NUNTA LA ROMÂNI | Dragusanul.ro

Ion Simionescu: Nunta în „Ţara noastră”

 

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

 

 

Nunta. Alegerea viitoarei soţii este o chestie foarte însemnată în întemeierea unei noi familii. Flăcăul cere ca viitoarea-i soţie să fie tânără, frumoasă și mai ales din viță bună, din neam, dar şi cu zestre. Dar nici fata nu se mărită cu cel dintâi venit. Bărbatul să fie ceva mai frumos decât dracul, dar vrednic, în stare să-şi hrănească familia şi să nu fie din viţă proastă. Aristocraţimea satelor noastre îşi are adânci rădăcini în sufletul celor îndreptăţiţi. Mazilii din Basarabia, nemeșii din unele părţi ale Ardealului, ca și răzeșii din Moldova se ţin şi astăzi în rang deosebit de cei veniţi în satele lor. Încă un lucru mai preocupă fata peţită: să nu iasă din satul ei, una din cele mai mari dureri. Fata la urmă poate să urmeze bărbatului în alt sat, dar când flăcăul vine în casa miresei i se zice, în râs, că s-a măritat. Că­sătoriile între tineri de altă lege nu se prea cunosc în lumea satelor noastre.

 

 

De obicei, sătenii se însoară de tineri. Rar flăcău rămâne holtei după 25 ani; flăcăii tomnatici sunt de râsul satului. și fata e stătută, dacă trece de 20 ani fără să se mărite, se crede că i-a făcut cineva de urât şi caută să-şi desfacă, prin descântece. Dacă nici aşa nu iz­buteşte să se mărite, apucă drumul rugăciunilor către icoanele făcătoare de minuni. De altfel, fata care are parte-n lume poate să-şi cunoască de mai înainte ursitul. Poate afla de-i tânăr ori bătrân, bogat ori sărac; cu oarecare meşteşug poate să-l vadă în apa fântânii, ori să i se arate în vis.

 

 

Când flăcăul s-a înţeles cu fata, vine rândul peţitorului, prin care o cere de la părinţi. Starostele trebuie să fie bun de gură, ca să convingă, ori să spună oraţii, în care tânărul pentru care vine e numit împărat. Dacă lucrurile merg bine, în cea dintâi Joi sau Duminecă, vine tânărul, cu starostele, cu rudele, cu lăutari, ca să peţească singur fata.

 

 

Peţirea se face cu anumite forme, cu recitarea unor anumite oraţii, urmate de veselie si ospăţ.

 

 

Prin unele locuri, se mai păstrează obiceiul de a simula răpirea fetei, bine înţeles o formă cunoscută de mai înainte, de toată lumea. Se în­tâmplă însă şi cazuri când în adevăr flăcăul fură fata, fără voia părin­ţilor, ba uneori și fără voia fetei.

 

 

Când zestrea acesteia e gata, se hotărăşte ziua nunţii.

 

 

Vorniceii sau chemătorii fac chemările; cu un băț lung, la capătul căruia e legată o năframă, cu o ploscă de rachiu, începând de la nunii mari, umblă pe la vecini şi-i poftesc la nuntă. În ziua nunţii, druştele gătesc mireasa, pregătesc beteala şi piaptănă pe mireasă, cântând cân­tece jalnice.

 

 

Înainte de cununie, mirii cer iertarea şi binecuvântarea părinţilor. Pe unde se mai păstrează vechile obiceiuri, iertăciunea se face cu o solemnitate deosebită. Unul dintre prieteni, mai isteţ, conăcarul, zice oraţia, o întreagă poezie lungă, prin care vorbeşte în numele mirelui sau al miresei. Prin unele locuri, se cunoaşte un obicei numit închinarea schimburilor. Mirii îşi fac daruri reciproce. Darurile se aduc de o ceată de flăcăi, cu corăbierul în frunte. Când ceata vorniceilor se apropie de casa miresei, în cântecul lăutarilor, vorniceii miresei o închid în cetate, adică o aşează după masă, între druşte şi, după o prefăcută opunere din partea vorniceilor miresii, corăbierul cu ai lui intră şi începe a juca schimburile, recitând anumite versuri, pentru fiecare obiect din corabie.

 

 

Pe când se joacă în casa mirelui, vine un sol din partea miresii, de-l pofteşte, cu toţi tovarăşii, la masa mică, în casa miresii. Pornesc cu toţii, cu mare alai, cântând şi jucând. Când ajung la mireasă, ea-i la masă, între druşte, iar vornicii o păzesc, să nu intre mirele în cetate. Se simulează o luptă între cele două cete şi mirele nu intră decât după ce nunul mare dă un dar în bani păzitorilor cetăţii. Se pun la masă, în cântece şi veselie. Se întinde o horă în casă, în jurul mesei, şi aşa jucând, ies cu toţii din casă.

 

 

În ziua hotărâtă pentru cununie, de obicei Dumineca, dar şi Joia, viitorii soţi se scaldă şi apoi se gătesc. Pe mireasa o împodobesc druştele, iarăşi cu cântări jalnice. Peste hainele cu care-i îmbrăcată mireasa, i se pune un brâu, cu un nod, pe care mirele îl va desface, când o va conduce în odaia nupţială. Mirele se găteşte cu cămaşa de mire, cusută de mireasă. După aceste, se fac iertăciunile, o ceremonie înduioşătoare: mireasa, prin gura unui vornic, cere iertare părinţilor pentru greşelile ce le-ar fi putut face în viaţă.

 

 

Cununia se face la biserică, unde mireasa merge, de obicei, pe jos; în părţile muntelui, merge călare. La jumătate de drum, se întâlneşte cu convoiul mirelui. După cununie, fiecare se duce la casele lor, unde îi aşteaptă masa întinsă. Gustând ceva din bucate, mirele apucă drumul spre casa miresei, dar găseşte poarta legată. Numai după lungi parlamentări este lăsat să intre în curie. Se aşează cu toții la masă, într-o ordine anumită: în capul mesei mirele, la dreapta lui, nunul mare şi apoi şiragul gospodarilor. Dinaintea mirelui se pun două pâini, acoperite cu o năframă, şi doi colaci, unul peste altul. Colăcerul ţine oraţia, închină paharul şi face glume. Către sfârşitul mesei, se aduce înaintea mirelui o găină friptă, acoperită cu un talger; nunul cel mare porun­ceşte vornicilor să aducă mireasa, care joacă în altă odaie sau chiar într-o şură, cu tineretul. Vorniceii fac glume, aducând întâi o babă, ori o copiliţă, ori pe mama miresei. Mirele, după ce sărută mâna so­crului, ia pe mireasă de mână şi o aşează la masă. La sfârşitul mesei, mama miresei aduce un talger, pe care se află o năframă de in, zisă „năframa mirelui”, o pâine şi un pahar cu rachiu, închinat mirelui, care gustă din el, iar restul îl aruncă pe podul casei; năframa şi ce­lelalte le vâră în trăistuţa pe care o poartă, iar soacrei îi dă înapoi tal­gerul, pe care pune un ban de argint. Soacra cea mică închină mirelui ”cămeşa de mire”, iar neamurilor lui şi mai ales peţitorilor le dă daruri: brâic, năfrămi. Lăutarii cântă busuiocul, un fel de horă. Mesenii se ridică de la locurile lor şi, dându-şi mâna, fac un lanţ, în mijlocul căruia sunt mirele şi mireasa; legându-se în joc, ies afară din casă. Când mirii ajung în prag, cineva vâră între ei un băţ, cerându-le vamă.

 

 

Ajungând la casa mirelui, mireasa nu intră în casă, până ce soacra nu o leagă de mână cu un brâu ori un prosop şi o unge cu miere pe frunte. Când intră mireasa, întinge în miere o bucată de colac, gustă o bucă­ţică din el, iar restul îl vâră în vatra focului. Acestea toate au o în­semnare simbolică: intrarea femeii sub stăpânirea bărbatului şi a părinţilor lui”[1].

 

 

 

[1] Simionescu, Ion, Țara noastră, București 1927, pp. 333-335

 

 


Dimitrie Dan: Nunta la poporul din Straja

 

 

 

 

„Nunţile cele mai multe se fac în Straja toamna, după ce şi-au adunat locuitorii fânurile, şi-au cules păpu­şoii de prin livezi, şi-au scos barabulele şi şi-au adus vi­tele şi fruptul lor de la munte. Atunci Românul este vesel, fiindcă cămările lui sunt pline de frupt alb, oile, boii şi vacile îi sunt grase, mascurii abia aşteaptă cuţi­tul, găinile, raţele şi gâştele nu mai vor să mănânce grăunţe, fiind deja ghiftuite, poloboacele cu must sunt pline, atunci deci se prinde el se-şi însoare feciorul şi nu zice ba, când i se cere fata.

 

Plăcându-i unui flăcău, care a fost şi a ieşit de revizie, adică care n-a fost luat la oaste sau care şi-a făcut serviciul de 3 ani la oaste şi s-a întors acasă, o fată sau aflând el pe drăguţa lui de mai înainte încă ne­măritată şi aşteptâudu-l, şi voind el să o ia de soţie, descoperă el dorinţa sa mamei sale. Aceasta o împărtă­şeşte, cam pe departe, bărbatului ei. Convenindu-i acestuia familia, averea, cinstea şi hărnicia fetei, trimite el pe un om străin la tatăl fetei. Acesta se duce, într-o seară, la tatăl fetei şi-l întreabă ori de ar voi să-şi dea fata după cutare fecior. Trimiterea acestui om la casa fetei se nu­meşte a trimite în sturostie.

 

Tatăl fetei nu-i dă trimisului aşa îndată răspuus, ci îi făgăduieşte că-i va trimite cuvânt cât de curând. Apoi se întreabă tatăl fetei de neamurile sale, se sfătuieşte cu gospodina sa şi cu vreun prietin din vecini şi, dacă aceştia laudă flăcăul şi familia lui şi îi convine el şi lui şi după avere, atunci trimite răspuns tatălui flăcăului că poate veni în stărostie.

 

Primind acest răspuns favorabil, vine flăcăul, pe înserate, cu tatal său sau, fiind el orfan, cu epitropul sau cu vreo rudă mai în vârstă sau doi martori, la casa fetei. Aici începe tatăl flăcăului vorba, întrebând pe stăpânul casei ori de-i place flăcăul, câta zestre dă fetei, cât câmp, câte vite ş. a. Învoindu-se, părinţii zic: Noi ne-am învoit, acuma tinerii de s-ar plăcea!

 

 

Apoi îi cheamă pe tineri un om străin afară, ca ei să vorbească între olaltă şi să se înţeleagă, ceea ce se face, în cele mai multe cazuri, numai spre a îndeplini o formalitate, deoarece tinerii sunt puşi în cale de mai înainte. Afară vorbesc tinerii unul cu altul şi apoi spun omului, care i-a condus afară, ori de se voiesc sau ba. Intrând acest om în casă, împărtăşeşte părinţilor cum s-au pus tinerii la cale.

 

Dacă tinerii s-au plăcut şi se voiesc, atuuci părinţii îşi dau mâna, care se taie, în prezenţa tinerilor, de un martor, de jos, în sus, cu poala cojocului sau a sumanului, ca semn că legătura s-a făcut şi ca tinerii să fie avuţi în viaţa lor.

 

Tăiatul mânelor nu se face nicicând cu mâna goală, căci, într-un caz ca acela, tinerii ar deveni săraci şi goi. Apoi urmează cinstea între părinţi, tineri şi martorii prezenţi şi aceasta este logodna. Tot atunci se hotăreşte ziua în care au să meargă împreună la preot, la mărturie, adică la rugăciuni şi catehizare. Venind părinţii şi ti­nerii la preot, se pune la cale strigarea vestirilor şi ziua cununiei.

 

În Dumineca primei vestiri, asistă, în biserică, de re­gulă părinţii şi tinerii, care, de acuma, se numesc miri. Mirele visitează, apoi, în acea Duminecă, după-amiază, pe mireasa sa.

 

După întâia vestire, se fac, din amândouă părţile, pregătirile de nuntă şi se poftesc nunii cei mari. Ei se aleg mai ales dintre rude, căci străini cam greu se găsesc să primescă a fi nuni mari, deoarece există credinţa că este bine de la cununii să te dai înapoi.

 

 

Apropiindu-se ziua nunţii, merg mirele, cu părinţii lui, şi mireasa, cu părinţii ei, într-o zi de târg, la Rădăuţi. Acolo, cumpără mirele două perechi de ciubote, una pen­tru soacră şi alta pentru mireasă, şi o basma de mătasa vişinie pentru mireasă, pe care o poartă aceasta la cununie, pe spate.

 

Mireasa îşi cumpără o ladă braşovenească, zugră­vită cu flori, şi o floare de dugheană, pentru cuşma mirelui.

 

În ladă îşi aranjează mireasa zestrea, adică: pânzături, pregitoarele, cămeşile, ştergarele, nafrămile ş. a.

 

Vineri, seara, înainte de cununie, merge mirele la preot, şi-i duce o jemnă şi o huscă de sare, şi face ştire că, de Sâmbătă, începe cu nunta.

 

Sâmbătă, cam pe la 10 ore, dimineaţa, porneşte mi­rele vătăjeii, pe care şi i-a ales el dintre pretenii săi, prin sat, la poftit. Ei poftesc, mai înainte, pe preot, învăţător, primar, apoi pe neamuri, cunoscuţi etc. Vătăjeii umblă prin sat, prevăzuţi cu câte un băţ, legat la vârf cu o năframă, şi o ploscă de băutură, pe care o capătă de la mire. Intrând ei la gospodarul pe care voiesc să-l poftească la nuntă, cinstesc din ploscă şi apoi o dau celui de casă, ca să cin­stească şi el, apoi zice: A poftit jupânul mire şi jupâneasa mireasă, socrii mari, nunii mari şi, după pofta lor, vă poftim şi noi!

 

Şi mireasa are vătăjeii ei şi două druşte, iar mirele are druştele sale. Slujba druştelor miresei este să o petreacă la cunu­nie şi, de la biserică, înapoi şi să şeadă la masă una de-a dreapta şi alta de-a stânga ei.      Tot acea slujba o au şi druştele mirelui faţă de dânsul.

 

Vătăjelul numit druşcu are datoria să stea lângă o druşcă a mirelui, iar celălalt şede lângă uşă şi pofteşte oaspeţii în casă şi la masă.

 

 

Sâmbătă, seara, înainte de ce se începe nunta, mi­reasa trimite mirelui schimburile, adica: o cămeşă, o pereche de izmene şi o năframă, care lucruri trebuie să fie lucrate de dânsa. Aceste obiecte i se predau mirelui de un urător, care face multe glume sărate şi nesărate şi mult haz şi urează, zicând: Poftim, jupâne mire, precum te-ai silit cu însuratul, aşa te sileşte şi cu luatul!

 

Tot atunci, pune nunul cel mare inelul mirelui şi al miresei într-un sahan cu grâu, unde le amestecă, iar mirele trebuie să-şi afle inelul. Apoi trimite mirele miresei darurile, prin oamenii săi, dintre care unul urează miresei, în următorul mod:

 

 

Buna vremea la dumneavoastră,

Oameni pământeşti,

Soli şi sfetnici împărătești,

Dar mai ales la dumneata,

Jupâneasă mireasă;

Am auzit de dumneata

Că eşti veselă şi voioasă

Ca o garoăfă-nflorită, frumoasă,

După cum şi al nostru jupân mire

Îi vesel şi voios

Ca un trandafir înflorit frumos;

Iar am auzit de faţa dumitale

Că eşti neguţătoriţă mare,

După cum şi al nostru jupân mire

Târgurile şi oraşele a umblat,

Haine după faţa dumitale n-a aflat,

Numai strâmte, scurte, spintecate,

Precum erau mai ciudate,

Dar al nostru jupân mire,

A scris cărţi

În toate părţi

Şi răvaşe

Prin oraşe,

Şi-a aflat papuci din Badei,

Parechea cinci lei,

Şi-un brâu lat,

De la Focat,

Ca să-ţi fie dumitale de purtat,

Şi-ncă o sucna de mătasă,

Ca să-ţi fie de primblat prin casă,

Şi-ncă un tulpănel cu floricele,

Ca să-ți fie de bună mângâiere,

Toate acele şi mai multe,

Le-o strâns şi pacuit în corăbii,

Şi le-a pornit pe mare,

Dar, la un mijloc de cale,

A dat Dumnezeu un vânt mare,

Un vânt mare, viforat,

Corăbiile o înturnat,

Dar, fiind corăbierii meşteri mari,

Au tras corăbiile la un ostrov de mare,

Şi le-am apucal cele ce-au fost mai uşoare,

Le-am adus înaintea dumitale,

De nu te încrezi,

Puno mâna şi vezi,

De nu eşti încredinţat,

Pune mâna mai cu adevărat,

Poftim jupaneasă mireasă!

Vezi, de ce nu te sileşti cu luatul

Cum te-ai silit cu măritatul?

Părinţii au vrut s-o strice,

Dumneata ai prins a plânge,

Părinţii au zis că nu te-or da,

Dumneta, că un bolohan de grumazi ţi-i lega

Şi pe uscat te-i înneca!

 

 

Pomindu-se, Sâmbătă, seara, nunta, îşi ia mirele iertăciune de la părinţi, fraţi, surori, neamuri şi vecini şi apoi se aşeayă la masă. Tot astfel procedează şi mireasa. Atunci ia tatăl mirelui un pahar de băutură, î1 închină mirelui, dorindu-i spor şi ajutor, şi apoi îl dă mirelui. Acesta sărută mâna tatălui său, ia păharul şi varsă, dinapoia sa, peste cap, ca toate relele să rămână înapoia lui. Apoi încungiură toţi masa, de trei ori, jucând, con­duşi de vătăjel, care ţine într-o mână un ulcior, umplut pe jumătate cu apă şi de-asupra căruia se află un colac, cu un struţ de busuioc în bortă.

 

După aceea, se postează vatăjelul la uşă, în dreptul capătului mesei şi zice un „Tatăl nostru”. Sfârşind ru­găciunea, ia el colacul de pe ulcior şi-l pune pe masă, iar busuiocul îl moaie în apa din ulcior şi stropeşte cu ea păretele casei dinspre răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte şi zice, la fiecare părete: Astei începenii de veselie să-i dăruiască Dumnezeu noroc şi bucurie! Apoi cântă scripcarii de joc şi ies toţi nuutaşii afară şi joacă, şi        cu aceasta se sfârşeşte nunta de Sâmbătă. O asemenea ceremonie se observă şi la casa miresei. Mireasa singură se peaptenă, se îmbracă şi se pre­găteşte de nuntă.

 

Duminecă, dimineaţă, se duc mirii, fiecare deosebit, la biserică, la cununie, sau pe jos, sau în trăsură; tot aşa se întorc ei şi de la cununie.

 

Atât mirele, cât şi mireasa îşi leagă, în ziua cunu­niei, mâna dreaptă cu o năframă albă, ceea ce     este semn că ei sunt miri şi ca să nu fie deocheaţi.

 

Mirele poartă, în ziua cununiei, la brâu, deasupra curelei, o năframă cusută pe la cornuri cu fir şi lâneţuri în diferite colori şi executări. O asemene năframă are şi mireasa în brâu.

 

În ziua cununiei, stă mirele în biserică, pe timpul liturgiei, înaintea gospodarilor, iar mireasa înaintea gos­podinelor. Tot aşa iau cei dintâi anafora, adică mirele înaintea gospodarilor, iar mireasa înaintea gospodinelor.

 

Sosind timpul cununiei, ia nunul pe mire de mânecă şi-l pune să stea pe scorţarul cel aşternut de dânsul în mijlocul bisericii, iar nuna, pe mireasă. Pe timpul cunu­niei, se ţin mirii de mână.

 

Nunii ţin, pe timpul isprăvirii sfintei taine a căsătoriei, câte o lumină, albă şi lungă, pe care, aprinzându-se, le-o dă preotul fiecăruia în mâna dreaptă. Luminile sunt, la mij­loc, legate cu câte o cordea mai lungă sau scurtă, roşie sau albastră. Nunii nu ţin luminile cu mâna goală, ci învelită cu o basma albă.

 

Mireasa poartă, în ziua cununiei, sucna, este în gîţă şi-i împodobită, pe spate, cu un tulpan roşu de mătasă, pri­mit în dar de la mire. Unele mai aruncă deasupra ace­stui tulpan încă şi un al doilea, de lână. Acesta se aranjează astfel, ca cel de mătasă, de desubt, să se poată vedea.

 

Mirele poarta floarea cumperată de mireasă la pălărie sau cuşmă şi peste toată îmbrăcămintea o manta nouă, albă sau neagră.

 

Mireasa lasă, pe timpul cununiei, ciupacul de la că­meşă dezlegat, ca să aibă copii mulţi, căci se crede că, dacă s-ar cununa sau binecuvânta ea cu cheutorile de la ciupac legate, atunci căsătoria ei ar remâne fără de roadă.

 

După cununie, joacă nunta întreagă lângă biserică, atunci se poftesc mirii unii pe alţii la nuntă.

 

De la biserică, porneşte nunta miresei înainte, şi anume acasă la dânsa, şi ceva mai târziu soseşte acolo şi mirele, cu nunta sa. Atunci urează unul, care ştie ura, şi zice:

 

 

Buna ziua, hore frumoase,

Boeri dumneavoastră,

V-am întreba de trai şi de viaţă,

Dar vedem că viaţa și traiul vi-i bun şi frumos,

Din mila lui Christos,

Iar dumneavoastra veţi sta

Şi ne veţi întreba

Ce urmăm, ce căutăm?

Noi sama-n grabă nu ne dăm,

Că frică de nime’ n-avem,

Că noi nu suntem de acei

Ce îmblă joile şi bat horile,

Nici de acei ce umblă lunile

Şi-nvaţă minciunile.

Dară noi suntem soli trimişi

De la al nostru tânăr împărat

Ca să vă spunem cu adevărat;

Al nostru tânăr împărat

Multă oaste a adunat,

Mii mulţite, sute nesorocite,

Dară al nostru tânăr împărat

Mulţi munţi a vânat,

Munţi ’nalţi cu brazi lamuraţi,

Şi câmpuri înfloritoare,

Cu izvoare curgătoare

Pentru toate sufletele adăpătoare,

Dară la un mijloc de cale

A aflat urmă de fiară,

Stau toţi oştenii împăratului şi se miară

De ce ar fi aceasta urmă de fiară?

Ziseră un sfetnic împărătesc

C-astă urma ar fi de zână,

Ca să fie cu al nostru tâner împărat

De bună împreună,

Iar al nostru tânăr împărat

Într-atâta nădejde nu s-a lăsat

Şi al doilea a urmat şi a căutat,

Altă urmă de fiară a aflat.

Ziseră alt sfetnic împărătesc

C-astă urmă ar fi de floare de rai

Ca să fie cu al nostru tânăr împărat

De bun trai.

Dară al nostru tânăr împărat

Pe potfornic a încălecat

Şi-n scări de aur s-a înălţat

Şi-n toiag de argint s-a răzimat,

Peste toată oastea lui a căutat

Şi ne-o ales pre noi, pre işti doi,

Mici de stat şi lungi de sfat,

Din cai semeţi,

Din gură-ndrăzneţi,

Vrednici a scoate

Slujba împăratului la capete,

Şi ne-o trimis, din conac în conac,

Cu cai de olac,

Dară noi drumul n-am ştiut,

Da ne-am sfătuit la pornit

Ca s-o luăm pe crângul ceriului

Şi pe cipu pământului,

Unde vor fi curţile zânei,

Acolo vi s-a ascunde lumina stelei,

Noi văzând că la aceste curţi

Lumina stelei s-o ascuns,

La aceste curţi am abătut,

Poftim ori steaua să ne arătaţi,

Ori un răspuns să ne daţi,

Noi cu mulţi nu putem să grăim,

Că ne zăbăvim,

Că noi mult loc avem a umbla

Şi multă tină a călca

Şi pe al nostru împărat

Cu cuvântu a-l bucura,

Poftiţi, cătaţi în sus şi-n jos,

Da’ mai ales la răsărit,

Că tânăr şi frumos împărat a pornit,

Din pistoale împuşcând,

Din paharele cu floricele bând,

Cu multă oaste spre aste curţi ostenind,

Poftim să fiţi gătiţi,

De mii de care de fân,

De buţi cu vin,

De ialoviţe grase,

De copile frumoase,

Dar trebuie s-aveţi şi babe bătrâne

Pentru că fac bucatele bune;

Iară poftim să fiţi gătiţi,

Ce nu-ţi avea de ajuns,

Nu-ţi avoea loc de ascuns,

Nici gură de răspuns,

Iară dumneavoastră gândiţi

C-al nostru tânăr împărat

Pe aice n-o mai umblat,

Dară al nostru tânăr împărat

Pe aice o mai umblat

Şi-n florăria împărătească s-o primblat

Şi a aflat o floricea,

O cheamă garofea,

Ea de înflorit înflorea,

Dară roadă pe pământ nu făcea,

Al nostru tânăr împărat ziseră aşa:

De-a fi lui dată de Dumnezeu,

Ca să-i fie soţul său,

A veni cu părinţi şi cu nanaşi

Şi mai cu mulţi ostaşi

Şi a lua-o de la aestea curţi,

Şi-a duce-o peste munţi cărunţi,

Şi a avea curţi a stăpâni,

Şi cuconi a rodi,

Şi nouă la toţi ne-ar mulţumi;

Pentru aceste cuvinte ni se cade

Câte-un pahar de cinste,

Câte-un păhărel de vin,

Ca să ne fie voia deplin,

Dară noi am bea şi de horilca

Că nu ne-a mai fi nemica,

Om face gura leicuţă

Şi pântecele barelcuță

Şi n-om vărsa nici o lecuţă,

Poftim, măi fârtate,

Pe schimbate,

C-o mână să dăm

Şi cu două să luăm!

 

 

După recitarea acestei urări, schimbă un vătăjel de al mirelui colacul lui cu un vatăjel de-al miresei, care colac se numeşte colacul cel de schimb. Apoi iau vătăjeii colacul cel schimbat al mirelui şi-l vâră pe băţul de vătăjel şi ţin amândoi băţul de capete, iar mirele face trei paşi spre răsărit, pe sub colac, ceea ce o repetă de trei ori. După aceea, ia mirele colacul în mână şi se uită, prin borta lui, spre toate părţile lumii şi-şi face, de patru ori, cruci. Apoi ridică mirele colacul pe cap, î1 rumpe şi împărţeşte câte o bucăţică la toţi, câţi ajunge.

 

Sfârşindu-se această ceremonie, se formează danţul mirelui şi, tot atunci, iese din casă şi cel al miresei şi se întâlnesc, la intrare, amândouă. În acel moment, ia vătăjelul miresei pe mireasă de mână şi o pune lângă mire, care, apoi, întriă cu nunta sa, druştele şi cu mireasa, în casă şi se aşează cu toţii la masa. Danţul miresei, însă, dimpreună cu druştele ei, rămâne afară, unde joacă.

 

În casă şede mirele după masă, cu cuşma în cap, tot aşa şi toţi cei de faţă. Până la o vreme, urmează cinstea, căci mâncarea se priveşte ca un lucru secundar, când se leagă nunul şi nuna cea mare, pentru cheltuiala lor, şi starostele, pentru osteneala lui, cu câte un ştergar sau un şervet alb şi mare arceşte sau numai la mână. Este obicei că se leagă şi alte persoane mai însemnate, care sunt prezente la nuntă.

 

După aceea, dă nuna cea mare soacrei ciubotele de soacră şi colaci, care daruri se acopăr cu tulpanul de pe spatele miresei.

 

Apoi se joacă aceste daruri şi, în urmă, ia nuna cea mare tulpanul şi-l pune miresei pe cap, adică o înhobotează, în prezenţa druştelor, care, pentru acest scop, sunt poftite în casă. Ele apoi păzesc pe mireasă, ca nu cumva cineva să-i ia tulpanul de pe cap.

 

După isprăvirea celor enumerate, pune mireasa o năframă frumoasă, cusută de dânsa, mirelui în curea şi cinsteşte, dintr-un şip de băutură, pe oricare-l vede, până se sfârşeşte băutura din șip. Aceasta o face mireasa, ca fiecare să-şi aducă aminte de cinstea miresei. Apoi se aşează ea la locul ei, la masă, iar muzicanţii cântă pen­tru scoaterea danţului afară.

 

Ieşind danţul afară şi gătindu-se jocul, intră vătăjelul mirelui şi, apoi, şi cel al miresei, şi nuntaşii, afară de miri, în casă şi aici le arată vătăjelul miresei zestrea. Cei intraţi în casă primesc zestrea din mâinile nevestelor celor tinere, care sunt îneamurite cu mireasa, şi o scot, jucând, afară, până la trăsura mirelui. În urmă, vin nunul cel mare şi cu socrul, care duc lada de zestre.

 

Dacă are mireasa vreun frate sau soră mai mică, atunci aceştia opresc zestrea miresei şi o dau numai după ce au primit un dar oarecare de la mire.

 

În trăsura se pune, mai întâi, lada şi deasupra ei hainele, scorţarele, perinele ş. a. Înainte de plecare, merg mirele şi mireasa şi-şi iau iertăciune de la părinţii miresei, înaintea cărora îngenunche, pe când vornicelul mirelui zice:

 

 

Poftim, gloate și noroade,

Şi dumneavoastră, cinstiţilor părinţi,

Ca doi pomi înfloriţi,

Poftim să ascultaţi aste puţine cuvinte,

Care sunt de la începutul lumii alcătuite:

Aişti doi fii, ce stau cu genunchile plecate,

Cu lacrimi pe faţă vărsate,

Foarte cu mare smerenie

Cer cuvânt de blagoelovenie,

Dară dumneavoastră, cinstiţi părinţi,

Nimica nu gândiţi

Şi fiţi cu duch de blâmteţe, blagosloviţi,

Ca nu-i fiu să se nască

Şi să crească,

Ca înaintea părinţilor să nu greșească,

Iară dumneavoastră, cinstiţi părinţi,

Nimica nu gândiţi

Şi fiți cu duh de blândeţe, blagosloviţi

Cum a blagoslovit Dumnezeu

Pe Adam şi Eva,

Pe Avram cu Sara,

Pe Isaac cu Reveca,

Pe Iaoob cu Rachila,

Şi încă să le dăruiască

Dumnezeu un dar,

Cum a dăruit Dumnezeu

Lui Constantin împărat,

Cu maica sa Elena,

Crucea lui Domnul Christos,

Care este nouă, tuturor, de folos,

O răsădit o vie

Şi s-o umplut de bucurie,

Şi o băut vin,

Şi s-o veselit cu toţi mesenii deplin, amin!

 

 

După primirea binecuvântării, iese mirele, cu mireasa, afară, cu danţ, apoi se suie în trăsura încărcata cu zestre şi porneşte la mire acasă.

 

Ajungând acolo, se duce zestrea în casă, jucând, iar socrul cel mare duce, cu nunul, lada în casă, unde se aşează toată zestrea pe ladă şi apoi ies cu toţii afară şi, punând danţul în rând, intră jucând în casă.

 

La intrare, le iese vătăjelul mirelui înainte, în tindă, cu doi colaci mari şi cu luminile de la cununie aprinse. Pământul este, la intrare, aşternut cu un scorţar, ca mirii să nu calce pe pământ gol, ci îmbracat, şi ca ei se nu fie goi, ci avuţi.

 

Acuma se aşează cu toţii după masă, la cinste, pe când luminile ard pe masă. În acest timp, vătăjeii ridică hobotul miresei, care, până acuma, îi sta pe ochi. După cinste, ies toţi cu danţul afară, unde joacă, se zăbovesc şi, într-un târziu, încep oaspeţii a se împrăştia.

 

Luni, se începe uncropul, când se fierbe lapte dulce şi se pune în el colac tăiat, iar mireasa ia o lingură şi o prezintă, plină cu lapte şi colac, tuturor care se întâmplă în casă. Aceasta se petrece cam până înspre amiază, spre scopul ca tinerii să fie, în viaţa lor, dulci unul altuia.

 

După amiază, merge mirele, cu un vătajel şi cu un şip de băutură, şi pofteşte pe acei oameni la pripoi, care au fost la nuntă. Seara sau abia Marţi, dimineaţa, se adună oaspeţii la casa mirelui, care trimite pe vătăjei, cu muzică, după nunii cei mari. Sosind aceştia la casa mire­lui, îmbrobodește nuna cea mare pe mireasă cu ştergar şi apă, se aşează toţi oaspeţii la masaă şi cinste. Acum se aleg doi oameni buni de vorbă, şi anume unul dintre oa­menii mirelui şi unul dintre ai miresei, care strigă pe fie­care gospodar şi pe gospodina acestuia  la pahar dulce. Cel strigat capătă un pahar de        cinste, pe care îl cinsteşte, iar după aceea îl întreabă acei doi oameni ori de a fost el dulce. Gospodarul pune atunci, pe un sahan, un dar în bani, cât îl trage inima. Banii se toarnă, din saban, în altul, care stă pe masă, înaintea nunilor celor mari, iar lângă el stau mirii în picioare. Sahanul în care s-au deşertat banii este acoperit cu un alt sahan. Acum cinsteşte mi­rele pe gospodarul care a dat darul, iar mireasa pe gos­podină, care cinstesc înapoi la miri.

 

 

Apoi mai zice cel cu sahanul către gospodar: Eşti jucăuş, de aceea trebuie să mai dai ceva peste Falcău, adică pentru muzicanţi, dară încă nu eşti cu gata! Atunci gospodarul mai aruncă câţiva bani şi pentru scripcari. Şi aşa se ia, pe rând, fiecare gospodar prezent.

 

În urmă, leagă mireasa neamurile mirelui, pe cum­naţi şi cumnate, cu pânzături şi pe nunul cel mare pen­tru a doua oară, după care obicei urmează cinste, ospăţ şi joc până în ziuă.

 

Marţi se mai învită, cu muzica, nunul cel mare şi atunci se mulţumeşte pentru veselie, cu care act se sfâr­şeşte nunta.

 

Marţi sau Mercuri, vine tânăra pereche la preot, la molitfă, care le citeşte rugăciunea cea de-a opta zi după cununie.

În zilele următoare, merge tânera pareche, cu colaci, la tatăl nevestei, iar a doua seară, vine tatăl ei, cu colaci, la ginerele său.

 

Tinerii duc, apoi, colaci naşilor, care se fac dintr-o pătrare de faină de grâu sau se duce o pătrare de grâu. Colacii se acopăr cu un tulpau frumos de lână, deasupra căruia se pun o huscă de sare şi un şip de băutură. Cu datul colacilor la nuni se sfârşeşte nunta cu totul.

 

În Dumineca care urmează după nuntă, se duc în­surăţeii la biserică.

 

 

În ziua de paşti sau a doua zi au finii datoria să meargă la nunii lor cu pască.

 

La finea acestui capitol, trebuie să mai observ că, în comuna Straja, fetele se mărită foarte tinere, începând de la 14 ani, în sus, iar flăcăii, de la 23, respectiv 24 ani. Totuşi, se află în sat mulţi flăcăi care se însoară abia cu 30 de ani, ba chiar şi mai înaintaţi în vârstă. Sunt însă şi fete şi flăcăi care au preferat a nu se în­sura, respectiv mărita, şi au îmbătrânit şi încărunţit fetind şi holteind. Aceştia aşteaptă ca să se cunune cu… moartea.

 

Căsătoriile între consângeni sunt la ordinea zilei, mai ales în familiile mai avute. Prin ele se scoposeşte ca averile se nu se împrăştie, ci să rămână în familie. O seamă însă de înrudiţi aproape, care nu primesc dis­pensele recerute, trăiesc în concubinate, care, în ochii popo­rului, nici nu se prea urgisesc, dar nici nu se stimează. Trebuie însă să observ că, în timpul din urmă, concubinatele încep a dispare din comună cu totul”[1].

 

 

[1] Dan, Dimitrie, Comuna Straja și locuitorii ei, Cernăuți, 1897, pp. 74-86