită, Ut-napishtim îi spune povestea marelui potop, care s-a desfășurat după cum urmează:

Ut-napishtim i-a spus lui Ghilgameș: „Îți voi dezvălui, o, Ghilgameș, un cuvânt ascuns și-ți voi spune scopul zeilor. Șurippak, o cetate pe care o cunoști, care se întinde pe malul Eufratului, acea cetate era veche și pe zeii din ea i-au îndemnat pe marii zei să trimită un potop. Acolo era tatăl lor Anu, sfetnicul lor, războinicul Enlil, mesagerul lor Ninib, Ennugi, Domnul Înțelepciunii; şi Ea, s-a așezat și el cu ei, şi le-a repetat cuvântul către un om din coliba de trestii, spunându-i: ascultă, o, om din Șurippak, fiul lui Ubara-Tutu, dărâmă casa ta şi construiește-ți o corabie, părăsește-ți bunurile şi ai grijă de viața ta, salvează-ți viața; adu-ți sămânța vie în corabie! Omul va construi, bine planificate în dimensiunile ei, o corabie, cu lățimea și lungimea în proporții bine gândite, cu care să străbată oceanul.

Am luat seama și i-am răspuns lui Ea, stăpânul meu, zicând: „Stăpâne, porunca pe care ai dat-o o voi cinsti și o voi împlini, dar cum voi răspunde cetății, poporului și bătrânilor ei?”. Zeul Ea a deschis gura și a vorbit, și mi-a spus mie, slujitorul său: Așa să răspunzi și să le spui: Pentru că Enlil mă urăște, mi-a cerut să nu mai stau în cetatea ta și să nu-mi mai așez capul pe pământul marelui Enlil. Deci Ut-napishtim a ascultat de zeul Ea și a adunat lemnele și toate lucrurile necesare pentru construirea corabiei, iar în a cincea zi a început construirea ei. A zidit-o în formă de șlep, iar pe ea a pus o casă, cu înălțimea de o sută douăzeci de coți, și a împărțit casa în șase etaje, și în fiecare etaj a făcut nouă camere. El a fixat-o în dopuri, iar exteriorul l-a uns cu bitum, iar pe interior l-a calafat cu smoală. A poruncit să se aducă ulei și a junghiat boi și miei. A umplut borcane cu vin de susan, ulei și vin de struguri; a dat oamenilor să bea și a făcut o sărbătoare ca sărbătoarea Anului Nou. Și când corabia a fost gata, a umplut-o cu tot ce avea de argint și cu tot ce avea de aur și cu tot ce avea din sămânță vie. De asemenea, el a adus în corabie toată familia lui și toată casa lui, vitele câmpului de asemenea și fiarele câmpului, și meșteșugarii; pe toți i-a adus, pe toți. La o oră stabilită, s-a ivit zeul soarelui Shamaș, zicând: „Diseară, stăpânul întunericului va trimite o ploaie puternică. Atunci intră în corabie și închide-ți ușa!”.

S-a apropiat ora hotărâtă, iar stăpânul întunericului a trimis o ploaie puternică, iar eu, dacă am văzut începutul, am încetat să mă uit la furtună, am intrat în corabie și am închis ușa. Pilotului navei, Puzur-Amurri, marinarul, i-am încredințat palatul (plutitor) și tot ce era în el. Când au apărut zorii, devreme, de la orizont a apărut un nor negru. Ramman a tunat în mijlocul acestuia, zeii Mujati și Lugal au mers înainte. Au trecut ca niște mesageri peste munte și pământ; Irragal a smuls catargul navei. Ninib a făcut furtuna să izbucnească. Anunnaki a ridicat torțe în flăcări, iar strălucirea lor a luminat pământul. Vârtejul lui Ramman s-a înălțat în ceruri și toată lumina s-a prefăcut în întuneric. O zi întreagă a năvălit furtuna și apele s-au ridicat pe munți. Nimeni nu și-a văzut semenii, nici oamenii nu s-au mai putut cunoaște. Chiar şi în rai, zeii se temeau de potop şi s-au retras, urcând în cerul lui Anu. Zeii s-au ghemuit ca niște câini, s-au ascuns lângă ziduri. Iștar a strigat ca o femeie la naștere, a plâns cu voce tare regina zeilor, cu vocea ei frumoasă: „Să se prefacă ziua aceea în lut, când am poruncit răul în adunarea zeilor! Vai, că am poruncit răul în adunarea zeilor, că pentru nimicirea poporului meu am poruncit pedeapsă! Ceea ce am adus unde este? Asemenea icrelor de pește umple marea”. Zeii Anunnaki au plâns cu ea, zeii s-au închinat şi s-au așezat plângând.

Buzele lor erau strânse împreună. Timp de șase zile și șase nopți a suflat vântul, iar potopul și furtuna au copleșit țara. Când s-a apropiat ziua a șaptea, atunci au încetat furtuna și potopul, care luptaseră între ele ca o oaste. Apoi marea s-a liniştit, s-a coborât; uraganul și potopul au încetat. M-am uitat la mare, s-a făcut liniște și toată omenirea s-a transformat înapoi în lut. În loc de câmpuri, o mlaștină se întindea înaintea mea. Am deschis fereastra și lumina mi-a căzut pe obraz. M-am închinat, m-am așezat, am plâns, peste obraz îmi curgeau lacrimile. M-am uitat la lume și iată că totul era ca o mare. După douăsprezece (zile?), s-a ridicat o insulă, spre pământul muntelui Nisir, iar corabia și-a croit drum. Muntele Nisir ținea nava și nu o lăsa să alunece. În prima şi în a doua zi, muntele Nisir a ținut corabia fixată; în a treia şi în a patra zi, muntele Nisir a ținut corabia țintă; şi în a cincea şi a șasea zi, muntele Nisir a ținut corabia. Când s-a apropiat ziua a șaptea, am trimis un porumbel, care a zburat încoace și încolo, dar nu era loc de odihnă pentru el și s-a întors. Apoi am trimis o rândunică, dar şi rândunica zbura încoace și încolo, căci nu era loc de odihnă pentru ea și ea s-a întors. Apoi am trimis un corb, iar corbul a zburat, a văzut scăderea apelor, a mâncat, a pătimit, a croncănit, dar nu s-a mai întors. Apoi am scos totul în cele patru vânturi, am adus o ofrandă şi am făcut o libație pe vârful muntelui.

În a şaptea zi, am aşezat vasele, sub ele am adunat trestie, lemn de cedru şi mirt. Zeii au mirosit aroma, zeii au mirosit dulceața. Zeii s-au adunat ca muștele în jurul celui care aducea jertfa. Atunci Doamna zeilor s-a apropiat, a ridicat bijuteriile mari, pe care Anu le făcuse, după dorința ei. Ea a spus: „O, zeilor aici, pe cât de adevărat este că nu voi uita bijuteriile de lapis lazuli, care sunt pe gâtul meu, tot atât de adevărat îmi voi aminti aceste zile şi nu le voi uita niciodată!

Să vină zeii la jertfă, dar Enlil să nu vină, pentru că nu s-a sfătuit și a trimis potopul pe poporul meu şi l-a nimicit”. Acum, când Enlil s-a apropiat, a văzut corabia; atunci s-a mâniat Enlil. El a fost plin de mânie împotriva zeilor Igigi (spunând): „Cine a scăpat atunci cu viață? Nimeni nu va trăi după distrugere!”. Atunci Ninib a deschis gura și a vorbit, i-a spus războinicului Enlil: „Cine, în afară de zeul Ea, ar fi putut face acest lucru? Căci zeul Ea știe Totul”. Atunci Ea a deschis gura și a vorbit, spunându-i războinicului Enlil: „Tu ești guvernatorul zeilor, o, războinice, dar nu te-ai sfătuit și ai trimis potopul! Vizitează păcătosul păcatul său, vizitează nelegiuirea lui. Dar ține-ți mânia, ca să nu fie nimic nimic și ferește-te ca nu toți să fie confundați! În loc să trimiți un potop, să vină un leu și să împuţineze omenirea! În loc să trimiți un potop, să vină un leopard și să distrugă omenirea! În loc să trimiți un potop, să vină foametea și să risipească pământul! În loc să trimiți un potop, să vină zeul Ciumei și să omoare omenirea”!

Nu am dezvăluit scopul marilor zei. L-am făcut pe Atrakhasis să vadă în vis și astfel am ştiut scopul al zeilor. După aceea, Enlil a ajuns la o decizie și a urcat pe corabie. El m-a luat de mână și m-a scos, mi-a scos soția, a făcut-o să îngenuncheze lângă mine, s-a întors spre noi, a stat între noi, ne-a binecuvântat, spunând: „Până acum a fost Ut-napishtim un om, dar de acum să fie Ut-napishtim și soția lui ca zeii și să locuiască departe de Ut-napishtim, la gura râurilor”! Atunci m-au luat și m-au făcut să locuiesc departe, la gura râurilor”[31].

„O altă versiune foarte veche a legendei potopului s-a găsit la Nippur, în săpăturile efectuate de Universitatea din Pennsylvania. Este scrisă pe un mic fragment de lut nears, iar pe baza stilului de scriere și a locului unde a fost găsită tăblița, este datată, de descoperitorul ei, profesorul H. V. Hilprecht, nu mai târziu de 2100 î. Hr. În acest fragment apare un zeu care anunță că va provoca un potop, care va mătura toată omenirea deodată; și îl avertizează pe cel căruia i se adresează să construiască o corabie mare, cu un acoperiș puternic, în care să-și salveze viața și, de asemenea, să aducă în ea fiarele câmpului și păsările cerului”[32].

„Legendele unui potop distructiv, în care cea mai mare parte a omenirii a pierit, se întâlnesc în literatura Greciei antice. După cum spune mitograful Apolodor, povestea se desfășoară astfel: „Deucalion a fost fiul lui Prometeu. A domnit ca rege în țara Ftihiei și s-a căsătorit cu Pirrha, fiica lui Epimeteu și Pandora, prima femeie modelată de zei. Dar când Zeus a vrut să-i distrugă pe bărbații din Epoca Bronzului, Deucalion, la sfatul lui Prometeu, a construit un cufăr sau o arcă și, după ce a depozitat în ea ceea ce era necesar, a intrat în el, împreună cu soția sa. Dar Zeus a turnat o ploaie mare din cer și a spălat cea mai mare parte a Greciei, astfel încât toți oamenii au pierit, în afară de câțiva, care s-au adunat în munții înalți din apropiere. Atunci munții din Tesalia s-au despărțit și toată lumea de dincolo de Istm și Peloponez a fost copleșită de ploi, arca plutind peste mare nouă zile și tot atâtea nopți, apoi s-a așezat pe Parnas, iar de acolo, când au încetat ploile, au coborât și au jertfit lui Zeus, Zeul Scăpării. Și Zeus l-a trimis pe Hermes și i-a permis să aleagă ce ar fi vrut și a ales bărbații. Iar la porunca lui Zeus, a ridicat pietre şi le-a aruncat peste cap; iar pietrele pe care le-a aruncat Deucalion au devenit bărbați, iar pietrele pe care le-a aruncat Pyrrha au devenit femei. De aceea, în greacă oamenii sunt numiți laoi de la laas, care înseamnă piatră”[33].

Legenda este expusă, în variante asemănătoare, de Apollodorus, Hellanicus, Pindar etc.

În fond, „singurul nostru punct de ignoranță este centrat în noi înșine”[34].

*

[1] În această lume, atunci când pământul a fost lipsit de strălucire şi lumină, şi învăluit în întuneric total, ei au venit în această lume şi au adus, cauză primară a creaţiei, un ou tare, inepuizabil în seminţele tuturor fiinţelor create. (Mahabharata, I, p. 3). Din acest ou s-au întrupat seminţiile.

[2] trei regiuni din lume (Mahabharata, I, p. 3)

[3] Ce este această lume? Pământul – jos, Cerurile – sus, Aerul între ele şi Vântul care le uneşte (Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 3, p. 66)

[4] Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare (Katha-Upanishad, IV, 2, 18); Soarele ademeneşte toate fiinţele şi toate fiinţele ademenesc Soarele (Brihadâranyaka-Upanishad, V, 5, 114); Soarele, ochiul lumii (Katha-Upanishad 2, p. 36)

[5] Soarele este viaţă, Luna – materie (Prashna-Upanidhad 2, p 40); Regina Întunericului, din casa din care nici unul care intră nu se mai întoarce, casa de pe drumul fără întoarcere (The Epic of Gilgamesh, III, p. 14)

[6] Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ (Katha-Upanishad 2, p. 37)

[7] cruce, trup stricăcios (leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16)

[8] O, munte, locuinţă a zeilor (The Epic of Gilgamesh, II, p. 9); Părinţii şi Zeii sunt una, dar se sărbătoresc, la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas) (Mahabharata,VII, p. 65)

[9] Pasărea Vieţii, confiscată de timp, care reprezintă puterea Infinitului asupra sufletului, voi aţi eliberat-o, îndrumând-o spre mare fericire (Mahabharata,III, p. 49)

[10] În Uruk, a făcut templu pentru zeul cerului Anu (The Epic of Gilgamesh, p. 1); Anu i-a acordat cunoaşterea deplină (The Epic of Gilgamesh, I, p. 1); Este puternic precum un menhir al lui Anu (The Epic of Gilgamesh, I, p. 3)

[11] Confucius, Book of history (Shu King), London 1911, pp. 17, 18

[12] Descrierea marelui diluviu, în scrierile vechi: zeii au hotărât să extermine omenirea (The Epic of Gilgamesh, V, p. 20) – povestea lui Noe, povestea lui Shurrupak, care şi-a făcut din „coliba roşie” o barcă, în şapte zile; furtuna a venit odată cu noaptea, iar în zori, un nor negru a transformat ziua în noapte (The Epic of Gilgamesh, V, p. 21), iar diluviul curgea din ceruri ca mareea; Timp de şase zile şi şase nopţi au suflat vânturile, torentele şi furtunile, iar inundaţiile au copleşit lumea; furtuna şi inundaţii au devastat împreună pământul. În a şaptea zi, furtuna s-a domolit spre sud, marea a devenit calmă şi potopul s-a fost potolit (The Epic of Gilgamesh, V, p. 21); În jurul zidurilor, s-au făcut şerpi de vânt (Voluspo, 38, p. 7), Întunericul avea să crească până la soare, / Iar în timpul verii au venit furtuni puternice (Voluspo, 41, p. 18), apoi Un cutremur puternic a înspăimântat drumeţii (Voluspo, 46, p. 20). Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul (Voluspo, 57, 58 şi 59, p. 24). Apoi s-a auzit un huruit puternic, care semăna cu vuietul norilor la dizolvarea universului. Diferite animale acvatice au fost duse de mare şi strivit de munte, şi au renunţat la fiinţa lor în apa sărată. Şi mulţi locuitori din regiunile joase ale lumii au fost ucişi… Copaci uriaşi s-au dezrădăcinat şi zburau ca păsările, apoi au căzut în apă. Izbindu-se între ei, copacii au produs un incendiu uriaş, care a înconjurat muntele. Şi muntele arăta ca o masă de nori negri, încărcată de fulgere. Focul a crescut şi a ars creaturile care erau pe munte. Şi cadavrele pluteau pe ape. Până ce ploile în descreştere au stins focurile (Mahabharata, XVIII, p. 80).

[13] Ahura Mazda îi mărturisea lui Spitama Zarathustra: Am făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4)

[14] Au călătorit cu corabia Vara (Soarele), spre spaţiul luminos, spre sud (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 13). Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara, adică în Ţinutul Soarelui (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19).

[15] tatăl zeilor, Enil al muntelu” (The Epic of Gilgamesh, VII, p. 24), iar ceilalţi zei au fost descendenţii lui, muntenii

[16] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, pp. 143

[17] Peterson, Charles S., The Poetic Edda (Corpus Poeticum Boreale), de Charles S. Peterson, Cicago, 1923

[18] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris, în 1857

[19] Deci şi dansurile corăgheşti sunt arcane, şi anume arcanele naşterii şi ale renaşterii, prin nuntire cosmică – n. n.

[20] Numită „Corabia Varra” , cea care avea să supravieţuiască marelui diluviu, oprindu-se în ţinutul şi în timpul căldurii solare, numit, de asemenea, „Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17; „Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta – The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898)

[21] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 34, 35

[22] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 41, 42

[23] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

[24] Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[25] Clowes, John, Arcana Coelestia, vol. I, London 1749, West Chester 2009, moto

[26] Avram, Gabriel, Cartea Strălucirii: pagini alese din Zohar, Herald, Bucureşti 2012, p. 20

[27] Morris, Jastrow, The Sacred Books and Early Literature of the East, vol. I, Babylonia and Assyria, London, pp. 22, 23

[28] Morris, Jastrow, The Sacred Books and Early Literature of the East, vol. I, Babylonia and Assyria, London, p. 25

[29] Frazer, James George, Folk-lore in the Old Testament / Studies in comparative religion, legend and law, vol. I, London 1918, pp. 110, 111

[30] Frazer, James George, Folk-lore in the Old Testament / Studies in comparative religion, legend and law, vol. I, London 1918, p. 110

[31] Frazer, James George, Folk-lore in the Old Testament / Studies in comparative religion, legend and law, vol. I, London 1918, pp. 111-118

[32] Frazer, James George, Folk-lore in the Old Testament / Studies in comparative religion, legend and law, vol. I, London 1918, p. 120

[33] Frazer, James George, Folk-lore in the Old Testament / Studies in comparative religion, legend and law, vol. I, London 1918, p. 147

[34] Tuttle, Hudson, Arcana of Spiritualism, Chicago 1904, p. 268