Calea strămoşilor lunari: Strămoşii lunari

Inzii considerau că există o „rasă lunară” (inzii) şi o „rasă solară” (grecii)[1], dar o astfel de diferenţiere a rădăcinilor nu înseamnă segregări religioase, ci repere ale migraţiilor strămoşilor iniţiali („Părinţii şi Zeii sunt una”, dar se sărbătoresc, „la Luna nouă, părinţii Pitris, la Luna plină, zeii Devas”[2]), grecii venind din nord[3], în trei valuri migraţioniste[4] ştiute (un val necunoscut fiind mărturisit de zidurile de apărare de la Baia ca petrecându-se prin anii 5000 înainte de Hristos), iar inzii, plecaţi din Europa boreală (Geiger „susţine că nici o dovadă nu a fost prezentată, vreodată, despre vreo migraţie ariană, de la est, la vest, şi că leagănul arienilor este mai probabil în Europa, decât în Asia”[5]) şi reveniţi apoi, în parte, din răsărit, prin întoarcerea părinţilor[6], o întoarcere încă mărturisită ritualic de datina „piţărăilor”, care se mai păstrează în partea de sud-vest a României, ca ritual de „vindecare”, pe parcursul călătoriei, cu „unele ierburi solare și unele lunare”[7].

În cărţile vechi religioase, este mărturisită plecarea unora dintre pelasgii carpatici spre India: „Un singur tovarăş are, ei vin din munţi, / El este cel mai puternic de pe pământ / Este puternic precum un menhir al lui Anu”[8]; „tatăl zeilor, Enil al muntelui”, iar ceilalţi zei au fost descendenţii lui, muntenii[9] („În mijlocul muntelui lumii, au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”[10]); un împărat chinez: „după ce voi lua sfaturi de la oamenii cu părul de culoare galbenă, nu voi mai săvârşi erori”[11]; Stăpânul Munţilor, după ce „s-a sfătuit cu cei 12 păstori”, „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[12] etc.

Situl de la Baia, o aşezare de 7000 de ani

Arheologia avea să confirme, în timp, că prima opţiune mistică a omenirii ţinea de cultul strămoşilor. Templul circular din Malta, de pildă, durat semicircular din pietre uriaşe şi care adăpostea, începând de pe la anii 3000 înainte de Hristos, osemintele strămoşilor, însemna o adevărată instituţionalizare a templelor simple circulare din întreaga lume, toate anterioare anului 5000 înainte de Hristos, deci într-o epocă în care străbunii acelor strămoşi se îngropau în cer, fie prin depunerea cadavrelor pe stânci, pentru a fi duse în cer de către păsări, fie prin incinerare, rămăşiţele de oseminte fiind pisate şi folosite pentru ornamentaţia vaselor ritualice, aşa cum aveam să văd la Baia, laboratoarele germane confirmând, la cererea Doctorului în arheologie Constantin-Emil Ursu, care a descoperit aşezarea multimilenară, că pasta albă a fost făcută din oseminte umane. Din punctul meu de vedere, omul începuse, în aşa-zisul neolitic (altul în timp, de la o civilizaţie, la alta), să spere în viaţa de după viaţă, după exemplul perechilor complementare simetrice (Răsărit, Amurg, Soare-Lună, Pământ-Cer etc.), nădăjduind într-o pereche complementară a vieţii ursite şi trăite, care nu putea fi decât în Cer, cerul fiind, în toate religiile, cu excepţia inzilor târzii, „tatăl”, care, odată cu transferul generaţiilor „pitras”, avea să se transforme în zeu, zeificările, ca sanctificare a strămoşilor, continuând la nesfârşit („Generaţiile Devas, de exemplu, au fost 33.333”[13]), pentru că „Pasărea Vieţii, confiscată de timp, care reprezintă puterea Infinitului asupra sufletului” strămoşii-zei au „eliberat-o, îndrumând-o spre mare fericire”, prin aceea că stabiliseră cele „două direcţii de închinare, spre zei (Deva) şi părinţi (Pitris)”[14], deşi, aşa cum am mai precizat, „Părinţii şi Zeii sunt una”, dar se sărbătoresc, „la Luna nouă, părinţii Pitris, la Luna plină, zeii Devas”[15].

Odată cu cultul strămoşilor, care aveau nevoie de un sălaş în cerurile suprapământene, altul decât Soarele, pentru că însuşi Dumnezeu „în Soare şi-a pus locaşul său”[16], a fost aleasă Luna, căci „Luna, mereu la vremea ei, / este arătare a timpurilor şi semn al veacului. / De la lună vine semnul sărbătorii, / luminător care se micşorează când ajunge la sfârşit. / De la ea vine și numele lunilor; / în chip minunat ea creşte în timp ce se preschimbă, / făclie pentru oştirile din înalt, / strălucind în tăria cerului. / Frumusețea cerului e măreția stelelor, / podoabă care luminează în înălțimile Domnului. / La cuvintele Celui Sfânt, ele vor dăinui potrivit orânduirii Lui şi nu va slăbi straja lor”[17]. Versetele acestea au fost scrise de un nepot al lui Iisus, numit Iisus, fiul lui Sirah, trăitor „în anii care au urmat robiei şi întoarcerii din Babilon şi după toţi prorocii”, „un urmaş al lui Solomon, cu nimic mai prejos decât acesta”[18]. Iar ceremoniile religioase ale vechilor evrei, preluate, prin sumerieni, de la egipteni şi fenicieni, aveau să se statornicească temeinic în creştinism: „Sunaţi din trâmbiţă la răsărit de lună nouă, / în ziua însemnată a sărbătorii noastre”, versetele 23 şi 24 din Leviticul, cu explicaţia că „lună nouă”, în „calendarul sărbătorilor era cel lunar”, „se sărbătorea prima zi a lunii, iar aici Targumul precizează că e vorba de prima zi a lunii tişri, începutul anului, sărbătoare cu aclamații (cf; Lev. 23, 24; Num. 29,1), ce preceda sărbătoarea Corturilor, care era la luna plină (cf. Deut, 31,10) – ed. TOB, nota ad loc”. Versetul „în ziua însemnată a sărbătorii noastre” se referă „la lună plină, pentru ziua sărbătorii noastre”[19]. Şi astfel, „Monadele[20] Lunare sau Pitris, strămoșii omului, devin în realitate omul însuși”[21].

„Aceste Monade sau Scântei Divine sunt, astfel, Strămoșii Lunari, Pitris înșiși; căci aceste Spirite Lunare trebuie să devină „bărbați”, pentru ca Monadele lor să poată atinge un plan superior de activitate și conștiință de sine, adică planul Mânasa-Putras, cei care înzestrează cochiliile „fără sens”, create și înzestrate de către Pitris cu minte”[22].

Precizez, încă o dată, că toate aceste citări, inclusiv cele din cărţile religioase vechi, se află sub aura lui „probabil” (poate), ele însemnând perspective târzii asupra unor simboluri ale unei conturări ceţoase de inefabil. Inventarul arheologic al săpăturilor de la Baia atestă o ornamentaţie simbolică, dedicată strămoşilor lunari, care erau, înainte de anii 5000 ai trecutei ere, doar strămoşi, nu şi zei, simboluri identice în toate culturile mai timpurii sau mai târzii ale omenirii.

Crucea, la Baia (anul 5000 î. H)

Mileniile scoase la lumina zilei de Doctorul în arheologie Constantin-Emil Ursu, cu urme (construcţia ritualică circulară) care sugerează, prin simboluri şi culori, urme ale civilizaţiei carpatice de prin anii 7000 înainte de Hristos, confirmă existenţa, încă de pe atunci, existenţa „Omului credincios, dedicat evlaviei şi stăruitor în exercitarea virtuţii”[23], a „Omului (care) singur a devenit fiinţă istorică, ceea ce înseamnă permanent istorică, adică o fiinţă care veşnic îşi depăşeşte creaţia, dar care niciodată nu-şi depăşeşte condiţia de creator”[24].

Rombul-cruce de la Baia (anul 5000 î. H.)

În ce măsură există şi „semnificaţii magice”, şi elemente ale „unei gândiri magice”[25], altele decât cele ale relaţionării cu strămoşii lunari, nu putem decât să presupunem, pentru că începuturile religioase ale omenirii, pe care Heidegger le definea drept „naturale”, erau de fapt o sugestie cosmogonică cu repere limitate şi imaginate aidoma unui copac, cu rădăcinile în Cer şi cu crengile, florile şi fructele pe pământ, Cerul fiind „ziditor de bărbaţi şi creator al zeilor, şi Tatăl care a fost la început, prin care sunt lucrurile care sunt, creatorul lucrurilor care trebuie să fie, sursa lucrurilor care există, Tată al părinţilor, precum şi Maica mamelor, Părintele părinţilor zeilor şi zeiţelor, Domnul care a creat lucrurile din el însuşi, Creatorul Cerului şi al Pământului, al Apelor şi al Munţilor”[26].

Recursul la credinţele Egiptului antic se justifică prin susţinerile „părintelui istoriei”, Herodot afirmând că în Egipt „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[27], deci de la locuitorii Europei Boreale, din care se şi trag („mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi fost pelasge”[28]), şi de la care moşteneau şi misterele[29], deşi, în „ţinuturile de sub Ursă”[30], „în tot ţinutul acela (carpatic) sunt ierni atât de grele, că, vreme de opt luni, gerul este de neîndurat… În celelalte patru luni, acolo tot frig e”[31], iar „ei obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei şi vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeităţi aduc ei jertfă”[32]. Dar inexistenţa unor zeităţi ca atare era infirmată, pentru că „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”[33].

Iar Strabon, care observase că „mai ales femeile trezesc în om teama de divinitate”[34], formulase încă o părere pe deplin îndreptăţită, sugerând că, „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[35], iar, pe pământ, „oamenii ating perfecţiunea în imitarea divinităţii când fac bine altora, dar s-ar putea spune, şi mai corect, că ei ating acest stagiu când sunt fericiţi”[36].

Existau, desigur, în spaţiul european, şi tentative de rupere din mitic, mistic şi religios. Cu câteva decenii înainte de naşterea lui Iisus, un roman genial, pe nume Titus Lucretius Carus (97-58 î. H.), statornicit în memoria omenirii prin cele opt cărţi ale poemului „De Natura rerum”; începu să se întrebe „care-i pricina ce-n lume la mari seminţii răspândit-a / cultul divin şi umplut-a cetăţile toate cu-altare”[37], punând sub semnul oprobriului, pentru prima dată în istorie, rolul religiilor în existenţa umanităţii: „Nenorocitule om, ce dat-ai puteri divine, / Astfel de fapte măreţe şi astfel de crudă mânie! / Câtă durere şi gemet făcutu-ţi-ai, omule, singur, / Ce suferinţi pentru noi, câte lacrimi copiilor noştri!”[38].

Lucreţius Carus înţelesese că „natura, urzitoarea lumii”[39], încetase să de mai dezvăluie fiinţei umane ca atare şi că „religia a fost aceea care / urzi nelegiuiri şi fapte impii”[40], pe fondul confuziei create, în fiecare individualitate spirituală, şi de vis, şi de teamă, şi de necunoaştere, în scopul anihilării şi subordonării necondiţionate a tuturor individualităţilor. Desigur că şi în lumea romană, chiar şi în vremea lui Iisus, mitul cosmic al creaţiei[41], acelaşi în toate religiile lumii, încă funcţiona, Publius Ovidius Naso (48 î. H. – 17 d. H), sintetizându-l într-o variantă latină demnă de toată admiraţia: „Mai înainte[42] de mări, de uscat şi de bolta cerească, / firea la fel peste tot arăta şi numită fu Haos”[43].

În varianta sumeriană, anterioară tuturor celorlalte viziuni religioase, din haos[44] aveau să se desluşească primele „lumini create”, pentru că atunci „când în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat, / nimic nu exista, doar primordialul Apsu („Cel care există de la început”, adică Soarele), născătorul lor, / Mummu („Cel care este născut”, Mercur) şi Tiamat („Fata în viaţă”, Luna)… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”.

[1] Har Bilas Sarda, Hindu superiority, London 1906, p.90

[2] Mahabharata, de Krishna-Dvaipayana Vyasa, Bherata Press, Calcutta, 1884, VII, p. 65

[3] Când s-au înmulţit turmele şi cirezile, Yima a coborât „spre spaţiul luminos, spre sud” – Zend-Avesta, în Vendîdâd, Traducere: James Darmesteter, Oxford 1880, p. 13

[4] „Există zece luni de iarnă acolo, două luni de vară; şi (chiar) şi acestea sunt reci pentru ape, pentru pământ, pentru copaci. Iarna cade, acolo, drept cel mai mare rău dintre toate plăgile” – Vendîdâd, Fagard 1, verset 3, p. 3

[5] Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890, p. 29

[6] „În 1881, Fligier, preluând argumentele lui Cuno despre similitudinile din limbile primitive finice şi ariene, a ajuns la concluzia că adevăratul „vagina gentium” trebuie căutat în Europa de Est” – Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890, p. 44

[7] Johnson, Samuel, A Dictionary of the english language, Londra 1819, p. 78

[8] The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998, I, p. 3

[9] Moartea lui Gilgamesh, în The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998, VII, p. 24

[10] The Sacred Books, Legenda cuthaeană a Creaţiei, p. 181

[11] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 116

[12] The Canon of Shu, în Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, p. 39

[13] Mahabharata, de Krishna-Dvaipayana Vyasa, Bherata Press, Calcutta, 1884, cap. Adi Parva, I, p. 4

[14] Mahabharata,III, p. 49

[15] Mahabharata, VII, p. 65

[16] Biblia, Psalmul 18 (al lui David)

[17] Înţelepciunea lui Iisus Sirah, în Bădiliţă, Cristian; Băltăceanu, Francisca; Broşteanu, Monica; Florescu, Ioan-Florin, Septuaginta / Iov / Înţelepciunea lui Solomon / Înţelepciunea lui Iisus Sirah / Psalmii lui Solomon, Polirom 2007, p. 410

[18] Ibidem, Înţelepciunea lui Iisus Sirah, în Bădiliţă, Cristian; Băltăceanu, Francisca; Broşteanu, Monica; Florescu, Ioan-Florin, Septuaginta / Iov / Înţelepciunea lui Solomon / Înţelepciunea lui Iisus Sirah / Psalmii lui Solomon, Polirom 2007, p. 267

[19] Psalmii, în Bădiliţă, Cristian; Băltăceanu, Francisca; Broşteanu, Monica; Florescu, Ioan-Florin, Septuaginta / Psalmii / Odele / Proverbele / Ecleziastul / Cântarea Cântărilor, Polirom 2006, p. 216

[20] Cf. Leibniz, care născocea termenul, monada ar fi „singura substanță adevărată, ca entitate spirituală, fără întindere spațială, capabilă de percepții și tendințe, dar fără legătură cu celelalte”

[21] Blavatsky, Helena Petrovna, The Secret Doctrine, Lobdon 1893, p. 257

[22] Blavatsky, Helena Petrovna, The Secret Doctrine, Lobdon 1893, p. 257

[23] Mahabharata, de Krishna-Dvaipayana Vyasa, Bherata Press, Calcutta, 1884, I, p. 20

[24] Blaga, Lucian, Aspecte antropologice, Ed. Facla 1976, p. 144

[25] Blaga, Lucian, Aspecte antropologice, Ed. Facla 1976, p. 132 şi 133

[26] Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, pp. 50, 51

[27] Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[28] Strabon, Geografia, I, I, 4, p. 30

[29] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[30] Herodot, Istorii, II, V, X, p. 31

[31] Herodot, Istorii, IV, XXVIII, P. 321

[32] Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78