ion drăguşanul: Povestea aşezărilor moldovene M

Practicarea de meşteşuguri preistorice reprezintă, în lumea satului moldovenesc, un adevărat calendar străvechi, cu reguli stricte şi bine definite: săteanul ascuţind fierul de plug atunci „când crugul / Anului vremea-şi încheie” şi începând aratul „când se deşteaptă Pleiadele, fiicele marelui Atlas” (la începutul lunii mai), în urma lui, „să arunce sămânţa”[1] „argatul de ani patruzeci, căci e încă / Plin de vigoare”. Săteanul îşi face singur „uneltele toate”,  luând lemnul din „neatinsa pădure… / Când se opreşte în ramuri seva şi frunzele pică”. Săteanul îşi face „piua… de trei coţi, de trei picioare… maiul, / Osia şapte picioare”, „obezi de trei palme”, iar din „lemn îndoit cât de mult, cormană de cer” din lemn de „munte, / Căci e mai trainică la plug şi boilor mai cu priinţă”. Sătenul avea două pluguri, „căci, de se strică unul, la celălalt pune-vei boii”. „Oiştile cele mai bune din ulm se cioplesc… cormanul din gorun, grindeiul din stejar”. În „vreme de iarnă… / Omul cu minte isteaţă îşi spune un car că-şi va face, / Numai zăludul îşi uită că-i trebuie o sută de lemne / Car să-ntocmească şi-acasă, cu grijă, din timp să le strângă”.  Săteanul nu pierde timpul „la sălaşul de faur în ceasul de iarnă, / Nici lângă sobă, la cislă, când frigul împiedică-n muncă / Omul, căci cel care-i vrednic de mare folos e în casă / Şi ale iernii oprelişti nu-1 fac al foametei pradă”, ci, în luna lui Faur, cu zile urâte, geroase, / Ce pentru boi e pieire”, îşi pune „o bundă de lână peste tunica cea lungă”, opinci croite din „pielea de bou, cu putere izbit între coarne”, căciula şi îşi vede de muncile sale,  ajungând, astfel „la a anului capăt, / Când fi-vor iar deopotrivă ziua cu noaptea şi iarăşi, / Mamă a toate, pământul va da feluritele-i roade”[2].

[1] Hesiod, Munci şi zile, p. 70

[2] Hesiod, Munci şi zile, p. 71-75