1773, februarie 3: Thugut cere hărţi ale nordului Moldovei

1773, februarie 3.„Raportul lui Thugut cătră Kaunitz, cerând să i se trimită hărţi speciale despre districtul moldovean  ce are să fie cedat Austriei şi despre Or­şova, şi să i se dea instrucţiuni pentru  încheierea unui tratat comercial cu Turcia (în original. în Arhiva Ces. Reg. Din Viena).

Thugut, lui Kaunitz. Luminate Prinț imperial, generosule stăpân!

Am primit instrucțiunile pe care Alteța Voastră a decis să mi le pregătească, cu privire la situația Orşova Veche și a regiunii care îi aparține, apoi asupra împrejurărilor cunoscutului district moldovenesc, aflat la granița Pokuției etc., etc. Cu diverse ocazii, am trecut pe acolo, cercetând cu toată atenția, și am încercat să mă familiarizez cât mai bine cu Înaltele Instrucțiuni legate de acel district.

Acum am înţeles pe deplin sensul celor mai ilustre remarci, cuprinse în grațioasa scrisoare de recomandare cu privire la acest subiect. Dar, din moment ce am dorit să-mi pot îmbunătăți, în continuare, cunoștințele despre acest subiect, în diferite privințe în ceea ce privește caracteristicile locale ale regiunii moldovenești, sunt preocupat să îmi fac cea mai precisă idee, căci am avut multe probleme până acum ca să-mi fundamentez conceptul despre această afacere cu gradul necesar de claritate, pentru că harta care mi-a fost comunicată cu bunăvoință vizează doar o singură şi izolată bucată de pământ. Îmi este greu de înțeles din ce anume să ridic în mod clar o relație reală în legătură cu această regiune, deoarece majoritatea localităților marcate pe ea nu se află aproape în niciuna dintre hărțile țării moldovenești pe care le am la îndemână, fie din cauza deficiențelor lor, fie pentru că aceleași regiuni au adesea denumiri diferite.

Așa că mă aflu în situația de a cere cu umilință ca Înălțimea Voastră, în generozitatea Voastră, să-mi trimită o hartă ceva mai detaliată, care nu se aplică doar acelei porțiuni de pământ, ci și celor pe care Prea Înalta Majestate speră să fie încorporate în viitor, drept ţinuturi ereditare, dar şi zonele învecinate ale graniţelor noastre, precum şi restul provinciei moldoveneşti, care ar fi fost desemnat să rămână în dreptul turc etc., etc. În consecinţă, în acest fel legătura efectivă cu întregul şi într-o adevărată relație completă, problema ar putea fi discutată mai ușor.

Mai mult, trebuie să menționez aici cu umilință că a trebuit să observ, într-una dintre instrucțiunile venite din cele mai înalte locuri, că exista un raport dintr-o relatare a lui Enzenberg, în care venea cu un proiect pentru o extindere ulterioară a intenției de acaparare și mai ales pentru o legătură, prin Moldova, între Pokuţia și Transilvania. Acum această sugestie, dacă bucata de pământ care urmează să fie smulsă din Moldova ar fi de o dimensiune considerabilă, ar fi, fără îndoială, greu de realizat; cu toate acestea, din moment ce decursul ulterior al tuturor împrejurărilor și în ce mod ar putea acestea evolua, trebuie să las, cu umilință, pe Înălțimea Voastră să decidă dacă proiectul lui Enzenberg nu ar trebui să-mi fie trimis şi mie, împreună cu informațiile detaliate relevante, pentru înţelegerea mai clară a problemei.

Și din moment ce revenirea acelor zone moldovenești și muntene (decise în urma aplanării conflictelor de graniţă în problema păstoritului, care au durat vreun deceniu – n. n.), care au fost incluse în Cordonul Transilvaniei, când vulturii imperiali au fost nutaţi, cu ceva timp în urmă, ar trebui să constituie un fel de echivalent al achiziției de realizat pe cealaltă parte, dar și în acest caz, Înălțimea Voastră, ar fi bine să primesc hărţi funciare amănunţite cu privire şi la aceste regiuni muntenești și transilvănene, împreună cu o desemnare mai precisă a hotarului precedent, precum și a hotarului actual marcat, din moment ce operaţiunea de formare a cordonului şi avansarea semnelor vulturului imperial, împreună cu celelalte interpretări, afectează aceste dispute de frontieră.

Cu toate acestea, ar contribui foarte mult la întregirea instrucțiunilor cu care sunt binecuvântat, dacă la toate hărţile solicitate s-ar adăuga şi câte o mică descriere, în care diferitele nume, asociate adesea cu aceleași locuri, împreună cu alte locații necesare cunoașterii împrejurărilor etc., etc., promovează importanța mai mare sau mai mică a locurilor, diferența dintre zonele a căror achiziție ar fi de primă importanță pentru Serviciul Cel mai Înalt și cele a căror achiziție, deși plăcută, ar putea fi abandonată în cele din urmă. Apoi, observaţiile asupra acelor zone locuite, conform conținutului ultimei scrisori cu însărcinări, recent încorporate în Cordonul Transilvaniei etc., etc., mi-ar fi de mare folos.

Și pentru că, pentru a facilita traversarea raionului Orşova Veche, ar putea fi necesar să se ofere cedarea uneia sau alteia dintre insulele dunărene, mai ales că aceste insule sunt parțial locuite de turci, ceea ce înseamnă, întotdeauna, o dificultate în plus. În al patrulea rând, aș dori trebuie să se ceară mai multe informații despre acea insulă, care, după cum am menționat, ar putea fi dată turcilor pentru districtul Orşova Veche.

Am cea mai supusă speranță că Înălțimea Voastră va fi cu atât mai hotărâtă să-mi dea toate instrucțiunile care mi s-au cerut aici, cu cât nu pot fi pus decât în ​​situația de a fi întrebat în prealabil despre întregul Statum questionis și chiar și atunci, când încă mai am timp pentru una sau altă îndoială în această privinţă, încerc să aflu şi să-mi formez un concept clar, fără ambiguitate, acesta fiind singurul mijloc și calea de a promovarea întreaga afacere, care ne-ar putea fi folos, dacă vom judeca cu mai multă minuțiozitate. Mie mi se pare cu atât mai necesar să explic totul, în prealabil, în modul cel mai clar, cel mai neîndoielnic, cu atât mai multe probleme reale, miniştrilor Porţii, care nu au nici cea mai mică cunoaştere geografică în astfel de negocieri. Conform modului neîncrezător de gândire al națiunii lor, ei sunt mereu în suspans că ignoranța lor va fi abuzată și vor fi înşelați, fără să se observe, pentru a acorda avantaje și mai considerabile decât cele solicitate în astfel de negocieri, cu atât mai dificile, mai ales în cazurile în care hotarele nu pot fi determinate de râuri sau de alte diviziuni binecunoscute.

Întrucât între timp toată această afacere, dacă poate ajunge la maturitate în alt mod, va depinde neapărat de încheierea unui fel de tratat cu Poarta, se poate pune și întrebarea ce s-ar putea întâmpla atunci în legătură cu modul cum s-ar putea dezvolta comerțul pe pământurile ereditare: nu mă pot abține să prezint ceea ce am avut deja onoarea să menționez în diverse scrisori anterioare, în cele mai amănunţite rapoarte ale mele, și anume că nu mai poate exista deloc speranță, nici acum, nici pentru ceva vreme după pace, pentru a putea deschide ușa unor ample discuții comerciale; că, cu astfel de negocieri comerciale, după agitația obișnuită a lucrurilor de aici, finalul nu poate fi niciodată prevăzut, nici în cel mai bun caz; că, în consecință, ar fi tot mai imposibil să se conecteze astfel de proiecte cu actualul proiect de frontieră, întrucât eventuala implementare a acestei propuneri va depinde, după toate aparențele, doar de alegerea unui moment favorabil, în care, dacă atingerea scopului final preconizat ar deveni posibilă, principalul în sine să fie promovat, fără amestec străin, căci pierderea de timp va trebui corectată pe loc. Beneficiile etc. etc. ale altor națiuni, dacă s-ar lua în considerare un act comercial propriu, în timp util, pot fi stipulate drept tot ceea ce s-ar putea determina acum etc. Chiar de mă repet, Alteța Voastră, trebuie să luăm în calcul numai cea mai ilustră bunăstare, ţinând cont de posibilele diverse intenții comerciale şi de instrucțiunile circumstanțiale în prealabil, furnizate cu bunăvoință în cazul prin care s-ar putea încerca remedieri care nu necesită o discuție prea amplă, precum proiectul de frontieră.

De altfel, este de la sine înțeles că obiectul cel mai important al tuturor considerentelor din întreaga chestiune constă în ce moduri și cu ce mijloace ar trebui să fie selectate efectiv soluţiile pentru a ajunge la un final fericit cu propunerea de achiziție și de hotărnicire în cel mai bun și mai convingător mod. Singur, în acest caz, este până acum imposibil de determinat perspectivele, întrucât nu se cunosc nici atitudinile și nici modul de gândire ale noului monarh turc, nici cele ale consilierilor săi, nici persoanele care vor fi favorizate de acesta sau care vor fi aleși în minister în viitor, iar din frământările prezentului înţelegem că nimeni nu poate prevedea nimic dintre noile principiile administrative provinciale și, în primul rând, despre problemele păcii și ale războiului.

Deoarece clarificarea mai detaliată a tuturor acestor împrejurări poate arunca o oarecare lumină atât asupra posibilității întregii propuneri în sine, cât și asupra acelor măsuri care ar putea contribui cel mai potrivit la progresele acesteia, trebuie, cu umilință, să mă rezerv pentru viitor, indicaţiilor Majestăţii Cezaro-Crăieşti, iar când totul va ieși mai bine aici, să-mi exprim micile sugestii examinării infailibile a Înălțimii Voastre. Între timp, cea mai ilustră afirmație pare să fie în orice caz de o neîndoielnică corectitudine, și anume că o adevărată sechestrare a posesiei este mult mai ușor de făcut, decât poate fi obţinută o cesiune de la Poartă; că, în consecință, poate la prima bună ocazie, fără o deosebită decență, ar trebui să ocupăm teritoriile respective fără prea multe menajamente. Astfel, o agitație prea mare despre chestiunea ar putea fi evitată, pe cât posibil, și ar admite un astfel de sechestru de posesie printr-o înțelegere oarecare cu Rusia, care i-ar da, totuși, lui Muhzun Oglu ocazia de a-și impune intențiile periculoase printr-o pace nesocotită, predând totul în mâinile Rusiei. Deși nu se poate nega că, având în vedere întunericul încă prezent aici, nu este nici măcar posibil să se judece în amănunt în ce grad de agresiune se vor derula evenimentele în viitor şi dacă există sau nu preocupări pentru modificarea tuturor principiilor anterioare ale guvernării anterioare din partea sultanului Mustafa, în ceea ce priveşte administrația provincială, putem anticipa o anumită schimbare în viitor faţă de politica anterioară a Înaltei Porții.

Mă închin cu umilință nesfârşitei generozităţi și mă înclin în cea mai profundă reverență, Înălțimea Voastră!

Supusul cel mai ascultător

Thugut m.p.

Pera, lângă Constantinopol, 3 februarie 1773“[1].

Ostaşi austrieci

[1] Hurmuzachi Eudoxiu de, Documente privitoare la Istoria Românilor, Volumul VII / 1750-1818, Bucureşti 1876, doc LXIII, pp. 131-134

1772, septembrie 5. Raportul lui Thugut către Kaunitz

„1772, septembrie 5. „Raportul lui Thugut către Kaunitz despre negocierile dintre Rusia şi Turcia şi despre conferinţele ce le-a avut cu contele Orlow, care a declarat a nu se opune anexării Moldovei si a Munteniei la Austria (În original, în Archiva Ces. Reg. din Viena).

Thugut, lui Kaunitz. / Luminate Prinț imperial, bunule stăpân!

Prin prezenta, ar trebui să fac cel mai supus anunț Alteței Voastre că contele von Orlow, la scurt timp după ce au fost trimise ultimele mele rapoarte, cele mai umile, din data de 16 a lunii trecute, mi-a vorbit despre subiectul convenției secrete cu Poarta, în timp ce primea un curier din Petersburg.

Mi-am bazat observațiile pe indicația care mi s-a părut dată de aprobarea grațioasă, comunicată prințului Galitzin: domnul Graf von Orlow m-a întrebat apoi câți bani primisem, de fapt, de la Poartă în avans: prin care el, apoi, în glumă, s-a prefăcut că-mi face complimente. Eu i-am răspuns că pe vremea când Rusia şi Poarta erau epuizate de costurile reale ale unui război violent, Poarta ar fi putut găsi mijloace de a se face să plătească în deplină linişte etc.

Întrucât declarația confidențială, făcută de Alteța Voastră prințului Galitzin, nu face nici o mențiune despre primirea efectivă a unei sume de bani, nu credeam că aş putea recunoaște acest lucru în faţa contelui von Orlow sub nici o formă, ci am încercat doar să-mi aranjez răspunsul în așa fel încât discuţia formală a întregii convenții dintre Augusta Curte şi Poartă să cuprindă, în mod necesar, și condiția despre răsplățile stipulate, când domnul Graf von Orlow a menționat câteva sume, date lui Semlin; deci nu am negat astfel de daruri de bani, ci am considerat ca ar trebui să afirm că au fost daţi pentru contravaloarea livrărilor de cereale făcute de negustorii noştri.

Nu după mult timp, contele von Orlow a adăugat, la aceste mărturisiri, că tocmai primise instrucțiuni de la contele von Panin, prin ultimul curier, ca să pună capăt negocierilor de pace, pur și simplu cu sugestia uti prossidetis, pentru a da Augustei Curţi oportunitatea, prin respectarea treptată și prin revenirea în cele din urmă la binecunoscutele condiții definitive rusești, de a-și face folosirea valabilă și de a cere Porții să îndeplinească promisiunile convenției secrete; că lui, Contele von Orlow, îi părea foarte rău că această instrucțiune a venit atât de mult prea târziu, când deja deschisese Congresul după alte indicaţii decât cele ale uti possidetis: dar că acest lucru nu l-a împiedicat, altfel a făcut-o, atunci când i s-au prezentat celelalte condiţii de a lucra după această intenţie, şi că le exagerase în aşa fel încât reducerea si moderarea lor să poată fi atribuite concepţiilor şi eforturilor mele etc.

Domnul Graf von Orlow a adăugat că domnul Graf Panin a făcut să ajungă la Înălțimea Voastră, prin Prințul von Lobkowitz, și ideea acestei propuneri, când aștepta cu nerăbdare câteva reacţii de simpatie din partea mea despre declarația sa; așa că i-am făcut cunoscut că nu mă pot pronunţa pe un subiect care nu putea fi inclus neapărat în instrucțiunile mele; că răspunsul în acest caz va veni numai de la Înălțimea Voastră, dar eu eram responsabil doar de așteptarea Înaltelor Ordine; că singurul lucru de care eram cu adevărat sigur era că, în orice caz, cel puțin intenția bună, așa cum a predominat în această propunere, era, în calitatea unui nou semn al prieteniei sincere a Curții Imperiale Ruse, pe placul Majestăţile Lor etc., etc.

De când, câteva zile mai târziu, treburile Congresului au început să ia o întorsătură atât de nefavorabilă, încât părea să prevestească dezintegrarea lui, domnul Graf von Orlow a făcut declarații imprudente împotriva mea, că probabil Majestatea Sa Imperială şi Crăiască a considerat că continuarea războiului este în interesul său, astfel încât să nu se fi putut spera la niciun alt rezultat. Când i-am arătat cea mai mare uimire a mea faţă de ideea eronată, pe care urma să şi-o facă despre sentimentele Înaltei Curți, a vrut să-și justifice discursul necugetat, menționând că dacă Majestatea Sa Imperială şi Crăiască s-ar fi gândit sincer să aducă pacea, atunci nu ar fi ezitat să susțină cererile rusești, cu acea susţinere serioasă, care ar fi schimbat brusc dimensiunea problemei; că o declarație, dacă încăpățânarea turcească a persistat, de a face afaceri comune cu Rusia ar fi dus totul mai repede la un sfârşit etc., etc.

Nu am aflat de la Conte cât de ciudat ar fi dacă, după comunicarea situației împrejurărilor și a sentimentelor sale reale, pe care Curtea mea le-a exprimat atât de confidențial și sincer, dacă au fost apreciate de ruși, deşi eram interesat de sinceritatea lui şi de o prietenie adevărată, care să se manifeste printr-o dorință nerăbdătoare de a restabili pacea generală, fără de cea mai mică neîncredere, sau a vrut să sugereze astfel de pași, care nu ar fi compatibili nici cu planurile sale, nici, în ultimul rând, cu bonis officiis promis ambelor părți etc., etc. Domnul Graf Orlow, care probabil nu a știut să răspundă la aceste întrebări sau nu şi-a permis, și-a încheiat discursul cu mențiuni vagi despre avantajele pe care le-ar avea Curtea vieneză dacă ea însăși s-ar fi unit cu Rusia pentru anihilarea completă a Imperiului Otoman.

La scurt timp după aceea, domnul Graf von Orlow s-a deschis în fața mea, spunând că, dacă Congresul de pace s-ar întrerupe cu adevărat, împărăteasa rusă nu ar fi, probabil, niciodată convinsă să promoveze pacea printr-un Congres public sau prin bona officia a celor două curți vieneză şi prusiană, sau prin a fi aleasă o altă cale decât cea a comandanților celor două armate: când și-a repetat declarația pentru a doua oară și părea să aștepte un răspuns de la mine, m-am gândit că ar trebui să răspund că, întrucât împărăţia mea hotărâse să-și folosească bonorum officiorum doar dintr-o dorință reală de a împăca cele două părți beligerante și de a-și dovedi prietenia, ar fi putut urma orice cale care ar fi condus la propria sa propunere de pace, pe care și-o dorea cu atâta disperare, încât nu ar avea de ce se opune cu nimic, mai ales că promisiunea care va fi făcută de Majestatea Sa, Împărăteasa Rusă, cu privire la renunțarea la intențiile anterioare asupra stăpânirii Moldovei și a Țării Românești, în vederea intereselor imediate ale Statelor sale, îl liniștea. La aceasta am adăugat, cu cuvenită curtoazie, că contele știa bine că lucruri precum folosirea ulterioară sau neutilizarea bonorum officiorum ar trebui să fie convenite mai întâi între cele două curți imperiale.

Contele von Orlow a răspuns că împărăteasa sa nu își va schimba cuvântul în privinţa Valahiei și a Moldovei, dar că victoriile ulterioare asupra Porții vor necesita în mod necesar condiții și mai avantajoase pentru Rusia. Am crezut că nu trebuie să raportez altceva decât că condițiile de pace ar trebui întotdeauna măsurate mai mult sau mai puțin în funcție de circumstanțele celor două partide beligerante etc.

Aici, cu ocazia menţionării mele a celor două principate, al Moldovei și al Țării Românești, n-ar fi trebuit decât să remarc, în replică, că eram destul de sigur, după discursurile domnului von Zegelin, că avea cunoștință despre o condiție, care era cunoscută, în considerarea locuitorilor din cele două principate, pe care rușii voiau să le ceară la Congres și care ar fi afectat diferitele libertăți, ce le vor fi acordate pe viitor acestor două principate de către Poartă. De vreme ce aplicarea acestei stipulaţii a fost întotdeauna ținută secretă, este foarte probabil că ruşii nu ar fi putut fi fără scrupule şi ar fi putut aranja lucrurile în aşa fel, încât, deşi nu ar fi contrazis public promisiunea făcută celei mai înalte curţi, Rusia a primit totuşi devotamentul deplin şi dependența prinților Moldovei și Țării Românești și a supușilor lor, prin recunoștința primită de la Rusia și în urma căruia stabilea avantaje de la Poartă, care ar fi fost, astfel, asigurate pentru totdeauna.

În cele din urmă, trebuia să recunosc cinstit că contele von Orlow, în conversațiile sale confidențiale cu mine, a arătat în mod repetat un devotament deosebit față de cel mai bun din dintre împăraţi și o mare aversiune față de regele Prusiei. Așa cum a recunoscut, cândva, că era foarte nemulțumit că neînțelegerea care existau, de ceva vreme, între cele două curți imperiale, l-au avantajat, din păcate, pe regele Prusiei. Că el, la rândul său, nu a înțeles greșit că acțiunile cumulate ale celor două curți imperiale în Polonia nu puteau fi comparate cu importanța implicării prusace; că acest adevăr nu scăpase nicidecum atenției împărătesei ruse, astfel încât aceasta nu a ajutat decât cu un fel de reticență și din cauza urgenței împrejurărilor proiectul de împărțire a Poloniei, inițiat de Prusia. În ceea ce priveşte presupusa ei înclinaţie pentru cele mai bune oficii ale Majestăţilor lor, nu am permis să-l entuziasmeze laudele; pe de altă parte, m-am gândit că aș putea să mă implic în relația cu regele din Prusia, ocazional, şi să întăresc manifestarea antipatiei și îngrijorării ţarinei față de intențiile și extinderile prusacului și să-l fac pe Orlow să înțeleagă bănuiala mea că răceala care există, de ceva timp, între cele două curți imperiale a fost cântărită în mod corespunzător şi s-a putut constata că maşinaţiunile regelui Prusiei au jucat un rol important în acumularea ei; între timp, am fost întotdeauna cu atât mai atent să adopte toate aceste afirmații sub forma propriilor mele convingeri particulare, cu cât m-am bazat în esență pe adevăratele sentimente ale contelui von Orlow, ca și, printre alte vicii ale națiunii sale, pe nesiguranța și ambiguitatea în cel mai înalt grad, care are nu cel mai mic loc în treburile lor.

Mă înclin supus favorurilor nesfârşite ale Curții, cu cea mai profundă reverență.

Înălțimii Voastre,

Supusul cel mai ascultător

Thugut m.p.

În Focşani, pe 5 septembrie 1772”[1].

Femei din Iacobeni, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

[1] Hurmuzachi Eudoxiu de, Documente privitoare la Istoria Românilor, Volumul VII / 1750-1818, Bucureşti 1876, doc LXII, pp. 95-98

Bucovina în “Documentele” lui Hurmuzachi: 1762

Mănăstirea Suceviţa în 1807, desenată de Franz Jaschke

„1762, august 16. Raportul lui Thugut către Kaunitz despre negocierile pentru încheierea păcii între Rusia şi Turcia, despre cererea deputaţilor Moldo-Valachi de a fi apăraţi în contra Turcilor şi despre intenţiunile suspicioase ale Ruşilor privitoare la Principate (în original în Arhiva Ces. Reg. Viena):

Luminate Prinț imperial, generosule domn!

Prin prezenta trebuie să informez pe Alteța Voastră, spre mulţumirea mea, că, de la ultimul meu raport, cel mai recent, din data de 7, au mai avut loc două conferințe între ambasadorii celor două puteri beligerante.

Din câte știu din deschiderile ambasadorilor ruși și ai lui Osman Effendi, la prima întâlnire au fost sugerate trei condiţii de partea rusă, care ar fi trebuit să fie acceptate de ambasadorii Porții cu ocazia tuturor negocierilor viitoare.

Prima condiţie a constat în faptul că tot ceea ce anterior a dat naștere la neînțelegeri între cele două imperii și, în consecință, ar putea provoca și mai multe prin agravarea lor, va trebui deocamdată înlăturată, pentru a întări o viitoare pace durabilă.

A doua condiție a fost că, deoarece Rusia fusese forțată să intre în război, împotriva voinței ei, Poarta va trebui să își asume responsabilitatea pentru pagube.

A treia condiţie a susținut că ar trebui făcute astfel de aranjamente, prin care cei mai buni dintre supușii celor două regate să fie mai strâns uniți și, în consecință, fiecare parte, luând în considerare propriul avantaj, ar fi cu atât mai încurajată să mențină cu grijă o bună înțelegere între cele două state.

Întrucât Osman Effendi și șeicul Jassintschizadé ceruseră un răgaz ca să cugete la aceste trei puncte ale primei conferințe, la a doua întâlnire s-au exprimat în așa măsură încât cele trei condiţii înaintate au fost considerate drept atitudini rezonabile şi că, în consecință, deși părţile nu s-au putut pune de acord cu privire la motivul declanșării prezentului război, sensul propriu-zis al afirmației ruseşti, și anume că responsabilitatea în sine ar trebui să fie atribuită doar Porții, turcii ar fi totuși dispuși să intre în negocieri, cu privire la conținutul celor trei condiţii, în măsura în care acestea ar putea fi compatibile cu demnitatea Porţii; dar că, în același timp, întreaga lor sferă și sensul lor real ar trebui explicate mai detaliat, înainte ca o acceptare formală și o recunoaștere a lor să poată avea un loc ca fundament al păcii viitoare.

Ambasadorii ruşi au fost înclinați să considere această bănuitoare și prea precisă precauție a plenipotențiarilor turci drept niște gânduri de prisos.

În cele din urmă, domnul Graf von Orlow a decis să dezvolte mai amănunţit subiectele aparținând primei dintre condițiile propuse, prin a începe prin a se declara că, printre altele, că tătarii, în special, fuseseră, până acum, cea mai importantă piatră de poticnire între cele două state; că, în consecinţă, Rusia dorea, mai presus de toate, ca acest rău să fie remediat prin libertatea viitoare a tuturor hoardelor tătarilor.

Ambasadorii Porții au reprezentat, în mod decent, plenipotențiarilor ruși cât de puțin, după părerea lor, națiunea tătară ar putea fi socotită printre cea mai importantă cauză a neînţelegerilor între cele două state; întrucât, pe durata respectării condiţiilor ultimei păci, cea de la Belgrad, în afară de nesfârşitele, neînsemnatele dispute de frontieră dintre popoarele vecine, nu a existat nici măcar un exemplu de vreo acţiune a neamului tătar contrar prevederilor păcii. Ei au intrat apoi într-o analiză mai detaliată a motivelor care nu ar permite niciodată Porţii să ofere libertate tătarilor, o libertate care, în Turcia, ar fi privită ca o chestiune care nu este deloc compatibilă cu religia națională etc., etc.

Plenipotențiarii Porții au sugerat apoi rușilor alte căi, prin care supușii ruși să poată fi asigurați în viitor împotriva oricărui dezavantaj din partea tătarilor; precum şi o fortificare mai temeinică a graniţelor ruseşti ar fi o asumare a tuturor compensaţiilor necesare din partea Porţii etc., etc. Între timp, ambasadorii ruși nu au considerat nici una dintre aceste propuneri acceptabilă, iar negocierile se întrerupseseră; așa că domnul Graf von Orlow mi-a vorbit despre părerea lui cu privire la această chestiune: Am crezut că e bine, în conformitate cu onestitatea și sinceritatea mea prietenoasă, să nu mă comport față de turci ostil sub nici o formă, subliniind cât de mare ar fi suspiciunea să ne temem că libertatea tătarilor ar fi amenințată oricând de Poartă, care ar dori să găsească obstacole aproape de netrecut în calea păcii. Am menționat şi motivele pentru care libertatea tătarilor, chiar și pe durata viitoarei păci dintre Rusia și Poartă, ar putea fi mai mult dăunătoare, decât benefică: am concluzionat, în cele din urmă, cât de dezirabilă, după părerea mea, ar fi această stare de lucruri şi că aş dori ca în acest caz să se găsească un mijloc auxiliar decent pentru ambele părți.

Toate aceste declarații au fost însoțite de asigurarea din partea mea că, din moment ce curtea mea a declarat că ar fi împotriva Imperiului Rus ca astfel de interese, în raport cu interesele statelor sale, să nu ne opunem libertății tătarilor; contele von Orlov a declarat, apoi, în privat: Nimic nu mă împiedică să doresc sincer asigurarea libertății tătarilor, pentru realizarea mai ușoară a pacificării; în convorbirile mele cu ambasadorii turci nu am dat greș în toate acele referiri și sugestii despre mijloacele care ar putea contribui la acest scop etc., etc.

De asemenea, am ținut cu fidelitate această promisiune a mea şi în cadrul celor două consfătuiri pe care le-am ţinut, dintre care una cu Osman Effendi, iar cealaltă cu șeicul Jassintschi Zadé; dar toate replicile lor mi-au dat suficiente dovezi că Poarta, din dorința sinceră de instaurare a păcii, ar fi dispusă să găsească orice soluţie pentru încheierea păcii, dar că pe acordarea libertăţii tătarilor de către turci, cerută de Rusia, nu este în niciun caz de contat.

O lungă serie de negocieri particulare, așa cum s-a întâmplat şi ieri, cu ocazia unei vizite a Contelui Orlow la Osman Effendi, între cei doi, au avut ca rezultat aceeași asigurare, că pentru partea turcă recunoașterea acestui punct nu depinde decât de competenţa Marelui Sultan; pe când domnul Graf von Orlow a protestat, spunând că, în conformitate cu ordinele curţii sale, el nu poate renunţa în nici un fel la această condiţie.

În această situație, conferințele formale de pace au fost suspendate de câteva zile, iar succesele viitoare sunt cu atât mai puțin de așteptat, cu cât ambele părți par să aibă o hotărâre atât de fermă de a nu ceda în acest punct, care este atât de dezirabil pentru promovarea păcii, nu poate fi prea plăcută.

Între timp, trebuia să remarc cu umilință că, din moment ce Osman Effendi ne-a cerut atât mie, cât și domnului von Zegelin, să aducem la cunoștința ambasadorii ruși despre imposibilitatea Porţii să accepte izolarea tătarilor de Imperiul Otoman; domnul von Zegelin mi-a sugerat că ar trebui să solicităm ambasadorilor ruși să fie ascultate împreună ambele părţi și să intrăm într-o conferință oficială pe acest punct.

Din partea mea, m-am gândit că ar trebui să-i dau răspunsul la această propunere că nimeni nu și-ar dori pacea mai sincer decât mine și, în consecință, ori de câte ori mi s-a dat ocazia să o fac, de către una sau cealaltă parte, am folosit-o cel mai bine, pentru a valorifica la maximum buna mea intenție şi să contribui la acest scop salutar, care este pacea, cât pot de bine; dar că, după cele două excluderi ale noastre de la conferințe și după declarația rusă că introducerea bonorum officiorum ar trebui să aibă loc doar la o convenire prealabilă, nu mi se pare potrivit demnității statelor noastre, până când vom primi noi ordine, să ne insinuăm neinvitaţi în treburile Congresului; că sensul instrucțiunilor primite de la curților noastre, conform mărturisirii domnului von Zegelin, părea să ne fi dat ca indiciu să participăm doar la conferințele Congresului; că, din moment ce ambasadorii ruși respinseră această formă de exercitare a bonorum officiorum, nu am intenţionat să pot aranja un act formal de interpunere a bonorum officiorum din partea noastră, cel puțin fără o convenire prealabilă şi până la instrucțiunile clare de la statele noastre, instrucţiuni care să precizeze în ce fel ar trebui, de fapt, să oferim, în viitor, un bonorum officiorum: că, totuși, nimic din toate acestea nu ar fi trebuit să ne împiedice, oriunde altundeva, când s-ar fi ivit ocazia și am fi fost consultaşi de către o parte sau alta, care ar fi încercat să facă toate acele mijlociri cu adevărat valabile, astfel încât tratativele de încheiere a păcii să fie luate în considerare şi promovate etc., etc.

M-am gândit că ar trebui să rămân la acest răspuns către ministrul prusac, informându-l că, după umila mea părere, un act oficial de folosire a bonorum officiorum deocamdată nici măcar nu pare să fie în puterea mea, până când nu vor fi primite alte ordine înalte sau nu voi fi invitat într-o conferință oficială cu plenipotențiarii ruși, deoarece puterile pe care mi le-au conferit Majestățile lor, în modul cel mai blând, mă îndrumă să acționez în temeiul înțelegerii de pace cum Ministris pari facultate preditis (cu miniştri de egală împueternicire); cuvinte care nu numai că presupun în mod clar o expunere provizorie a puterilor reciproce, dar mai departe par să dea înțelegerea clară că miniștrii omologi trebuie să fie egali în împuterniciri, și anume prevăzuți cu o asemenea putere prin care sunt împuterniciți să discute cu mine despre pace; pentru că autoritatea mea îmi dă dreptul să întrețin discuții oficiale cu ei în acest sens. Până acum, însă, ambasadorii ruși nici nu m-au informat despre împuternicirile lor și nici nu mi-au cerut să le-o arăt pe a mea, deși știu foarte bine că domnul von Zegelin și cu mine suntem cu împuterniciri reale; după care eu, pentru a nu mă expune la un răspuns ușor, pretins fragil, pentru a le oferi în mod oficial înțelegerea procurii mele, nici nu am crezut că este de ajutor până acum. Întrucât copia procurii ruse, care între timp a fost primită de Osman Effendi și a fost ascultată aici cu cea mai mare seriozitate, nu conţine nici un cuvânt despre bonis officiis celor două mari puteri, cu atât o împuternicire de a ţine o conferinţă oficială cu mine sau cu domnul von Zegelin despre acordul de pace; deci convingerea umilei mele persoane este că, până la noile ordine, să nu mă angajez în niciun fel la un act formal de depunere a bonorum officiorum sau la nimic altceva, decât cel mult cu sugestii particulare, care nu au nici o legătură cu împuternicirile mele sau ale acestora, ci decurg justificat doar din cea mai înaltă dorință de instaurare a păcii, fără nici o formalitate.

Așa cum acum, în cazul ambasadorilor ruși, ar trebui să primesc o invitație reală pentru a îndeplini un act formal de bonorum officiorum, nu intenționez să păstrez aceste considerații bine întemeiate; deci trăiesc în cea mai umilă speranță că acest comportament al meu va fi cu atât mai demn de apreciere, căci cu atât mai evidente sunt toate motivele care trebuie să mă ispitească să doresc, având în vedere starea actuală a lucrurilor, să evit orice sprijin pentru o parte sau cealaltă, într-un mod adecvat, şi a mă limita la atitudini cât mai pasive.

Cu cea mai profundă reverență, recomandându-mă Înaltei Grații în supunere.

Înălțimea Voastră

Prea supusul

Thugut, m.p.

În Focşani, pe 16 august 1772.

Postscriptum 2.

De asemenea, stăpânul meu, trebuie să informez pe Înălțimea Voastră, ca răspuns, că, de când Congresul de pace a fost stabilit aici, lângă Focşani, unii dintre acei boieri valahi, care, din cauza simpatiei lor pentru Rusia, se temeau de pedeapsa de la Poartă, s-au văzut și aici, în preajma contelui von Orlow, încercând să dea aparenţa unei deputații, prin care toată țara cere să se prevadă stipularea libertății și independenței sale față de Poartă, începând cu prezentul Congres.

Unii dintre acești presupuși deputați, în special prințul Cantacuzino și contele Dudescul, mi s-au prezentat și mie, cu un lung discurs despre devotamentul lor față de cea mai ilustră familie monarhică și cu prezentarea mai multor scrieri despre cei mai glorioși dintre strămoșii lor, din vremea împăratului Leopold. În cele din urmă, în amintirea slujbelor făcute odinioară, ei s-au exprimat făcând apel la ajutorul cel mai blând al Prea Înaltei Curți pentru eliberarea lor viitoare de îndatorirea faţă de Poartă; cică intenționează să trimită pe cineva dintre ei la Viena, ca deputat, cu încuviințarea mea etc., etc., pentru a-și proteja maiestățile.

Întrucât acești domni nu trebuie să cunoască secretul sentimentelor Înaltei Curți cu privire la starea viitoare a celor două principate, m-am gândit să-i refuz cu răspunsul că aș fi bucuros să mijlocesc, oricând, pentru binele personal al principelui Cantacuzino și al contelui Dudescul, mai ales având în vedere serviciile pe care strămoșii lor le-au făcut înainte celei mai ilustre familii monarhice, că trebuia să le aduc în inimă că, din moment ce ei fuseseră inițial supuși ai Porții, dar în momentul de față dreptul de cucerire îi pusese sub suveranitatea rusă, eu, împreună cu ei, care erau sub toate punctele de vedere supuși ai unei putere străine, în nici un fel nu m-aș putea implica în treburile țării lor în numiri sau în vreo negociere; că, cel mult, tot ceea ce se referea la treburile lor naționale ar trebui să treacă numai pe canalul puterii ruseşti, ca autoritate căreia îi sunt supuse, deocamdată, dreptul la arme etc., etc.

Mă grăbesc cu atât mai mult să aduc efectiv aspecte ale întregului proces de negociere Înaltei Voastre Știință, cu cât mă îndoiesc că totul ar putea să fie o capcană întinsă în mod deliberat pentru mine de partea rusă. Cu cea mai profundă reverență,

Thutgut, m.p.

Postscriptum 3.

De asemenea, stăpâne, am uzat de Înalta Permisiune, pe care Alteța Voastră s-a hotărât să mi-o acorde în data de 7 Iulie, pentru a-l lăsa pe Contele von Orlow, înainte de plecarea sa, să vadă dezvăluirile amuzante care mi-au fost înmânate ale contelui Ivan Czernichev către Domnul Prinț von Lobkowicz.

De vreme ce eu însumi am adăugat acum un compliment respectabil pentru impresia plăcută cu care Alteța Voastră preluase astfel de informaţii din rapoartele prințului von Lobkowitz; acest lucru i-a dat domnului conte von Orlow ocazia de a vă asigura, într-un lung discurs, de cea mai reverentă recunoștință pentru favorurile care i-au fost arătate atât personal, cât și fraților săi, în timpul călătoriei lor prin Viena, de către Majestățile Lor, și apoi m-a asigurat de deplinul său devotament față de Înălțimea Voastră etc., etc., pe care urma să vi-l prezint.

Așa cum, în ceea ce privește cuvintele, el este dornic să folosească expresii politicoase cu fiecare ocazie în care discutăm, și, mai ales, nu ratează să repete mărturisiri ale sincerei sale afecțiuni intime pentru cele mai bune slujbe ale Majestăților Lor; așa că mi-a cerut deja de mai multe ori să transmit mărturia cuvenită a sentimentelor sale Înălțimii Voastre.

De altfel, ar fi trebuit să remarc aici cu ascultare că, deși contele von Orlow, care sub aparența celei mai exagerate sincerități, pare să posede arta simulării, nu vorbește decât cea mai arzătoare dorință pentru instaurarea rapidă a păcii, cu toate acestea, alte rapoarte, aparent bine întemeiate, vor să afirme că dorința lui interioară este mult mai îndreptată spre prelungirea războiului și, într-adevăr, din dorința de a câștiga faimă prin faptele cale mari, ca și fratele său în Arhipelag; din această dorință speră să fie sprijinit cu cea mai mare ardoare de generalul Bauer, care era alături de el și se bucura de încrederea lui strânsă și care, la rândul său, se aștepta, de asemenea, la noi promovări și averi îndepărtate de la continuarea războiului.

Aici domnul Graf von Orlow rostise, odată, asemenea discursuri în faţa mea, încât să trag concluzia că, dacă războiul va continua, să mă gândesc dacă vreau să preiau comanda celei de-a doua armate, aflată în Crimeea, unde, fără îndoială, cea mai mare importanță ar fi avut-o; dar feldmareșalul Romanzow preferase, odată cu încercările contelui von Orlow de a cuceri Oczacow, o debarcare în apropierea Varnei etc., etc., când s-ar fi putut susține unul pe altul, în asediu sau în diversiunea pe Dunăre.

Acum, că feldmareșalul Romanzow nu scapă de acest rol, care nu este foarte potrivit pentru el, acesta poate fi unul dintre motivele pentru care pare să fie nemulțumit de șederea contelui von Orlov în aceste regiuni, deşi există, după toate asigurările, între el și contele sus-menționat, o adevărată insensibilitate și antipatie; la care protecția pe care contele von Orlov o oferă generalului Bauer, ca dușman deschis al feldmareșalului Romanzow, poate contribui și mai mult.

În cele din urmă trebuia să îi spun domnului Graf von Orlow, cum o făcusem deja de mai multe ori, deși doar în glumă, că pentru a înlătura nemulțumirile pe care turcii le pretindeau în legătură cu religia lor împotriva libertății tătarilor, că nimic nu ar fi fost mai bine pentru siguranța necesară supușilor ruși decât dacă supușii moldoveni și munteni ar fi transferați în Crimeea, dacă cele două principate au fost cedate tătarilor sub autoritatea Porții: i-am spus în aceeași glumă cât de puțin s-ar potrivi un astfel de schimb, la granițele noastre. Deși obstacole de netrecut par să stea în calea realizării unui astfel de proiect, m-am umilit să menționez acest lucru, apoi i-am înmânat copiile a două dintre scrisorile prințului von Lobkowitz, primite încă de la sosirea mea la Focşani. Cu cea mai profundă reverență,

Thugut”[1].

Femei din Suceviţa, în 1807 – acuarelă de Jaschke

[1] Hurmuzachi Eudoxiu de, Documente privitoare la Istoria Românilor, Volumul VII / 1750-1818, Bucureşti 1876, doc LXI, pp. 90-95