vremea cu oameni | Dragusanul.ro

Începuturile spiritualităţii româneşti (I)

 

 

Întotdeauna am avut presentimentul că spiritualitatea românească înseamnă mult mai mult decât o simplă consecinţă a determinanţilor istorici şi că „datul iniţial”, cum numea René Guenon „Datina”, în absenţa unui astfel de termen în limbile europene, înseamnă, de fapt începuturile spirituale ale omenirii, „matricea stilistică”, deci primul fapt cognitiv al minţii omeneşti, în definiţia lui Lucian Blaga, prin care făpturile omeneşti îşi asumau aderenţa la unul sau altele dintre „scenariile mitice iniţiale”, iar aderenţa aceasta, observa Mircea Eliade, „spune mai multe despre natura intimă a unui popor decât o întreagă înşiruire de fapte istorice”. Pentru că există, în „mentalitatea magică”[1] a poporului, păstrată aproape integral, deși mimetic, în Datină și, mai ales, în colinde și în orații de nuntă, pe structura intuitivă a gândirii străvechi formulate, nu doar ceremonii ale rotirii Soarelui prin solstiții și a Lunii prin lunistiții[2], cum inspirat formula Simeon Mangiuca[3], în reperele similitudinii și identității dintre „epoca Cerbului”[4] şi Timp, două dimensiuni imaginative distincte, „virtuţi analoage”[5], dar cu paliere iniţiatice diferire, în peşteră şi pe munte, funcţie de modalitatea „apropierii de sacru”, deci prin ceea ce acelaşi Mircea Eliade numea „consacrare”[6]. Pentru că iniţierea în peşteră reprezintă  manifestări primare ale unei „gândiri de structură magică, care-și are originile în însăși închipuirea sufletului”[7] componenţilor civilizaţiei pre-totemice, pentru care „limbajul s-a născut din imitarea sonoră și mimică a formei obiectelor, din schițele acestea acustice și motorii, din simbolurile acestea vocale primitive”, iar „înclinația primitivă a omului de a reda pictural, prin cuvinte, caracteristicile sonore ale obiectelor se reflectă parțial în onomatopee”[8], pe când cele de pe munte definesc „lumescul care ascende spre divinitate[9], ţin de epocile timpurii deja religioase, în care simbolurile totemice capătă nu doar o „semnificația nouă religioasă” ci se şi „transformă în înseși imaginile diferitelor zeități”[10].

 

Dar, ca să ajungi spre lecturile necesare, care să deschidă perspective, ai nevoie de evadări din convenitul şi nicidecum precizatul istoric, ai nevoie să păşeşti nu pe urmele banalităţii faptice, ci pe arcanele (arcana = taină) unei continuităţi inefabile, care a făcut ca doar limba română să păstreze în totul, chiar dacă în formule alterate de regula dezarmantă a lui „aşa am apucat”, ritualurile şi ceremoniile începuturilor. Credeţi că în mod întâmplător  cântecele concepute „în limba zeilor”[11], limba monosilabică a religiei iniţiale, au supravieţuit doar în limba română, nu şi în celelalte limbi europene? Din punctul meu de vedere, iar punctele de vedere devin adevărate crime în vremurile prostiei intolerante, cântecele alcătuite în limba primordială aveau să supravieţuiască doar în limbile care se continuă în anumite limbi moderne. Altminteri, ciobanul din Carpaţi, care, în timpul iernii petrecute în sat, asculta „Psalmii” în biserică, nu ar mai fi cântat, prin munţi, colindele şi doinele ancestrale, pe care toate celelalte neamuri le pierduseră, ci psalmi şi cântece din vremea vremuirii lui. Numai că bietul cioban rămâne cu datul iniţial şi cu formulele sacre monosilabice, de tipul „leru-i ler”, „na, dai-na, dai-na”, chiar dacă i se spune, la biserică, în timpul iernii că „Dai Na” s-a transformat în „Sfânta Vineri”, iar mai târziu, după înzestrarea cu moaşte, în „Sfânta Parascheva”, care tot asta înseamnă, Venus (Venera), Zeiţa Dragostei. Hasdeu, de pildă, înţelesese că „Dai Na” (Doina) înseamnă religia primordială a omenirii, dar în vremurile noastre nici măcar scrierile lui Hasdeu nu mai au preţuire, fiind strivite sub suficienţă şi prostie. Şi mai are Hasdeu o observaţie interesantă, referitoarea la dansul „Arcana” (= Taina), jucat, pe la 1880 de „ţuţuienii” din trecătorile Carpaţilor şi, în special, de cei din văile Vrancei, dans pe care, cu numiri diferite, aveam să-l găsesc răspândit, pe la 1850, nu doar în Bucovina, ci şi în Oltenia, în Muntenia şi în Dobrogrea, cu o precizare importantă în culegerea lui Alecsandru Berdescu (Caietul 6, melodia 4), aceea de „danţ popular eroic”, precizare care sugerează încadrarea acestui „brâu cosmic” în ceea ce J. A. Vaillant încadra, în Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris, în 1857, în teoria arcana a tainei primordiale – mistere, scriind că „inteligența inzilor, ridicându-se până la Arcul cerului, care este reședința arcanelor sau a arcelor inelului zodiacal, de când arcanele au devenit mistere, au dat-o ca principiu, iar romii au compus arcanele lor, adică au imaginat muzical o corabie[12] (deci o arcă, precum cea a lui Noe – n. n.), un argo; și acest argo, ca fiecare arc dintr-un cerc, este un arc ceresc care împreună cerul cu pământul, un arc zodiacal care favorizează navigarea prin ceruri, un fel de pod, de punte pentru a păşi constant de pe pământ pe cer, biruind relele timpului, din noapte, în zi; prin muzica imaginată ei au urcat fără încetare în această corabie[13], pentru a naviga continuu dintr-o parte în cealaltă a mării eternității, de la zi, la noapte; și astfel, trecând, în fiecare noapte și în fiecare zi, deasupra capului lor, acest arc ceresc, acest arc zodiacal, eliberându-i, transpunându-i, trădându-i, noapte de noapte, zi de zi, arc-anes sau al revoluții diurne și arcuri anuale, care fac misterele cerului, au făcut harghah sau tradiție; și cum lumea este boltită, cupola cerească circulară, cortul al cărui arc este cupola și întregul, şi pentru ei, romii, cortul însemna este carena și întreaga corabie, pe care au fost îmbarcate științele pământului”[14].

 

 

Din perspectiva desluşirii tainei (= arcana), m-a interesat mult Bucovina, datorită munţilor ei, care păstrau, în sânul micilor comunităţi săteşti, memoria ancestrală a civilizaţiei umane. Iar incursiunile prin istoria mărturisită a Bucovinei însemnau tentative de identificare a unor repere ale vremelniciei, fără să-mi pese dacă, în ciuda enumerării de argumente, numele acestei străvechi provincii româneşti din Moldova (= Valea Luminoasă, în celtică, deci una dintre legendarele „lunci ale Soarelui”) poate fi considerat ca atestat în 1392 sau nu, pentru că anul 1932 înseamnă un reper difuz al istoriei şi nicidecum al spiritualităţii.

 

E prea mult de aflat şi de sintetizat, cu argumente solide, despre continuitatea neamului nostru românesc în cadrul aceleiaşi matrice stilistice, iar refacerea vasului din cioburi mărunţite – unele definitiv pierdute, se face anevoie; dacă nu i-aş fi avut pe „Zicălaşii” Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Narcis Rotaru, Adrian Pulpă şi Ionuţ Chitic, multe cioburi ale vasului cu apă vie ar fi scăpat vederii, cel mai important fiind cel al caracterului instrumental al melodiilor Datinii, ca „zicale”[15] cosmice. Oare nu cumva căluşarii, vorniceii, arcanaua sau arcanul şi corăbiasca înseamnă ritualuri apropiate ale diferitelor faze ale nuntirii cosmice, din moment ce Berdescu numeşte „arcanaua” oltenească „danţ popular războinic”, căluşarii (Ca Lu’ş Ar = Naşterea Limbajului Credinţei) însemnând, în fond, adepţii primului şaman[16] care a stabilit ritualurile de pe munte? Oare nu cumva horele individualizate mai târziu şi atribuite aiurea unor „zone etnografice” sau alteia sunt reperele străvechi ale spiritualităţii omeneşti, pe care numai noi, românii, le mai moştenim? Sunt convins că încă se mai pot afla multe, că în muzica primei jumătăţi a secolului al XIX-lea încă mai există mărturii convingătoare, încă necercetate de cineva, dar cum să îndrăzneşti să cauţi pe acolo când toţi semidocţii aruncă nervoşi cu pietre chiar şi în „Zicălaşi”, iar prin mine, în obtuza lor neştiinţă?

 

În cărţile cu tematică istorică pe care le-am scris, toate nescrise până atunci şi după aceea, am încercat, cu libertatea scriitoricească, să propun ipoteze şi să popularizez mărturii neştiute referitoare la istoria noastră. Şi, în vreme ce profesorul Mihai Iacobescu lucrează, pentru Academia Română, o altfel de istorie a Bucovinei, folosindu-se de o puzderie de informaţii dintre cele scoase de mine la lumină, Suceava incapabilă mă supune unui adevărat linşaj mediatic, fără a pune în contrapondere cărţi, ci insulte şi dezgustătoare calomnii. Practic, se încearcă, printre altele, distrugerea, înainte de a fi publicate, a cărţilor mele, lucrate în anul 2020, „Cartea Datinii”, 2 volume, „Bucovina, în mărturii necunoscute”, 4 volume, „Povestea aşezărilor bucovinene”, 6 volume, „Povestea aşezărilor sucevene”, 2 volume, şi Mircea Streinul, „Călătoria omului”. Numai că există întotdeauna o soluţie. La nevoie, voi transforma aceste cărţi, fără tehnoredactare, în pdf şi le voi posta în cea mai mare bibliotecă electronică din lume, archive.org. Ca să înfrunte timpul.

Nici o carte nu înseamnă o vinovăţie, ci o etapă mai mult sau mai puţin inspirată în tentativele de cunoaştere, pe care le întreprind cei care şi gândesc. S-au mai ars cărţi în pieţele publice, aşa că mă onorează eforturile unora de a mă arde pe rugul cărţilor mele.

 

 

[1] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 65

[2] „Calendae latin nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”.

[3] Mangiuca, Simeon, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881

[4] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 71

[5] Densuşianu, Ovid, Vieaţa păstorească în Poesia noastră populară, II, Bucureşti, 1923, p. 15

[6] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[7] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 53

[8] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 109, 110

[9] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[10] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 85

[11] „Homer aminteşte, la diferite ocaziuni, limba zeilor, care era limbă antică religioasă (pelasgă)”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 136, nota 1.

[12] Deci şi dansurile corăgheşti sunt arcane, şi anume arcanele naşterii şi ale renaşterii, prin nuntire cosmică – n. n.

[13] Numită „Corabia Varra” , cea care avea să supravieţuiască marelui diluviu, oprindu-se în ţinutul şi în timpul căldurii solare, numit, de asemenea, „Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17; „Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898)

[14] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 34, 35

[15] În dicționarul întocmit de Simonescu, se află următoarea explicație: „zicătură – un fragment dintr-o operă muzicală, cântec; astăzi (1939 – n. n.) se întrebuințează „zi-mi un cântec”; de la dico, ere + sufixul ura, și el de origine latină. Pascu, Sufixele, 3” – cf. Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial / Condica lui Gheorgachi, 1872, București 1939, p. 203; zicală înseamnă „air joué sur quel instrument (melodie cântată pe oricare instrument)” – cea vocală numindu-se cântec, iar zicălaş, „musicien ambulant, ménétrier  (muzician ambulant, lăutar)” – cf. Damé, Frédéric, Nouveau dictionaire Roumain-Francais, Troisième volume M-R, Bucarest 1894, p. 245

[16] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

 


Martiri ai spiritualităţii româneşti (I)

 

 

 

Constantin Sofroni şi poetul Constantin Hrehor au fost doi dintre martorii creşterii copiilor mei, pentru că obişnuiau să mă viziteze. Sofroni aducea, din când în când, câte un maldăr de caiete sau de dactilograme, pe care mi le lăsa pe masă, dacă la ora la care mă căuta îmi refăceam forţele printr-un somn scurt, dar temeinic. Îi plăceau dulciurile şi copiii îl răsfăţau cu ceea ce aveau, apoi plecau împreună prin cartier pentru a cumpăra altele. Odată, mi-a adus un dosar gros, cu memoriile Eroului Umanităţii Ioan D. Popescu, pe care le-am citit cu atenţie, apoi le-am curăţat de chestiunile care ţineau de împăcarea cu lumea, de destinul lui de om îngenuncheat în cele din urmă. Trecuse cu vitejie prin jariştea istoriei, salvase populaţia pe care sovieticii vroiau să o deporteze în Siberia şi avusese dese confruntări cu Vladimir Macoviciuc, luptătorul din munţi care se împotrivea eficient ocupaţiei sovietice şi care, ca să nu le dea pretext ruşilor pentru ocuparea sudului Bucovinei, a preferat să se lase ucis, la Vicovu de Jos, după un chef de pomină. Cunoşteam încă un personaj al acelor vremi tulburi, pe câmpulungeanul Ilie Ilisei, aşa că am mers să-l văd şi, după câteva ore de rememorări ale vremilor, deja puteam trece la scrierea cărţii „Dosarele suferinţei: Ioan D. Popescu / Ilie Ilisei”, o mărturie cutremurătoare despre vremurile tragicei îngenuncheri a românilor.

 

Rămăsesem fidel datoriei de a vindeca, atât cât se mai putea, rănile nedrepte ale martirilor spiritualităţii româneşti din Bucovina, extinzând conceptul şi luând în discuţie, pentru prima dată, arderea cărţilor Bucovinei, în vara anului 1952, în curtea interioară a închisorii din Suceava. Subiectul era total necunoscut la Suceava, iar eu auzisem despre acest sacrilegiu, de la Ilie Ilisei, întâmplarea fiindu-mi confirmată şi de ceilalţi foşti deţinuţi politici.

 

 

 

Concepusem manifestarea drept recuperare de memorie pierdută, drept renaştere a cărţilor din propria lor cenuşă, şi eram convins, poate că şi datorită unui poem de George Coşbuc, în care spunea că între eroi şi mumele lor sunt munţi şi văi, şi apa cea mare, că am obligaţii egale şi face de gestul dumnezeiesc al celor doi martiri din Suceava, care au preferat să-şi sape singuri mormintele, lângă Săcele, numai să nu tragă în fraţii lor, românii, dar şi faţă de victimele opresiunii comuniste, precum Vasile Pînzariu, George Ungureanu, Dumitru Oniga, Eugen Dimitriu şi Radu Bercea. Prin urmare, împreună cu Constantin-Emil Ursu şi Tiberiu Cosovan, am mers după ţărâna martirilor, pe care am pus-o în două răcliţe şi am îngropat-o sub o stâncă, dăruită de „Civica”, lângă biserica din Vama din Muzeul satului bucovinean, în absenţa presei şi cu o slujbă religioasă ţinută de un inimos preot sucevean. Manifestarea a ţinut, în aparenţă, doar câteva zile, deşi toate acţiunile culturale din timpul verii, pe care le organizam eu, inclusiv „Bucovina Rock Castle”, însemnau expresii ale asumării aceleiaşi datorii faţă de memorie.

 

 

„Caseta cu ţărâna marti­rilor bucovineni Dumitru Catană şi Zamfir Nicoară, ţărână adusă de sub troiţa din cimitirul ortodox din Satulung – Săcele, va fi îngropată astăzi, miercuri 29 iulie 2009, la ora 10:00, în mormântul sim­bolic din Muzeul Satului Bucovinean de pe platoul Cetăţii de Scaun a Sucevei.

 

 

După 93 de ani de când cei doi învăţători bucovineni, înrolaţi sub pajura Habsburgilor, au primit în piept gloanţele plutonului de execuţie pentru că n-au vrut să tragă în fraţii lor de sânge, ţărâna lor se-ntâlneşte cu pământul – mamă al zămislirii, în culcuşul primi­tor al mormântului simbolic al eroismului bucovinean. Momentul constituie actul declanşator al mani­festărilor circumscrise proiectului „Comemorarea arderii cărţilor Bucovinei”, proiect iniţiat de scriitorul Ion Drăguşanul, care se derulează începând de astăzi şi până pe data de 31 iulie a. c. în câteva localităţi ale judeţului / Tiberiu COSOVAN, Monitorul de Suceava, 29 iulie 2009”.

 

 

Pe fiecare martir al spiritualităţii bucovinene l-am sărbătorit în oraşul lui natal, aşa cum am făcut, de pildă, în 2012, când am trăit centenarul lui George Ungureanu, la Câmpulung, publicând şi cartea „Păţania lui Somnorilă”, o alegorie a comunismului, compusă în „camera morţii”, în care îşi aşteptau sfârşitul şi câteva somităţi ale culturii române. Începusem, tot cu sprijinul lui Andi, să introducem şi muzica în manifestările pe care le organizam, lansările de carte câştigând în emotivitate datorită unor cantautori precum Mihaela Popescu, Vasile Purice, Cornel Angelescu, Lucian Curelariu sau Alexandru Teişanu.

 

 

„Sub genericul „Centenarul omului cu 5 condamnări la moarte”, Consiliul Judeţean (CJ) Suceava, Centrul Cultural „Bucovina”, Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Muzeul Bucovinei, Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”, Monitorul de Suceava şi Grupul Editorial „Muşatinii” au organizat miercuri, în Sala de Arte „Elena Greculesi” a bibliotecii pu­blice sucevene, o manifestare de celebrare a scriitorului bucovinean George Ungureanu, prin lansarea unui volum tipărit cu prilejul aniversării vârstei centenare.

 

Evenimentul, care, aşa cum a spus vicepreşedintele CJ Suceava Vasile Ilie, a con­stituit „o prefaţă a marii manifestări aniversare”, pro­gramată să aibă loc în ziua următoare la Câmpulung Moldovenesc, a constituit un omagiu adus (în lipsa sărbă­toritului, care şi-a cruţat energia pentru întâlnirea cu cititorii de la Casa de Cultură din localitatea de domiciliu) unui scriitor care a biruit timpul, supravieţuind anilor grei de temniţă în care s-au convertit nu mai puţin de cinci condamnări la moarte.

 

George Ungureanu (care s-a născut în anul în care s-a scufundat Titanicul), „ctitor de memorie, de cărţi, de bi­serici şi troiţe”, cum scrie Ion Drăguşanul în cuvântul introductiv al cărţii intitulate „Păţania lui Somnorilă” („un poem în zece cânturi compus în celula condamnaţilor la moarte, o adevărată istorie ieroglifică a românilor sub bolşevism, ilustrată de alt martir al spiritualităţii româneşti din Bucovina, Radu Bercea”), a ajuns la această vârstă ca „înzestrat mărturisitor al încrâncenării vremurilor”.

 

 

Manifestarea de la Suceava, care a debutat cu un „Cântec pentru George Ungureanu”, interpretat de Vasile Purice (Semnal M) şi Andi Drăguşanul (Toy Machines), care au asigurat secvenţa muzicală a eveni­mentului, piesă care-i are ca autori pe Drăguşanul senior & junior, le-a oferit organiza­torilor prilejul să cinstească şi memoria altor martiri bucovineni (Ion Grămadă, Dumitru Catană şi Zamfir Nicoară, Ion Nistor, Traian Brăileanu…), pentru că, aşa cum a spus Ion Drăguşanul, „e firesc să-i pomenim pe martiri în Săptămâna Mare”. Martiri dintre care câţiva sunt încă trăitori printre noi, dovadă vie, cum a sublimat graficianul Mihai Pânzaru PIM, că „au ştiut să treacă prin vremuri grele fără să-şi piardă echilibrul”. Echilibru pe care şi l-au păstrat prin credinţă pentru că – spune George Ungureanu – „omului i se dă, la naştere, un înger păzitor; dacă nu se desparte de el va fi purtat pe calea liniştii, a binelui”. „Eu – măr­turiseşte în continuare ve­nerabilul scriitor – îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a avut în grija Sa şi, în momentele cruciale, m-a apărat de pericole, dăruindu-mi sănătate şi ani mulţi de viaţă”.

 

Despre cartea lansată miercuri la Suceava, Ion Drăguşanul (unul dintre redactorii de carte – celălalt fiind prof. Horaţiu Stamatin – care s-a îngrijit de publicarea volumului) spune că „a fost concepută cu mulţi ani în urmă în gând”, fiind „zămislită în temniţa con­damnaţilor la moarte”. „Pentru îngândurările fertile şi necesare de după – scrie Ion Drăguşanul în finalul textului introductiv, intitulat „O carte pentru copii sau o istorie ieroglifică”, deschideţi fereastra şi doar priviţi în contemporanei­tatea generaţiilor care sun­tem”. O carte care ascunde într-un poem ce pare a fi de­dicat copiilor, cum a remarcat poetul Mihai Sultana Vicol, „o enigmă, o parabolă şi un ade­văr de nezdruncinat”. O manifestare care s-a încheiat cu urări de „La mulţi ani” pentru scriitorul oma­giat, urări ce-i vor fi transmise în direct la aniversarea de la Câmpulung Moldovenesc / Tiberiu COSOVAN, Monitorul de Suceava de vineri, 13 aprilie 2012”.

 

 

Până a doua zi, pentru că Suceava este pururi plină de detractori, „Păţania lui Somnorilă” devenise „o carte legionară pentru copiii”, condamnată de toate televiziunile naţionale, prin iresponsabile dezbateri în necunoştinţă de cauză. Noi am dus până la capăt ceea ce aveam de făcut, apoi, de la… Institutul Inimii din Cluj Napoca, pentru că acuzele au curs vreo două săptămâni, am trimis replici în toate direcţiile, dar numai „Jurnalul Naţional” a publicat un astfel de demers lămuritor, retrăgându-se din campania iresponsabilă de culpabilizare a României.

 

În toţi anii aceştia, pentru că nu mai simţeam nevoia să scriu poezie, am căutat o motivaţie în plus, o piedică pe care să o am de înfruntat, hotărând să scriu „Elegiile” în formă de acrostihuri, dedicând poeziile, care, ca temă şi trăire nu aveau nici o legătură cu personajele cărora erau dedicate, celor care îşi manifestaseră solidaritatea cu carte bucovineană, prin abonamente. Poemele erau frumoase şi circumscrise rolului mesianic al poetului în istoria civilizaţiei umane, pe fundalul martiric al „orbirii” obşteşti, care complicita inconştientă la sacrilegiu. Cartea aceea ar merita citată în întregime, dar un poem, închinat domnului Alexandru Balău, fost primar în Gura Humorului, mi-a rămas în memorie drept exponenţial:

 

 

Am văzut cum au murit poeţii,

le-am şi bandajat atunci arsura,

erau toţi frumos suiţi pe cruce

xenomani în lupta cu natura;

adevărul lor se şubrezise

numai pentru orbii furioşi,

dar cu cât se înmulţiră orbii

răstigniţii-au fost mai numeroşi;

ultimului doar i se lăsase

 

 

Baterea în cuie zi de zi

astfel încât orbii să se simtă

liniştiţi că au ce răstigni:

ard deci nevăzute cruci pe sus,

ultimul poet este Iisus.

 

 

Odată ademenit în tainiţele de cămară cu fructe ale poeziei, nu am mai rezistat tentaţiei şi am scris „Cămăşile de după”, apoi „Cântecele”, carte pe care am vrut să o lansez în prezenţa cântecelor lui Andi; iar Andi, luându-şi rolul în serios, a compus „Flawless”, pe care a cântat-o, cu ocazia acelei lansări de la Bizz-Caffé, în premieră absolută – nici măcar eu încă nu auzisem piesa aceea de o copleşitoare frumuseţe, iar Andrei „Buzu” Parascan şi Alexandru „Teiu” Teişanu, prezenţi la eveniment, au decis pe loc trecerea urgentă a piesei în repertoriul trupei „Toy Machines”. Dar întâmplarea tată-fiu, unică – după cum susţinea poetul Roman Istrati, s-a petrecut cu prilejul lansării cărţii „Cântecele despovărării”, de Andi Drăguşanul şi Ion Drăguşanul, finanţată, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, de Centrul Cultural „Bucovina”, în semn de recunoştinţă a muncii mele de peste ani. Întâmplarea a fost frumos povestită şi subliniată şi de Crai nou, şi de Monitorul de Suceava:

 

 

„Prima ediţie din acest an a „Sărbătorilor memoriei”, des­făşurată miercuri, 7 ianuarie (de sărbătoarea Sf. Ioan Bote­zătorul), a propus sucevenilor interesaţi de carte şi de Buco­vina o întâlnire cu trei volume şi o revistă. Au participat la această întâlnire, în număr ma­re, persoane din mediul cul­tural sucevean, al administra­ţiei, politicii (chiar dacă aşe­zate la mese diferite), educaţiei, nu în cele din urmă din mediul de afaceri; care, toate, au primit (din partea autorilor şi a editorilor) cărţile şi revista („Revista Bucovinei” nr. 11/ 2014, buletin informativ al Centrului Cultural „Bucovina”) ce au constituit subiectul principal al evenimentului.

 

Sub semnătura scriitorului şi publicistului Ion Drăguşanul, „Bucovina în mărturiile veacurilor”, de peste 300 de pagini, îl are ca întâi capitol pe cel intitulat „Prima atestare a Bucovinei”, alcătuit prin valorificarea unor informaţii din volume ale seriei „Călători români despre ţările române”, editată de Academia Română, informaţii ce se constituie a fi, în opinia autorului, „probe şi argumente” potrivit cărora „adevărata prima atestare documentară a Bucovinei, ca nume al unei regiuni istorice moldoveneşti, s-a făcut în data de 30 martie 1392”. Perspec­tivă din care Ion Drăguşanul consideră că este cazul ca, din acest an, la 30 martie, la Suceava să fie marcată anume („să fie un semnal”) prima atestare a Bucovinei. În acest context, autorul a insistat încă o dată asupra ideii de „a se recupera tot ce poate fi recuperat…, de a scoate din patri­moniu tot ce poate fi scos”, aşa încât „să ştim cât mai mul­te, ca să ne merităm locul”.

 

În acelaşi sens, Ion Drăguşanul a alcătuit „Istoria muzical-dramatică a Sucevei” (peste 360 de pagini), purtând semnăturile I. G. Sbiera, Rudolf Gassauer, Leon Cavaler de Goian şi Victor Morariu. De altfel, ambele volume, apărute la Suceava în 2014, sunt incluse în colecţia „Memorie bucovineană”, editate fiind de Consiliul Judeţean Suceava, Centrul Cultural „Bucovina”, Secţia pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradi­ţionale Suceava şi de Editura „Muşatinii”.

 

La fel ca cea de-a treia carte lansată miercuri „Cântecele despovărării”, purtând semnăturile Andi Drăguşanul şi Ion Drăguşanul, având pe co­pertă (realizată de Victor T. Rusu, care pentru viitorul apropiat ne propune o intere­santă expoziţie de fotografie în alb-negru), aproape alăturate, chipurile tatălui tânăr (în plan îndepărtat) şi al tânărului fiu (în plan apropiat), iar în interior versuri ale fiului şi acrostihuri ale tatălui. Poezii în acrostih despre care Ion Drăguşanul avea să explice că au început să (i) se işte cu un an în urmă, într-un spital din Cluj-Napoca, ele înlănţuindu-se treptat prin gândul auto­rului spre persoane semnifica­tive din viaţa, activitatea şi din preajma sa. Unele au şi fost prezente la eveniment, cum avea să aprecieze amfitrionul, aproape toţi participanţii au fost sau sunt, într-un fel sau altul, în relaţii cu el, cu scrie­rile sale…

 

 

Dintru începutul manifes­tării de la cafeneaua „Padrino Lounge”, Ion Drăguşanul a precizat că, deşi programată în ziua de Sf. Ioan şi anticipând aniversarea din această lună („şase milenii de existen­ţă”…), aceasta „nu este săr­bătoarea sa”, el încercând să îndrepte toată atenţia dinspre protagonişti spre conţinut. Dar seara de miercuri, chiar şi fără intenţia lor, a devenit totuşi, într-o atmosferă dis­tinsă şi destinsă, într-un anu­me fel, şi o reuniune publică de familie, inclusiv pe subiec­te devenite publice nu de ieri de azi, de istorie, cultură, poe­zie, chiar şi de… administraţie cultural-publică. La care a participat, cu discreţie, şi dna Viorica Drăguşanul, mereu cu ochii spre soţ şi spre fiu. Cât despre Andi Drăguşanul, care, împreună cu chitara sa, a deschis şi închis eveni­mentul, el a susţinut de fapt, pe parcursul lui, un consistent recital (în bună parte cu aspect rock) de cantautor, urmărit inclusiv de o parte dintre colegii săi din trupa „Toy Machines”.

 

La invitaţia artistului plastic Minai Pânzaru-PIM, intrat în rol de moderator, au vorbit pe rând despre prota­goniştii evenimentului, de­spre cărţi, despre semne şi semnificaţii culturale, Ilie Niţă, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Suceava, Viorel Varvaroi, managerul Centrului Cultural „Buco­vina”, Emil-Constantin Ursu, managerul Muzeului Bucovinei, deputatul Ioan Bălan, av. Mihaela Popescu – „Zurgălăul” (după cum a fost prezentată, ca mesager al mu­zicii folk), publicistul Romeo Istrate, Carmen Antoaneta Marcean (drept… „vox populi”), a (şi) cântat Gabriela Teişanu (de Andi fiind prezentată inclusiv în calitate de autoare a… basistului de la „Toy Machines”), umoristul Constantin Horbovanu, scriitorul Constantin Hrehor (care a tâlcuit ziua de 7 ianua­rie 2015 ca fiind, în calendarul cultural al Bucovinei, cea a lui „Ion, botezătorul de cărţi”) / L. D. CLEMENT, Crai nou, 9 ianuarie 2015”.

 

 

„Consiliul Judeţean (CJ) Suceava, Cen­trul Cultural Bucovi­na (CCB), Muzeul Bucovinei, Grup Muşatinii, www.dragusanul.ro şi Monitorul de Su­ceava au organizat miercuri, în ziua de prăznuire a Sobo­rului Sf. Ioan Botezătorul, în „spaţiul cultural adjudecat” al Cafenelei Padrino Lounge din incinta Casei de Cultură Suceava, o nouă ediţie a manifestării cu genericul „Săr­bătorile Memoriei”.

 

Prima acţiune din anul cultural 2015 coordonată de Centrul Cultural „Bucovina”. Manifestarea, „prima ac­ţiune din anul cultural 2015” coordonată de CCB, aşa cum a spus managerul instituţiei, Viorel Varvaroi, a continuat recuperarea de memorie bucovineană prin lansarea căr­ţilor „Bucovina în mărturiile veacurilor” şi „Istoria muzical-dramatică a Sucevei”, pre­cum şi a „Revistei Bucovinei” (Nr. 11), oferind totodată un prilej de „despovărare” prin poezie şi muzică, în prag de vârstă sexagenară, pentru scriitorul Ion Drăguşanul.

 

„Despovărare” prin ultima carte de poezie pe care a scris-o, o carte pe care a conceput-o şi a semnat-o împreună cu fiul său, Andi Drăguşanul, căruia i-a transmis astfel ştafeta, împovărându-l ca autor, dar şi ca urmaş continuator al zbateri­lor sale.

 

 

O întâlnire între prieteni. Şi dacă prin volumul „Bu­covina în mărturiile veacuri­lor” Ion Drăguşanul face do­vada că „prima atestare a Bu­covinei, ca nume al unei re­giuni istorice moldoveneşti, s-a făcut în data de 30 martie 1392”, iar în „Istoria muzical-dramatică a Sucevei” (care cuprinde texte semnate de I. G. Sbiera, Rudolf Gassauer, Leon cav. de Goian şi Victor Morariu) reliefează tradiţia de excepţie în domeniu din această urbe, în „Cântecele despovărării”, alături de poe­mele lui Andi (care constitu­ie suportul textual al cânte­celor sale), realizează în acros­tihuri portretele interioare ale numeroşilor săi prieteni.

 

Evenimentul, care a reunit reprezentanţi ai instituţiilor administrative şi culturale, oameni politici şi de afaceri, a fost o întâlnire între prieteni moderată de graficianul Mihai Pânzaru PIM.

 

„Un spaţiu cultural de care trebuie să ne bucurăm”. „Despovărările” verbale ale lui Ion Drăguşanul, care au al­ternat cu cele muzicale ale lui Andi (care acompaniindu-se la chitară a evoluat tri­lingv în română, engleză şi franceză), au avut ca fundal lucrările de grafică ale lui Mi­nai Pânzaru PIM realizate ca ilustraţii pentru carte.

 

Nu au lipsit nici intervenţiile invitaţilor, care au salutat eve­nimentul desfăşurat „într-un spaţiu cultural de care trebu­ie să ne bucurăm” (vicepre­şedintele CJ Suceava Ilie Niţă), eveniment în care „tre­buie să se audă cuvântul oa­menilor de cultură şi nu cel al politicienilor” (deputatul Ioan Balan), şi l-au felicitat pe Ion Drăguşanul, urându-i „La mulţi ani!” (consultantul ar­tistic Gabriela Teişanu a in­terpretat şi o piesă muzicală „La mulţi ani, Ioane!”).

 

„Mesajul întregii manifestări este să ne despovărăm”. Prof. Roman Istrati, care a început cu o epigramă umo­ristică de Constantin Tiron, a trecut apoi într-un registru se­rios, remarcând faptul că „tre­buie să fie o mare bucurie să scrii o carte împreună cu fiul tău”, accentuând că „mesajul întregii manifestări este să ne despovărăm”.

 

„Cu zece ani în urmă – a spus directorul Muzeului Bu­covinei, Constantin-Emil Ursu – Ion Drăguşanul lansa cartea „Cămăşile de după”, astăzi lansează „Cântecele despo­vărării” şi cred că cel târziu după alţi zece ani va lansa un volum nou”. „De ce nu ne-am bucura – a spus tot Constantin-Emil Ursu – de contemporanii pe care-i avem? Eu mă bucur să fiu contemporan cu Ion Dră­guşanul!”.

 

Inegalabilul Roman Istrati

 

 

„Sărbătoarea de astăzi ar putea fi numită, în calendarul cultural al Bucovinei, Ioan botezătorul de cărţi”. Cantautoarea şi interpreta de muzică folk Mihaela Popescu, care a mărturisit că prezenţa ei „se bazează pe emoţia unei legături artistice de decenii cu Ion Drăguşa­nul”, a reliefat rolul acestuia în încurajarea şi susţinerea ti­nerelor talente şi a subliniat rolul de iniţiator al Festivalu­lui de muzică folk „La Sucea­va în cetate”.

 

La rândul său, scriitorul Constantin Hrehor, pe care îl leagă de Ion Drăguşanul „o amiciţie de patruzeci de ani”, a spus că deşi acesta „este ta­xat ca un personaj contro­versat”, este „o fiinţă fragilă, care iubeşte din răsputeri Bu­covina, un poet profund şi un jurnalist de mare calibru”.

 

„Ion Drăguşanul – a conti­nuat el – nu este un demolator de mituri, dar este un demolator de proverbe, iar sărbă­toarea de astăzi ar putea fi nu­mită, în calendarul cultural al Bucovinei, Ioan botezătorul de cărţi”.

 

„La răsăritu-i falnic nu-i încă-al meu apus”. Cât despre despovărarea lui Ion Drăguşanul şi împo­vărarea lui Andi Drăguşanul prin această transmitere de ştafetă, poeta Carmen Marcean a citat versurile lui Vasile Alecsandri „E unul care cân­tă mai dulce decât mine / Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine / Apuce înainte s-ajungă cât de sus / La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus”, propunând următoarea parafrazare a ultimului vers: „La răsăritu-i falnic nu-i încă-al meu apus”.

 

Manifestarea, la care toţi participanţii au primit în dar cărţile lansate şi „Revista Bucovinei”, s-a încheiat cu „des­povărarea” autorilor prin acordarea de autografe. / Tiberiu COSOVAN, Monitorul de Suceava, 9 ianuarie 2015”.

 

 

În toţi acei ani, noi aveam o datorie autoasumată de împlinit faţă de tineretul Sucevei, aceea de a-i oferi nu doar un festival cu muzica generaţiilor lui, ci şi posibilitatea de a trăi „Bucovina Rock Castle” drept proprie realizare, pentru că nucleul entuziast al festivalului îl reprezentau liceenii suceveni şi, în primul rând, cei de la „Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare”. Începeam, practic, pe un pământ înţelenit şi nesigur, pe care şanţul de apărare al Cetăţii îl simboliza pe deplin, dar izbuteam, încă de la a doua ediţie, un salt valoric spectaculos, trendul mereu ascendent urmând să se menţină în toţi anii care au urmat, în ciuda numeroaselor piedici puse în calea noastră de mult prea îndătinata oftică românească.

 

Puţini sunt cei care ştiu cu adevărat câtă muncă în doi, iar după cooptarea lui Mihnea Blidariu de la „Luna Amară”, în trei, presupune un astfel de festival, mai ales atunci când îl doreşti din ce în ce mai valoros, deşi îl susţii în cadrul rigid al aceluiaşi buget insuficient. Din fericire, Andi se dovedea a fi inspirat în conceperea nopţilor de concerte, iar rock-ul românesc încă este unul de primă mână, indiferent de generaţiile care îl slujesc. De problemele de fiecare clipă mă ocupam eu şi Emil Ursu, iar rarele clipe când ne puteam aşeza pe scaune, ca să privim şi să ascultăm o trupă, însemnau enorm pentru mine, pentru că simţeam în umăr atingerea unui umăr pe care mă puteam baza în toate. În fiecare noapte de festival, timp de nouă ani, am plecat ultimul din şanţ, pe la ora 4 dimineaţa, şi soseam primul, pe la ora 10, tot dimineaţa, dar mă simţeam mereu proaspăt şi odihnit, revigorat de muzica minunată, pe care o vegheam. În fond, acesta era rolul meu în festival, să stau de veghe pe ţărmul cântecului cu adevărat viu. În relatările de presă, oricât de corecte ar fi, nimic din cheltuiala de sine pe care o săvârşeam eu şi Andi nu răzbătea înspre lume şi nici nu ne doream aşa-ceva. Noi aveam de făcut, de împlinit şi de a-i bucura pe alţii. Când urcam pe un colţ al scenei, ca să fotografiez publicul, mă cutremuram de bucurie, respirându-i bucuria.

 

 

2012: Festivalul „Bucovina Rock Castle”, în Cetatea de Scaun a Sucevei. În perioada 23-25 august, în Cetatea de Scaun a Sucevei va avea loc a doua ediţie a Festivalului internaţional „Bucovina Rock Castle”, eveniment organizat de Consiliul Judeţean Suceava, Muzeul Bucovinei şi Centrul Cultural „Bucovina”.

 

Festivalul de rock din Cetatea Sucevei va debuta joi, 23 august, la ora 18:00, când va avea loc deschiderea oficială, urmată de concertul susţinut de trupa clujeană Speak Floyd. Între orele 19:40-20:10, va concerta trupa Okra din Suceava, în intervalul 20:20-21:00 – Alternativ Quartet din Cluj-Napoca, 21:10-22:10 – Chilli Famillidin Cluj-Napoca, 22:20-23:20 – Dubioza Kolektiv din Bosnia.

Prima seară de rock în Cetatea Sucevei se va încheia (23:35-00:35) cu concertul oferit de trupa bucureşteană Travka / Daniela Micuţariu (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 193 din 20 august 2012).

*

2012: Joi debutează Festivalul „Bucovina Rock Castle”. Joi, în Cetatea de Scaun a Sucevei, debutează a doua ediţie a Festivalului internaţional „Bucovina Rock Castle”, eveniment organizat de Consiliul Judeţean Suceava, Muzeul Bucovinei şi Centrul Cultural „Bucovina”.

 

La ora 18:00 va avea loc deschiderea oficială, urmată de concertul susţinut de trupa clujeană Speak Floyd. Între orele 19:40-20:10, va concerta trupa Okra din Suceava, în intervalul 20:20-21:00 – Alternativ Quartet din Cluj-Napoca, 21:10-22:10 – Chilli Familli din Cluj-Napoca, 22:20-23:20 – Dubioza Kolektiv din Bosnia.

 

Prima seară de rock în Cetatea Sucevei se va încheia (23:35-00:35) cu concertul oferit de trupa bucureşteană Travka.

 

În cea de a doua zi de festival, de la ora 18:30 la ora 19:00 va concerta trupa suceveană Acid, urmată, între 19:15-19:55, tot de o trupă suceveană, D’eagle. În intervalul 20:10-20:55, iubitorii de rock vor putea aplauda evoluţia trupei Relative din Cluj-Napoca, iar între 21:10-21:55 – trupa Implant Pentru Refuz din Timişoara. Tot vineri, 24 august, vor mai concerta între zidurile cetăţii sucevene trupele Luna Amară din Cluj (22:10-23:10) şi Coma din Bucureşti (23:25-00:25).

 

Sâmbătă, 25 august, de la ora 18:30 la ora 19:00, vor cânta pentru public sucevenii de la trupa rock Crosside, urmaţi, între orele 19:15-19:55, de trupa Astero, Bucureşti, 20:10-20:55 – trupa Mushroom Story din Cluj-Napoca, 21:10-21:55 – trupa Blazzaj, din Timişoara, 22:10-23:10 – trupa Kumm, din Cluj, seara încheindu-se cu evoluţia trupei Alternosfera, din Republica Moldova (23:25-00:25). Accesul în Cetatea Sucevei costă 2 lei pe zi, începând cu ora 18:00, iar campingul este gratis / Daniela Micuţariu (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 195 din 22 august 2012).

*

2012: Astăzi debutează Festivalul „Bucovina Rock Castle”. Astăzi, în Cetatea de Scaun a Sucevei, debutează a doua ediţie a Festivalului internaţional „Bucovina Rock Castle”, eveniment organizat de Consiliul Judeţean Suceava, Muzeul Bucovinei şi Centrul Cultural „Bucovina”.

 

La ora 18:00 va avea loc deschiderea oficială, urmată de concertul susţinut de trupa clujeană Speak Floyd. Între orele 19:40-20:10, va concerta trupa Okra din Suceava, în intervalul 20:20-21:00 – Alternativ Quartet din Cluj-Napoca, 21:10-22:10 – Chilli Familli din Cluj-Napoca, 22:20-23:20 – Dubioza Kolektiv din Bosnia. Prima seară de rock în Cetatea Sucevei se va încheia (23:35-00:35) cu concertul oferit de trupa bucureşteană Travka.

 

 

Luna Amară, Coma, Kumm, Alternosfera. În cea de a doua zi de festival, de la ora 18:30 la ora 19:00 va concerta trupa suceveană Acid, urmată, între 19:15-19:55, tot de o trupă suceveană, D’Eagle. În intervalul 20:10-20:55, iubitorii de rock vor putea aplauda evoluţia trupei Relative din Cluj-Napoca, iar între 21:10-21:55 – trupa Implant Pentru Refuz din Timişoara. Tot mâine, vor mai concerta între zidurile cetăţii sucevene trupele Luna Amară din Cluj (22:10-23:10) şi Coma din Bucureşti (23:25-00:25).

 

Sâmbătă, 25 august, de la ora 18:30 la ora 19:00, vor cânta pentru public sucevenii de la trupa rock Crosside, urmaţi, între orele 19:15-19:55, de trupa Astero, Bucureşti, 20:10-20:55 – trupa Mushroom Story din Cluj-Napoca, 21:10-21:55 – trupa Blazzaj, din Timişoara, 22:10-23:10 – trupa Kumm, din Cluj, seara încheindu-se cu evoluţia trupei Alternosfera, din Republica Moldova (23:25-00:25). Accesul în Cetatea Sucevei costă 2 lei pe zi, începând cu ora 18:00, iar campingul este gratis / Daniela Micuţariu (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 196 din 23 august 2012).

*

2012: 1.200 de bilete vândute, aproape opt ore de muzică live şi zeci de butoaie cu bere golite, doar în prima zi. Festivalul internaţional „Bucovina Rock Castle”, ediţia a II-a, a debutat cu succes. Joi seară, în prima zi de festival, s-au vândut 1.200 de bilete. Numărul celor care au beneficiat de cele aproape opt ore de muzică rock live, în intervalul 19:00 – 03:00, în Şanţul de apărare al Cetăţii de Scaun a Sucevei, a fost mult mai mare, pentru că unii iubitori de muzică au ales să asculte concertul de pe platoul Cetăţii.

 

Comercianţii din zona Cetăţii de Scaun au fost foarte mulţumiţi de vânzările făcute în prima seară de festival, mai ales la vânzarea de bere. Producătorul local de bere a epuizat zece butoaie a câte 50 de litri în doar câteva ore. Joi, la ora 22:30, a fost nevoie de aprovizionare, astfel că până la finalul petrecerii, în jurul orei 03:00, s-au „topit” aproape 1.000 de litri de bere.

 

Astăzi e zi de rock în Cetate. Dacă în prima seară a plouat, iar concertul celor de la Speak Floyd a început cu întârziere, ieri, după cum ne-a spus directorul Muzeului Bucovinei, Emil Ursu, au fost turnate în Şanţul de apărare al Cetăţii de Scaun şase camioane cu talaj, pentru ca iubitorii de muzică să nu stea cu picioarele în noroi.

 

Oricum, astăzi, în ultima zi de festival, se aşteaptă un număr mult mai mare de turişti, de iubitori de muzică rock de calitate, mai ales că se vorbeşte tot mai mult în târgul Sucevei de succesul primelor două seri, când atât artiştii de pe scenă, cât şi publicul au fost „la înălţime”. Amfitrionul celor trei zile de festival rock între zidurile Cetăţii de Scaun este profesorul şi jurnalistul Doru Popovici.

 

După concertele susţinute joi şi vineri de trupele româneşti Speak Floyd, Acid, D’eagle, Relative, Okra, Alternativ Quartet, Chilli Familli, Implant Pentru Refuz, Travka, Luna Amară, Coma, dar şi de Dubioza Kolektiv, din Bosnia, astăzi sunteţi aşteptaţi în Cetatea Sucevei pentru o nouă porţie de muzică live, după următorul program: de la ora 18:30 la ora 19:00, vor cânta pentru public sucevenii de la trupa rock Crosside, urmaţi, între orele 19:15-19:55, de trupa Astero, Bucureşti, 20:10-20:55 – trupa Mushroom Story din Cluj-Napoca, 21:10-21:55 – trupa Blazzaj, din Timişoara, 22:10-23:10 – trupa Kumm, din Cluj, seara încheindu-se cu evoluţia trupei Alternosfera, din Republica Moldova (23:25-00:25).

 

Un bilet de intrare la Festivalul internaţional „Bucovina Rock Castle” (organizat de Consiliul Judeţean Suceava, Muzeul Bucovinei şi Centrul Cultural „Bucovina”, având un buget de aproximativ 1,1 miliarde de lei vechi) este de 5 lei pentru adulţi şi 2 lei pentru copii.

 

Preţuri mici, muzică de calitate, varietate muzicală. Andrei Teodor Drăguşanul (Andi), directorul artistic al Festivalului internaţional „Bucovina Rock Castle” şi solistul trupei Toy Machines, ne-a spus că „nu trebuie ratată ultima seară de rock în Cetatea de Scaun a Sucevei, unde sunt preţuri mici, muzică de calitate, varietate muzicală. Eu cred că toată lumea va fi mulţumită de tot ce se va întâmpla şi sâmbătă la festivalul de rock din Cetate”.

 

În spatele organizării acestui festival sunt scriitorul Ion Drăguşanul – „creierul şi inima festivalului”, Emil Ursu, directorul Muzeului Bucovinei, „junele” Andi Drăguşanul, directorul artistic al festivalului, Mihnea Blidariu, preşedintele festivalului, împreună cu alţi câţiva oameni de cultură, care nu numai că au dat viaţă acestui festival internaţional de rock, dar îl şi întreţin pentru a avea o viaţă cât mai lungă / Daniela Micuţariu (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 198 din 25 august 2012).

*

2012: Peste 4.000 de bilete vândute, în trei seri de rock, în Cetatea Sucevei. Peste 4.000 de bilete au fost vândute în cele trei seri de rock, în Cetatea Sucevei, la ediţia a II-a a Festivalului internaţional „Bucovina Rock Castle”, desfăşurat în perioada 23 – 25 august. „A fost un festival de primă mână”, au spus organizatorii, concluzia fiind întărită şi de artiştii care au evoluat pe scenă, dar şi de public. „Pornit cu un buget foarte mic anul trecut, buget care a sporit cât de cât anul acesta, Festivalul <Bucovina Rock Castle> a fost unul de primă mână şi nu o spun doar eu, ci au spus-o şi invitaţii.

 

Membrii trupei Kumm au spus pe scenă, în faţa publicului, că dacă o ţinem tot aşa putem deveni cel mai bun festival de rock din Europa de Sus – Est”, ne-a spus scriitorul Ion Drăguşanul, „creierul şi inima festivalului”, care, alături de Emil Ursu, directorul Muzeului Bucovinei, „junele” Andi Drăguşanul, directorul artistic al festivalului, Mihnea Blidariu, preşedintele festivalului, şi prezentatorul evenimentului, profesorul şi jurnalistul Doru Popovici, promit să continue povestea rock între zidurile Cetăţii de Scaun a Sucevei şi în anii următori.

 

Necesitate: suplimentare de buget pentru festival. Ion Drăguşanul a mai completat că dacă anul viitor bugetul va fi suplimentat măcar cu 40% şi va exista implicare şi din partea Primăriei Suceava, Festivalului internaţional „Bucovina Rock Castle” va putea rivaliza cu orice festival rock din ţară, festivaluri cu tradiţie, şi, a completat scriitorul, „vom putea atrage public iubitor de rock din toată ţara”.

 

La această ediţie a festivalului rock din Cetatea Sucevei, pe lângă suceveni, s-au aflat în public iubitori de muzică rock veniţi din aproape toate judeţele Moldovei, unii dintre ei alegând să vină la Suceava cu corturile, formând „un orăşel colorat al corturilor”.

 

Fiecare trupă care a concertat în Şanţul de apărare al Cetăţii Sucevei a avut publicul ei. Trupele venite din străinătate, Dubioza Kolektiv, din Bosnia, şi Alternosfera, din Republica Moldova, au creat o atmosferă extraordinară în Cetate, fiind mult aşteptate de public. Chiar dacă fiecare invitat a dat tot ce a avut mai bun pe scenă, adunând public şi aplauze îndelungi, de departe trupa care „captat” cel mai mult public la concertul a fost trupa Kumm, din Cluj. O impresie foarte bună au lăsat şi trupele Speak Floyd, Chilli Familli, Relative. Fără a minimiza valoarea uneia sau alteia dintre trupele aflate la această ediţie a festivalului de rock, toate şi-au adus contribuţia pentru succesul absolut al evenimentului (Speak Floyd, Acid, D’eagle, Relative, Okra, Alternativ Quartet, Chilli Familli, Implant Pentru Refuz, Travka, Luna Amară, Coma, Dubioza Kolektiv, Crosside, Astero, Mushroom Story, Blazzaj, Kumm, Alternosfera).

 

Pentru viitor:  un festival „armonios valoric, cu trupe sensibil egale”. Un bilet de intrare la Festivalul Internaţional „Bucovina Rock Castle” (organizat de Consiliul Judeţean Suceava, Muzeul Bucovinei şi Centrul Cultural „Bucovina”, având un buget de aproximativ 1,1 miliarde de lei vechi) a fost de 5 lei pentru adulţi şi 2 lei pentru copii.

 

Emil Ursu ne-a spus: „este clar, după această ediţie, trebuie să continuăm şi să ne gândim deja la ediţia de anul viitor. Festivalul de rock s-a desfăşurat la un nivel calitativ înalt, care te obligă să continui. Publicul a fost în majoritate tânăr, dar fiecare seară a fost diferită, cu muzică diferită, cu spectatori care au ştiut exact pentru cine au venit”.

 

Scriitorul Ion Drăguşanul a completat că ar vrea, pe viitor, ca acest festival să fie „armonios valoric, cu trupe sensibil egale, cu un buget îmbunătăţit şi cu o implicare a oraşului, pentru a putea aduce trupe de primă mână la Suceava, pentru a deveni cel mai bun festival de rock din ţară şi, de ce nu, din Europa de Sud –Est. Vom fi mai atenţi şi în selectarea trupelor foarte tinere, care să concerteze în festival” / Daniela Micuţariu (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 198 din 25 august 2012).

 

*

Câteva sute de oameni, prezenţi aseară la „Bucovina Rock Castle”, în ciuda vremii nefavorabile. În ciuda vremii nefavorabile, a ploii care a căzut pe neaşteptate, ploaie care a amânat cu aproximativ o oră începerea celei de a II-a ediţii a Festivalului internaţional „Bucovina Rock Castle”, câteva sute de suceveni s-au adunat în Şanţul de apărare al Cetăţii de Scaun a Sucevei, de unde au urmărit câteva concerte cu muzică de cea mai bună calitate.

 

Oamenii din spatele festivalului rock din Cetate. Un bun-venit a fost adresat iubitorilor de rock de prezentatorul festivalului, profesorul şi jurnalistul Doru Popovici, el însuşi „bolnav de rock”, o adevărată enciclopedie a rockului nemuritor.

 

Amfitrionul celor trei zile de festival rock între zidurile Cetăţii de Scaun, Doru Popovici, i-a numit, în aplauzele publicului, pe oamenii care stau în spatele organizării acestui festival: scriitorul Ion Drăguşanul – „creierul şi inima festivalului”, Emil Ursu, directorul Muzeului Bucovinei, „junele” Andi Drăguşanul, directorul artistic al festivalului, Mihnea Blidariu, preşedintele festivalului, împreună cu alţi câţiva oameni de cultură, care nu numai că au dat viaţă acestui festival internaţional de rock, dar îl şi întreţin pentru a avea o viaţă cât mai lungă.

 

Speak Floyd, „o trupă fenomen, foarte bine pusă la punct”. „Frunză verde de urzică, să dăm drumul la muzică”, vorba cuiva… şi ce muzică a urmat! Chiar de la primele acorduri de chitară, lumea s-a însufleţit, rockerii şi-au îndreptat privirea, inima spre scenă, de unde trupa clujeană Speak Floyd, înfiinţată ca un tribut adus legendarilor rockeri de la Pink Floyd, a oferit un concert de zile mari.

 

Înfiinţată de Sandi Deac de la trupa clujeană Desperado şi avându-l pe David Bryan drept solist, trupa Speak Floyd, care mai cuprinde alţi cinci membri din ţară, a dat o reprezentaţie pe cinste, cântând melodii ale trupei Pink Floyd, dar şi compoziţii proprii.

 

Andrei Teodor Drăguşanul (Andi), directorul artistic al Festivalului internaţional „Bucovina Rock Castle” şi solistul trupei Toy Machines, ne-a spus că a ales ca Speak Floyd să cânte la debutul manifestării rock, pentru că „Festivalul e gândit pentru trupe care au compoziţii proprii. Speak Floyd este o trupă fenomen, foarte bine pusă la punct. Are şi compoziţii proprii, este o trupă senzaţională. Am fost la aproape toate concertele lor. Eu cred că toată lumea va fi mulţumită de tot ce se va întâmpla în aceste zile la festivalul de rock din Cetate”.

 

Preţuri mici, varietate, trupe consacrate, teatru – rock. Andi Drăguşanul a completat că surpriza din acest an este prezenţa trupelor mult mai cunoscute decât cele de anul trecut: „În primul rând, avem trupe din străinătate: Dubioza Kolektiv din Bosnia şi Alternosfera Republica Moldova. Dubioza Kolektiv a luat premiu MTV pentru cea mai bună trupă rock din estul Europei, iar Alternosfera este o trupă consacrată în muzica rock. Încercăm să-i convingem pe suceveni, şi nu numai, să vină la festivalul de rock din Cetatea Sucevei, unde vor găsi preţuri mici, o varietate foarte mare de muzică, trupe constante la nivelul muzicii”.

 

Dacă anul trecut, a completat Andi, „am avut şi momente mai slabe, anul acesta mă îndoiesc că vor fi, adică ştiu sigur că nu vom avea, pentru că toate trupele invitate sunt la un nivel ridicat. Am pregătit la ediţia din acest an a festivalului şi o piesă de teatru – <Mânia.ro>, care se va ţine în Muzeul Satului Bucovinean şi va avea loc sâmbătă noapte, după concertele rock. Este o piesă pe temă politică, socială, textul este scris de Mihnea Blidariu (muzician, membru al formaţiei rock Luna Amară, din Cluj-Napoca), care este şi preşedintele festivalului. Este o piesă pe care tata (scriitorul Ion Drăguşanul) o numea piesă de teatru-rock, pentru că este o piesă nonconformistă. S-ar putea să mai avem şi o lansare de carte în cadrul festivalului”.

 

După concertul susţinut de trupa Speak Floyd, pe scena amenajată în Şanţul de apărare al cetăţii de Scaun a Sucevei a cântat şi încântat publicul trupa Okra din Suceava, Alternativ Quartet din Cluj-Napoca, Chilli Familli din Cluj-Napoca şi Dubioza Kolektiv din Bosnia.

 

Prima seară de rock în Cetatea Sucevei s-a încheiat cu concertul oferit de trupa bucureşteană Travka.

 

Luna Amară, Coma, Kumm, Alternosfera. Astăzi, în cea de a doua zi de festival, de la ora 18:30 la ora 19:00 va concerta trupa suceveană Acid, urmată, între 19:15-19:55, tot de o trupă suceveană, D’eagle. În intervalul 20:10-20:55, iubitorii de rock vor putea aplauda evoluţia trupei Relative din Cluj-Napoca, iar între 21:10-21:55 va evolua trupa Implant Pentru Refuz din Timişoara. Tot mâine, vor mai concerta între zidurile cetăţii sucevene trupele Luna Amară din Cluj (22:10-23:10) şi Coma din Bucureşti (23:25-00:25).

 

Mâine, de la ora 18:30 la ora 19:00, vor cânta pentru public sucevenii de la trupa rock Crosside, urmaţi, între orele 19:15-19:55, de trupa Astero, Bucureşti, 20:10-20:55 – trupa Mushroom Story din Cluj-Napoca, 21:10-21:55 – trupa Blazzaj, din Timişoara, 22:10-23:10 – trupa Kumm, din Cluj, seara încheindu-se cu evoluţia trupei Alternosfera, din Republica Moldova (23:25-00:25). Accesul în Cetatea Sucevei costă 2 lei pe zi, începând cu ora 18:00, iar campingul este gratuit.

 

Festivalul internaţional „Bucovina Rock Castle” este organizat de Consiliul Judeţean Suceava, Muzeul Bucovinei şi Centrul Cultural „Bucovina”, având un buget de aproximativ 1,1 miliarde de lei vechi / Daniela Micuţariu (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 199 din 27 august 2012).

 


Pasărea şi clipa (IV)

 

 

 

Pasionat, încă din copilărie de mituri şi de astronomie, Andi mă punea, adesea, să-l duc pe dealuri îndepărtate, spre care nu răzbătea lumina Sucevei, ca să fotografieze cerul cu un aparat rusesc vechi, care putea fi programat să fotografieze încontinuu timp de câteva minute. Într-o noapte a Perseidelor a mers cu noi şi domnul profesor Dimitrie Olinici, şeful Observatorului Astronomic din Suceava, stabilind, prin discuţii, între ce repere cereşti se înregistrau cele mai dese „ploi de stele”, apoi, după developarea filmelor şi realizarea fotografiilor, pe care le-a analizat cu mare atenţie, Andi a redactat şi publicat un studiu, însoţit de imagini color, în cotidianul „Crai nou”. Făcea parte din lotul naţional lărgit de astronomie, participase la multe concursuri şi adunase o colecţie de diplome, deşi nu se vedea pe sine, în viitor, paznic al unui observator astronomic, ceea ce, în fond, înseamnă în România chiar şi funcţia de director. Întâmplarea a făcut să ajungă, la doar 13 anişori, în Suedia, la Olimpiada Internaţională de Astronomie Stockholm 2003, iar la întoarcere a scris, doar spre aducere aminte, un scurt jurnal, pe care l-a sintetizat pentru un articol destinat revistei „Primele iubiri”, pe care o făceam pentru copiii judeţului, într-un tiraj de 100.000 exemplare. Şcolari şi liceeni de pretutindeni publicau în revista lor poezie, proză scurtă, reportaje, grafică etc. Visam, pe atunci, să-i ajut pe tineri să-şi contureze şi să-şi asume propria lor cultură, un vis pe care aveam să-l transform în realitate abia peste opt ani, când Andi, încă fascinat de muzica stelelor, a început să-i adune pe cei ursiţi să o vestească, întemeind Festivalul „Bucovina Rock Castle”, domeniu în care mărturiile lăsate de Doru Octavian Popovici şi de regretatul Tiberiu Cosovan se constituie într-o adevărată istorie, care poate fi înjurată de răuvoitori, dar niciodată nu poate fi şi contestată.

 

Povestea întâmplărilor astronomice de la Stockholm şi nu numai a rămas, povestită în 2003, în două pagini de ziar al viitorimii:

 

 

Pitiţi în suflet ca să nu-i detecteze vameşii. Luni, 29 septembrie, un telefon îmi pune familia în alertă: până joi, 2 octombrie, trebuie să ajung la Stockholm pentru a participa, în premieră pentru România, la a opta ediţie a Olimpiadei Internaţionale de Astronomie. Încă din primăvară, făceam parte, alături de Amalia Mihai şi de Tiberiu Purici, din lotul naţional lărgit, care urma să participe la un stagiu de pregătire la Observatorul Astronomic din Cluj-Napoca. Numai că reunirea lotului nu s-a mai făcut, aşa că, funcţie de cine avea paşaport dintre cei care au ocupat unul dintre primele trei locuri pe ţară, România urma să fie reprezentată la Stockholm. Am numai 13 ani (la vârsta asta, aveam să fiu mezinul Olimpiadei Internaţionale de Astronomie), sunt în clasa a şaptea la Şcoala generală nr. 3 din Suceava, urmând să fiu iniţiat abia în acest an, conform programei de învăţământ, în tainele trigonometriei şi ale fizicii, materii fără de care nu se poate face astronomie. Cu trigonometria m-am „împrietenit”, pe cont propriu, în vacanţa de vară, aşa că domnul profesor Victor Şutac, directorul Palatului Copiilor din Suceava, trebuie să pună bazele unei relaţii intime doar cu fizica, şi în numai două după-amiezi. Ceea ce e greu, dar nu imposibil, apoi plec la Bucureşti, unde-i întâlnesc pe ceilalţi doi membri ai lotului naţional ad-hoc, Nicu Şerban David şi George Robert Butunoi, ambii din Bârlad. Amalia Minai, din păcate, nu are paşaport, deci nu poate zbura spre Stockholm, deşi lotul naţional este în drept să trimită cinci concurenţi. O să-i aduc din „Veneţia Nordului” o amintire frumoasă, care să mângâie măcar acolo unde nu se mai poate vindeca.

 

La Institutul Astronomic din Bucureşti, primul astronom al României, domnul Harald Alexandrescu, ne vorbeşte, timp de vreo trei ore, despre grupurile de ecuaţii ale lui Gauss, iar profesorii Valeriu Tudose şi Elena Suhay încearcă săvârşirea miracolului de a ne face, în numai două ceasuri, competitivi pe plan internaţional. La Stockholm ne va însoţi numai profesorul bârlădenilor, domnul Ioan Adam, dar eu nu uit să-i iau cu mine, pitiţi în suflet ca să nu-i detecteze vameşii, pe profesorii mei de înţeles cerul, domnii Victor Şutac şi Dimitrie Olinici.

 

 

Uitaţi pe aeroport şi sechestraţi în fosta închisoare a Stockholm-ului. Ajungem pe Aeroportul din Stockholm, după o escală la Bruxelles, în seara zilei de 2 octombrie. Nu ne aşteaptă nimeni, nici măcar un funcţionar al Ambasadei României, cum s-a întâmplat în cazul celorlalte loturi naţionale, cărora, acolo, pe Aeroport, li s-a înmânat steagul pe care trebuiau să-l arate lumii cu justificată mândrie. Nu-i nimic, noi suntem români, ne-am născut cu Tricolorul în suflet şi o să-l scoatem la iveală în cinstea nemuritorului Ciprian Porumbescu, la 150 de ani de la naşterea sa. Pentru că Ciprian s-a născut pe 2 octombrie, dar, spre deosebire de celelalte personalităţi naţionale, este sărbătorit pe 14, conform noului calendar.

 

Suntem copiii nimănui pe Aeroportul din Stockholm şi, pentru că ni se urăşte de singurătate, cumpărăm cartele şi sunăm fiecare la casa lui. Părinţii trimit, grabnic, e-mail-uri pe adresele suedezilor „anders, cran, bahrami şi marja arond nacka punct se”, iar aceştia răspund, la fel de urgent, că încurcătura nu li se datorează, românii uitând să specifice, în notificare, la ce oră urmau să sosească. Nu ştiu cine au fost românii aceia uituci, aşa că n-o să învinovăţesc pe nimeni, mai ales că am şi avut norocul ca, datorită unui ordin al domnului ministru Athanasiu de a fi înscrisă România la Olimpiadă, să fiu şi eu, la numai 13 ani, deschizător de drumuri în acest domeniu.

 

Târziu, la două ore din noapte, după aproape o eternitate de admirat stelele nordului, suntem „pescuiţi” de pe aeroport şi duşi la închisoarea oraşului, care a devenit, între timp, cel mai luxos hotel din Stockholm, de către vicepreşedintele Societăţii Euro-Asiatice de Astronomie, domnul Anders Vasterberg. Ce noapte, ce confort, ce vis trăit clipă cu clipă!

 

A doua zi, când să părăsim fosta închisoare a nordului, suntem sechestraţi în hotel de recepţioneră până în ceasul în care şarmantul domn Anders Vasterberg vine şi ne eliberează, plătind cauţiunea… costurilor cazării. În nopţile următoare, vom locui la Hotel Zinkensdamm, unde lucrează cele mai frumoase şi mai cumsecade recepţionere din lume.

 

 

Tricolorul străluceşte pe cerul Suediei. Vineri, 3 octombrie, facem cunoştinţă cu componenţii celorlalte loturi naţionale. Toţi poartă costume „de olimpici”, insigne şi simboluri naţionale (inclusiv pe şepci), toţi au steaguri, puse la dispoziţie de ambasade, şi îşi descriu patriile şi drapelele cu tineresc entuziasm. Saşa, un adolescent din Moscova, repetă de zor că lumea încă nu cunoaşte Rusia, apoi eu îi spun că noi, românii, o cunoaştem prea bine, şi-atunci Saşa râde, îmi întinde mâna şi devenim prieteni. De la el aflu că preşedintele Societăţii Euro-Asiatice de Astronomie este un rus, domnul dr. Mihail G. Gavrilov, un savant care seamănă, în multe privinţe, cu astronomul nostru, domnul Harald Alexandrescu.

 

Să te gândeşti la Ciprian Porumbescu, pe 2 octombrie, de ziua reală a naşterii lui, se dovedeşte a fi o inspiraţie divină, pentru că Tricolorul lui şi al nostru prinde a străluci pe cerul Suediei, încă din prima zi de concurs, alături de steagurile Armeniei, Belorusiei, Braziliei, Bulgariei, Chinei, Crimeii, Danemarcei, Estoniei, Finlandei, Georgiei, Greciei, Indiei, Indoneziei, Italiei, Kazakhstanului, Koreei, Lituaniei, Moldovei, regiunii Moscova, Poloniei, Rusiei, Serbiei şi Muntenegrului, Suediei şi Ucrainei.

 

Tinerii astronomi ai lumii sunt extrem de prietenoşi. Coreenii îmi oferă o oglinjoară fermecată pentru mama, chinezii o insignă „Yn-Yang”, iar brazilienii şi indienii se lipesc de mine ca marca de scrisoare, cum zice un vechi cântec românesc, mărturisind, la festivităţile finale, că singurul lor regret de olimpici cu tradiţie constă în faptul că românii au venit atât de târziu la această competiţie.

 

Târziu, fără un stagiu de pregătire, fără o bibliografie de concurs, cu probleme prost traduse (de exemplu, „Ursa Mare” în loc de „Ursul alb”) şi fără textul englezesc la dispoziţie, dar suficient de inteligenţi ca, în baza unui bagaj minim de cultură generală (la care se adaugă aptitudinile pentru conversaţie în limba lui Shakespeare), să putem poziţiona România între primele ţări ale lumii în care se practică şi o educaţie astronomică.

 

Fascinanta „Veneţie a Nordului”. Undeva, pe nişte insule din Marea Nordului, unite între ele prin poduri şi linii aeriene de metrou, se află fascinanta „Veneţie a Nordului”. Un vapor ne-a plimbat pe canale până la Palatul Nobel, până la Obelisc, până la Târgul Vechi, apoi, în zilele următoare, am putut vizita Stockholm-ul şi pe cont propriu, metroul funcţionând şi ca ghid perpetuu.

 

Am văzut, în zilele de 3-7 octombrie 2003, un oraş ireal de frumos, cu oameni minunaţi, cu copii care ies de la şcoală ca din biserică, am văzut un licăr difuz al Aurorei Boreale, am cunoscut copii şi adolescenţi care privesc cerul ca pe o carte deschisă, în paginile căreia se poate întâlni şi minunata poveste a călătoriei lui Nils Holgersson prin Suedia. Am trăit într-o altă lume şi am visat că fac parte din generaţia care va muta România în timpul acelei lumi. A fost frumos, va fi frumos. Am numai 13 ani, deci îmi rămâne la dispoziţie o eternitate pentru a face, alături de voi, colegii mei de viitor, ca şi acasă la noi să fie, cândva, la fel de frumos.

 

La Stockholm, am fost şi învingător, şi înfrânt. Şi olimpic, şi copil al nimănui. Olimpic datorită minunaţilor mei profesori de şcoală, profesori de palat al copiilor şi profesori de observator astronomic. Copil al nimănui – datorită indiferenţei unor oameni mari, pe care nu-i ştiu şi nici nu merită ştiuţi.

 

În anul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, alţi copii români, dacă nu cumva chiar şi eu, vor păşi pe calea deschisă, datorită domnului ministru Alexandru Athanasiu, de bârlădenii Nicu Şerban David (1) şi George Robert Butunoi (2) şi de suceveanul care semnează aceste rânduri (3). Tocmai de asta am scris ce am avut de scris, pentru ca toţi copiii şi adolescenţii aceia să nu mai fie decât olimpici români, nu şi copii ai nimănui, precum noi, primii olimpici români ai Olimpiadei Internaţionale de Astronomie. / Andrei DRĂGUŞANUL / Şcoala generală nr. 3 Suceava”[1].

 

 

Înfiinţarea unui festival al muzicii generaţiilor viitorimii la Suceava părea a fi de domeniul utopiilor, iar povestea în sine a festivalului fost mult mai complicată şi s-a definit drept consecinţă fericită a insistenţei inspiratului profesor de muzică Cristian Doboş, de la Colegiul Naţional „Petru Rareş”, care, deşi îl avusese elev pe Andi doar în clasa a IX, nu înceta să-l mustre, ori de câte ori îl întâlnea, că lasă indiferent să se piardă un mare talent. Andi nu prea credea în potenţialul său creativ, dar, în vacanţa de iarnă a clasei a XI-a, i-am cumpărat o chitară. În vacanţa de vară, aflându-se pe Litoral, împreună cu mulţi colegi de liceu, m-a sunat, să mă întrebe dacă nu-i dau bani pentru o chitară electrică, pentru că ar vrea să-şi facă o trupă rock. I-am promis că da, aşa că, din toamnă, împreună cu Alexandru Teişanu (bass), Marius (chitară solo), Edy Ciornea (tobe), Andi, care făcea armonia şi cânta şi cu vocea, a început repetiţiile. Marius nu a acceptat să piardă timpul cu piesele altora, aşa că trupa a început să compună, prima piesă de succes, compusă integral de Andi, fiind „Morning Rush”. În formula aceasta au cântat la un club din Suceava, promovaţi de Cornel Grosaru, apoi la Muzeul Bucovinei, când deja în locul lui Marius, care s-a retras, a venit Andrei „Buzu” Parascan, care avea la activ câteva premii pentru muzică folk. În noua formulă şi cu un repertoriu consistent trupa „Toy Machines” a participat la „The Rock Battle”, întâlnind în finală trupa ASTERO din Bucureşti, iar în finală, White Walls din Constanţa, care a fost declarată învingătoare după două săptămâni de dezbateri din partea juriului. Dar „bătăliile” rock nu dezbinau, ci înfrăţeau, prieteniile durabile ale trupei „Toy Machines” cu alte trupe din ţară cimentându-se pe astfel de confruntări. Trupa cântase în Vama Veche, în Cernavodă, în Bucureşti, în Botoşani, în Bacău, în Piatra Neamţ şi, odată cu intrarea băieţilor la facultate, în Cluj-Napoca.

 

La Cluj-Napoca, „Toy Machines” a câştigat rapid simpatia comunităţii muzicale rock, cântând adesea, inclusiv în Piaţa „Matei Corvin” sau „evadând” cu concerte pe la Timişoara, Oradea, Sibiu, Târgu Mureş sau la Bucureşti, unde băieţii au cântat inclusiv pe „Arenele Romane”, dar performanţa o constituie participarea, datorită votului publicului, la „Electric Castle”, fiind prima trupă suceveană care a avut parte de o astfel de onoare.

 

 

În 2011, după o „trilaterală” Toy Machines – Relative – Mat, în VOX, primind asigurări de sprijin din partea fiului meu, am încercat cerul cu degetele. Există mărturii despre prima ediţie „Bucovina Rock Castle” – ca să nu mai vorbesc despre celelalte, şi cred că e de datoria mea să le stabilizez într-o carte, care să se alăture ultimei cărţi a lui Tiberiu Cosovan, „Mistagogia penumbrei”, dar nu înainte de a reproduce cronica publicată de Luminiţa Ciobanu în „Jurnalul de duminică” din săptămâna 25 august – 1 septembrie 2011, „Bucovina Rock Castle Festival”:

 

„Prima ediţie a Festivalului „Bucovina Rock Castle” a debutat la Suceava, la 18 august, dată cu mare însemnătate pentru bucovi­neni, ziua atestării documentare, la 1388, a târgului Sucevei. Mani­festarea, mai degrabă o gală a lau­reaţilor decât un festival, a fost gândită în spiritul renaşterii rocku­lui românesc prin tânăra generaţie care are, iată, un important cuvânt de spus. De aceea, prezentator al acestei gale a fost un cunoscător, jurnalistul Doru Octavian Popovici, în timp ce consultantul artistic şi coordonatorul nopţilor de specta­col a fost Andrei Teodor Drăguşanul. Atmosfera creată s-a dovedit, bine­înţeles, pe măsură. Concertele au fost incendiare iar tinerii care au participat la festival şi-au putut amplasa corturile în spaţiul special din vecinătatea Cetăţii Sucevei, transformată în fortăreaţa rock-ului, a muzicii nonconformiste. Ediţie specială a Festivalului Naţional de muzică tânără „La Suceava, în Cetate”, „Bucovina Rock Castle” a adus în prim-plan trupe apreciate atât în ţară, cât şi peste hotare. „Tro­feul Bucovinei”, operă a artistului plastic Cezar Popescu, a fost confe­rit trupelor Luna Amară şi Kumm (din Cluj-Napoca),The Amsterdams (din Bucureşti), precum şi trupei ita­liene Lola and trie lovers (trupă care nu a participat la festival – n. n.). Au primit diplome de „Exelenţă în Rock” tru­pele Alternativ Quartet (din Bistriţa), Astero şiTraum (din Bucureşti), Re­lative, Chili Family şi Will Doo (din Cluj-Napoca), Rava şi MAT (din Iaşi), P.O.V. (din Târgu-Mureş), Odyssey şi Toy Machines (din Suceava). N-au fost uitate nici trupele tinere, între acestea – The Edge, Acid, Demisec, Fevers, Aura Neagră (a fost exclusă din pricina obrăzniciei – n. n.), Broken Strings fiind distinse cu trofeul „Viitor în Rock”. Şi cum festivalul are carac­ter internaţional, organizatorii speră ca la următoarea ediţie să li se alăture mult mai mulţi artişti ai genului!”.

 

 

2011: Festivalul internaţional „Bucovina Rock Castle”. Organizatorii Festivalului internaţional de rock „Bucovina Rock Castle” (Consiliul Judeţean Suceava, Centrul Cultural Bucovina, Muzeul Bucovinei), festival care se va desfăşura „La Suceava, în Cetate”, în perioada 18 – 21 august, au stabilit deja programul prezenţei pe scenă a formaţiilor participante.

 

Concertele vor avea loc seara, cu începere de la ora 19:00. Afişul evenimentului (realizat – aşa cum aflăm de la scriitorul Ion Drăguşanul, iniţiatorul festivalului – de Lucian Csibi, chitaristul trupei de rock alternativ „Relative” din Cluj-Napoca) anunţă programul fiecărei seri, concertele fiind programate în Cetatea de Scaun a Sucevei cu începere de la ora 19:00. Astfel, joi, 18 august, publicul va audia formaţiile Lola and the lovers (Roma, Italia), Traum (Bucureşti), Odyssey (Suceava), P.O.V. (Tg. Mureş), Acid (Suceava) şi Broken Strings (Siret).

 

Vineri, 19 august, vor evolua grupurile clujene Kumm, Alternativ Quartet, Chilli Familli (Cluj-Napoca), Mat (Iaşi) şi The Edge (Humor).

 

Sâmbătă, 20 august, pe scena festivalului vor cânta formaţiile Luna Amară şi Relative (Cluj-Napoca), Astero (Bucureşti), Toy Machines şi Demisec (Suceava).

 

Duminică, 21 august, în Cetatea de Scaun a Sucevei vor evolua grupurile rock The Amsterdams (Bucureşti), Rava (Iaşi), Will Doo (Cluj-Napoca) şi formaţiile sucevene Fevers şi Aura Neagră.

 

 

Iubitorii de muzică rock vor veni cu corturile la Suceava. Semnalele din ţară sunt entuziaste, organizatorii au primit deja felicitări şi încurajări, dar şi solicitări insistente pentru amenajarea unui loc în care numeroşii iubitori ai muzicii rock, care vor asalta Suceava la sfârşitul celei de-a doua decade a lunii august, să-şi poată amplasa corturile.

Costul biletelor de intrare în cetate pentru participarea la concerte este de 2 lei pentru elevi şi studenţi şi 6 lei pentru ceilalţi doritori / Tiberiu Cosovan (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 175 din 27 iulie 2011).

 

Afișul Ediției I, 2011

 

2011: Joi începe prima ediţie a Festivalului internaţional „Bucovina Rock Castle”. În Cetatea de Scaun a Sucevei va începe joi prima ediţie a Festivalului internaţional „Bucovina Rock Castle”. Manifestarea, organizată de Consiliul Judeţean Suceava, Centrul Cultural Bucovina, Muzeul Bucovinei, se va desfăşura în perioada 18 – 21 august.

 

În şanţul Cetăţii de Scaun vor concerta 20 de trupe din România, dintre care cinci din Suceava şi o trupă rock din Italia. Concertele din Cetatea de Scaun a Sucevei vor începe la ora 19:00.

 

Joi, publicul iubitor de rock va putea asculta formaţiile Lola and the lovers (Roma, Italia), Traum (Bucureşti), Odyssey (Suceava), P.O.V. (Tg. Mureş), Acid (Suceava) şi Broken Strings (Siret).

 

Vineri, 19 august, vor evolua grupurile clujene Kumm, Alternativ Quartet, Chilli Familli (Cluj-Napoca), Mat (Iaşi) şi The Edge (Humor), iar sâmbătă, 20 august, pe scena festivalului vor cânta formaţiile Luna Amară şi Relative (Cluj-Napoca), Astero (Bucureşti), Toy Machines şi Demisec (Suceava).

 

Duminică, 21 august, în Cetatea de Scaun a Sucevei vor evolua grupurile rock The Amsterdams (Bucureşti), Rava (Iaşi), Will Doo (Cluj-Napoca) şi formaţiile sucevene Fevers şi Aura Neagră. Costul biletelor de intrare în cetate pentru participarea la concerte este de doi lei pentru elevi şi studenţi şi şase lei pentru ceilalţi doritori / Tiberiu Cosovan (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 193 din 17 august 2011).

 

*

 

2011: Astăzi începe prima ediţie a Festivalului internaţional „Bucovina Rock Castle”. În Cetatea de Scaun a Sucevei va începe astăzi prima ediţie a Festivalului internaţional „Bucovina Rock Castle”. Manifestarea, organizată de Consiliul Judeţean Suceava, Centrul Cultural Bucovina, Muzeul Bucovinei, se va desfăşura în perioada 18 – 21 august.

 

În şanţul Cetăţii de Scaun vor concerta 20 de trupe din România, dintre care cinci din Suceava şi o trupă rock din Italia. Concertele din Cetatea de Scaun a Sucevei vor începe la ora 19:00.

 

Astăzi, publicul iubitor de rock va putea asculta formaţiile Lola and the lovers (Roma, Italia), Traum (Bucureşti), Odyssey (Suceava), P.O.V. (Tg. Mureş), Acid (Suceava) şi Broken Strings (Siret).

 

Mâine, vor evolua grupurile clujene Kumm, Alternativ Quartet, Chilli Familli (Cluj-Napoca), Mat (Iaşi) şi The Edge (Humor), iar sâmbătă, 20 august, pe scena festivalului vor cânta formaţiile Luna Amară şi Relative (Cluj-Napoca), Astero (Bucureşti), Toy Machines şi Demisec (Suceava).

 

Duminică, 21 august, în Cetatea de Scaun a Sucevei vor evolua grupurile rock The Amsterdams (Bucureşti), Rava (Iaşi), Will Doo (Cluj-Napoca) şi formaţiile sucevene Fevers şi Aura Neagră. Costul biletelor de intrare în Cetate pentru participarea la concerte este de doi lei pentru elevi şi studenţi şi şase lei pentru ceilalţi doritori / Daniela Micuțariu (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 194 din 18 august 2011).

 

*

 

2011: Prima seară a Festivalului „Bucovina Rock Castle” a atras sute de spectatori. Prima seară a Festivalului de rock din Cetatea de Scaun a Sucevei a atras aproape 400 de spectatori. Joi seara, la Cetate, a debutat prima ediţie a Festivalului Internaţional „Bucovina Rock Castle”, manifestare organizată de Consiliul Judeţean Suceava, Centrul Cultural Bucovina şi Muzeul Bucovinei şi  care se va desfăşura până pe 21 august 2011.

 

Directorul Muzeului Bucovinei, Emil Ursu, a spus că „în prima seară au fost aproximativ 400 de participanţi, ceea ce e o prezenţă bună, având în vedere că nu a fost o seară de weekend. În zilele de sfârşit de săptămână vom  avea, cu siguranţă, mult mai mulţi spectatori”.

 

În prima seară de festival publicul a putut asculta formaţiile Lola and Lovers (Roma, Italia), Traum (Bucureşti), Odyssey (Suceava), P.O.V. (Tg. Mureş), Acid (Suceava) şi Broken Strings (Siret). Vineri seară, pe scena amplasată în şanţul Cetăţii au concertat grupurile clujene Kumm, Alternativ Quartet, Chilli Familli (Cluj Napoca), Mat (Iaşi), şi The Edge din Gura Hmorului.

 

În această seară, pe scenă vor intra formaţiile Luna Amară şi Relative din Cluj Napoca, Astero din Bucureşti şi Toy Machines şi Demisec din Suceava. Duminică seara, festivalul se va încheia cu grupurile de rock The Amsterdams din Bucureşti, Rava din Iaşi, Will Doo din Cluj Napoca şi Fevers şi Aura Neagră din Suceava. Biletul de intrare la festival costă doi lei pentru elevi şi studenţi şi şase lei pentru restul spectatorilor / Oana Alphonso (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 175 din 27 iulie 2011).

 

*

 

2011: Mii de suceveni au participat la prima ediţie a Festivalului „Bucovina Rock Castle”. Prima ediţie a Festivalului „Bucovina Rock Castle” s-a încheiat duminică noaptea cu un concert extraordinar al trupei Urma, condusă de suceveanul Mani Gutău. De altfel, ultima zi a festivalului a atras şi cel mai numeros public, în condiţiile în care au existat două „capete de afiş”, respectiv trupele The Amsterdams şi Urma, ambele plecând de la Suceava cu Trofeul „Bucovina Rock Castle”. De remarcat faptul că în cele patru zile, cât a durat festivalul din Cetatea de Scaun a Sucevei, la concerte au fost prezenţi peste 2.000 de spectatori. Fără doar şi poate, încă de la prima ediţie, festivalul de rock din Cetatea de Scaun a Sucevei s-a dovedit a fi un succes, având toate şansele să continue şi în anii următori.

 

Festivalul s-a remarcat atât prin numărul şi calitatea trupelor care au concertat, cât şi prin organizare. Însă în mod sigur unul dintre atuuri este locaţia aleasă pentru scena pe care au concertat trupele, şi anume şanţul de apărare al Cetăţii de Scaun a Sucevei. Locaţia este cu siguranţă cea mai potrivită pentru organizarea unor astfel de evenimente, Festivalul „Bucovina Rock Castle” fiind singurul eveniment de acest fel care se desfăşoară în incinta unui monument istoric.

 

În ceea ce priveşte trupele care au urcat pe scenă, în ultimele trei zile ale festivalului au concertat Alternativ Qvartet (Cluj), Mat (Iaşi), Chilli Familli (Cluj), The Edge (Gura Humorului), Demisec (Suceava), Astero (Bucureşti), Relative (Cluj), Will Do (Cluj), Rava (Iaşi), Luni La Teatru şi, nu în ultimul rând, Toy Machines (Suceava), liderul acesteia, Andrei Drăguşanul, fiind şi cel care a făcut posibilă prezenţa la Suceava a formaţiilor din cadrul festivalului. Cel mai numeros public a fost la concertele susţinute de invitaţii speciali ai festivalului, Odyssey, Kumm, Luna Amară, The Amsterdams şi Urma, toate primind Trofeul „Bucovina Rock Castle”. Liderul trupei Luna Amară, Mihnea, a remarcat faptul că în Cluj-Napoca nu există un astfel de festival dedicat în totalitate muzicii rock.

 

Pe de altă parte, trebuie spus că amfitrionul evenimentului, Doru Popovici, a spus că ideea unui astfel de festival în Cetatea de Scaun a Sucevei este una extraordinară. „Cei care au venit din ţară au spus că este o situaţie fără precedent ca un festival să iasă aşa de bine din prima. Este obligatoriu ca acest festival să continue şi în anii următori. Mai ales că locaţia este unică, poate chiar în lume, în interiorul unui monument istoric”, a spus Doru Popovici.

 

Festivalul a fost organizat de Consiliul Judeţean Suceava. / Dan Coman (Monitorul de Suceava,   Ediţia nr. 197 din 22 august 2011).

 

 

[1] Primele iubiri, Nr. 2/2003


Pasărea şi clipa (III)

Andi, suflând în lumânări, ajutat de Cozmina

 

 

Între timp, copiii creşteau frumos, bucurându-se de libertăţi pe care puţini dinte colegii lor le aveau. Cozmina izbutise să compună un basm, la Clubul Copiilor din Suceava, cu care a câştigat un premiu internaţional de literatură, apoi, după ce a umplut un caiet întreg cu basme scrise de ea, a renunţat. Abia în vremea liceului, după ce citise „Istoria Bucovinei”, de Mihai Iacobescu, a îndrăznit un eseu, „Europenizarea Bucovinei în „epoca luminilor”, pe care l-a trimis revistei electronice AGERO din Stuttgart, condusă de Lucian Hetco, poet şi specialist european în telefonie mobilă. Peste ani, avea să-şi găsească eseul printre referinţele unor studii economice importante, inclusiv în Gabriel Donici, Sorin Ştefan Maha, Liviu-George, THE ECONOMIC DEVELOPEMENT OF BUKOWINA (I) THE FIRST PERIOD OF AUSTRIAN RULE; 1774-1849, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2010, studiu republicat în „REVIEW OF ECONOMIC AND BUSINESS STUDIES, Alexandru Ioan Cuza Universiy, Iaşi 2011, pp. 265-293, sau reprodus integral de către tot felul de surse. Numai că pe ea nu o interesa nici o carieră literară, nici una ştiinţifică, preferând să-şi trăiască viaţa ca pe o imensă bucurie.

 

 

Datorită eseului Cozminei, am luat legătura cu Lucian Hetco, ca să-i mulţumesc pentru încurajare, şi, pentru că aveam pasiuni comune, am plănuit împreună o antologie a poeziei româneşti din Diaspora, căreia i-am dat titlul „Blestemul lui Brâncuşi”, parafrazând titlul unui poem al Simonei Anomis, din Auingen (Germania). Prezentarea autorilor am făcut-o eu, din postura de al doilea redactor de carte, iar „portretele” lirice făcute atunci merită reluate, pentru că prefigurau un început, care avea să conducă, prin intermediul unei „Antologii a poeziei olandeze” de astăzi, alcătuită de Ioana Carp din Olanda, la Festivalul „Naţiunea Poeţilor”, iarăşi cu Ioana Carp într-un rol decisiv, festival premeditat pentru a transforma limba română în limba oficială a poeziei europene şi Bucovina în capitala mondială a poeziei.

 

 

 

Blestemul lui Brâncuşi sau poezia fiilor unei ţări risipitoare. Mă rog bunului Dumnezeu pentru neştiinţă, dorindu-mi să nu fie această carte nici prima şi nici ultima antologic a poeziei româneşti din diaspora. Mă rog, apoi, să mă învrednicească bunul Dumnezeu să pot citi cât mai corect poemele de departe, ştiut fiind că eu, ca şi diasporenii, nu pot citi decât cu sufletul, iar sufletul meu nu ierarhizează, nu discriminează, ci doar trăieşte totul cu neostenită intensitate. Şi mă mai rog, de data asta, cititorilor acestei cărţi să primească în suflet curat ceea ce este de primit, adică un patrimoniu de spiritualitate românească pe care nu mai avem dreptul să-l mai ignorăm. Îngăduiţi-mi, prieteni, să vă încredinţez nişte prieteni:

 

 

 

Sorin ANCA (Königsbrunn, Germania), „un foc pentru ultima ţigară / şi pentru a da foc universului”. Pentru că „totul e o marc transcriere a tăcerii”, pentru că „orice alfabet începe cu tăcerea însăşi / şi sfârşeşte cu propriu-i început”, Sorin Anca îşi construieşte universul poetic într-un spaţiu-timp în care „unele trupuri nu mai au trup”, iar „unele zeităţi cerşesc la colţ de stradă”. El „scrie pe-nţelesul pietrelor / abia în cele din urmă / pe-nţelesul sângelui”, şi „tot ce se poate raporta despre” el „este faptul că-şi” părăseşte adesea „trupurile / luând o formă aproape abstractă” şi că, simultan, trupurile-poeme „îşi procură arme / şi-ncep războiul total împotriva cuvintelor”. Apoi, „de parcă nu l-ar fi ajuns / vestea morţii cuvintelor”, Sorin Anca renunţă la aripi şi caută „măcar o umbră de pământ” pe care să poată construi ziduri, „împiedicând astfel / coborârea cerului pe pământ”. Abia atunci-acum, adică în spaţiul-timp în care „totul / dar absolut totul / în afara singurătăţii / este ireal”, Sorin Anca izbuteşte să dea „un sens înalt / şi suprem soarelui” şi „livadă devastată de propriul rod / (îi) este poemul”.

 

Simona ANOMIS (Auingen, Germania), „un fel de amendă a sincerităţii”. „în luptă cu răul, cu păcatele, / cu amintirile”, Simona Anomis a „deschis palma / pentru prima oară cu liniile vieţii în sus” şi meditează la „Crima lui Brâncuşi”, pe care o retrăieşte profund („iarba creşte şi fără mine / sau chiar în locul meu”), fiind condamnată la „vibraţie silnică”. Poetesa preferă „viaţa veşniciei”, deşi singurătatea o „pândeşte de după colţ” cu „atâta linişte încât (se) aud cum jelesc păcatele”, „conjugând verbe la câteva timpuri prezente”. Şi, în vreme ce „face mereu paşi printre zile”, Simona Anomis îşi aminteşte că a uitat să sădească „un copac / pentru a da satisfacţie destinului”, fiind „prea calificată / pentru postul ierbii” şi prea hăituită de „chipul zilei de ieri”, care-i urmăreşte „atentă mişcările înspre / mâine”, un mâine în care „clasicismul înfloreşte pe toate geamurile verzi ale / minciunii”, geamuri aburite pe care poetesa, imună „fiind la urletul tăcerii din noi”, scrie cu degetul: „Aştept să fac riduri în libertate, / să crap într-o joi / în deplinătatea facultăţilor mintale”. „O clipă / plus trei sferturi de secol” de aşteptare.

 

Adriana BLESCH (Tubingen, Germania): „Mi-e scârbă-acum de-atâta bine”. Fără să o intereseze prea mult dichisurile discursive, dar copleşită fiind de cenuşiul acestui început de mileniu, care „îşi varsă în jur veninul”, concretizând „o linişte a morţii”, Adriana Blesch pune degetul pe cer, caligrafiind pentru prietenii de departe gânduri, emoţii, amărăciune. Iar prietena ei, rămasă într-o ţară săracă, terorizată de gândul că vine ora mesei şi nu are ce pune în faţa copiilor, poate citi, dacă ridică ochii spre cer: „Nu flămânzesc, acum, ca tine, / Dar sufletul îmi este greu, Mi-e scârbă-acum de-atâta bine”. Şi vin norii, iar vântul poară, odată cu negurile, puhoaie de retorism, uneori lipsite de lirism, dar suprasaturate de sinceritate, de trăire. În fond, suflete, „bogat ai fost când ai trăit / în ţara ta săracă”, iar conştientizarea acestei probabile şi, totodată, improbabile împliniri prin patriotism, prin datină, prin neam, prin loc natal atârnă mai greu în balanţa sufletului decât orice răsfăţ stilistic, oricât de înzorzonat metaforic sau filosofic ar fi acest răsfăţ în dimensiunea existenţialului.

 

Maria-Rozalia CHELARU (Duesseldorf, Germania), „ploaia e doar un sunet care aminteşte de copilărie”. Într-o „toamnă nebună ca Van Gogh”, Maria-Rozalia Chelaru ascultă ploaia, iar „ploaia e doar un sunet care aminteşte de copilărie”, obligând la a privi viaţa ca pe un zid care desparte două „jumătăţi de anotimp” (în fond, „între noi stau anotimpurile toate”). Dincoace de zid se desfăşoară o jumătate de anotimp, „cea care dă în partea travestită a zidului / acolo unde îngeri desculţi vin să joace şah / când Dumnezeu se odihneşte după norul de libelule”. Apoi ar fi zidul, clipa în care soseşte pescăruşul îndelung aşteptat („înainte / să se facă dimineaţă lângă inima mea”), „zidul gol, năpădit de urzici / pe care plouă întruna ori stau zgribulite ciori / veşnic întoarse din anotimpuri de toamnă”. Iar mai departe nu mai există nimic, nici măcar un anotimp întreg, ci numai „anotimpuri de toamnă”, în care auzi „cum înăuntru” îţi „cresc rădăcini”, răvăşindu-te, ademenindu-te să-l imiţi pe Van Gogh şi să-ţi tai o ureche pentru a sfida jumătăţile de vreme care-ţi molipsesc „sufletul cu rugină” şi, astfel, să aduni „anotimpurile toate” în ceea ce sc trăieşte drept poezie.

 

Madeleine DAVIDSOHN (Haifa, Israel), „când migdalul înfloreşte”. Născută la Dorohoi, „pe-un picior de plai”, „dintr-o gură de rai”, Madeleine Davidsohn şi-a luat, în 1974, „amintirile într-un geamantan uzat” („munţii şi cu văile / mioarele şi cântările”) pentru a se stabili în oraşul „românesc” Haifa din Israel. „Şi m-am dus, şi m-am tot dus / după alte cântece / zilele să-mi farmece”, îşi aminteşte poetesa, retrăind dragostea pentru „acele plaiuri” ale naşterii mai ales primăvara, „când migdalul înfloreşte” în Haifa, dar „tot îmi mai pare că-i cireş” din nordul Moldovei. Poetesa, cu sufletul marcat de o cumpănă a locurilor, refuză şi condamnă toate „hotarele de ură” care însângerează Ţara Sfântă şi care învrăjbesc două neamuri „plângând aceeaşi piatră de mormânt / cu-o rădăcină unică-n istorie”. Poetesa opune alternativei „şi noi, şi ei”, alternativa suferinţei („Care mamă mai amarnic plânge?”), universalitatea dragostei, „locul bobului rotund de grâu” fiind luat mult prea des şi cumplit de iraţional de „neghina” urii. Fiinţă umană cu sufletul reverberând pe două continente, Madeleine Davidsohn retrăieşte poetic dimensiunea poetică a dorului, dorul fiind temelia pentru o identitate-regăsire, cea de fiinţă dumnezeiască mereu datoare cu dragoste.

 

Dan DĂNILĂ (Leonberg, Stuttgard, Germania), „şi ficţiune şi / luptă cu dezinformarea”. Ultim „cristofor”, rătăcind „sub grădinile edenului, chiar sub pomul / cunoaşterii lângă obuze cu cuneiforme / sau în buncăr, în faţa camerei de luat / frumos vederile celor mulţi”, Dan Dănilă încă se mai amăgeşte că „nu, noi nu am rămas de căruţă”, deşi a fost martor, deşi a consemnat că, în România, „dreptatea a ieşit din tribunale / (că) sub zdrenţe are ochii scoşi / (că) simulează alte boli mărunte / dar are cancer şi creşte pe la colţuri”. Poetul a ajuns într-o lume în care „califul harun al raşid / adumbrit de o mie şi una de nopţi / amestecă basmele cu adevărul”, dar a lăsat în urmă, în timp, o realitate care-l doare neomeneşte, o realitate în care „bandiţi ne dau lecţii de morală, / mari escroci dorm în parlament, / demagogi zâmbesc în manuale”, iar „nebănuite secte balcanice auresc / monezile cu efigii guşate multiplu”. Dan Dănilă, trăind şi răstrăind, a fost iniţiat în blestem şi ispăşire, inclusiv prin poezie-poezie: „din picuri amărui ne-am închegat, / dar ce licori o să ne stingă oare, / cine să ne regrete ne-mpăcat / dospind în lacrimi insule de sare?”.

 

Horaţiu DIDEA (Londra, Marea Britanie): „Mă dezbrac de tot / Şi pun poezia în loc”. Ritualul iniţierii întru culcuşire „sub o floare bolnavă” începe prin dezbrăcare „de prieteni, de istorie, / De pâine, de vin şi de apă, / De memorie”, memoria însemnând „aripile”, apoi, despovărat de toate până la sinceritate, Horaţiu Didea ignoră şi „păsări cu ochii ficşi”, şi „caravele monstruoase ale uitării”, care-l însoţesc, pentru că el nu uită, el nu moare, el doar se despovărează de ceea ce e de prisos, inclusiv de tentaţia zborului, a speculaţiei preţioase şi pretenţioase. După ce se dezbracă „de tot” şi pune „poezia în loc”, deci după ce a devenit creatorul unui univers de care e responsabil, Horaţiu Didca se cutremură de singurătate: „Şi mai cade o secundă de pe mine / Ca un păduche ucis de ger, / Toate se destramă, eu merg înainte, Tată, / Mai e mult până la cer”. Singurătatea este, în fond, universul celor care se crucifică pe cuvinte, asumându-şi păcatele unei umanităţi care nici măcar nu există. Sau, dacă există, ea, umanitatea aceea, a fost imaginată de alţii, dincolo „de prieteni, de istorie, / De pâine, de vin şi de apă, / De memorie”.

 

Alexandru DRĂGHICI (Langen, Germania), „în sălile de aşteptare ale gândului”. După ce s-a „căutat printre rătăciri” şi s-a „găsit în mijlocul răspântiilor”, acolo unde deja căpătase o identitate, devenind „cuvântul / Punte între două suflete”, Alexandru Drăghici a respirat „adânc din rezerva cu vise” şi, întremându-se, a purces la sisifica muncă de a muta „noianul de dureri şi bucurii / spre litera neagră şi gravidă”. În urma poetului, „doar lumina / Şiroind pe trepte” avertizează că „trecutul îşi aruncă harpoanele după noi”. În jur, „mercenari de vise / Ce ştiu să şchioapele / Căci zborul l-au uitat de mult”, îmbrăcau „armura rolului de zi cu zi” şi făceau „slalom printre îmbrânciri, ghionturi şi bătăi”, convinşi fiind că „trecutul e un balast şi nici o garanţie” în privinţa viitorului nu se va ivi. Stop cadru. Ostenit, poetul se dezbracă „de măşti, / De zalele cotidianului” şi, după ce regretă „că timpul ne-a înghiţit / scuipându-ne la alte colţuri ale lumii”, ascultă cum „prin prisma secundei îmi ţipă secunda”. Îmi ţipă, îi ţipă, ne ţipă. Vă ţipă, le ţipă, „pe drumul cel bun / pe care ne-am întâlnit la începutul veşniciei”, acolo unde, „pescar viclean, trecutul” îşi caută trup şi îl capătă pe cel al poemului, al poemului „punte între două suflete”, „în sălile de aşteptare ale gândului”.

 

Lucian HETCO (Rechberghausen, Stuttgard, Germania), „predarea de suflet”. „Rebel nesedus”, care refuză să mai tragă „concluzii / cu orice preţ”, rugându-se „la Fire / într-o bisericuţă cu chirie, / între bigoţi şi alţi rataţi, / la capăt de românism” (deşi „decepţie continuă / este saltul / poporului meu”), Lucian Hetco, pentru că găseşte „rostul cuvintelor / într-un vid social / ce se umple de plictisul cotidian / cu mărunţei aroganţi şi cu văicăreli de epigoni”, „cu toţii egali în ipocrizie”, întoarce „ideile / Cu capul în jos, / lăsând zilele să se scurgă din boltă”. Se arătase „în lumină / aşa” cum vrusese el să fie „dintotdeauna”, nemaifiindu-i frică să păşească „alături de drum” şi, „neavând nevoie de preot”, s-a destăinuit „conştiinţei” sale printr-o „predare de suflet”, înălţând un alt „zid de cuvinte”, o baricadă împotriva vremuirii vremii: „Moartea mea nu va justifica nimic, / Nici măcar trecerea timpului, / cu toate acestea m-am străduit / să creez detalii / o viaţă întreagă”. Lucian Hetco se ştie muritor şi, după ce linişteşte în felul lui „biologic / celulă după celulă”, ne îndeamnă să „existăm… cu plăcere / fără alte justificări / şi bătăi de cap”. El şi-a creat o indiscutabilă individualitate poetică, asumându-şi „dreptul la culpă” cu o inedită sinceritate: „Ce ciudată / e individualitatea asta nouă, / când trebuie să-mi inventez / Realitatea!”.

 

Ileana JECA (Assen, Olanda), „heruvim târâş”. Constatând că prostia „e o temniţă / comparabilă cu fenomenul Piteşti” şi că „muntele de tristeţe e pruncul”, iar ea – mama, Ileana Jeca începe „căţăratul de-a buşilea”, „cu studiată melanholie”, dar impunându-şi: „Să nu visezi dulce!”. Condiţia de „heruvim târâş” pe care şi-o asumă ca femeie de provenienţă valah-orientală („sunt numai timpan, / numai receptivitate, / numai feminitate / şi ascult pe toată lumea”, „mai puţin pe şeful tribului. / Aceluia îi ştiu repertoriul / pe dinafară”), dar o femeie care a „luat examenul de trecere / în altă eră geologică”, este determinată de ruptura care s-a produs în mai multe planuri, dacă nu cumva în chiar toate, faţă de „omul cu chipul îngropat / în căuşurile palmelor // (căruia) i-am ucis chipul în mijlocul alor săi. / Nu i-am lăsat nici chipul de mucenic / care-i mai rămăsese”. Din păcate, „chipul de mucenic” al omului rămas, acasă, fără chip, deci fără identitate, nici nu l-a luat cu sine, aşa că universul poetic al româncei olandeze Ileana Jeca când irizează, când se înnegurează într-un joc-nejoc de-a râsul-plânsul admirabil construit.

 

Ralf Ernest KUVI (Neu-Ulm, Germania) „salvează speranţa de nedumerit”. Vag didacticist, dar numai în măsura în care tezaurizează anumite experienţe (ducând în cârcă „o lume ce vine” cu nelinişti, cu „sfântă neştire”, cu „durerea ce apasă”), Ralf Ernest Kuvi „gândul frământă”, căutând soluţii sau doar opţiuni, din dorinţa de a salva „speranţa de nedumerit”. Între speranţă şi nedumerit graniţa este extrem de subţire, uimite fiindu-i visele şi visătoare uimirile. Prin urmare, postura de „contra vieţii”, dominată ba de „frica de ziua de mâine”, ba de „blamajul profund” care te poate depersonaliza până la a „şterge un vis dintr-o viaţă uitată”, permite croşetări intimiste, revolte blajine, împodobite cu zurgălăii vegetali ai rimelor disponibile şi cu finalizări adesea pretenţioase, care aspiră spre postularea icnirilor în cotidian.

 

Lacrima Luha-Strobel (Bremerhaven, Germania), „o formă de a plânge în scris”. Abandonată în „dictatura democrată” de o patrie veşnic risipitoare („mamă pustiită”), Lacrima Luha-Strobel se „plimbă pe continent” în căutarea sau în recuperarea unei identităţi. O „dor urletele de lunea până luni / şi zilnicele mâini de încrucişat pe piept” şi tocmai de asta pictează „cu stiloul pe hârtie” o tulburătoare dezrădăcinare, în care se regăseşte doar „barcă / părăsită în larg”. Poemele ei, adesea prea lungi şi din cale-afară de furioase, îi copiază sufletul, conturând „o formă de a plânge în scris / la înmormântarea fiecărui vis”. Iar ritualul de înmormântare e simplu şi constă doar în abandonare: „Vreau încă o bere şi o lumânare / şi un cântec de chitară”. Moartea visului se petrece, desigur, într-un loc străin dintr-o ţară străină (un bar mexican dintr-un oraş german), condiţia dublei înstrăinări-dezrădăcinări obligând la tentative de regăsire (dorul) sau doar de evadare (fuga dinspre sine). Apoi, întrezărind o „lipsă de dreptate” a destinului, poetesa îşi contracarează nefericirile, după datină, printr-o ciudată complicitate a străbunilor („urlă strămoşii înmormântaţi sub brazi”).

 

Elena MARIA (USA), „din câte-un amănunt cotidian banal”. Existând în neprecizat, ba în „câteodată”, ba „într-o seară nebună / când fulgerele / Dansau / Pasional o furtună”, Elena Maria (semnătura poetică reprezintă, probabil, un pseudonim pentru românca din America, încă fascinată de nu ştiu ce sat Mereni de acasă) rătăceşte, cu un farmec aparte, între incantaţie şi baladă, constatând că îi „curg fluvii pe umăr”. Poetesa, neîndurătoare cu sine, îşi ignoră superba statură lirică (ea fiind „atât de pădure şi atât de curată”), pentru a consemna: „În general, sunt amintirea fără chip, puţin demodată / câteodată mamă, câteodată femeie, câteodată fată”. Şi tocmai atunci când izbuteşte să-şi trăiască simultan toate vârstele, în neprecizat, în „câteodată”, Elena Maria simte aproape nepământeşte nevoia de a se despovăra de sine: „Ah, cât am vrut să uit!”. De parcă s-ar abandona pe sine vieţii, după ce a izbutit să aşeze „în templul singurătăţii” starea sublimă (a poeziei, a vârstelor trăite simultan), pe care urmează s-o venereze „în fiece amurg”, „printre frunzişuri rococo / Negre şi albe”.

 

Voicu MARINA (Baden-Baden, Germania), „demult, atunci, tare demult, cândva”. „Pe lumea asta plină de minciuni / Eu însumi mă visez ca o minciună”, mărturiseşte Voicu Marina, temându-se că „din somn” nu va „reveni nicicând”, somnul fiind un alt neprecizat temporal, specific poeziei româneşti a diasporei, un fel de extaz sub o boltă înstelată, dar în care „nici chiar o stea a mea nu exista / şi poate nici un fel de alte astre”. De aici, de la neprecizat-înşelător, de la minune-minciună, de la risipire-trufire, încep osândirile „în păcat”, atât în lăuntru, cât şi în afară, până „când clopotul va bate acel ceas” al unei alte reevaluări, o reevaluare făptuită şăgalnic, în baza unui misticism râsul-plânsul care ne diferenţiază printre neamurile lumii. De altfel, alternanţele de genul „te-am căutat, dar ţi-e închisă poarta” sau „vino aici să vezi, se-ntorc cocorii”, ritmate şi rimate riguros, şi vindecă, şi îmbolnăvesc, poezia fiind vibrantă, ba aici, în somnul-memorie, ba „pierdută-acolo, printre astre” şi, în consecinţă, îndemnând la nostalgică melancolie.

 

Irina MATEI (Africa de Sud), „oglinda visului”. În Africa de Sud, departe de locul naşterii şi al copilăriei, dar, probabil, încă foarte aproape de vârsta aceasta mereu vegheată de „o zână albă”, Irina Matei trăieşte nostalgia casei bunicului, a ţării bunicului, bunicul fiind un fel de zeu moş (zal mox, cum era numit odinioară), care izbuteşte să rămână veşnic tânăr. Mistuită de dor, poetesa proiectează „oglinda visului”, care este „fumurie” şi pentru că „memorii se pierd acolo”. În proiecţia acesta, îşi zăreşte chipul drept „zâna din vis”, care-i aminteşte de ce şi cine este (purtătoarea de dor pentru o realitate deja înstrăinată, dar în care „bunicii au rămas tineri”). Dorul de ţara bunicului Dumitru Matei este atât de profund, atât de acaparator încât tânăra poetesă explodează într-un ţipăt, într-o zvâcnire de pasăre speriată: „Nu vreau să îmi aduc aminte / de tot ce am avut şi am pierdut”. Tema memoriei şi tema fabulosului tezaurizat în memorie, atât de specifice poeziei diasporei româneşti, poeziei depărtării, izbucnesc prin Irina Matei copleşitor de adevărate, de cutremurătoare, conturate mlădios într-o dezarmantă simplitate.

 

Lucian-Marius MATEI (Germania), „copil de vis sălbatec”. Un poet pe care „numai dacă eşti liber îl poţi simţi”, îl poţi afla „bând somnul veşniciei”, Lucian-Marius Matei se mută adesea „în rame negre de coşmar” pentru a-şi motiva şi înţelege întoarcerile în Orient, în locurile în care „fluvii de came împuşcată / sunt morţii / care au trecut eroic / prin faţa unei vitrine a vieţii”. Locul natal, desacralizat prin ivirea unui „înger mort sau vreun hoinar”, care aruncă „o lacrimă-n privire / ca să vedem pe unde suntem”, e simbolul unei continuităţi întrerupte brutal („de unde vin, unde apar”, unde „întâmpinăm o nouă zi?”). Poezia lui Lucian-Marius Matei, aparent dezrădăcinată şi provocator rebelizată, caută un punct de sprijin, un ţel, o împăcare cu sine şi cu lumea, caută şi impune o liniştire a sufletului: „Iar dacă suntem unde trebuie să fim, / atunci e locul nostru aici, acum, oricând, / în gând”. Odată localizat spaţiul definitiv al împăcării („există un loc pe care nu-l poţi vedea / şi numai dacă eşti liber îl poţi simţi”), se conturează şi raţiunea de a fi, şi iniţierea în a fi: „Există o singură Dragoste şi e cu mine / şi, dacă o simţi, poţi fi şi tu liber”, iniţiere pe care Lucian-Marius Matei o află în adâncuri, acolo unde încă supravieţuieşte un „copil de vis sălbatec”.

 

Sorin OLARIU (Detroit, Michigan, USA), „crist îmbătrânit”. Pricepând că „lumea încape într-o lacrimă”, Sorin Olariu îşi asumă rostul unui „crist îmbătrânit”, care tânguie în auzul mamei: „ochii tăi, mamă, / începuseră tot mai mult / să semene cu / toamna”. În aparenţă antipsalmic şi antibaladesc, dar rostindu-se profund psalmic şi baladesc, Sorin Olariu a fost martor pe când „ningea cu nepăsare peste lume / peste păduri / şi toate cele” şi tocmai de aceea ne şi propune un dramatic-şăgalnic joc de cuvinte al alternativelor: „pământul semăna a crist albit / eu semănăm / ogorul / morţii mele”. Poet rasat, născut, iar nu făcut, românul nostru din Detroit (localitate americană care-şi trage numele de la Ditrău, localitatea din Scaunele Secuieşti din care au plecat meşterii care au înălţat o catedrală şi în statul Michigan) conştientizează că asupra omenirii troieneşte cu „o nepăsare de sfârşit de veac”, aşa că îşi pregăteşte cu migală evadările, devansând anotimpurile şi destinul: „din primăvară am ieşit anume / zăpada dulce-a morţii / s-o îmbrac”. De unde şi senzaţia nemorţii (singurul necuvânt care-i traversează spaţiul poetic), adică certitudinea rostirii şi a dăinuirii rostirii, pentru că, după Crist, fie el şi îmbătrânit („albit”), rămân cu siguranţă cuvintele pentru a zidi ceea ce merită să fíe zidit.

 

George PREDA (Karlsruhe, Germania), „vâslind spre limanul / durerilor surde”. „Imberb” păşind „peste praguri de ape”, George Preda trăieşte bucuria regăsirii naturii, devenind „ecoul (ei) sihăstrit”, care descoperă că-i „cad umbre cu fauni” pe umeri, atunci când, din prea multă nevoie de lirism, poetul se simte „fulgerat de luciul coasei” şi vrăjit-împoezit de „nectarul caişilor / care ningeau pământul”, rânduind „sub cerul de faguri”. Prizonier al naturii şi, în acelaşi timp şi în egală măsură, creator al unui spaţiu natural-naturist, George Preda îşi populează universul mângâietor (asta face el din cuvinte, o mângâiere de care are nevoie) cu o ciudată stare de cântec, de omenească împlinire. În acest univers, chiar şi „zăvozii pădurilor cântă”, iar „odiseea pădurii / exultă salutând înaltul ceresc” pentru a întregi „lumina speranţelor” celui avid de frumuseţe, de lumină şi de o odihnă interioară care să se răsfeţe asemeni poienilor între rime care schiţează vag pădurea cea mare şi deasă în care faunii chiar există cu adevărat.

 

Dani ROCKHOFF (Reutlingen, Germania), „undeva la periferia simţurilor”. Un univers dezmembrat, „cu clipe răsturnate, minute crâmpoţite / şi ore de aşteptare”, cu „coate, genunchi, cefe / nici un trup întreg”, un univers în care „însuşi Dumnezeu e interzis”, iar „impertinenţa unei vieţi în paradigmă” constrânge la a fi „mereu silaba”, o obligă pe Dani Rockhoff să se îndrepte „către uşă”, cu intenţia de a ieşi „în lumină”, în „noaptea Walpurgiei” în care „întreagă e bolta, / mai plină / ca niciodată de aştri”, iar Dani poate fi şi chiar este Walpurgia, zeitatea-femeie, femeia-zeitate care refuză să lase să se înfiripe în ea „o teamă fără saţiu / şi fără de hotar”. În noaptea universală în care este constrânsă să existe, Dani-Walpurgia intră în „dialog cu un orb”, adică se află „la periferia simţurilor” fiecăruia dintre noi pentru a ne dezvălui sufletul nopţii, Walpurgia, adică poezia, adică starea de inefabil, imposibil de definit cu simţurile, dar din ce în ce mai necesară şi, de aceea, mai perceptibilă. În fond, fiecare orb trăieşte acele „zile / în care Dumnezeu îşi întoarce faţa, / lăsându-şi făcutul în voia soartei”.

 

Laura STELEA (Olanda), „Katharsis de sete, de foame şi dor”. Constatând că o „aşteptau trăiri de muritor” şi că „limita tăcerii oarbe” o „închide-n asfinţit”, Laura Stelea, neputând „grăi prin necuvinte”, în semn de îngerească revoltă a înfăşurat în lacrima sa, numai în lacrima sa, „iubirea şi dorul de bine”. Poetesa, dezinvoltă în a păşi printre cuvinte pentru a deveni, în cele din urmă, o altă „samă de cuvinte” (cum ar zice cronicarul), îşi aşterne sufletul în pagini frumos, cu o eleganţă înnăscută, dar şi cu o înfiorare existenţială cel mai adesea dureroasă, deşi ademenitoare: „Urma să mor şi încă nu trăisem, / Urma să mă strivesc de caldarâm, / Afară-n primăvară înflorisem / Şi tare îmi doream să mai rămân”. Existând o singură şansă de a trăi şi ceea ce încă nu apucăm să trăim, mărturisirea (genul de spovedanie la care şi bunul Dumnezeu caută cu luare aminte). Laura Stelea întinde mâna după „foste dragele-mi cuvinte” şi, după ce le pipăie literă cu literă, îşi motivează cu onestitate acest superb egoism al durabilităţii: „Nu concepeam să fi murit de tot, / Să las în vraf ce n-am putut cuprinde”.

 

Nicolae STROE (Pforzheim, Germania), „în furca zilelor de astăzi”. „E noapte şi negru” în univers, acolo unde „românii ce sunt departe în amintiri se leagă” şi, astfel, ei „se transformă în substanţa fericitei” lor „lacrimi”, lacrima reprezentând, de fapt, un întreg sistem filosofic, din care Nicolae Stroe îi izgoneşte, cu netrucată obrăznicie, şi pe Steiner, şi pe Goethe, şi pe Sartre, şi pe Nietzsche, ba chiar şi pe Dante, care se face vinovat că şi-a pierdut „Infernul” prin Carpati: „Ascultă, Doamne, ruga orgii şi şoapta îngânată-n rugă / Şi nu lăsa ca Europa să creadă că românu-i slugă!”. Diasporean român care împrumută ceva din frumuseţea îngerilor înainte de revoltă şi care are chiar şi „propriul suflet de răpus”, lui Nicolae Stroe îi „pare lumea părăsită de Dumnezei” şi, de aceea, îşi scrie biografia în „noapte” şi în „negru”: „Visând adevărul, trăiesc o minciună”, „în umbra mea nu mai încap”, „în rana nopţii stau şi sânger”, iar „pe hârtie / îmi plânge propriul univers”. De aici, de la această soartă-nesoartă se întrupă fulger blestemul, îndreptat şi asupra „furiilor din mine ce nasc dureri din neputinţă”, dar şi împotriva existenţei, acest spaţiu planetar atât de propice alienărilor jasperiene.

 

Gelu VLAŞIN (Madrid, Spania), „printre rămăşiţele cărnii”. Deja un nume al literaturii române contemporane, autoexilat şi autodeportat (delictul românesc al erudiţiei) în Spania, Gelul Vlaşin se conturează liric într-un postmodernism de sfârşit de lume (iar semnele se văd, totul fiind deja gogoaşă, gogoşerie, gogoetc, pentru că sau şi pentru că „lanţurile s-au transformat în vulturi / şi vulturii în cearcăne adânci”). „A fost ieri în paşii tăi”, iar astăzi şi mâine va fi „ca şi când / somnul / s-ar fi prăbuşit / în scorbura timpului”, aşa că vei tresări doar „văzându-ţi stafia în oglindă”. „Scorbura timpului” şi „stafia în oglindă”. Metafore care au scăpat autocenzurii, speranţe de viaţă, de normalitate (dar ce este aceea normalitate?), icnind spre aşteptata apocalipsă a cuvintelor, a cuvintelor care nu mai pot zidi şi care, probabil, nici măcar nu mai există: „să-ţi ghicesc / mi-a zis moartea / rânjind / să-ţi ghicesc / printre liniile frânte / din palmă / din palma palmelor tale / din viaţa vieţilor tale / să-ţi ghicesc / hai / hai / hai să-ţi ghicesc odată / s-a supărat moartea / aruncându-şi coasa / peste umărul meu”.

 

Andrei ZANCA (Heilbronn, Germania), „la un zbor / depărtare / de înserare”. „Smerenia e doar / nuanţa de nostalgie / a luminii”, „dincolo de lizierele vegheate ale memoriei”, aşa că, după ce-şi alege „secunda unui chip” pentru eventuale rătăciri în cotidian, Andrei Zanca zideşte, aşa cum unii înalţă un templu, „o tăcere atât de lucioasă / precum cea din oglinda / în care-n zori îţi vezi chipul / pălind de presimţiri”. Şi nu mai caută, ci se lasă găsit, cules, ales „din vierea în timpuri diferite, (în care) trăim mereu ademeniţi de timpul altuia”. Poetul are timpul lui cotidian, altul decât timpul-lumină, cel delimitat de smerenie (amurg) şi de regăsire (zori), dar pe care îl încredinţează ademeniţilor de „timpul altuia” pe relaţia regăsire-smerenie, adică dinspre zori înspre amurg, adică dinspre naştere înspre operă, nu înspre moarte, care nici nu există în cele două segmente ale luminii. Şi asta pentru că „adevărata lumină, iluzia / depărtării… / în afara putinţei de cuprindere, cam la un pas / de moarte” capătă consistenţa mărturisirii, deci a „timpului altuia” şi, din acest motiv, chiar dacă este „aproape / pasul de care ne-am temut atât de mult” nu-l mai premeditează nimeni, premeditarea fiind, în fond, condiţia accesului la veşnicie.

 

Mariana ZAVATI-GARDNER (Norfolk, Marea Britanie), „o livadă binecuvântată de cireşi pârguiţi”. Poet român cu o operă impresionantă, Mariana Zavati-Gardner reconstruieşte universul târgului provincial moldovenesc, datat „înainte ca nevolnicia betonului să domine” şi delimitat de „casa mamei”, de „plopul tremurător sădit de tata”, de „livada cu stupi” şi de „cireşul cel fantastic”, un univers în care familia are propriul ei calendar (din care nu lipseşte „odihna de după prânz”) şi vecinătăţile-relaţiile pe care şi le stabileşte singură. Exisă în această lume patriarhală şi două vânzătoare de borş, „surorile Manole, două fete foarte bătrâne / Aflate la hotar de vremi, sorocite veşnic / să pară de demult”, există şi o spălătoreasă, şi o cusătoreasă, adică alte femei pentru care „tăcerea este-nvăţătura de nădejde”. Un univers în care, scapăr de lumină, adolescenţa se visează „la Curtea de altădată”, dar se înnobilează prin „umilul dar al pâinii”, iniţiindu-se în generozitatea profund umană, dar la care lumea cată şters, cu indiferenţă. Mai curând picturală, aglomerând cuvintele în anumite tuşe pentru a pune în valoare culoarea, poezia Marianei Zavati-Gardner este şi rămâne „o livadă binecuvântată cu cireşi pârguiţi”.

 

Ruxandra WILL (Berlin, Germania), „de veghe lângă lună”. Citind tăcerea, deşi „e întuneric pe pământ”, apoi ridicând mâna pentru a-i fi găsită, Ruxandra Will veghează „din colţul meu, departe, / Chilie undeva, în noapte” asupra somnului, dorindu-ne să auzim „în vis îngerii cântând”, apoi se mărturiseşte cu zguduitoare sinceritate: „Oameni buni, sufăr de o boală / Care nu se mai poate vindeca: / Eu am în sânge Moldova / Şi oasele mele sunt urme / De la Călugăreni şi de la Podul Înalt. / Mi-e carnea adusă / De pe roata lui Horia, / Iar inima o am de la Ştefan, Mihai sau Decebal, / Ori poate mai de demult!”. Ruxandra Will nu are nici o reţinere pseudointelectualistă, nici o sfiiciune în a-şi mărturisi dragostea de patrie („Mă doare România!”), iar sufletul ei „se sparge / în douăzeci şi trei de milioane de bucăţi”, semn că „va trebui să-nvăţ din nou / Să merg / Acolo unde paşii mei mă dor”. Şi, pentru că e obligatoriu pentru o ţară să existe la dimensiunea cetăţenilor ei, ţara aceasta mult prea des insensibilă şi nerecunoscătoare iată că-şi asumă trăirile Ruxandei Will, tipărind această carte în care nu vom regăsi fii risipitori, ci numai feţi-frumoşi şi cosânzene pe care i-a tot risipit ţara lor mult prea risipitoare”.


Pasărea şi clipa (II)

 

 

 

Toate cărţile pe care le-am scris, pe parcursul acestei vieţi, nu s-au mai scris vreodată, nici înainte, nici după aceea; nici ca temă, nici ca perspectivă asupra istoriei obşteşti. Aveam în sânge o dragoste netrucată faţă povestea neamului meu, încât îi căutam cu pasiune respirările, chiar şi atunci când foarte puţine dintre mărturiile trecutului încă mai erau zăbrelite în magaziile subsolului Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”; astăzi le pot afla şi în bibliotecile electronice ale lumii, inclusiv cu menţionări, din 1531, încoace, în celebra „La Gazette” a cardinalului Richelieu, devenită, mai târziu „Gazette de France”, şi tocmai de asta am lucrat, în anii din urmă, 7 volume cu „Bucovina, în mărturii necunoscute”, dintre care 3 deja publicate.

 

În 2002, Primăria Sucevei, care apelase la istorici şi la para-istorici, în intenţia de a tipări o istorie a Sucevei, a apelat, în cele din urmă, la mine, care am lucrat „Suceava, sub povara istoriei”, deci cu trimitere clară şi lucidă spre istoria celor mulţi, într-un timp record. Dacă ar trebui să rescriu „Suceava, sub povara istoriei” acum, aş renunţa, probabil la „regulile lui Gusti”, care erau, de fapt, ale lui Dimitrie Cantemir şi aplicabile pentru măcar o întreagă provincie, şi aş introduce puzderia de informaţii pe care am redat-o, succint, în ediţia completă a celor 6 volume ale cărţii „Povestea aşezărilor bucovinene”, ediţie cu numărul de pagini mai mult decât triplat. Dar cartea a fost foarte bine primită, sucevenii putând fi mândri, vorba unui titlu din „Jupânu’”, al unei note semnate de Cristina Dinică[1], că „Avem şi noi monografie:

 

„Acest oraş era pe un podiş înalt; priveliştea era frumoasă şi clima potrivită şi sănătoasă. O apă mare curge în jurul oraşului”, scria armeanul Simeon Dbir Lehati despre Suceava. Adunând capitole scurte care îndeamnă cititorul să parcurgă rapid paginile, Ion Drăguşanul scoate la lumina zilei „Suceava, sub povara istoriei”, o monografie de peste 360 de pagini, despre care am auzit că ar fi singura de acest gen. „Clima şi vremea sub vremuri”, „Cutremurele care ne-au risipit bisericile şi mănăstirile”, „Tradiţia obştii sau Ţara  Românească a Moldovei”, „Locuri, oameni şi tradiţii prin ochii vechilor călători”, „Formarea  elitelor  româneşti în Suceava”, „Bisericile sucevene şi  minunile Sfântului Ioan cel Nou”, „Suceava, în vremea Primului Război Mondial” şi „Oaspeţii Sucevei de-a lungul veacurilor” sunt câteva capitole sub al căror titlu se reunesc o mulţime de date, nume şi amănunte.

 

 

„Suceava e mitul cu care te naşti sau poate că însăşi forma sufletului, pe care de-o veşnicie o cauţi într-aiurea, mereu ademenit de corul de vânătoare al nostalgiilor. Suceava e răsăritul de soare revărsat peste pietrele mărturisitoare şi amurgul aşezat curmeziş peste obcinile albăstrii de dincoace de suflet (…) Tocmai de aceea am scris cartea aceasta, care să se împotrivească vârstelor şi uitării. În lemnul de sub obcini, un corn de vânătoare măsoară anotimpul târziu, în Bucovina (…) Doar voi nu ştiţi, prieteni, prin carnea mea cum trec năprasnice galopuri de cai şi de lumină. Eu sunt contemporanul din voi şi vă aştept în mărul meu de aur – superba Bucovină”.

 

Ion Drăguşanul îşi lansează cartea „Suceava, sub povara istoriei”, alături de Dragoş Cusiac – „Zona etnografică Siret”, joi 28 noiembrie, ora 14, în Sala Mică a Casei Culturii Suceam. Pentru a scoate cele două monografii au complotat şi s-au complicat: Primăria Suceava, Consiliul Municipal, Casa Culturii Suceava şi Centrul Creaţiei Populare”.

 

Cronica evenimentului a fost publicată de „Monitorul de Suceava”, sub semnătura lui Tiberiu Cosovan, teribilul ziarist de cultură de mai târziu, dar pe care încă nu-l ştiam pe atunci. Pasiunile comune aveau să ne înfrăţească şi să ne transforme, pentru o scurtă vreme, în colegi de birou. „Suceava, sub povara istoriei”:

 

„Antrenat tumultuos într-o campanie ofensivă de promovare a valorilor Bucovinei, scriitorul şi publicistul Ion Drăguşanul lansează astăzi, în ziua în care sărbătorim Unirea Bucovinei cu Ţara, o nouă carte, însoţită de un „Calendar al bucovinenilor” pentru anul 2003. Lucrarea monografică intitu­lată „Suceava, sub povara istoriei” a fost scrisă, aşa cum mărturiseşte autorul, ca „să se împotrivească vârstelor şi isto­riei”, iar cele 3.000 de exemplare, rea­lizate la Grupul Editorial „Crai Nou – Muşatinii – Bucovina viitoare”, aparţin Primăriei Suceava şi vor fi distribuite gratuit.

 

„Am avut şi avem o intelectual­itate fantastică şi un popor pe măsură”. Ion Drăguşanul ne-a declarat că nu crede în festivismul unirii, dar respectă ziua de 28 noiembrie, în primul rând pen­tru sacrificiul celor care s-au jertfit. „Ei au crezut şi şi-au vărsat sângele pentru Unirea cu Ţara, în schimb Rezoluţia Congresului Naţional al Bucovinei a fost ratificată mai târziu de Parlamentul României. Deci s-au temut s-o recunoască. De la Bogdan cel Orb încoace am avut o clasă politică demnă de tot dispreţul. Am avut însă şi avem o intelectualitate fan­tastică şi un popor pe măsură şi asta respect eu în această zi de 28 noiembrie!. „Cred că Bucovina – a continuat el – merită să aibă o zi, iar ocazia este tocmai această zi în care organizez, de câţiva ani, lansări de carte, pentru că nu se sărbătorea”. Apreciind faptul că în acest an se succed o serie de manifestări dedicate unirii Bucovinei cu Ţara, Ion Drăguşanul ne-a spus că, atunci când o manifestare nu este pe gustul său, el salută totuşi evenimentul. „Nimeni nu este stăpânul adevărului, dar este bine că, în sfârşit, sărbătorim şi noi această zi. Eu am salutat şi ziua ucraineană a Bucovinei, pentru că apreciez faptul că îşi cinstesc strămoşii. Partea proastă este că noi nu ştim să ne cinstim istoria, iar ceea ce se face în prezent, la Centrul de Creaţie şi la Grupul Editorial, este de fapt un fel de recuperare a istoriei Bucovinei”.

 

„Istoria reprezintă o afacere ideologică”. L-am rugat pe autor să ne spună ce reprezintă pentru el această carte. „In primul rând, o deschidere spre cultura Bucovinei vechi, pe care sper că vom putea s-o aducem, încetul cu încetul, la lumină. În al doilea rând, sunt nişte adevăruri care s-au ocolit cu bună intenţie de către istorici, pentru că istoria reprezintă o afacere ideolo­gică, şi să aducem la lumina zilei fapte contemporane”. El a relevat fap­tul că astăzi în toată Europa a început să se scrie o istorie a contempo­raneităţii în care „contează mai puţin regii, pentru că majoritatea au fost nevrednici, şi contează mai mult mulţimea”. „Noi ştim numai minciuni despre ce a însemnat stăpânirea aus­triacă”, a continuat el, subliniind că eroul cărturar Ion Grămadă, „care era iredentist şi a murit cu arma în mână”, spunea că, odată cu ocuparea sa, „toate s-au pus în rânduială în ţara aceasta”. Ion Drăguşanul a subliniat faptul că „după Muşatini, Moldova a fost o arendăşie. Noi am fost mereu chiriaşi în propria ţară şi mai trăiesc şi astăzi cu această senzaţie”. „Dacă vrem ca odată să fim cu adevărat simbolul acestei ţări – a continuat el – trebuie să spunem mereu adevărul şi cam asta încep eu să spun în această carte din care o să aflaţi multe lucruri care n-o să vă prea placă, dar sunt reale. Trebuie să ne obişnuim cu adevărul, dacă vrem să stârpim ceea ce este păcătos în noi”.

 

Autorul ne-a spus că volumul va fi prezentat de personalităţi culturale sucevene, întrucât nu crede că numele sonore, aduse din ţară, trebuie promo­vate la Suceava. „Noi avem o intelec­tualitate locală mult superioară celei din multe centre consacrate ale ţării”. Prezentarea va fi făcută de Pavel Blaj, directorul Centrului Judeţean de Valorificare şi Conservare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare, de Ion Beldeanu, preşedin­tele Societăţii Scriitorilor Bucovineni, Dumitru Teodorescu, directorul coti­dianului „Crai Nou” şi George Muntean, care „va veni în calitatea lui de bucovinean şi nu de lider al francmasoneriei sau de scriitor afir­mat la Bucureşti”.

 

 

Cu fiecare carte nouă pe care o scriam recuperam un segment de memorie bucovineană pierdută şi puneam temelia unor sărbători ale memorie cu rol de reper, precum Ziua Artelor Plastice Bucovinene sau Ziua Scrisului Bucovinean, iar într-o formă ironică, dacă nu de-a dreptul acidă, Ziua Cea Mai Scurtă – Ziua Memoriei, pe care ulterior am abandonat-o. Cartea „Franz cavaler Des Loges” am scris-o şi tipărit-o în doar trei săptămâni, după ce nu s-a găsit vreun istoric în stare să afle date despre cel mai longeviv şi mai înnoitor primar al Sucevei din toate timpurile. „Astăzi, 22 decembrie 2006, în cea de-a 356-a zi a anului, care marchează astronomic solstiţiul de iarnă, ziua cea mai scurtă, căreia-i urmează, desigur, cea mai lungă noapte din an, la Muzeul de Istorie vor avea loc două manifestări culturale. Sub genericul „Ziua cea mai scurtă – Ziua Memoriei”, începând cu ora 16,50 va avea loc lansarea volumului „Franz cavaler Des Loges”, care-l are ca autor pe scriitorul Ion Drăguşanul. Volumul (realizat cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local Suceava, care au acordat pentru tipărirea celor 1.000 de exemplare suma de 3.000 RON), de­dicat celui mai însemnat primar al urbei (de la naşterea căruia s-au împlinit în această toamnă 160 de ani), edilul care a înfăptuit Suceava modernă, care, în perioada man­datelor sale succesive (care s-au des­făşurat între anii 1891-1914), a ridi­cat oraşul la demnitatea unei ade­vărate capitale de district din monarhia austro-ungară, este un semn de evadare din „adormirea seculară” în care ne-am cufundat şi o încercare de a „trăi, prin memorie” – aşa cum subliniază autorul – nu doar nişte biete vieţi, ci eternitatea istoriei”. Momentul lansării va fi urmat de o nouă ediţie a manifestării cu genericul „Noaptea cea mai lungă”, şezătoarea culturală pe care a „năşit-o” cu câţiva ani în urmă direc­torul general al Complexului Muzeal Bucovina, Constantin-Emil Ursu, păstorul de atunci, în calitate de şef al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţio­nal Suceava, al vieţii spirituale a urbei, acţiune care s-a însăilat în salba manifestărilor care împodobesc spaţiul cultural bucovinean şi a devenit o sărbătoare pe care cei care se-ngrijesc să-ncrusteze pe răbojul dăinuirii întru cultură, o marchează apăsat şi adânc. Concepută iniţial ca o sărbătoare de confluenţă a artelor, fără să impună un anumit program, o manifestare voluntară şi degajată în cadrul căreia toţi cei care au freamăt artistic se pot exprima liber şi neîn­grădit, cu o pluralitate de voci şi opinii, într-un spectacol fără regizor. Fără gong de începere şi fără sem­nalul tragerii cortinei de la final, noaptea aceasta de decembrie, aflată sub semnul solstiţiului hibernal (care, prin simbolismul porţilor arcuite păzite, de Ianus cel cu două feţe, deschide faza ascendentă şi luminoasă a ciclului anual) are, pen­tru cei care-i trăiesc clipele cu luci­ditate, însemnătatea unui moment de bilanţ cultural. De data aceasta vom avea prilejul să asistăm la o noapte de folk şi colinde interpretate de Car­men Agoutin & Nemesis, Alina Băbeanu, Cornel Angelescu şi grupurile „Odissey” şi „Balada” şi ne vom amuza de caricaturile pe care le vor face membri CUB-ului (Clubul Umoriştilor Bucovineni)”.

 

 

Seria recuperărilor de memorie spirituală, pe care o începusem cu „Cartea Sângelui”, de Ion Grămadă, a continuat cu două importante accesibilizări ale fiinţei lăuntrice a lui Ciprian Porumbescu: „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine!”, carte lucrată împreună cu Nina Cionca şi care jurnalul şi scrisorile lui Ciprian Porumbescu, aranjate în ordine cronologică, izbutind, astfel, un adevărat roman epistolar al tragicului nostru compozitor, după cum a ţinut să sublinieze, la Rădăuţi, Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, şi cartea poemelor lui Ciprian Porumbescu, publicată în română şi în engleză, sub titlul „Inimă de român / Heart of Romanian” (traducere de Ioan Carp, din Olanda). Pe vremea aceea, deşi Constantin Morariu scrisese despre poezia colegului său de celulă de pe timpul „Procesului Arboroasa”, încă nu se ştia nimic despre poezia lui Ciprian Porumbescu, şi mai ales în lumea… profesorilor de limbă şi literatură română. Şi felul de a lucra romanul epistolar al lui Ciprian Porumbescu, deşi îl încântase pe Academicianul Dimitrie Vatamaniuc, displăcea unui bolnav de ură câmpulungen, al cărui nume nu a contat vreodată şi nici nu va mai conta. În media, au apărut articole lungi, dar o să preiau doar două, începând cu „2003 – Anul Ciprian Porumbescu / „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine”, de poetul Liviu Dorin Clement, publicat în „Crai nou”, numărul din 7 iulie 2003:

 

 

„Un Ciprian Porumbescu real, nu falsificat de interese politice şi altele…”, după cum îl prezintă Ion Drăguşanul, se lasă descoperit, de ieri, în volumul „Ciprian Porumbescu – Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine”. Cartea, îngrijită de Nina Cionca şi Ion Drăguşanul, realizată de Consiliul Judeţean Suceava, Centrul Judeţean de Valorificare şi Conservare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare şi Grupul editorial „Ion Grămadă” (Crai nou, Muşatinii, Bucovina viitoare) a fost lansată oficial ieri, în sala de festivităţi a CJ. La eveniment, autorităţile au fost reprezentate de secretarul general al Prefecturii, Dumitru Paşniciuc. Despre carte, despre cel care o semnează (la exact 120 de ani de la moarte), despre cei care au alcătuit-o şi finanţat-o au vorbit Ion Cozmei (salutând „gestul de excepţie” şi amintindu-ne de opereta „Crai nou”, de pe scena Casei de Cultură), Pavel Blaj („carte de suflet, întregitoare”, cu noutatea că „propune o nouă abordare a biografiei unei personalităţi”, lăsând cititorii să decidă), Ioan Cocuz (cartea, lansarea – „un eveniment excep­ţional”; plus aprecieri la adresa CJ, în calitate de coordonator al instituţiilor de cultură), Emil Satco (subliniind patriotismul tatălui Iraclie şi fiului Ciprian Porumbescu şi apreciind pe cel care „scormoneşte în lada de zestre a istoriei”, I. Drăguşanul) şi Emil Havriliuc (anunţând, pentru octombrie, din nou „Crai nou” pe scena suceveana). Cântând „Balada”, l-a întruchipat, prin sunete, pe cel evocat elevul (la „Artă”) Cristian Ruscior. La această „mare adunare întru Porumbescu”, I. Drăguşanul, printre altele, a mărturisit că a ajuns la concluzia că „Po­rumbescu n-a fost patriot, nici naţionalist, nici etnic român, ci european…”, filmul realizat cu ani în urmă fiind „cea mai mare insultă care i s-ar fi putut aduce” lui Porumbescu. Amintind că se împlinesc şi 180 de ani de la naşterea lui Iraclie, dna Nina Cionca a arătat, parafrazându-1 pe Borges, că volumului îi scapă tocmai momentele intime, ale contactului dintre compozitor şi divinitate (L.D.C.)”

 

 

Celălalt material selectat, „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine”, a apărut în „Crai nou” din 17 iulie 2003:

 

„Scumpilor şi mult preţuiţilor mei învăţăcei, la acele nobile şi fragede mlădiţe sincere, pe care i-am iubit ca ochii mei din cap, le spun că ei sunt chemaţi şi meniţi de Dumnezeu din mii de inşi să fie stâlpii patriei, naţiunii şi ai bisericii noastre, şi ai propăşirii şi înaintării lor şi ai culturii în Bucovina. Şi de aceea le recomand şi le doresc şi le testez cu bine­cuvântarea mea părintească, pietate strânsă faţă cu legile, sârguinţă de fier întru împlinirea datoriilor sale şi urmarea parolei mele, a celei trinităţi sfinte, ce va fâlfâi pururea pe flamură deasupra osemintelor mele: Religiozitatea, Moralitatea şi Naţionalitatea”.

 

Ultimele cuvinte ale marelui dascăl Aron Pumnul, rostite înainte de petrecerea sa din această lume, care au devenit un testament sfânt pentru toţi românii bucovineni, nu numai pentru învăţăceii săi, din a doua jumătate a secolului XIX, îl vor fi influenţat, fără îndoială, şi pe adolescentul Ciprian, crescut de tatăl său, preotul Iraclie, în sfânta credinţă străbună şi cultul strămoşilor. Pentru că Iraclie Porumbescu a fost un preot iubitor de neam, pentru a cărui propăşire a făcut tot ce i-a fost în putinţă.

 

Avea dreptate Leca Morariu, biograful cel mai autorizat al compozitorului, omul care a ajuns să facă o pasiune de-o viaţă din studierea sub lupă a operei, dar mai ales a biografiei acestuia, când scria: „Faţă de reala valoare artis­tică a lui C. Porumbescu, faţă de cel ce cu prodigioasă facilitate putea izvodi melodii, faţă de acest Ciprian Porumbescu, care era să devină un Schubert sau Chopin al românilor (cf. George Onciul), rămâne de împlinit încă mare şi multă datorie”. În concepţia sa, urmaşii trebuiau să cunoască nu numai opera acestui inepuizabil izvoditor de sunete, ci şi omul. Omul care, spunea C. Morariu, colegul de studenţie şi prieten devotat al lui Ciprian, era stăpânit de o „simţire adâncă şi (de) dragoste fierbinte pentru tot ce e bine, frumos şi nobil. Omul blând, plăcut la vorbă, foarte onest, de o rară bunătate, duios chiar şi atunci când părea a fi revoltat…, care abunda de nobleţe sufletească”.

 

Omul, Ciprian Porumbescu. Iată-1, ivit pe lume, la Şipotele Sucevei, ca al doilea copil, în casa preotului Iraclie, mamă fiindu-i Emilia, fiica brigadierului silvic Ştefan Klodniczki. Apoi, elev la Ilişeşti şi la Suceava. Îl vedem apoi, cu aproape 3 luni înainte de a împlini 18 ani, împreună cu tatăl său, amestecat între miile de participanţi la Serbarea de la Putna, trăind cu toată fiinţa emoţiile clipei: ia vioara vestitului vătaf, lăutarul Grigore Vindereu (nu o smulge, nici n-o înşfacă, cum le place unor biografi să exagereze), şi-şi revarsă, prin sunetele ei vrăjite, tot ceea ce simţea, tot ceea ce trăia fiinţa lui, tot ceea ce prin vorbe ar fi fost imposibil de tălmăcit. Nu ştia şi nici nu bănuia că acesta este primul său pas făcut în istorie. Atât ştia: că oamenii aceia, veniţi la Putna în acel an, 1871, din toate ţinuturile locuite de români, simbolizau unitatea neamului nostru, vechea şi nemuritoarea Dacie şi că el, Ciprian, şi-a deschis, în faţa acestei Dacii, prea plinul inimii sale.

 

Universitatea germană din Cernăuţi. Un mic Babilon lingvistic. Studenţi de diferite naţii, organizaţi în societăţi – erau mai mult de zece –, care respectau vechiul principiu de organi­zare, moştenit de la universităţile occiden­tale, între ele, mica şi inimoasa Societate „Arboroasa” a studenţilor români. Ciprian Porumbescu – sufletul ei. Tineri, idealişti, nu prea interesaţi de uniforme, de săbii, de dueluri, de serate dansante pompoase şi alte asemenea practici obişnuite în celelalte societăţi. În schimb, preocupaţi să înveţe istoria neamului românesc, să promoveze idealurile lor na­ţionale, să cultive muzica românească, să aibă legături culturale cu fraţii de dincolo de cordun – graniţa artificială austriacă. O mică formaţie corală, instruită de Ciprian, îi cântă compo­ziţiile şi promovează muzica românească; două foi umoristice, concepute de el, făceau furori printre studenţi; şi acele serate muzical-literare care atrăgeau un numeros public, unde se cântau cântecele lui Ciprian şi ale altor com­pozitori români, se recitau versuri ale poeţilor români, se jucau mici piese de teatru, se ţineau conferinţe. Dar vine momentul când, în urma solicitării de către conducerea societăţii, a unui mic ajutor bănesc de la Bucureşti şi a trimiterii unei telegrame la Iaşi, fapte deja cunoscute fiind excesiv mediatizate, Ciprian Porumbescu şi colegii săi din comitet sunt arestaţi, învinuiţi de trădare, întemniţaţi şi judecaţi. Zilele petrecute după gratii au fost, credem, ocazia şi nu cauza declanşării bolii care îl va răpi de timpuriu.

 

Student la Viena. Membru marcant al So­cietăţii „Junimea”. Contactul cu Eusebie Mandicevschi şi marea muzică. Activitate com­ponistică, corală, dirijorală. Şi boala, care îşi face simţită prezenţa, spre sfârşitul primului an de studii. Ianuarie 1880. Publică o „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, compuse şi dedicate junimii academice române. Inaugurează astfel, în cultura ro­mânească, cum spune muzicologul Viorel Cosma, „o direcţie cu consecinţe deosebit de fertile pentru afirmarea şi dezvoltarea cântecului de masă, al creaţiei corale de la noi”. Aici văd, pentru prima oară, lumina tiparului celebrele cântece care au avut un impact extraordinar în viaţa culturală şi politică românească, de la apariţia lor şi până în zilele noastre: „Pe-al nostru steag” şi „Cântecul tricolorului”. 1880. Nemuritoarea „Baladă” pentru vioară şi pian op.29. Putem spune, fără exagerare, că această creaţie a cucerit lumea. 1882. 27 şi 28 februarie, 26 martie. Braşovul, în mare sărbătoare. Spectacolele cu prima operetă românească, „Crai nou”, dezlănţuie valuri de entuziasm. Compozitorul, care-şi aflase aici slujbă la Gimnaziul mare ro­mânesc (1881), dă marea sa creaţie din do­meniul teatrului liric. Sigur, departe de a fi perfectă, opereta va deschide drum spre creaţia muzicală românească de gen. De aici, opereta va cunoaşte un lung şi glorios drum: prezentată la Oraviţa, Lugoj, Biserica Albă, va poposi şi în Bucovina unde, la 6 mai 1898, este pusă în scenă de celebra Societate muzicală „Armonia” din Cernăuţi, cu o distribuţie de zile mari şi un succes pe măsură. Urmează drumul ei triumfal din perioada interbelică. Numai Reuniunea muzical-dramatică „C. Porumbescu” din Suceava, înfiinţată în 1903 (centenar care trece aproape neobservat), a prezentat-o de 12 ori la Suceava, Botoşani, Câmpulung, Vatra Dornei şi Rădăuţi.

 

Muzica compozito­rului, preluată de for­maţiile corale din şcoli, de la Societăţile muzicale, entuziasmează şi le dă, românilor din Ba­nat, Transilvania şi Bu­covina, speranţa de li­bertate.

 

Berta Gorgon. O iubire neîmplinită? Firesc, pentru orice tânăr. În fond, cine n-a iubit măcar odată? Întâlnirea cu Verdi? Posibilă şi chiar firească. Ce l-ar fi împiedicat pe tânărul cu­rios să-l viziteze pe marele compozitor, aflat în imediata sa apropiere? Astăzi toate acestea nu mai au nici o importanţă. Opera este sin­gura care contează. Şi impactul ei în epocă. Considerat un precursor în muzica corală ro­mânească, creator al primei operete cu adevărat naţionale, Ciprian Porumbescu şi-a făurit din muzica sa un soclu, de pe care nu va reuşi nimeni să-l dărâme. Şi dacă numele său a dispărut de pe frontispiciul instituţiei de în­văţământ superior de artă, din capitala noastră cosmopolită, asta nu înseamnă că i se poate fura şi dreptul la nemurire. Pentru Bucovina şi provinciile româneşti aflate sub ocupaţie străi­nă a fost un mit. Şi un mit trebuie să rămână. Dacă nu vom şti să ne apărăm dreptul la miturile noastre, vom deveni săraci, foarte săraci. Nişte cerşetori la porţile bogaţilor.

 

Ciprian Porumbescu. El continuă să trăiască prin noi şi pentru noi. Dovadă, această frumoasă carte în care-i este rememorată viaţa, iar Ciprian, omul, ni se dezvăluie prin intermediul însemnărilor din jurnalul său (scris în limba germană), începând din 17 ianuarie 1879 şi până în preajma dispariţiei sale pământene. Ciprian, tânărul student de la Cernăuţi sau Viena, din vacanţele petrecute în Stupca, tânărul visător, cu toate trăirile sale emoţionale, cu micile şi marile bucurii, cu scene de viaţă atât de reale, încât ai impresia că parcurgi nu un jurnal, ci imaginile unui film care ţi se derulează impetuos în faţa ochilor. „Întreaga mea existenţă – spune la un moment dat Ciprian – toate strădaniile mele, prezentul şi viitorul meu încerc eu veşnic să le leg de acel paradis şi de divinul înger care-l domină (…), stau sub vraja unui cor din lumea trans­cendentală – atât de dulce, de suav, de duios răsună cântul lor – şi-n diafan licărit al zorilor, cu beteală de petale trandafirii, coboară adorata mea din văzduhul înmiresmat de viorele”. Uimeşte forţa narativă a autorului, încât eşti tentat să crezi că ai de a face cu un adevărat scriitor (şi nu greşeşti de loc), iar nu cu un compozitor dăruit muzicii. Prind viaţă scene de mult trăite, locuri şi întâmplări de un pitoresc aparte, toate cu parfum de epocă. „Puneţi un pahar de vin şi pentru mine!” este un adevărat roman, Epilogul fiind scris de Mărioara Porumbescu-Raţiu, sora devotată a com­pozitorului, Bertha Gorgon, iubita (care a sfâr­şit într-o căsnicie cu un farmacist mult mai în vârstă, văduv cu copii), două doamne cunoscute de Ciprian la Nervi, Vasile Halip, Leca şi Constantin Morariu…

 

 

Iar când fraţilor m-oi duce

De la voi şi-o fi să mor

Pe mormânt atunci să-mi puneţi

Mândrul nostru tricolor.

 

 

La 6 iunie 1883, aceste cuvinte, care încheie „Cântecul tricolorului”, au devenit testament împlinit. Compozitorul, transformat între timp în simbol, a părăsit lumea pe care a iubit-o nespus, pentru care s-a zbuciumat, a trăit, a suferit şi a luptat, având pe buze o rugă adresată celor dragi: Nu lăsaţi să moară munca mea![2].

 

Când am făcut coperta, combinând o ilustrată cernăuţeană cu o fotografie necunoscută a lui Ciprian Porumbescu, nu mi-am mai amintit de unde o preluasem, apoi mi-am amintit: din monografia „România Jună”, de Ion Grămadă, ceea ce probează că nici în paginile vii ale memoriei lucrurile nu funcţionează întâmplător.

 

 

[1] Jupânu’, nr. 46 (78), 26.11 – 2.12.2002

[2] Ciprian Porumbescu, Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine!, volum îngrijit de Nina Cionca şi Ion Drăguşanul


Pagina 1 din 912345...Ultima »