Jurnalism | Dragusanul.ro

Poetul Vasile Zetu – Senior al Scrisului Bucovinean

 

 

 

Prinzând de veste că urmează să-i bucurăm sufletul-tăcere lui Vasile Zetu, poet, deci „aristocrat al simţirii” înnăscut, cum inspirat formula iconarul E. Ar. Zaharia, bunul Dumnezeu a presurat miere peste obcinele Bucovinei, până dincolo de Crucea, lumina urmând, calmă şi mângâietoare, unda inconfundabilă a Bistriţei Aurii până sus, în sfintele tării ale albastrului fără de început şi fără de sfârşit. Nu vi se pare şi dumneavoastră că cerul senin e pupila lui Dumnezeu?

 

 

Din echipa Centrului Cultural „Bucovina”, instituţie de profil a Consiliului Judeţean Suceava, făceau parte, în afară de prietenul meu Liviu Velniciuc, prietenii mei Răzvan Mitoceanu şi Lucian Căluşeriu, care urmau să se ocupe de filmare evenimentului (filmuleţul de zece minute este postat pe youtube şi îl vom răspândi toţi împricinaţii). Acordarea diplomei cu titlul de „Senior al Scrisului Bucovinean” trebuia să o săvârşească marele poet Constantin Hrehor, dar cum el a fost reţinut de o dramă în familie neaşteptată, am făcut eu oficiile sărbătoreşti, deşi cam dezlânat – poate că şi din pricina măştii, deşi păstram viteza legală faţă de apropiatul meu confrate, poetul Vasile Zetu, sau poate că din pricina oboselii acumulate, în săptămâna corecturii celor 9.000 de pagini ale cărţilor pe care le-am scris în acest an. Pe afiş, Mircea Streinul se afla la loc de cinste şi căta cu ochi binevoitori spre mine – doar i-am recuperat opera lirică -, dar am făcut niscaiva bâlbe, pe care Lucian Căluşeriu (care mi-a transmis fotografia de mai jos) le va corecta, intercalând imagini din Crucea, pe care a avut grijă să şi le facă.

 

 

Vasile Zetu, poet modern, înrudit cu şi nicidecum influenţat de poezia franceză, are depusă în sertarele memoriei o operă poetică demnă de toate aprecierile, în care meşteşugul cizelării se îmbină inspirat cu zvâcnetul simţirii, obligându-mă, de-a lungul vremuitelor decenii, să mă simt dator cu nişte cronici literare pe drept şi pe deplin meritate. Dacă nu m-ar cunoaşte bine şi dacă nu ar şti că eu întotdeauna scriu doar ceea ce şi simt, şi gândesc, Vasile m-ar putea privi câş, ceea ce, desigur, nu e cazul. Îmi pare rău doar de faptul că propunerea premierii lui Vasile Zetu a venit de la Constantin Hrehor, degustător de literatură mai exigent decât mine. Când m-a întrebat Hrehor „Dar pe Vasile Zetu îl cunoşti?”, parcă m-ar fi lovit cu leuca-n suflet; uitasem, îl scăpasem din vizor, dacă tot nu ne-am văzut în ultimii doisprezece ani, deşi, de câte ori am avut ocazia, am tot scris despre poetul pursânge Vasile Zetu şi despre creaţia lui. În fine, toate au trecut şi ne-am tras în film, Vasile Zetu citind şi două minunate poeme, în vreme ce soţia poetului, Doamna Elena, şi cele două nepoţele, Karina şi Daria, fremătau, pe la ferestre, de parcă toată risipa cosmică de lumină li s-ar fi adunat în suflete. Cu predestinare şi cu dedicaţie specială.

 

 

Ce-a fost mai mult, veţi afla din filmul lui Lucian Căluşeriu, „Vasile Zetu – Senior al Scrisului Bucovinean”, pe care eu tocmai l-am văzut (mi-a trimis şi un snop de fotografii, pe care le voi posta mâine). Iar după vizionarea filmului, am exclamat, odată cu nevastă-mea: „Ce om! Câtă nobleţe şi câtă căldură emană un astfel de poet!”.

 

 


Ultima decapitare a României

 

Într-un singur veac, România şi-a decapitat „boierii minţii”[1], în trei rânduri, de fiecare dată stigmatizându-i pe intelectuali drept „duşmanii poporului”. Nefericita sintagmă, atribuită lui Lenin, dar consacrată în spaţiul românesc de Iorga[2], avea rădăcini teologice tradiţionale, cu folosinţă naţionalistă, iar semnificaţia socială, care i-a fost atribuită ulterior, viza doar exponenţialităţi şi nicidecum binele poporului. Dintotdeauna, poporul era folosit ca un fel de hlamidă domnească, pe care şi-o punea ierarhul sau nobilul şi, în general, toţi cei pustiiţi de argumente, dar care aveau nevoie de o sacralizare obştească a intereselor individuale.

 

Prima decapitare a României s-a produs în vremea primului măcel planetar şi imediat după, când ce mai rămăsese din crema intelectualităţii româneşti, în frunte cu Slavici şi Arghezi, a beneficiat de răsunătoare procese de decredibilizare, soldate cu ani grei de puşcărie şi de domiciliu forţat, rămăşiţele intelectualităţii, ba chiar însuşi Arghezi, angajându-se într-o lălăială laudativă fără de sfârşit la adresa regalităţii.

 

A doua capitalizare, directă şi brutală, s-a produs după dobândirea puterii de către bolşevici, când temniţele politice şi coloniile de muncă forţată s-au transformat în adevărate lagăre ale morţii, în care au sfârşit personalităţi ale culturii mondiale, de talia sociologului Traian Brăileanu, prima victimă din cadrul „Uniunii Scriitorilor de la Aiud” – cum numise cu dureroasă ironie Petru Pandrea închisoarea ardeleană, sau a istoricului Gheorghe Brătianu, ucis la Sighet, pentru vinovăţia de a-şi fi iubit prea mult neamul.

 

A trei decapitare a României, cea mai perversă – de altfel, s-a produs după 1989 şi încă mai continuă. Energiile vitale ale neamului, intelectualii şi tinerii, au părăsit în masă meleagurile natale, stabilindu-se aiurea, acolo unde măcar copiii lor vor scăpa de statutul de captivi în propria lor ţară. Cei care au rămas, s-au izolat în „turnul de fildeş” al propriei arte, lăsând locul viran la cheremul proştilor, care au dat buzna la jefuit propriul neam, printr-o nesfârşită chermeză. Circ fără pâine, muzică fără lăutari, deşănţare agresivă şi dispreţuitoare a banului furat, care ţine loc de orice altă identitate. Ici-acolo, cânte o minte dinamică, tocindu-se de zidurile igrasioase ale captivităţii, iar în piaţa mare: lozinci, festivităţi peste festivităţi şi o aglomerare de ii „româneşti” (în majoritatea lor neromâneşti), care să ne ţină loc de identitate. Prostia, când se revarsă peste mulţime, devine folclor şi condiţie de viaţă, viaţa cu haida-dâra-dâr-dâr-da şi cu zi-i, vasile, zi-i, pentru proşti numai prostii.

 

Între timp, firavă şi bolnăvicioasă, spiritualitatea românească îşi dă duhul. Dar cui să-i mai pese, când întreaga planetă pare o aglomerare de morţi, care rătăcesc fără ţintă, pentru că au pierdut până şi calea odihnei fără de sfârşit?

 

 

[1] Matei, Sorin Adam, Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, Bucureşti 2004

[2] Într-o filipică împotriva guvernului Averescu, Nicolae Iorga, ca politician, spunea: „În numele onoarei înseşi a acestui nobil popor român, vă cer să ne ajutaţi pentru ca să întrebuinţăm ceasul fericit când dintr-o singură lovitură putem zdrobi pe duşmanii poporului, nu unul după altul, ci pe toţi dintr-odată: liberali, tachişti, marghilomanişti, averescani” – Iorga, Nicolae, Cuvântarea dlui N. Iorga ţinută la marea întrunire a Federaţiei Democraţiei Naţional Sociale din Sala Dacia în ziua de Duminică, 23 mai 1920, Bucureşti 1920, pp. 22, 23


Karl A. Romstorfer: Pietrele, inscripţie cu inscripţie

 

O informaţie, publicată de recuperatorul Cetăţii Suceava, arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, în Mittheilungen der k. k. Central-Commission din 1896, despre inscripţii săpate în piatră, descoperite de el în zidăriile bisericilor din Dragomirna, Burdujeni, Pătrăuţi, Părhăuţi şi Suceava, dar şi a Cetăţii de Scaun a Moldovei, mi-a amintit de pietrele runice descoperite, pe Tătarca, lângă Vama, de prozatorul Mugurel Sasu, mai ales că Romstorfer menţiona, printre altele, „semnele săpate se află în zidărie romanică… datând din vremuri anterioare”. Cu alte cuvinte, runele din pietrele de contraforturi şi temelii provin din construcţii şi mai vechi, cu mult anterioare celor consacrate drept referinţe, grecească şi romană, o dovadă fiind faptul că, aidoma zidăriei de la Densuş, „suprafețele de piatră nu sunt îmbinate cu straturi de mortar sau cu var”.

 

De aici, de la aceste simple notaţii se pot enunţa două ipoteze: 1). că pietrele pentru Cetatea Sucevei şi bisericile vechi din nordul Moldovei au fost aduse din munţi; 2). multe din pietrele acelea provin de la temple străvechi, mărturiile veacului al XIX-lea semnalând astfel de antichităţi, cu rune săpate, la Gura Humorului, la Straja, la Gura Solcii şi, prin pietrele risipite pe Tătarca, la Vama. Şi ar mai fi o observaţie de făcut: în acest caz, toponimul vămean Măgura Moşului face trimitere la primul stăpânitor atestat al zonei, Drăgoi Viteazul, sau la Moş (dacă vreţi, Zal-Mox) al ceremoniilor Primăvara pe Muntele Soarelui (Ma Go Ra)? Eu încă nu am un răspuns şi nici curajul să încerc să înţeleg, dar tare mi-i ciudă că trecem pe lângă şi peste mărturiile vremurilor ancestrale ca pe iarba din părăginirile Sucevei de azi. Scria Romstorfer:

 

Karl Adolf Romstorfer

 

„În continuarea studiilor despre bisericile din Bucovina, publicate în „Mittheilungen der k. k. Central-Commission“, vă prezint câteva inscripţii în piatră (fig. 12), pe care le-am găsit pe stâlpii contrafortului de la intrarea mănăstirii Dragomirna. Semnele au între 4 şi 7 cm şi jumătate, sunt lungi şi au poziţii diferite.

 

La intrarea în fosta mănăstire moldovenească din Burdujeni (Burduscheni – n. n.), în România, am găsit semne similare, de formă solitară (Fig. 13). La bazele și pe zidurile de piatră ale turnurilor și ferestrelor ambelor biserici, precum și în bisericile vechi greco-orientale, vizitate recent de mine, din Pătrăuţi și Părhăuţi, nu se găsesc semne de zidărie din piatră, probabil doar din motivul că suprafețele de piatră nu sunt îmbinate cu straturi de mortar sau cu var.

 

Am descoperit și o piatră cu inscripţie săpată, care conține trei rânduri sau un set de coloane, care apare ca o piatră de carieră obișnuită, pe partea exterioară a absidei principale a capelei acum ruinate, de la castelul din Suceava. Are forma unui unghi (fig. 14), cu semne lungi de 8 cm.

 

Profesor Hofrath, v. Rziha, notează că, dintre cele nouă pietrele găsite la intrarea în mănăstirea Dragomirna, numerele 1, 2 și 3, din perioada romană sunt însetate, așa cum este semnul din dig. 14, care constă dintr-o piatră a ruinelor capelei castelului domnesc de la Suceava, datând din vremuri anterioare; semnele săpate se află în zidărie romanică. Semnele 4-9 ale mănăstirii Dragomirna sunt cu siguranţă gotice (a doua jumătate a secolului al XVI-lea). Din aceeași perioadă provin semnele nr. 11 și 12 din fig. 13”[1].

 

 

[1] Karl A. Romslorfer, Conservator, Steinmetzzeichen, Inschriften und Inschriftein, în Mittheilungen der k. k. Central-Commission, Wien 1896, p. 100

 


Cărţile, Constantin Horbovanu şi László Gergely Pál

 

Consiliul Judeţean Suceava, care i-a fost mereu alături lui Roman Istrati, în ultimele decenii, a dăruit sucevenilor şi exemplare din cărţile acestuia, dar şi din cele semnate de umoristul Constantin Horbovanu şi publicistul László Gergely Pál. Lume multă, rasată, autori scăpărători, cu discursuri distincte şi inspirate. Manifestare a cuvântului încredinţat memoriei, deschisă, din perspectiva gazdei, de Poetul Alexandru Ovidiu Vintilă. S-a lansat, mai întâi, cartea recuperatoare de memorie „Bucovina unui maghiar”, autorul ei, publicistul László Gergely Pál, din Deva, descendent al unor bunici bucovineni din Ţibeni şi din Dorneşti, captivând publicul cu adevărurile istorice pe care le tot răspândeşte şi în spaţiul maghiar, şi în cel românesc, despre istoria noastră reală, care nu îngăduie dispute sterile şi buticarisme şovine, ci o înţelegere temeinică şi profund umană. László Gergely Pál a dat citire şi unor scrisori, recuperate din arhivele sufletului ale unor familii de germani şi de maghiari bucovineni, care au plecat în patriile lor, atunci când acestea i-au chemat, şi au regretat pentru totdeauna. O explicaţie avea să mi-o dea, ceva mai târziu, profesorul de română din Odorheiul Secuiesc Kovacs Csaba, care descifra în faptul că panglicele maghiare din Vorniceni nu au fost distruse de nimeni, chiar şi la coroanele care deja au putrezit, dar şi în atitudinea prietenoasă a oamenilor, inclusiv a publicului din sală, o înţelepciune statornică, plină de umanism şi de vizionarism, numită, odinioară, bucovinism.

 

László Gergely Pál şi Constantin Horbovanu

Kovacs Csaba, în tricou albastru, fotografiind instantanee ale evenimentului

 

László Gergely Pál a dobândit, într-un ceas doar, la Suceava, o puzderie de prieteni, spiritul lui luminos, vivace şi tranşant, durat pe o erudiţie temeinică şi neprefăcută, fascinând şi de la microfon, şi din discuţiile directe, purtate după lansarea de cărţi, care a presupus şi un adevărat pelerinaj pentru autografe spre masa celor doi autori.

 

Constantin Horbovanu, ultimul mare umorist al Sucevei

 

Constantin Horbovanu, vizibil emoţionat de prezenţa, pentru prima dată, la lansare a celor trei Doamne ale sale (soţia, fata şi nepoata – fata şi nepoata venind de la Ploieşti doar pentru acest eveniment), a adus elogii prieteniei care l-a făcut scriitor şi se referea, desigur, la doamnele şi domnii din public, mai toţi prieteni de-ai săi, de care Constantin Horbovanu este, pe bună dreptate, mândru. Două cărţi adevărate şi necesare, doi autori debordând de empatie, şi din consecinţa profesionalismului scriitoricesc, dar şi oratoric, de care s-a învrednicit, iar undeva, în noi şi deaspra noastră, a tuturora, spiritul tutelar al Poetului Roman Istrati. Simţindu-i prezenţa cu întreaga mea făptură, o să închei cu propoziţia cu care am încheiat manifestarea ieri: Bucuraţi-vă, astăzi este ziua în care s-a născut Poetul Roman Istrati!

 

 

 


Premiile „ROMAN ISTRATI” 2019

Marius Bruja, oferind lui BOA, Premiul „ROMAN ISTRATI” pentru spirit transfrontalier

 

Premiile şi diplomele „ROMAN ISTRATI” 2019, oferite de Fundaţia transfrontalieră a Poetului, prin intermediul executorului său testamentar, tânărul jurist Marius Bruja, au fost distribuite, în acest an, începând din iunie, când prozatorul Mădălina Boca îşi lansa cartea vestitoare de geniu „Trei flăcări şi o speranţă”, iar ieri au fost premiaţi artiştii plastici Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA şi Vasile Anghel Siminiuc (a lipsit de la sărbătoare, iar dacă, în două săptămâni, nu îşi ridică diploma şi premiul, de la Marius Bruja, le va pierde definitiv) şi muzicianul şi culegătorul de folclor, cu câteva cărţi de specialitate publicate, Marin Constantin Gheorghe.

 

Muzicianul Marin Constantin Gheorghe, autorul unor interesante culegeri de folclor moldovenesc

 

Despre aceste ultime trei premii, toate sugerate de Roman Istrati, în ultimele sale zile prin cenuşiul acestei vieţi, pe care o însenina prin poezie şi prin replici doldora de spirit, pot afirma că sunt definitorii pentru ceea ce a însemnat Roman Istrati, de-a lungul scurtei sale risipiri: generozitate, delicateţe, cunoaştere profundă a valorilor şi o nestăvilită dragoste de oameni şi de viaţă.


Pagina 1 din 22712345...102030...Ultima »