Pe-o stradă largă-n Nazaret
Copiii se jucau grămadă
Şi-ajunseră din foc la sfadă.
O tânără femeie-ncet
Venea spre ei pe stradă.
Văzu că tocmai fiul ei
Plângea şi se zbătea, şi toată
Spre el zbiera-nglotita gloată.
Iar ea a-ntrat să vadă ce-i
Şi fiul să şi-l scoată.
Porni cu el apoi pe drum
Şi blândă i-a vorbit cuvinte:
„Sunt răi, îi ştiu, şi fără minte,
Ori tu eşti vinovat acum,
Ori toată gloata minte”.
Abia vorbind de multul plâns
Răspunse rugător certatul:
„M-au dus legat la împăratul
Şi m-a durut că prea m-a strâns
Cu lanţul lui soldatul.
Dar nu e, mamă, vina mea.
Ei se jucau aici de-a hoţii,
După-un tâlhar fugeau cu toţii,
Să-l ducă la-mpărat, să-şi ia
Pedeapsa-n rând cu toţii.
Acesta, mamă, mai ştrengar
Fugi din joc, pe câmp, afară
Şi toţi soldaţii-atunci strigară:
„Pe cine-om duce-acum tâlhar,
Să-l batem jos, la scară?”.
Le trebuia un hoţ mişel,
Şi-atunci văzui că unul vine,
S-opri şi arătă spre mine:
„Să-l ducem p-ăsta mititel
Şi iese jocul bine!”.
Eu, mamă, nu eram în joc,
Priveam aşa, ca ş-altă dată,
Şi când mi-au zis „Ei, haid’ la plată!”,
Eu n-am vrut să mă mişc din loc
Că n-am vrut să mă bată.
Şi-atunci cu ghionturi m-au împins
Să merg cu hoţii la-mpăratul
Şi m-a legat de mâini soldatul,
Iar eu plângeam: de ce m-au prins,
Să-şi prindă vinovatul!”.
Aşa i-a zis. Şi-l asculta
Maria cu dureri ascunse,
Dar ea tăcu şi nu răspunse,
Ci-n suflet, în adânc ofta
De-o jale ce-o pătrunse.
Eu cred că presimţea de-atunci
Că jocul lor o să mai vie:
Hristos când fiul o să fie
Va fi bătut şi pus la munci
Şi dus la-mpărăţie.
Şi-aceşti copii, când vor fi mari,
La Hanna lor au să-l pârască,
Iar El va sta să-l răstignească
De bunăvoie-ntre tâlhari,
Ca scrisul să-mplinească.
(Coşbuc, George, Opere complete, Cartea Românească 1905)