poezie de roman istrati | Dragusanul.ro

Drama poetului Roman Istrati

 

 

 

Întotdeauna dornic să se înfățișeze lumii „cum se arată tatăl în copil” (cumplita vânătoare, în luntrea de ceară, p. 43), întotdeauna fascinat de imaginea cosmică a tatălui, pe care și-l imagina aidoma celui ceresc, Roman Istrati avea să-mi explice indirect această evlavioasă adorație într-o albăstrie toamnă rădăuțeană, când ne-am întânit din întâmplare și avea să-mi povestească, pentru o foarte singură dată, că își caută tatăl, că omul bun, care l-a crescut nu a fost tatăl lui biologic. Poetul observase că nașterea i-a fost înregistrată târziu, după câțiva ani, iar povestea asta i-a dat de gândit: nu cumva se trage dintr-un luptător din munți împotriva bolșevismului? Și-a întrebat mama, și ea zugrăvită într-o splendidă cosmicitate, dar s-a izbit de o dureroasă muțenie. „Țin minte / când am coborât în spate cu cerul / aici printre voi era seară / ţin minte şi-ntâia povară / când mi-am culcat trupul / odată cu gerul // tata m-a scăldat adânc / în pământ / şi m-a-mbrăcat în haina / cea mai frumoasă / Eşti fiul meu, de-acum / aşa am vrut / ia pâinea şi-o bucată de coasă / şi-n pumn – mi-a spus – / ia nişte lut / că-i de-al nostru şi-i sfânt” (iglu, în luntrea de ceară, p. 17), scria Roman Istrati, încercând să-și imagineze chipul și statura celui care i-a dat viață, iar fantasma aceasta cu nostalbie râvnită a dat consistență divină celor mai frumoase poeme, pe care le-a presărat, în anii tinereții, peste inflorescențele cerului, convins fiind că „în buza nopţii tata bate pari / şi se aude ca un clopot naiul” (așchii de brad, în luntrea de ceară, p. 28).

 

După întâmplarea rădăuțeană, soldată cu eșecul scontat într-o societate în care nimeni nu-și asumă temeinicia adevărului, Roman Istrati, care trăia o adevărată dedublare dintotdeauna, de parcă sufletul lui ar fi poposit și reverberat în două trupuri, nu a mai vrut să vorbească despre subiect, deși mă oferisem să încerc să-mi folosesc însușirile detectivistice întru solidarizare cu căutările lui. „Nu are rost, oricum m-am născut prădat, cu viața pustiită de modelul de care aveam cu adevărat nevoie”. Apoi a schimbat subiectul, pledând pentru o carte a lui Tiberiu Cosovan. „Eu vreau, spun tatei, doar un singur leac, / vreau fluturii îngenunchiaţi departe / purtând în sânge florile de mac / şi-n ochi lumina vieţii fără moarte” (destin, în luntrea de ceară, p. 30)

 

Roman Istrati s-a năcut târgoveț, dar tânjea atât de intens după lumea mitică a satului, încât i-a conferit tatălui său neștiut dimensiunea mistică a unui adevărat solomonar: „Departe mi se risipeşte casa / şi-ntre ruine tata fără chip / alungă fumul ploii din poveste / cu cai de-argint şi zmeii de nisip” (poveste, în luntrea de ceară, p. 33). Căci, atunci „Când în grădină merii tatei coc / şi-n ape-mi cântă flaut de aramă / îmi creşte-n suflet grâul cel de-o seamă / cu toţi strămoşii adunaţi la joc” (această pace, în luntrea de ceară, p. 38).

 

Trăind un lirism sortit și imposibil de desprins de suflet, Roman Istrati și-a respirat tatăl drept un al doilea eu, drept scapăr de dumnezeire ancestrală, din perspectiva mitizării, care îi însoțea pașii, clipitele și irosirile, cu o molcomă acceptare: „Merg cu tata în valea plângerii / avea nişte fân acolo / de strâns / calul – umedă floare-n tămâie / rupe căruţa – viscol aprins” (întâlnire, în luntrea de ceară, p. 57). Nu resemnare, ci acceptare, pentru că Roman Istrati înțelesese că „ne ducem, dar unde; nici tata nu ştie / şi palmele-s vânătă, dureroasă cerneală / focu-i un scrin şi cenuşa îmi pare / albastru tărâm de sfială” (popas, în vestirile, p. 30) și că, în cele din urmă, prin sortire la naștere și viață, „tata uscat şi amar / pentru un zar / m-a vândut la barbut // bun vândut…” (barbut, în luntrea de ceară, p. 64).

 

În ultima sa zi de rătăcire prin „valea plângerii”, vegheat doar de executorul lui testamentar, Marius Bruja, Poetul Roman Istrati, ca să nu țipe de durere, a început să cânte „De la ruși vine ploaia”, cu versuri adaptate, dar zvâcnite într-o revoltă care venea mai curând din Tată, decât din Fiu. Ascult, uneori, înregistrarea. Cu pumnii strânși. E nedrept ce i s-a întâmplat, nemeritat i-a fost destinul. „La masă toţi stăteau abătuţi / în jur mirosea a brânză şi pâine / tata scosese argintăria bună / se auzea doar floarea tăcerii / viscolind în pod / ţipa prin grădină un câine // Vinul urcase din inima beciului / îi simţeam răcoarea aproape arzând / musafirii stăteau trişti, galbeni / ceara împrăştia lumină de plumb / aşteptam judecata să cadă / şi ea să fie cuvânt // Deodată icoana se sparge-n perete / şi tata încet pumnu-şi ridică / tac toţi mestecând ascunsă durere / e-atâta noapte în buzele lor / e-atâta noapte şi atâta frică // Când a izbit, masa a căzut în genunchi / bocetul s-a spart în noi şi a nins / s-au înclinat toţi şi tata mi-a spus / că la mormântul mamei / lumina s-a stins” (parastas, în luntrea de ceară, p. 60).

 


„Vin să-ţi amintesc că trăieşti”

Roman „Istrati își face iluzia că este un sceptic, când el de fapt este un luptător mocnit, ca viața însăși, pentru cauze mari. Nu se grăbește să tragă concluzii, și nu reușește să fie cinic. Poezia lui e deopotrivă amintire, copilărie îngropată în cristalul unui peisaj bucovinean, este timp care trece greu, lăsând în urmă poezia agoniei lui, indicând paradoxale soluții de viață și de bucurie ale celui care știe să piardă și să învețe”, scria Constamța Buzea, în prefața „la un debut” a cărții „miezul adânc”, singura carte de poezie a celui mai complex, mai echilibrat și mai lucid exponent al iconarismui modern bucovinean, apărută la Editura „Eminescu”, în 1978, când, la doar 23 de ani, speriat parcă de acest remarcabil triumf, Roman Istrati scria, în 20 ianuarie, un ultim poem, o ultimă deslușire/vestire dintre toate intuițiile lui metafizice. Apoi avea să tragă oblonul peste poezie, devenind „un lupător mocnit… pentru cauze mari”, cum prorocise Constanța Buzea, cu peste 1.800 de „lovituri de spadă” despicând în carnația vremelniciei, în care „lutul e rană de genunchi uneori, / mişcarea pare, pe rând, nemişcare” (depărtarea spre maci).

 

Opera lirică a lui Roman Istrati, cu doar 130 de poezii, câte s-au păstrat, dar nu cred să fi fost mai multe, înseamnă, totuși, în ciuda aparentei puținătăți, una deplină, amplă și exemplară, îndreptățită la memorie și la interes obștesc, mai ales în astfel de vremuri, în care „toţi râvnim fără a şti / dreptul de-a purta coroană / sau pe cel de-a porunci” (tăcute vorbe). Pentru că în poezia lui Roman Istrate „cuiele minţii ard mocnit” (zoologie apuseană: bețivanul), dar adânc, iar în „cerdacul minţii” (lumină de nectar) a refuzat bărbătește „părăsirea de urgenţă / a fortăreţei Poezia”, pe care o cerea și încă o mai cere ultimativ „marele stat major al artei moderne” (comunicate de război), dinamica lirică, metafizică până la transcendență, condiționând și împlinind un iconarism modern și nu doar „cristalul unui peisaj bucovinean”, cum spunea Constanța Buzea. E mult mai mult decât în condiționările editoriale din vremea plachetei „miezul adânc”, deși chiar și acolo izbutea Roman Istrati să evadeze din obligativitatea celor două treimi de „poezie patriotică” prin recursul la cele trei relaționări fundamentale ale iconarismului: cu mitul – prin lut, cu universul – prin credință și cu viața – prin dragoste; beneficia de o armonie desăvârșită între minte și inimă, între surprinzătoarea predispoziție pentru filosofie și imaginație; pășea pe cale cu două țeluri mărturisite aproape brutal de sincer: „vreau să vă spun că sunt aşa cum sunt / cum nimeni altul n-a mai vrut să fie” (vreau să vă spun) și dornic „să-nvăţ adevărul din mine” (adevărul din mine). „Şi vreau să ştiţi că nu sunt altceva decât o eronată prelungire abandonat soldat de tinichea uimit într-o blajină răstignire” (vreau să vă spun). „Dar ce sunt eu, piezişă stea de noapte în care fără voie luminând osificate crengile de lapte par iedera zăpezilor din gând” (negândire). Blajina răstignire a trăirii inefabilului, pe care și-o asuma Roman Istrati, beneficia de o înnăscută putere de a folosi „cuvântul simplu de la masă / ce-l spui surorii, mamei sau oricui” (cuvântul meu), „cuvântul aspru ca un zbor de graur” (pastel), cu încărcături semantice noi și surprinzătoare, într-un firesc discursiv de „panta rhey”, curgerea însemnând, în definitiv, mai mult decât un concept filosofic, însemnând mai mult și decât o parabolă a existenței și a existențialului / din perspectiva condiției umane. „Cuvintele tale de stâncă întoarsă” (ori numai așa), Roman Istrati, nu au fost decât vestiri ale magicelor deslușiri și rămân „un spaţiu în care / zăpada se stinge / şi liniştea-şi culcă genunchiul / umbrit de povară / tot singuri vâslim prin cuvinte / în luntrea de ceară / căci vuietul surd ne duce / cu el înainte” (rămâne un spațiu). Iar „vina aceasta-i dulce mângâiere” (pastel), dincolo de aparent retoricul „aceste vorbe cine mi le iartă?” (pastel).

 

Roman Istrati nu a creat un univers, ci a deslușit semnificații pentru lumea aceasta, care viețuiește amăgită de moșteniri mitice, pe care ni le-au dăruit „părinții din părinți”, cum se zice de la Eminescu încoace, generații după generați neîndrăznind evadări din dogmatic, ci resemnându-se cu acest dat neclintit și dur, cu consecință că „e-atâta noapte în buzele lor / e-atâta noapte şi atâta frică” (parastas), încât totul se pietrifică, aidoma osificării în preistorie, de care vorbește Blaga, iar „curgerea toată e un zeu, se pare, / şi-i ducem jertfă mielul de pământ / apoi primim tăcuţi bănuţul nopţii, / simbrie pentru câte am înfrânt” (curgerea toată). Zeificarea, durată pe mitul străbunilor primordiali – tata și mama, în poezia lui Istrati, proiectați liric pe toate palierele timpului – reprezintă pentru poet pretextul, dar și justificarea propriilor mitizări, prin care nu elementele naturii, ci trăirile capătă dimensiuni cosmice de inițiere în taine când cu aparențe de descântece șoptite misterios de „o ţigancă cu sâni de răşină / într-o noapte fără-nceput” (barbut), când aproape liturgic, „cu toţi strămoşii adunaţi la joc” (această pace), dar un liturgic amintind de revolta mocnită, în care „sus, în munte, Dumitru, cu pumnul strivit / a bătut în cer” (tablou) „şi visul mi-l leagă de zâne” (târzie zăpadă). Un liturgic cu „zeii ascunşi în florile de iască” (așchii de brad), „cu cai de-argint şi zmeii de nisip” (poveste) , în care „au venit iarăşi tainele / ca-ntr-un botez să se-adape” (ori numai așa), atunci când „au nins strigoii pe la noi” (scrisoare de la tata), iar în calmul odihnitor al omăturilor încape atâta împăcare de sine încât nimeni sau aproape nimeni nu se mai întreabă „de ce există pentru toţi o floare / şi dincolo de ea o Nefiinţă” (până la rouă).

 

Mitul din lirica lui Roman Istrati este identic cu „matricea stilistică” deslușită de Blaga, deci cu aderența acestui neam la unul dintre scenariile mitice primordiale, care îl definește mai complet decât toate întâmplările istorice – după cum observa Mircea Eliade, iar matricea stilistică făptuită de cuplul inițial este, fără îndoială, a bătrânilor risipiți între pământ și cer, din bătrâni și peste bătrâni desprinzându-se staturile cosmice sau măcar statuare ale Mamei și Tatei. Nicăieri, însă, poetul nu abuzează de simbolistica iconaristă, ci întotdeauna o insinuează răbdător aidoma unei mângâieri, în incantaţii care cântă şi care vizualizează şi pictural, şi sculptural, ba chiar şi cinematic. Are Roman Istrati, ca poet, forţa sacerdotului care săvârşeşte ceremonii totemice, pregătind calea misterelor şi a iniţierii în magia inefabilului, iar armonia dintre muzical, vizual şi inefabil, pe care o durează, aminteşte, iarăşi, de o teză iconaristă fundamentală, Mircea Streinul spunând că bunul Dumnezeu ni se arată în fiecare clipă prin cele trei dimensiuni ale spaţialităţii sale sacre: poezia, muzica şi arta plastică. Citind un poem săvârşit de Roman Istrate, indiferent dacă ai sau nu cunoştinţe măcar elementare de filosofia culturii, rămâi fascinat de starea de cântec, în vreme ce propria-ţi imaginaţie desăvârşeşte filmul unei epicităţi exemplare. Nu ai să înţelegi, poate, că lutul invocă mitul, cu „tatăl nostru care eşti în ceruri” drept reper fundamental, dar nu poţi evita o stare de sacralitate, de netimp în sensul evadării din timp printr-o nostalgică împăcare lăuntrică, datorată întoarcerii într-o stranie, dar odihnitoare metafizică instinctuală: „când vin, cu bătrânii de-acasă mă-ntâmpină lutul din tindă poveştile strânse în grindă m-aşteaptă cu seara pe masă” (bătrânii din porți) De regulă, „de călcăm ceva e umbra” (ştiu o stea), dar se întâmplă că „uneori călcând lumina / răul acesta poate fi un bine” (călcând lumina), pentru că „umbra / dintre fapte şi cuvinte” (tăcute vorbe) este însuşi mitul, „căci pământul este cartea / scrisă doar de mucenici” (taina), deci de trăitori care află răgazuri şi pentru a se căuta, şi pentru a se întrezări, dacă nu pentru a se afla, în lumină, lumina fiind întotdeauna înfăţişată, într-o astfel de poezie, drept iluminare, deci iarăşi ca legătură între efemer şi etern, între ochi şi astre, o legătură care va căpăta substanţă „doar când steaua se va naşte / iarăşi din lumina ei” (ştiu o stea).

 

Desprinderea din nevoia de iluminare înstrăinează şi deformează universul în iluzii, în aparenţe în care „totu-i o stea mereu aceeași” (identitate), pentru că „bradul roteşte stelele prin cer” (poveste), deşi nouă ni se pare, în rătăcirile noastre iscoditoare, că stele sunt doar „lucitoare corăbii prin deşertul ceresc” (depărtarea spre maci) sau, şi mai dogmatic, că nişte „demoni în cer luminează şi dor”, „ca un viscol de fluturi încet muritor” (depărtarea spre maci). Iar înstrăinarea începe cu senzaţia că „o stea îşi sparge greu / lumina prin cer” (rămâne un spațiu), că „lumina cade ca un patrafir” (călcând lumina) şi nu „aşa cum cred bătrânii” (cântar). Deci, nu credinţă, nu slobozire şi întregire a sinelui universal în fiecare element al datului cosmologic, în ciuda faptului că „luminai putere de-a fi” (putere de-a fi), tocmai prin această umplere de forme, de goluri, de vase – cum se zice în taoism, deşi poemul, ca trăire liturgică sublimată, pipăie „lumina strânsă-n fiecare coajă” (ţară), vede „în ochi lumina vieţii fără moarte” (destin) şi, astfel, pe cale de consecinţă sau poate că doar de logică, dar o logică stranie, care încă mai fâlfâie din aripile sufletului, „noi suntem steaua / ce nu o cunoaştem / restul e doar ce rămâne din zbor” (putere de-a fi). De vreme de se ştie că Roman Istrati a fost nu doar un dascăl de filozofie, ci şi un surprinzător filosof, aş putea renunţa la sesizarea acestor detalii, care ţin de filosofia şi istoria culturii, în favoarea unei autopsii a poeziei lui, care să-mi ajute să scot la iveală „această mână sclavă / semn al luminii poate / sădită prin pământ” (semn al luminii) sau oricare alt detaliu anatomic al corpului operei poetice – şi fac o paranteză, înainte de a continua.

 

Roman Istrati, deşi a lăsat după sine doar 130 de poeme, are o operă; cunosc o puzderie de chinuitori ai peniţei, care au publicat zeci de cărţi, cu mii de poezii, dar cărora nimeni nu le va putea măcar întrezări o operă. Concepţia filosofico-lirică a operei lui Roman Istrati e obligatoriu de desluşit; nu de către mine, care doar atenţionez asupra ei, ci de către cei care ar avea obligaţia să o facă. E obligatoriu de desluşit pentru că însăşi creaţia lui probează existenţa unui iconarism modern în Bucovina, deci un curent nu doar literar, ci şi gnostic, iar dacă vreţi, şi religios.

 

O răzvrătire împotriva beznelor dogmatice: „culege lumina din peşti şi fă-ţi nuntă cu ea, iar peste fluier, când ai nevoie, cântă şi vin / Vin să-ţi amintesc că trăieşti” (întâlnire). O răzvrătire nu doar a tentaţiei gnostice, în care „puţin îngăduita mea putere, / sălbatecă lumină de nectar” (lumină de nectar) obligă la fapt stilist, la lepădarea osificării într-un dat moştenit după regula lui „aşa am apucat”, o răzvrătire asumată drept obligaţie obştească: „eu mă văd nevoit să arăt pentru cei / ce au spart lumina până-n ultimul rod” (fără vină). O răzvrătire contrapondere la „mişcarea noastră oarbă / curgând spre nemişcare” (cântar), la statutul de frunză pe val în conceptul „panta rhey”, o răzvrătire pornită din convingerea sau măcar din luciditatea instinctuală că şi „Cartea / arată că timpul oprindu-se-n pietre / va face nuntă cu moartea” (vom râde? vom sărbători…). Şi-atunci? Atunci: „plec, mamă, fără veşminte acum pe drumul bătut cu flori de răşină; când oasele-mi vor fi târzie zăpadă tu aprinde-n pridvor o lumină” (târzie zăpadă). Iar ruperea aceasta, prin care „sfârşitu-i stingerea luminii din sine / şi nu a celei venind din afară” (putere de-a fi), ba „și mai vine, frate, gândul / să ţi-l speli de oseminte” (vino, frate), presupune o resemnare pe care Roman Istrati, şi ca filosof, şi ca poet, şi ca om, nu a putut să o accepte vreodată, deşi conştientizează dureros umilinţa destinului existenţial, în care, fără voia lui, este un fir de nisip, câtă vreme comunitatea nu-l desluşeşte drept îndreptăţit moştenitor al străbunilor iniţiali şi iniţiatici din ceruri, care ne-au împovărat cu mituri şi cu resemnarea determinată de aceste năluciri: „noi ce să facem, mâinile ne dor de când cioplim prin vreascuri putregaiul în buza nopţii tata bate pari şi se aude ca un clopot naiul” (așchii de brad) sau: „luaţi de fluier sau luaţi ulcioare, vă dau un cântec tainic al livezii în care hora lumii prin izvoare aprinde iar pridvoarele zăpezii” (destin) sau: „Mai vine pe la noi orbul Vasile să-mi spună bună seara şi pe rând apa fântânii-n palme s-o împartă cailor nopţii grei ca de pământ” (fără trup) Din punctul meu de vedere, opera poetului Roman Istrati reprezintă un fapt stilistic prin care ni se dezvăluie un alt scenariu mitic, la care putem adera sau nu, funcţie de eşuările în sau evadările din degenerescenţele arhetipale, numite, prin nefericiţi termeni populari, mentalităţi, bigotisme, desuetitudini. Roman Istrati înseamnă o iluminare lirică atât de mistuitoare, încât el însuşi avea să-i cadă victimă prin statutul de rătăcitor fără ţel de după aceea sau, cum zicea el, într-un poem deja citat, un rătăcitor care a fost aşa cum a fost şi „cum nimeni altul n-a mai vrut să fie”. N-a mai vrut sau nu a mai putut. Sau poate că doar nu a înţeles ceea ce doar lui i-a fost dat să înţeleagă.

 

În finalul acestei pătimaşe pledoarii, vreau să vă vestesc tuturor că Roman Istrati trăieşte, dovadă fiind şi această carte, şi cealaltă (vestirile), pe care, în ziua naşterii lui, 7 septembrie 2018, aţi ţinut-o în mână şi ați şi răsfoit-o, dacă aţi avut în suflet şi în minte picurul de iluminare care să vă îndemne la căutări (Ion Drăguşanul).


Fotografiile lui Roman Istrati

 

Astăzi, când la mormântul lui Roman Istrati se săvârşeşte slujba de pomenire, cea de un an de la plecare, întâmplarea face să vi-l pot arăta pe tânărul poet Roman Istrati, tip poznaş, inteligent şi talentat – în aceeaşi măsură şi alintat, bucurându-se de viaţă ca nimeni altul. Fotografiile, reproduse cu mobilul de Florin Marius Bruja, au nevoie de scanări profesioniste, în cazul în care poetesa Cleopatra Lorinţiu îşi va ţine promisiunea şi, după sărbători, îmi va trimite scrisorile lui Roman Istrati, din vremea în care era… vânător de munte, cu termen redus. Pentru că ar fi interesantă o carte care să adune scrisori şi fotografii din tinereţea poetului sucevean care, în viaţa de fiecare zi, îl retrăia pe Nicolae Labiş, păstrându-şi propria identitate doar în poemele premeditatei cărţi „Barbut”.

*


Premiile ROMAN ISTRATI pentru Arte, Ediţia I – 2018

Astăzi, 7 septembrie 2018, în ziua naşterii lui Roman Istrati, s-au acordat patru premii pentru Arte, din banii fundaţiei Poetului, Mihaelei Grădinariu (Literatură – pentru poezia proprie şi pentru exegezele despre poezia lui Roman Istrati), lui Radu Bercea (pentru Artă Plastică, odată cu lansarea albumului de grafică “Memoria retinei” şi la Suceava), lui Tiberiu Cosovan (pentru jurnalism cultural) şi “Zicălaşilor” (pentru Muzică, premiul fiind înmânat starostelui Petru Oloieru).

Premiile ROMAN ISTRATI pentru Arte se vor acorda, anual, în ziua de 7 septembrie, vreme de decenii. Pentru primii doi ani, numele premianţilor, cu excepţia literaturii, au fost stabilite de Roman Istrati, cu precizarea că nimeni nu poate beneficia de aceste premii decât o singură dată.

Diplomele primei ediţii valorifică afişul lansărilor de cărţi, dar se va conveni, pentru anii următori, o diplomă gândită ca atare. Fundaţia lui Roman Istrati va decide, în viitor, numele premianţilor, după consultarea directorului Bibliotecii Bucovinei “I. G. Sbiera”, indiferent cine va fi acela, dar cu condiţia să fie un cărturar de talia domnului Gabriel Cărăbuş.

Prin decernarea anuală a Premiilor ROMAN ISTRATI pentru Arte, vreme de decenii, ziua de 7 septembrie devine un reper cultural în Bucovina, aşa cum am promis şi Poetului, şi dumneavoastră.


Roman Istrati, un destin al nuntirii cosmice

Roman Istrati s-a ivit pe „podeaua zodiei” sale pentru a-şi fereca „norocul în scripte de os” (7 septembrie), atunci când „a viscolit cu stele prin ogradă” (vorbă grea), iar el, poetul înnăscut, îşi dorea cu patimă un loc „în hora ce se cheamă nemurire” (ţară de sus), printr-o carte de poezie, la care a trudit ani în şir şi care urma să poarte titlul „Barbut”: am găsit printre manuscrisele şi dactilogramele poeziilor lui mai multe „coperte de gardă” cu acest titlu şi am înţeles, foarte curând, că din această viziune lirică s-au smuls ciozvârtele pentru „Miezul adânc”, o carte frumoasă de poezie, care a văzut lumina tiparului în 1978, la Editura „Eminescu”, cu Constanţa Buzea ca prefaţator şi redactor de carte, o carte în care „peste toate gândeşte steaua ta luminând / o linişte fără căderi şi elogii” (miezul adânc), dar o carte în care Roman Istrati nu se regăsea drept „pleoapa zilei despicată-n două” (vorbă grea).

*

O altă construcţie, durată cu aceleaşi „cărămizi”, dar care nu aducea nici pe departe cu arhitectura întrezărită, desluşită şi vestită de Roman Istrati, care îşi simţea sufletul „o şatră… nomadă, pustie / cu pasul domol ca vuietul ierbii” (elegia ţiganilor), pentru că „pe la noi ar bate un vânt de proză” (colecţia de fluturi), iar discursul amplu şi conştient de sine, care să contureze o nouă mitologie românească printr-un expozeu lirico-epic trăit până la spaimă, până la „păpuşa nopţii răstignită-n grindă” (nunta), îi fusese refuzat, în favoarea unui zigurat conceptual încropit de cenzura comunistă, în care „clopotu-şi sparge-n gură fluturi / lăptoşi ca osul sfânt / de păpădie” (somn), renunţând la statutul său de clopot şi la vibraţiile sale cosmice, în egală măsură misterioase şi mistice, mistice şi misterioase, iar reconstrucţia aceasta brutală l-a derutat pe poet, care a trăit cu amărăciune prădarea de sine, care nu-şi mai putea purta „fiinţa în izvoare cu cerbii” (elegia ţiganilor), sufletul său vibrant, reverberat cosmic, fiind turnat în formele clasicizate ale cenzurii comuniste (patrie, poezie, sat).

*

Fără îndoială, deşi nu s-a născut la sat, ci în teritoriul sacru al iconarismului bucovinean, Roman Istrati trăia şi dragostea de patrie, într-o înrudire cu iubirea de patrie trăită de Ioan Alexandru, dar trăia, mai presus de toate, cosmicitatea de deasupra acestui spaţiu sacru, în care un „fum albastru umple casa noastră / din nou îl simt prin sânge colindând” (nunta), iar  „în cer mesteacănul palid aprinde / neliniştite trepte de untdelemn” (somn), translaţia Cer-Lut, atât de profund iconaristă şi atât de inspirat definită de un poet, pe cât de poet, pe atât de filosof, „dansează lutul gata să se-aprindă / cu furca mama-mpunge speriată / păpuşa nopţii răstignită-n grindă” (nunta), pentru că doar Mama Terra, „doar mama ia-n lopată lutul morţii / cu care neştiut o să mă-nsor” (nunta). Da, asta urma să fie „Barbut”, de Roman Istrati, poeziei lui fiindu-i premeditat un destin al nuntirii cosmice, cu „lungi păsări (care) te cutreieră noaptea” (7 septembrie), cu un „munte, în trupul tău de lumină / cocoşii-nnoptează-ntr-un cântec de seară” (elegia ţiganilor) şi cu timpul vrăjmaş înfruntat în provocate şi nenumărate ocazii: „îmi intră un taur prin venele slabe / intră mugind adânc, obosit / cum intră frigul încet în silabe” (7 septembrie). Roman Istrati dorea să îşi facă din mister mistica lirică, deci „din noapte singura mea hartă, / altă poruncă nu mai împlinesc” (fratelui meu), pentru a nu ajunge, în cele din urmă, la dureroasa, deşi retorica, întrebare: „aceste vorbe cine mi le iartă?” (fratelui meu).

*

Încerc să-mi aduc aminte despre discuţiile noastre despre poezia lui, dar realizez că, întotdeauna, ca şi „acum stăm trişti şi ceru-i orb de stele” (vorbă grea), Roman Istrati schimbând subiectul discuţiei, după obişnuinţa lui Constantin Ştefuriuc, „şi-n cer / caii de lut mai nechează” (însingurare II). Şi cu toate astea, a ţinut să-i lucrez eu cărţile de după, obligându-mă la o stare de veghe, prin care să ader „la înalta moralitate a florii” (poem împotriva poluării mediului înconjurător), o stare de veghe prin care „am tăiat din osia lungă a morţii / săbii cu care să baţi o cetate”, în vreme ce în „cameră fumul e ud de când zace / în candela scundă, uleiul se teme / şi arde în somn, fără pace // pe jos răsturnaţi mor sâmburii goi / din care cu frică băut-am povara / războiul pornit se întoarce-napoi / şi noaptea sub talpă-şi striveşte ţigara” (împotriva lui Sisif).

*

Stăm la sfat adesea; de când el a plecat, sfătuim împreună, „stăm trişti şi ceru-i orb de stele / tot cu genunchiu-n gură, amorţiţi” (vorbă grea), iar Roman Istrati veghează din Ceruri să nu mă împresoare „exacte / şi mari orologii… cu ochi tulburaţi / de ferigă” (miezul adânc). Şi totuşi, nu înţeleg de ce s-a desprins atât de brutal de poezie, deşi i-am oferit, de-a lungul deceniilor, o puzderie de motivaţii pentru reîntoarcere, inclusiv diplomele şi premiile care i-au fost acordate la propunerea mea şi de care, după cum văd într-un CV în manuscris, era cu adevărat mândru, pentru că, în fond, i se cuveneau pe deplin, eu fiind doar sortitul la a vedea, atunci când a fost nevoie de asta, că „o stea îşi arde lâna biruinţei, / prea mare-i nemurirea, noi fiind / doar sluga întâmplării şi-a voinţei” (gând 3). Îi recitesc, pentru a nu ştiu a câta oară poemele (pe care tot eu le-am şi cules), le las, apoi, să îşi dureze făgaşul liniştit şi prin sângele meu („şi când te vei stinge, gândule? – când / o carne îţi va alunga speriindu-ţi steaua? / căci văd în somn cum voi căuta aiurând / un nufăr / cu care să-ţi curăţ tejgheaua”) „şi vai, tu, sângele meu – neatinsule / lungi păsări te cutreieră noaptea / cum ar cutreiera singuratice insule” (7 septembrie), fără să aflu răspunsuri, ci doar o nepământească furie, din care zvâcnesc spre cer păduri întregi de pumni încleştaţi.

*

„Nelumite, mirosul de rouă te-a îmbătat / cana din care bei cearcănul lunii / şi cântecul simplu ruşinat ca un bănuţ / pe care ţi-l lasă în palmă tăunii” (celui nelumit) odihnesc pe masa mea de lucru, frunzărite febril şi de tine, de parcă am redescoperi împreună că „deasupra capului / steaua era coaptă ca un măr”, că în veşnicia ruralităţii „învățătorul vorbea frumos / în capătul celălalt al satului / auzeam glasul lui popa dondu / care striga: chiraleisa!” (colecţia de fluturi), iar în veşnicia veşniciei, „în pacea sfinţită de ceasu-mpăcării / cuţite înalte aşteaptă botezul / când fecioare-aplecate-n gură cu crezul / cinstesc masa cu semnul uitării” (elegia ţiganilor). Fără să poţi păşi pe aceste urme, rătăcind sau fiindu-ţi interzisă calea, simţi nevoia să te dezbraci de soartă şi de viaţă, să te despovărezi de tot şi de toate şi să de abandonezi în sălbăticia şi cruzimea unui alt mister: „Pitic m-am născut / şi fraţii dădeau la barbut // o ţigancă cu sâni de răşină / într-o noapte fără-nceput / mi-a ghicit în barbut // aurul moale şi sfânt / cu-un pahar de pământ / l-am băut la barbut // tata uscat şi amar // pentru un zar / m-a vândut la barbut // bun vândut…” (barbut).

*

Generaţia noastră a crescut într-o adevărată religie şi cosmicitate literară, desluşind şi vestind, în discursuri lirice distincte, revelaţii de care lumea, în dogmatismele ei ocazionale, nu mai avea nevoie de noi. Roman Istrati a refuzat adaptarea la dogmatismul vremii lui, în ciuda capacităţilor de a vedea, de a înţelege şi de a vesti totul prin metafore proaspete, printr-un pictural literar remarcabil. S-a rupt de sine cu o stranie pudoare, iar textele lui poetice au zăcut, vreme de decenii, neatinse nici măcar de el, în adâncul unei cutii de carton, în care înghesuise fel de fel de fleacuri: „o tabacheră palidă, căruntă, / un bob de aur, aşchii de piper / şi trandafiri de lemn se vând sau chiar / tablouri cât o unghie de cer // miros de oameni şi miros de cai / se-amestecă în gustul de argilă / un flutur ambulant îşi lasă solda / pe o cămaşă râncedă, umilă” (talcioc). În România contemporană nu mai este loc de noi. Nu ne mai găsim rostul şi predestinarea. „Şi lumea ţipă, caii, banii ţipă / aerul scuipă flori necunoscute / şi-ascuns într-un surtuc de vinilin / doar un bătrân posac / vinde minute” (talcioc), dar paginile în care au picurat suflete rămân, tainice şi misterioase, în adâncul unei cutii de carton – o realitate mai presus de tot şi de toate, cea a poeziei care, vorba lui Mircea Motrici, şi-a căutat şi şi-a aflat poetul. Roman Istrati este poet. Ştiu şi sunt încredinţat că este. Doar despre noi, ceilalţi, nu ştiu ce să mai cred (I. D.).


Pagina 1 din 612345...Ultima »