Calea strămoşilor lunari: Întâia revelaţie

În vara anului 2018, când verişorul Viorel Gâză îmi arăta monumentul funerar al stră-străbunicului nostru Nicolae Gâză din Plopenii Sucevei, am rămas surprins şi de forma osiriană a crucii („Crux Ansata”[1]), dar mai ales de cele două „glyfein”[2] dăltuite pe ovalul părţii de sus, toate acestea sugerându-mi rădăcini în culturile străvechi ale omenirii, pe care, de altfel, începusem să le percep, odată cu încercările de a-mi explica încifrările Datinii, pe care numai noi, românii, o mai păstrăm aproape intactă, dar lipsită de semnificaţii, poate că şi datorită faptului că „este uimitor cât de mult din simbolismul egiptean și indian din epocile foarte timpurii a trecut în uzurile timpurilor creștine”[3]. Iar majoritatea studiilor despre semne şi simboluri fie că îngroaşă semnificaţiile creştine, fie că încearcă un exclusivism egiptean al simbolisticii, rareori şi indic, drept indice explicativ al simbolisticii masoneriei moderne.

Spre sfârşitul lui decembrie 2018, încercam o schiţă explicativă, „Crucea stră-străbunicului meu – Fecioara Cerească”, poate că şi forţând „orizontul necunoscutului în mituri şi în gânduri magice”[4], încercând „presupuneri suficient de rezonabile și care nu se exclud reciproc”[5]. Scriam atunci:

„Atent la simbolistica gravată pe crucea stră-străbunicului meu, Nicolai Gâză, mort în 1889, în care „poziţia sumeriană a zeilor” şi „sabia vikingă” (de fapt, calea lunară a părinţilor) constituiau elementele şoc, nu am dat prea mare atenţie formei ciudate a crucii, care seamănă mai curând cu o stelă a civilizaţiilor primordiale, decât cu o cruce creştină. Fără îndoială că, în 1889 sau până în 1889, crucile de acest fel nu însemnau excepţii – am mai văzut şi altele asemănătoare în cimitirul („cimitir” vine de la „zicerea grecească „koimeterion”, adică dormitor”[6]) Plopenilor, dar mult mai mici şi mai stilizate, cea a stră-străbunicului Nicolae, descoperită de verişorul Viorel Gâză, având peste un metru înălţime. Preocupat de simboluri, am văzut o sabie asemănătoare cu cea gravată pe cruce în blazonul familiei de şleahtici polonezi Miecz (Sabie), iar cum numele Gâză vine din polonul „giza”, eram îndreptăţit în presupunerea unor antecesori în rândurile valahilor din sudul Poloniei, ştiut fiind faptul că primii trei regi poloni, toţi Corvin, dar fără a se înrudi unul cu celălalt, erau valahi – după cum preciza Jan Dlugosz. Nu ştiu dacă m-am pripit sau nu într-o astfel de supoziţie, dar cert este că şi crucea în sine, şi cele două simboluri, trebuie căutate în cea mai adâncă vechime a civilizaţiilor europene, în miturile primordiale, care au rezistat, la noi, inclusiv în ţesături, până în timpurile recente, pierzând încărcătura mitică, pentru că „aceste credințe începură a slăbi îndată ce apărură științele pozitive. Fiecare pas înainte făcut de aceste din urmă constituie un pas înapoi pentru cele dintâi”[7], iar simbolistica şi „obiectele antice au fost păstrate din neștiință și superstiție”[8].

Aparenta simbolistică a creştinismului ascunde, în realitate, mituri mult mai vechi, cum s-a întâmplat, de pildă, în vestul european, căci doar „Se știe, spre exemplu, că în mai multe biserici catolice din Franța meridională, statui de piatră neagră, de bazalt, au fost păstrate cu venerațiune, ca chipuri făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, pe când acelea erau antice statui ale zeiței egiptene Isis, ținând pe fiul ei Horus în brațe”[9]. Iar crucea stră-străbunicului meu chiar asta reprezintă: Fecioara Cerească sau Stăpâna Altarului (Templului), numită, în diverse civilizaţii, Tanar sau Tanit (feniciană, cartagineză), Ishtar sau Inanna (sumeriană), Isis, până a deveni, prin stilizare, „crucea lui Osiris” (egipteană), tot aşa cum Moş Timp avea să fie numit Cernunos (celţi), Cronos (greci), Saturn (romani), Ba’al sau Bel, care nu era altul decât Marele Păstor Enlil, numit astfel atunci când „înlocuit un dumnezeu cu un altul, pe care poporul îl va onora cu libaţii”[10] (fenicieni, cartaginezi, babilonieni) sau Osiris (egipteni), deşi numele real al divinităţii supreme era cel de „Tatăl nostru”, dar populaţiile lumii „i-au dat multe nume, deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[11].

Din compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”[12], una dintre cele mai vechi scrieri ale omenirii, ştim că planeta Venus şi Luna erau considerate „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor”[13], ambele astre dobândind şi statutul de preotese în Templul Soarelui, care este, dintotdeauna, muntele. În mitologia românilor, cele două „zeiţe” cereşti s-au numit „soțiile cerești” ale șamanului[14], iar „raporturile șaman – soție cerească”[15] obligă la a descifra în şaman pe Fiul Soarelui, deci al lui Ba’al sau Enlil, Osiris, Apolo etc. În fond, şamanul relua, prin ritual, logodna cosmică, mai întâi prin gravarea, pe capul simbolului Fecioarei Cereşti, a lui Ba’al, deci a Soarelui sau, mai curând, a celui iniţiat în cunoaşterea cerească, şamanul sau Marele Păstor de Suflete Enlil[16], apoi, prin esenţializări ale sugestiei, datorită cunoaşterii Timpului (solar, desigur), şi drept „cruce, trupului stricăcioasă”[17].

Miracolul păstrării crucii boreale, anterioară cu măcar un mileniu creştinismului, în ţinuturile carpatice, până mai adineauri, se explică prin „Legea degradării sensului, înțelegând prin aceasta orice alterare, orice pierdere sau uitare a unei semnificații originale… lege care se verifică mai ales în folclor – unde anumite gesturi și formule orale se conservă și după ce funcția lor primordială, și înțelesul originar s-au pierdut”[18]. În 1889, când a murit şi a fost înmormântat stră-străbunicul meu, nimeni nu mai ştia nimic despre simbolistica reală a crucii care i-a împodobit mormântul, în ciuda faptului că se păstrase simbolul Fecioarei Cereşti şi al Zeului Soarelui (poziţia sumeriană, gravată pe capul Fecioarei), după regula lui „aşa am apucat”, deci cu înţelesul originar pierdut.

Am convingerea că în întreg spaţiul românesc au existat numai cruci asemănătoare, care probează o vechime şi o continuitate spirituală de peste patru milenii; numai că mai toate acele cruci au fost îngropate în morminte, odată cu o nouă înmormântare, în tentativa zadarnică a generaţiilor de a domina peste cele anterioare. O tentativă finalizată, întotdeauna, cu noi pierderi de identitate şi de sfinţenie. Pentru că sfinţenia nu se poate afla decât în aura lui Tatăl Nostru, dintotdeauna, acum şi în toţi vecii”.

Despre reliefurile („glyfein”) neoliticului, în care figurează şi „Crux Ansata” egipteană, dar preluată de la fenicieni, prin cartaginezi, şi care preced simbolistica religioasă de mai târziu, există puţine şi sumare explicaţii, istoricii culturii fiind de părere că „aceste figuri nu sunt altceva decât redări naive ale unei pietre conice, uneori cu sugestii de cap și brațe (Fig. 29), alteori cu simboluri lunare (Fig. 30) adăugate”:

Numai că, înainte de născocirea zeilor, când Universul era singurul luminător şi aliat al fiinţei umane, ca şi Pitagora, care ulterior „şi-a înzestrat doctrina cu simboluri, dar a evitat cu grijă personificări și imagini, care, credea el, au produs mai devreme sau mai târziu idolatrie”[19], „omul „există” într-o ambianţă mereu dezmărginită, în care intră ca elemente constitutive orizontul concret al lumii date şi orizontul necunoscutului deopotrivă… Pentru realizarea posibilităţilor sale în acest complex orizont, omul are la dispoziţie, pe de o parte inteligenţa superlativ dezvoltată, datorită căreia el poate converti într-un sistem de concepte datele lumii concrete, şi pe de altă parte geniul creator datorită căruia omul poate converti orizontul necunoscutului în mituri şi în gânduri magice, în viziuni religioase şi metafizice, în teorii ştiinţifice, în plăsmuiri de artă… Toate aceste aptitudini şi posibilităţi ale omului se dezvoltă fireşte în strânsă corelaţie cu posibilităţile sale de a-şi alcătui un limbaj, ceea ce implică şi sociabilitatea omului”[20].

Revelaţia, ca formă a cunoaşterii, dar şi ca aptitudine creatoare, opera cu o simbolistică simplă, care se adresa doar cunoscătorilor, iniţiaţilor în formulele imaginative pe care le propunea un anumit lider spiritual, care devenea, astfel, bărbatul primordial, strămoşul perfect, într-o lumea în care femeia era şi fecioară, şi mamă, şi zeiţă. Se imaginau şi se puteau în practică tot felul de formule de limbaj, de comunicare şi, indirect, de dominare, forţându-se mereu orizonturile necunoscutului şi potenţând acel inefabil până la a justifica şi consolida realitatea, dar fără a o elimina, pentru că un dualism al complementarităţilor simetrice, de tipul Răsărit-Amurg, Lună-Soare, Pământ-Cer îndemna spre logodnă şi nuntire cosmică, în tentativa omului de a intra în armonie cu tot ceea ce îl înconjura, ceea ce definea „un mod ontologic specific uman, adică existenţa într-o ambianţă mereu dezmărginită, în care orizontul lumii concrete se conjugă cu orizontul necunoscutului”[21].

Vorbim despre neoliticul târziu, când apar şi primele creaţii artistice, „arta de semnificaţie magică… Răspândirea universală a gândirii „magice” ar putea să fie explicată poate că prin vechimea ei extraordinară, dar şi prin circumstanţele excepţionale de care a fost condiţionat uzul ei în vremuri depărtate. Ştim acum că întâile indicii cu privire la existenţa unei gândiri magice apar concomitent cu cele dintâi semne de civilizaţie umană”[22].

Nefericita categorisire a omului metafizic, aproape în totalitate metafizic, drept „om primitiv” ne împiedică pe noi, cei goliţi total de metafizic prin câştiguri egale în cultură şi civilizaţie, să putem privi altfel decât din perspectivele vremii noastre realităţile primordiale, care aveau perspectivele lor, mai ales că, „în ciuda abundenței relative de monumente și în ciuda paralelelor etnografice, nu suntem încă clari despre credințele religioase din neolitic. Poate că venerarea zeităților feminine era legată de cultul fertilităţii sau cultul lunar. Baza socială a acestor culte a fost probabil sistemul de clan matriliniar care în neolitic, datorită dezvoltării agriculturii, ar fi trebuit să prindă deja contur”[23]. „Poate”, acest „poate” avea să-l determine pe Anatoly Fomenko să se întrebe dacă istoria este ficţiune sau ştiinţă, chiar dacă observase că „orice secvență de simboluri, semnale și coduri poate fi denumită „text” – secvențele codului genetic din lanțurile de ADN, de exemplu. Problema comună a găsirii textelor dependente este formulată după cum urmează: trebuie să găsim „fragmente similare” în secvențe lungi de semnal – adică fragmente de text care se dublează unele pe altele”[24].

Găsirea de „fragmente similare în secvenţe lungi de semnal” conduce, din păcate, la un alt „poate”, pentru că fragmentele similare pot fi aflate doar în cărţile religioase ulterioare gândirii mitice, în care „sistemul de caste se argumentează prin ierarhia firească a lumii, izvorâtă încă din creaţia ei din Omul Primordial”[25]. Cărţile religioase, fără a diferi prea mult, apar atunci când se înlocuieşte „un dumnezeu cu un altul, pe care poporul îl va onora cu libaţii”[26], iar „păstorul” cel vechi îşi pierde „turma”, care păşeşte disciplinată pe urmele noului ei „păstor”.

Zeii, în toate reprezentările vechi, inclusiv în cele feniciene, erau reprezentaţi în poziţia aşezaţi, numită, în istoria culturii, „poziţia sumeriană a zeilor”, cioplită ca atare şi în ovalul monumentului funerar din 1889 al stră-străbunicului nostru Nicolae Gâză:

Zeii erau, de fapt, protopărinţii, „strămoşii lunari”, „taţii noştri”, pentru că „prima Rasă-Rădăcină, primii „Bărbați” de pe pământ (indiferent de formă), au fost descendenții „Bărbaților Cerești”, numiți pe bună dreptate în filosofia indiană „Strămoșii Lunari” sau Pitris, dintre care există șapte Clase sau Ierarhii”[27]. Pentru strămoşi, dar şi pentru cei care vor deveni strămoşi, străbunicii, „există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[28], şi, chiar dacă „omul moare şi se naşte din nou ca un fir de iarbă… Nu există nici o teamă în Împărăţia Cerurilor, pentru că cei ce sunt acolo nu se tem de bătrâneţe; există dincolo de foame, de sete şi de durere”[29].

Aceste „două căi, de nord şi de sud”, cu semicercul lunar (solstiţial de vară) sunt reprezentate de „glyfein”-ul din ovalul monumentului, pe care îl considerasem sabie vikingă, deposedându-l de câteva milenii. Sugestia dragonilor, care marchează cele două ceruri lunare subpământene, preluată şi de vikingi, pentru că nordul este marcat de Constelaţia Dragonului, este de sorginte indică, acolo unde se considera că „o lună lunară este timpul unei singure lanțiuni. Este alcătuit din două paksha sau două săptămâni, cea strălucitoare (śukla, śuddha) două săptămâni, sau timpul lunii în creștere; și două săptămâni întunecate (krishna, bahula) sau timpul lunii în descreștere. În nord, două săptămâni întunecate preced cele două săptămâni strălucitoare; în sud, îl urmează”[30], pentru că Luna, „mereu la vremea ei, / este arătare a timpurilor şi semn al veacului”[31], iar „coarnele semilunii așezate pe capul solar” sunt „reflectarea unei ardori devoratoare care emană de pe chipul inuman, spectrul ultimei judecăţi”[32].

Piatra funerară de la Plopenii Sucevei conţine, conştient sau doar îndătinat, trei simboluri lunare distincte, ştiut fiind că „simbolismul lunar subliniază concepția că moartea este condiția preliminară pentru orice regenerare mistică”[33], în care trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin „Spiritul nemuritor”, deci prin „Sinele universal”[34].

Nu vorbim, desigur, despre premeditări sau despre obiceiul lui „aşa am apucat”, ci despre rolul preistoric al ciclului lunar… sursa ritmului tridiurnal al morţii, dispariţiei şi renaşterii, întâlnit în simbolismul nostru pascal”[35], în condiţiile în care „strămoşii se omagiau prin ceremonii lunare”[36], inclusiv pe calea cea din urmă a împovărării cu necunoscut.

The sign of Tanit

[1] Crucea egipteană, numită „Crux Ansata” părea, în 1870, „să-şi fi îngropat în întuneric profund înţelesul său real” – Jennings, Hargrave, The Rosicrucians Their Rites & Mysteries, London 1870, p. 66

[2] „Arta scupturii poartă, în vocabularul arheologic, și numele elinesc de gliptică, de la „glyfein” – a săpa, a scobi, iar săpătura sau, mai bine, cizelarea pe metal, turnat de mai înainte în formă, pe care latinii o numeau „coelalura”, se cheamă și „toreutică”, de la „torevein”, elinește a scobi cu dăltița” – Odobescu, Al., Opere Complete, Volumul IV – Istoria Arheologiei, Editura „Minerva”, București 1919  – apărută în 1877, p. 20

[3] Jennings, Hargrave, The Rosicrucians Their Rites & Mysteries, London 1870, p. 146

[4] Blaga, Lucian, Aspecte antropologice, Ed. Facla 1976, p. 125

[5] Tokarev, Sergei, History of Religion, Moscow 1989,  p. 15

[6] Odobescu, Al., Opere Complete, Volumul IV – Istoria Arheologiei, Editura „Minerva”, București 1919  – apărută în 1877, p. 318

[7] Conta, Vasile, Opere filosofice / Ediție revăzută și însoțită de o introducere de Nicolae Petrescu, București, Editura „Cartea Românească”, 1922, p. 35

[8] Odobescu, Al., Opere Complete, Volumul IV – Istoria Arheologiei, Editura „Minerva”, București 1919  – apărută în 1877, p. 112

[9] Ibidem

[10] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 53

[11] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[12] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[13] Guterbock, op. cit. p. 153

[14] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87

[15] Eliade, op. cit., p. 88

[16] Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12

[17] leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16

[18] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 13

[19] Pike, Albert, Morals & Dogma of the Ancient & Accepted Scottish Rite of Freemasonry, Python library 2014, p. 64

[20] Blaga, Lucian, Aspecte antropologice, Ed. Facla 1976, p. 125

[21] Blaga, Lucian, Aspecte antropologice, Ed. Facla 1976, p. 142

[22] Blaga, Lucian, Aspecte antropologice, Ed. Facla 1976, p. 132 şi 133

[23] Tokarev, Sergei, History of Religion, Moscow 1989,  p. 15

[24] Fomenko, Anatoly, History: Fiction or Science?, Chronology  1, Paris – London – New York, 2017, preface XXIII

[25] Purusasukta, Rg-Veda X, 90, v. Relaţia omului cu divinitatea – apud Taloş, Călin, Diac. Drd., Atitudinea Profeţilor faţă de cultul sacrificial, în Revista teologică, Anul XIV, Nr. 3, Sibiu iulie-septembrie 2004, p. 70

[26] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 53

[27] Blavatsky, Helena Petrovna, The Secret Doctrine, Lobdon 1893, p. 232

[28] Prashna-Upanidhad, în The Ten Principal Upanishads, Traducere de Shree Purohit Swami şi W. B. Yeats, Faber and Faber Limited, London, 2, p 40

[29] Katha-Upanishad,  în The Ten Principal Upanishads, Traducere de Shree Purohit Swami şi W. B. Yeats, Faber and Faber Limited, London, I, p. 27

[30] Jacobi, Hermann, Kleine Schfiften, după ediţia din 1911, Wiesbaden 1970, p. 911

[31] Înţelepciunea lui Iisus Sirah, în Bădiliţă, Cristian; Băltăceanu, Francisca; Broşteanu, Monica; Florescu, Ioan-Florin, Septuaginta / Iov / Înţelepciunea lui Solomon / Înţelepciunea lui Iisus Sirah / Psalmii lui Solomon, Polirom 2007, p. 410

[32] Campagne, Julien, Fulcanelli / Dwellings of the Philosophers, Rouen 2018, p. 71

[33] Eliade, Mircea, The Sacred and the Profane, New York 1957, p. 190

[34] Katha-Upanishad, în The Ten Principal Upanishads, Traducere de Shree Purohit Swami şi W. B. Yeats, Faber and Faber Limited, London, 2, p. 35

[35] Frye, Northrop, Anatomia criticii, Princeton 1957, Univers 1972, p. 198

[36] Sarvadhikari, Rajkumar, The principles of the Hindu law of inheritance, Calcutta 1882, p. 56