Calea strămoşilor lunari: Zeificarea

Odată cu apariţia primelor religii, care diferă de cea naturală a plăsmuirilor astrale, „omul singur a devenit fiinţă istorică, ceea ce înseamnă permanent istorică, adică o fiinţă care veşnic îşi depăşeşte creaţia, dar care niciodată nu-şi depăşeşte condiţia de creator”[1]. Abia atunci îşi pune şi problema creaţiei universale, mutând în ceruri „magiile” pământeşti, pentru întrupare şi, ulterior, coborâre întrupată pe pământ, „din timpuri străvechi”[2] profeţii, care se pretindeau „înţelepţi ai voinţei zeului” (Cerurilor)[3], au promulgat îndemnuri, reguli de cârmuire”[4], care, fiind prezentate spectaculos „în faţa oamenilor ca şi cum ar proveni de la zei”[5], căpătau adeziunea totală a matriarhatului, pentru că „mai ales femeile trezesc în om teama de divinitate”[6].

În partea cealaltă a lumii, aproape de malurile Pacificului, tot pe atunci, Stăpânul Munţilor, după ce „s-a sfătuit cu cei 12 păstori”[7], „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[8]. „Cele cinci ceremonii erau în conexiune cu cele cinci relaţii constitutive ale societăţii”, adică relaţiile „între soţ şi soţie, între tată şi fiu, relaţia cu conducătorul, cu fraţii şi relaţia cu prietenii”[9], trei dintre ele fiind şi „ritualurile de închinare Spiritelor Cerului, Spiritelor Pământului şi Spiritelor Oamenilor”[10].

Dar toate aceste se petreceau în vremea celei de-a treia generaţii de oameni vorbitori, pentru că primele două generaţii au fost montane şi nu cunoşteau religia: „Nici vorbă s-aducă zeilor cinstire”[11]– sugestie susţinută şi de Herodot[12]. „Întâia seminţie de oameni cuvântători a fost de aur”[13], „neputincioasa bătrâneţe / N-o cunoşteau”[14]; „murind, părea că-i fură somnul adânc”[15] şi „convieţuiau în armonie”[16]. „Mai necăjită seminţie veni pe urmă, cea de argint”[17], adică lunară, care a existat în epocile în care Soarele şi Luna răsăreau din Constelaţia Racului, prima generaţie ţinând de vremurile când aştrii fundamentali se iveau din Constelaţia Leului. „A treia generaţie de oameni cuvântători… a fost de aramă”[18]; a patra, „cu mult mai dreaptă şi mai bună, / Divină seminţie de oameni-eroi, numiţi semizei”[19]; „oamenii din vârsta a cincea… asta-i seminţia de fier”[20].

Pornind de la „Teogonia” lui Hesiod, putem opta ca timp al naşterii religiilor pentru epocile în care Soarele şi Luna răsăreau din Constelaţia Gemenilor. Pe atunci, strămoşii, „cei vieţuind odinioară, / Fii semizei ai stăpânilor zei”[21], stabiliseră „primele-nceputuri” („La început de începuturi fu Chaosul”[22]) „după ce Zeus a înfrânt pe tatăl Cronos”[23], adică după ce lumina (cerul zilei, pe care pelasgii îl numeau Deaus, a biruit cerul întunecat, numit de Pelasgi Cernunos – conform deja citatului Herodot, grecii născocind „porecle” şi alegorii pentru bătălia dintre lumină şi întu8neric, deci dintre viaţă şi moarte).

Conform mitologiei greceşti, titanii, „copii falnici născuţi din Glie şi din Cer… şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt, / Sortiţi Tartarului”[24], au fost „obârşia şi începutul ancestralei omeniri”[25], părinţii oricăror neamuri de pe lume”[26]. Cum „tărâmul celălalt” era, în epoca începuturilor greceşti, malul celălalt al lui Ocheanos, deci al Dunării, cum Tartarul, în care au fost închişi titanii, după bătălia intergalactică cu „zeii” greci, era Transilvania… Tărtăriei celebrelor tăbliţe, şi cum giganţii, care plecaseră spre răsărit erau, de fapt, Blajinii (Rahmnanii), sugestia istorică a primei contaminări religioase a triburilor de pe ambele maluri ale Dunării, prilejuită de o confruntare militară, este mai mult decât convingătoare, împrumuturile mitologice greceşti de la egipteni, făcute mai târziu, fiind tot pelasge, pentru că, în fond, egiptenii, care moşteneau de la pelasgi şi numele zeilor[27], şi misterele[28], erau, la origine, „populaţii pelasge”[29], care au migrat, prin peninsula italică, spre Africa, unde au înfiinţat Cartagina, apoi spre vărsarea şi pe întreg cursul Nilului, parte dintre ei numindu-se felahi, adică pelasgi, iar statuetele strămoşilor din temple, pe care le văzuse şi Herodot, numindu-se „piromis”, deci veniţi din Piroboridava, cetatea de pe Calea cea demnă de admiraţiune a zeilor, ale cărei ruine se mai pot vedea şi astăzi în apropiere de Tecuci, în sudul Moldovei.

Dacă la greci biruinţa luminii asupra timpului (Zeus, ucigându-şi Tatăl, pe Cronos, care îşi devora copii) doar sugerează indirect că Timpul ar fi fost Creatorul, în alte religii şi mai vechi, s-a scris direct şi fără echivoc, în ciuda introducerii de complementarităţi, că „Timpul este Creatorul”[30], iar „Roata timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[31]. Ulterior, Timpul – în fond efigie a întunericului, avea să fie înlocuit, dar sinonimic, de „Soarele-Dumnezeu”, însemnat simbolic şi revelatoriu „ca o stea în opt colţuri, în centrul unui disc”[32], semn şi simbol care se păstrează şi astăzi în bisericile creştine, dar cu semnificaţia de Dumnezeu, cel care, conform psalmului 18, al lui David, „în soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa”.

Dumnezeu-Timpul, pe coperta cărţii lui David N. Talbot,The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013

Cu mult înainte de a se născoci zeii şi, ulterior un „stăpân al zeilor”, a fost căutată o entitate creatoare mult mai sugestivă decât timpul, care, în fond, era o efigie a întunericului, chiar şi în condiţia ce cer înstelat Ur-Anu, şi s-a conceput „sinele universal”, care poate fi cunoscut prin „sinele individual”, care era, în fond, fir de polen din „sinele universal”. Deşi exprimată altfel, sugestia există în toate religiile lumii, cu trimitere la un veşnic, nedesluşit şi neprecizat, care nu are nume şi tocmai de aceea e veşnic, apoi, pentru că definiţia era prea vagă chiar şi pentru civilizaţiile avansate ale vechimii, s-au căutat sinonime, precum „spirit”, iar ulterior, „duh”. Cu prilejul folosirii acestor sinonimii s-a căutat şi o locaţie a întâlnirii, „cortul lui Dumnezeu”, adică templul, biserica, deşi, iniţial, iar ulterior prin simbolistică, „Templul este un munte mare, care ajunge până la cer”[33], locurile de închinare, şi nu doar de întâlnire, fiind „frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[34], „muntele Cerului şi al Pământului”[35], pe care Mircea Eliade îl identifica drept arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii[36] este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[37].

Reperele timpului, stabilite iniţial după perechile complementare ale cerului înstelat, potenţează, iniţial, Soarele şi Luna. În „Crearea Soarelui şi a Lunii”, se spune că atunci „Când zeii Anu, Enlil şi Enki, / Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului, / Luna Noua l-a determinat pe Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează[38]. În variantele semitice, deja i se spune lui Anu Zeul Soare.

Într-o altă identitate religioasă, „Soarele, din sud, a încălzit pietrele şi pământul / Şi verde a fost pe pământ iarba în creştere. / Soarele şi sora lui, Luna, în sud / Mâna dreaptă le-a aruncat peste buza cerului; / Nu e nevoie să ştim unde ar trebui să fie casa ei, / Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul… // Apoi au căutat zeii locuri unde să aşeze / Cele sfinte, şi sfatul a avut loc; / Nume au dat, apoi, amiezii şi amurgului, / Şi dimineţii – şi Lunii i-au zis Lună –, / Şi nopţii, şi serii, pentru a se număra anii”[39].

Dar dincolo de sugestiile calendarelor solar şi lunar, pe care Luna avea să-l împartă cu câteva planete şi, mai ales, cu Venus, Luceafărul de dimineaţă şi de seară preluându-i importante atribuţiuni şi devenind zeitate în sine, inclusiv creştină (Sfânta Vineri, care, în greaca veche, se numea Parascheva), există pitoreştile explicaţii ale Creaţiei, în care cei doi „luminători” au parcursuri sinuoase diferite sau măcar simetrice („Soarele este viaţă, Luna – materie”[40]), atunci „când zeii Anu, Enlil şi Enki, prin sfatul lor sigur şi după poruncile măririi lor, au hirotonit zeiţa Lună, după ce au creat-o, oracol al Cerului şi al Pământului. Luna Nouă a fost făcută de Anu, care a hotărât ca ea să apară în mijlocul cerului”[41].

Într-o variantă asemănătoare, din aceiaşi pagină a textului citat, se spune că, atunci „când Anu, Bel (Babel[42]) şi Ea (Enki, adică Apa – n.n.), Marii Zei, prin sfatul lor, au fixat limitele Cerului şi al pământului, şi în mâinile zeilor mari au fost încredinţate crearea zilei şi reînnoirea Lunii, şi omenirea a privit zeul Soare în poarta răsăritului”[43], poarta solară devenind „intrarea în Rai”[44]. „Și luna, mereu la vremea ei, / este arătare a timpurilor şi semn al veacului. / De la lună vine semnul sărbătorii, / luminător care se micşorează când ajunge la sfârşit. / De la ea vine și numele lunilor; / în chip minunat ea creşte în timp ce se preschimbă, / făclie pentru oştirile din înalt, / strălucind în tăria cerului. / Frumusețea cerului e măreția stelelor, / podoabă care luminează în înălțimile Domnului. / La cuvintele Celui Sfânt, ele vor dăinui potrivit orânduirii Lui şi nu va slăbi straja lor”[45].

Dumnezeu-Timpul, lângă altarul Mănăstirii Moldoviţa

Dar Luna era, în acelaşi timp, şi „Regina Întunericului, din casa din care nici unul care intră nu se mai întoarce, casa de pe drumul fără întoarcere”[46], poate şi pentru faptul că, „în ţara celor vii”, „zilele noastre sunt numărate, îndeletnicirile noastre sunt o adiere de vânt” [47].

În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene, „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”[48], „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor”, „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările”[49] asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile”[50] şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună”[51], şi să poată locui în „Casa Zeilor”[52], pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat[53]), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut”[54]. Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu”, ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ”[55]. Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui”[56].

Prin zeificare, curând universalizată, „Fata în viaţă”, Luna[57], care încă îşi arăta „chipul de fată, de Zeiţă a Înţelepciunii”[58], deşi, „de asemenea, este Creator, viaţa fiind pe jumătate luminoasă, pe jumătate, materie întunecată, iar înţelepţii îşi ţin ritualurile lor în prima jumătate, cea luminoasă; proştii, în întuneric”[59], deşi încă se „crede că, peste tot, ea influenţează natura, prin urmare nu se face nimic, în oricare domeniu, fără consultarea Lunii”[60], imaginea intimă a luminătorului şi iluminătorului ceresc are de suferit, chiar dacă, drept sacru tărâm al strămoşilor, nu vizualizează direct un cimitir cosmic, ci o complementaritate simetrică a vieţii pământeşti, deci o viaţă cerească veşnică. Deşi, aşa cum se sublinia în cărţile cele vechi, atunci când „Creatorul, meditând asupra lumii, şi-a imaginat viaţa şi materia”, a statornicit că „Soarele este viaţă, Luna – materie”[61].

Chiar dacă „nu există nici o teamă în Împărăţia Cerurilor, pentru că cei ce sunt acolo nu se tem de bătrâneţe; există dincolo de foame, de sete şi de durere”, doar „Sinele care ştie totul, care nu se naşte, nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă”[62].

Şi-atunci?

Intrarea în curtea Mănăstirii Moldoviţa

[1] Blaga, Lucian, Aspecte antropologice, Ed. Facla 1976, p. 144

[2] Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

[3] Strabon, Geografia, II, III, 5, p. 166

[4] Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205

[5] Strabon, Geografia, II, X, 19, p. 454

[6] Strabon, Geografia, II, III, 4, p. 165

[7] The Canon of Shu, în Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, p. 40

[8] Ibidem, p. 39

[9] Ibidem, pp. 55, 56

[10] Ibidem, p. 44

[11] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[12] Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[13] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[14] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[15] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[16] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[17] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[18] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[19] Hesiod, Munci şi zile, p. 46

[20] Hesiod, Munci şi zile, p. 47

[21] Simonide din Ceos, Veşnica trudă, în Antologia poeziei greceşti, p. III

[22] Hesiod, Teogonia, p. 7

[23] Hesiod, Teogonia, p. 6

[24] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[25] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[26] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[27] Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[28] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[29] Strabon, Geografia, I, I, 4, p. 30

[30] Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[31] Mahabharata, III, 50

[32] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 30

[33] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[34] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[35] Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their

Representation, Groningen, 1997, p. 13

[36] „Una dintre noţiunile de cosmogonie ariană primitivă a fost aceea a unui copac cosmic, care umbrit întreaga lume”. Întotdeauna cu 12 rămurele, frunze, fructe etc. – cf. Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110

[37] Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[38] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 70

[39] Voluspo, în Peterson, Charles S., The Poetic Edda (Corpus Poeticum Boreale), Cicago, 1923, 4 şi 5, p. 4; 6, p. 5

[40] Prashna-Upanishad, 2, p 40

[41] The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, p. 70

[42] Babylon înseamnă „zidit de Dumnezeu” – Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 91

[43] Ibidem

[44] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[45] Înţelepciunea lui Iisus Sirah, în Bădiliţă, Cristian; Băltăceanu, Francisca; Broşteanu, Monica; Florescu, Ioan-Florin, Septuaginta / Iov / Înţelepciunea lui Solomon / Înţelepciunea lui Iisus Sirah / Psalmii lui Solomon, Polirom 2007, p. 410

[46] The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998, III, p. 14

[47] Ibidem, II, p. 7

[48] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 147

[49] Ibidem, p. 153

[50] Ibidem, p. 159

[51] Ibidem, p. 153

[52] Ibidem, p. 154

[53] Ibidem, p. 155

[54] Ibidem, p. 157

[55] Ibidem, p. 159

[56] Ibidem, p. 161

[57] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81