Urzica vieneza | Dragusanul.ro

Pamfil Horodnic: FREE / Album de caricatură

 

 

Faceţi click pe copertă, dacă doriţi să răsfoiţi

albumul de caricatură al lui Pamfil Horodnic (ediţie virtuală).

 

 


Sânzienele şi „regina” lui Flutur barbă-cot

 

 

 

În goană nebună după clei electoral (pentru cine erau euroii ridicaţi de Cristi Creţu, credincioşilor?), Gheorghe Flutur şi statu-palmă barbă-cot au mai pus de-un fals folclorizant: „Regina Sânzienelor”. Ambii tufă de vineţea, dar nu atât de nătângi încât să nu amiroase votul cu mititeii (ambii sunt la fel de mititei, dar mă refer la cei de pe grătar), cu bericile şi cu găluştele lui Lungu, Barbă şi Flutur, Fluture şi Barbă falsifică imbecil orice moştenire ancestrală, punând de-un concurs de frumuseţe mai penibil decât cel din comedia lui Tudor Popescu.

 

Ştiu că nu ajută în Bucovina lui Flutur, dar tot am să extrag doar câteva fraze despre sacralitatea Sânzienelor („Regina” lor este Sfânta Lună, tovarăşi), întru dumirire. Măcar să nu murim cu toţii barbă-cot!

 

„Zeitățile niciodată chemate pe nume, care adastă și aleargă totdeauna pe căi rele, elele sau ielele, care se mai cheamă eufemistic și frumoasele, blândele”[1], populau, în sacralitatea creştinismului, cu eresuri păgâne, rapid adoptate de creştinism, precum „Sânzienele (care) amintesc scopul de altădată al întrunirilor: celebrarea divinității agrare și ocazii de întâlnire și cunoaștere a tinerilor în vederea căsătoriei (Târgul de Fete); vânzarea unor produse (Târgul Cireșelor, Târgul Cepelor). Spre deosebire de Nedeile sau Sântiliile carpatice care erau dedicate în luna iulie unui zeu solar și pastoral indo-european, Târgul de Sânziene era dedicat, în luna iunie, unei zeițe agrare de origine neolitică”[2], sau Rusaliile, „Spirite feminine ale morților care apar noaptea, între Paște și Rusalii, înainte de cântatul cocoșilor, sinonime cu Ielele, Zânele, Măiestrele, Frumoasele, Șoimanele, Miluitele, Dânsele, Cele Sfinte, Cele Nepomenite, Doamnele, Puternicele, Fetele Câmpului, Împărătesele Văzduhului, Ursoaicele, Vântoasele”[3].

 

Toate aceste sărbători, care ţin de eresurile medievale şi nicidecum de cele primordiale, îşi au importanţa lor în înţelegerea horelor primordiale, din moment ce se pot identifica în aceste „obiceiuri, credințe, acte rituale și practici magice, specifice scenariului ritual de înnoire a timpului în ziua de Sânziene”[4], „umblatul cu făclia”[5] însemnând mult mai mult decât trimiteri la Soare şi la „sora Soarelui și stăpâna zilelor”, numită la români Sânziana sau Cosânzeana[6], pentru că „Soarele şi Luna (sau cupa), sărbătorite simbolic prin focuri, sunt foarte intim legate între ele; este dificil să le separăm”[7], după cum o consacră, într-un mod mai mult decât remarcabil, şi ca mitologie, surprinzătoarea memorie a românilor de dincolo de veacuri (cu cei „nouă cai / care noaptea pasc în rai” – caii lui Marte, din care derivă şi „Căiuţii”, pe care Cantemir i-a confundat cu „Căluşarii”, drept variantă moldovenească, şi „Căluşarii”, şi „Piţărăii”).

 

În poveştile (basmele) române, se zice cum că feciori de împărat au colindat toată lumea, umblând după Ileana Cosânzeana ori alte zâne, spre a le lua loru-şi de soţie. Dar, în graiul de toate zilele, se zice despre orişicine, care umblă împrejurul unui loc, căutând pe cineva ori ceva, cum că a colindat tot locul respectiv şi nu a aflat ce a căutat. Drept aceste, ideea şi conceptul „colindei” este şi nu poate fi altul decât „a umbla jur-împrejur”, căutând ori efectuând ceva.

 

„Ana frumoşoara” din colindele româneşti ale secolului al XIX-lea este Luna, Ileana Cosânzeana, deşi numele acesta descinde dintr-un fond etimologic grecesc. Preluând o teză a lui Aron Densușianu, Romulus Vulcănescu preciza că „numele Ileana derivă din numele grecesc „Ilia – sora soarelui Ilios, care primind sufixul –iana a devenit Ili-ana, iar prin constrângere, Ileana”, cât și de la numele latin Iana[8] sau Diana Iana, sora Soarelui la latini și zeiță a lunii. Iar partea a doua a numelui, adică Cosânzeana, derivă din termenul latin „consens” (= sfătuitor, consilier divin), titlu particular ce se dădea zeilor de sfat ai Olimpului (în număr de 12), dintre care făcea parte și Diana. Din epitetul Iana Consulens sau Iana Consens derivă numele care primește sufixul –ana, Cosentiana, iar prin aspirarea lui t, Cosenzeana, Cosânzeana”[9]. Iar exemplificările din poezia naţională veche a românilor, conving asupra acestei sugestii: „Ileana / Sânziana / doamna florilor / ș-a garoafelor, / sora Soarelui, spuma laptelui”; „Lună, lună, / vergolună, / vergolună, /… / tu ești mândră și frumoasă, tu ești a nopții crăiasă”; Ileană / Cosânzeană, / tu ești mândră și frumoasă, / a nopții dalbă crăiasă, / tu lucești și strălucești / printre stele feciorești”.

 

Tema incestului nu ţine de această străveche temă a „răpirii închipuite a miresei[10], ci de culturi mult mai târzii, aşa cum similarul Luna (Alba, Lucia, Eftepir, Maya) – Ileana Cosânzeana, deşi descinde cumva din acelaşi fond mitic ancestral, vine dintr-un fond etimologic grecesc. Preluând o teză a lui Aron Densușianu, Romulus Vulcănescu precizează că „Numele Ileana derivă din numele grecesc „Ilia – sora soarelui Ilios, care primind sufixul –iana a devenit Ili-ana, iar prin constrângere, Ileana”, cât și de la numele latin Iana sau Diana Iana, sora Soarelui la latini și zeiță a lunii. Iar partea a doua a numelui, adică Cosânzeana, derivă din termenul latin „consens” (= sfătuitor, consilier divin), titlu particular ce se dădea zeilor de sfat ai Olimpului (în număr de 12), dintre care făcea parte și Diana. Din epitetul Iana Consulens sau Iana Consens derivă numele care primește sufixul –ana, Cosentiana, iar prin aspirarea lui t, Cosenzeana, Cosânzeana”[11]. Iar exemplificările din poezia naţională veche a românilor, conving asupra acestei sugestii: „Ileana / Sânziana / doamna florilor / ș-a garoafelor, / sora Soarelui, spuma laptelui”; „Lună, lună, / vergolună, / vergolună, /… / tu ești mândră și frumoasă, tu ești a nopții crăiasă”; Ileană / Cosânzeană, / tu ești mândră și frumoasă, / a nopții dalbă crăiasă, / tu lucești și strălucești / printre stele feciorești”.

 

Faptul că în toate culturile lumii funcționează sinonimia Luna – Ileana Cosânzeana, deci astru ceresc – „Fata în viaţă”, Luna[12], sau „chipul de fată, Zeiţa Înţelepciunii”[13], și că, în unitatea cosmologică, definită și condiționată de „nunta mistică”, deci de o „realitate a spațiului cvadridimensional și o posibilitatea de a gândi despre el” [14], funcționează, cu particularizări dictate de interese religioase sau etnice, elementele aceleiași cosmogonii primordiale, limitează nejustificatele teorii ale influențelor și asimilărilor, care s-au manifestat doar în etimologii, ca redefiniri istoricizate ale cosmogoniei primordiale, ca „izbândă practică… și ca izvor de percepte și imperative”[15], dar nu și ca dizidențe ale miturilor, pentru că nu poate fi îmbunătățit ceea ce, în fond, este perfect.

 

„Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[16], opina Strabon, dar ceremoniile totemice pot fi lesne deslușite în Datina românilor, în corelație cu reminiscențele asimilate de creștinism, peste veacuri (Nedei, Sânziene, Nunți, Strânsuri, Obiceiuri de Anul Nou). Se poate înfăptui lesne o arheologie spirituală, prin care ceremoniile comune tuturor neamurilor lumii să fie reînviate pe măgurile Carpaților, acolo unde, de fapt, s-au născut Poezia, Muzica, Dansul și Religia. Am tot scris proiecte, de-a lungul deceniilor, pentru o astfel de recuperare, care ar condiționa o creștere a potențialului turistic românesc, atmosfera de carnaval a inițierilor străvechi, toate săvârșite pe înălțimi, fiind diametral diferită de platitudinea unor falsuri spirituale de genul „Hora de la Bucșoaia”, „Întâlniri Bucovinene” sau „Comorile Muntelui”. Spiritualitatea nu se născocește, ci se caută și se regăsește, dar, vorba unui epigramist român, nu are rost să mai vorbesc precum Moise. În pustiu.

 

 

[1] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299

[2] Ghinoiu, Ion, Dicționar Mitologie română, București, 2013, p. 280

[3] Ibidem p. 238

[4] Ibidem p. 251

[5] Ibidem p. 252

[6] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 295

[7] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 29

[8] În sanscrită Iana înseamnă Cale – n. n.

[9] Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei RSR, București, 1987, p. 396

[10] Marian, Simion Florea, Nunta la Români, Bucureşti, 1891, p. 527

[11] Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei RSR, București, 1987, p. 396

[12] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[13] Kena-Upanishad 4, p. 22

[14] Steiner, Rudolf, A patra dimensiune, Berlin, 1905

[15] Blaga, Gândirea 1935, p. 5

[16] Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442


Povestea cărţii care şi-a interzis autorul

 

În vara anului 2011, când Consiliul Judeţean Suceava a anunţat licitaţia pentru scrierea şi publicarea, cu finanţarea Uniunii Europene, a proiectului Monografia folclorică a ucrainenilor din judeţul Suceava şi a românilor din regiunea Cernăuţi, tipografiile şi editurile din întreaga României au pornit o grabnică şi pripită căutare de istorici, literaţi, monografi, folclorişti şi, mai ales universitari, care să poată umple ditamai 550 de pagini format dublu, chestie imposibilă când ai doar de bătut apa în piuă, dar cu gomoşenie savantă de „analiză ştiinţifică”. În plus, trebuia să scrii şi istoricul unor localităţi de prin părţile Hotinului şi Herţei, dar şi al altora, din România, care nu sunt ucrainene – Siminicea, de exemplu.

 

Trebuia răscolit prin colecţiile de documente şi să afli amănunte despre Bălcăuţi, cu cătunul Gropeni sau Gropana, numit, cândva, şi Rudeşti, Botoşăniţa, Brodina, cu cătunele Cununschi, Dubiuşca, Erheşte şi  Paltin, Cacica, cu cătunele Maidan şi Runcu, Călineşti Ienache şi Călineşti Cuparencu, Şerbăuţi, Măriţeia Mică, Dărmăneşti şi Dănila, Moldova Suliţa şi Benia, Negostina, Văşcăuţi, cu Baineţ, Climăuţi, Vicşani, Ulma, cu cătunele Costileva, Măgura, Nisipitu şi Lupcina, Vatra Moldoviţei, cu Ciumârna şi Paltinu, Cârlibaba, cu Iedu, Şesuri, Ţibău şi Valea Stânei, Măneuţi, Ipoteşti, Izvoarele Sucevei, cu Brodina de Sus şi Bobeica, Moldoviţa, cu Argel, Demăcuşca şi Raşca, Breaza şi Siminicea. Pentru cauza românismului aparent supravieţuitor şi astăzi, intrau în colimator Crasna, Ciudei, Pătrăuţii de Sus şi de Jos, Ropcea, Cupca, Suceveni, Iordăneşti, Carapciu pe Siret, Bahrineşti, Dimca, Tereblecea, Oprişeni, Stăneşti pe Siret, Poieni, Voloca pe Derelui, Molodia, Ostriţa-Herţei, Ostriţa-Mahala, Boian, Stroieşti, Horecea Urbană, Roşa, Dinăuţi, Mogoşeşti, dar şi în localităţile Cosminul, Igeşti, Cireş, Prisăcăreni, Ceahor, Broscăuţii Vechi, Corovia, Cuciurul Mare, Budineţ, Davideni, Bănila Moldovenească şi Sinăuţii de Sus.

 

 

Capitolele cărţii, cu titluri plate, premeditate de savanţi băştinaşi, obligau la un anumit tip de expunere rigidă, interzicând menţionarea autorilor pe copertă, într-o casetă tehnică sau în „Tabla de materii”, dar cum proiectul cu subiectul cărţii trebuia aprobat şi de un specialist al Uniunii Europene, am scris doar două pagini de argumentare şi am aşteptat răspunsul. Îmi căutasem doi colaboratori de nădejde în nordul Bucovinei, pe regretatul Dumitru Covalciuc şi pe Dragoş Tochiţă, iar în rest mă bazam pe faptul că începusem că cunosc binişor spaţiul acesta predestinat legendei, în raftul bibliotecii mele aşteptând să-mi fie de folos cărţile pe care le scrisesem şi publicasem deja: „Identităţi deturnate”, „Bucovina faptului divers”, „Vechi colinde bucovinene”, „O istorie a portului popular bucovinean”, „Datina, Biblia Românilor”, „Povestea aşezărilor bucovinene”, dar şi recuperările de memorie precum „Cartea sângelui”, de Ion Grămadă, sau „Etnii bucovinene”, de Dimitrie Dan. Aveam şi o puzderie de partituri cu cântece româneşti şi ucrainene vechi, iar un colind religios din Siminicea, cu vagi ecouri de cultură ancestrală, mi l-a notat şi oferit muzicianul Emil Havriliuc.

 

 

Monografia aceasta îmi oferea posibilitatea de a lua în discuţie, pentru prima dată în cultura română, diferenţierile celor două culturi rurale, răzeşească şi ţărănească, dar şi de a analiza pe fond mitic („poporul lui frunză verde”) şi, uneori, mistic („fiul de împărat”), din perspectivele filosofiei culturii starea de pietrificare în preistorie a satului est-european, asupra căreia atenţiona Lucian Blaga prin doar citata, dar nu şi citita aserţiune „veşnicia s-a născut la sat”.  Partiturile mă provocau, practic, la a întemeia trupa „Zicălaşii”, ca să pot auzi scrierile acelea ciudate, în care zăceau încătuşate cântecele.

 

 

Într-una din zile, de la Uniunea Europeană a sosit un profesor universitar din Kiev, specialist redutabil în istoriografie şi folclor, autor al unor cărţi de referinţă în cultura ucraineană. Am discutat împreună, cu contribuţia unui translator, subiectele sensibile ale viitoarei cărţi, pe care eu le expusesem în:

 

 

Reperele cărţii

 

MONOGRAFIA FOLCLORICĂ

A UCRAINENILOR DIN JUDEŢUL SUCEAVA

ŞI A ROMÂNILOR DIN REGIUNEA CERNĂUŢI

 

 

Conceptul european al multiplei îndreptăţiri, formulat ca atare, în Bucovina, încă din anul 1852, de germano-ruteanul sucevean Ludwig Adolf Staufe-Simiginowicz, justifică tema monografiei folclorice dedicată acestor „două popoare, care (în Bucovina) au trăit întotdeauna ca unul singur”, românii şi ucrainenii „abia putând fi diferenţiaţi unii de alţii”, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea.

 

Folclorul contemporan, atât cel românesc, cât şi cel ucrainean, a ajuns într-un ultim stagiu de degenerescenţă, fiind rupt de şi din calendarul sărbătoresc al ruralităţii şi transformat într-o producţie scenică de cămin cultural, în care nu mai există nimic ritualic, nimic mistico-mitic şi nici măcar buna-cuviinţă a dezarmantului „aşa am apucat”. Vrem să-l transformăm în produs turistic, încropind contrafaceri scenice cumplit de uniforme şi de uniformizante, pe baza memoriei contrafacerilor naţionaliste din perioada interbelică, în care nu mai pot fi ghicite complementarele frânturi de datină, de tradiţie primordială, române şi ucrainene.

 

Ca să se salveze tradiţia, ca să şi-o asume şi generaţiile care vor urma, noi, românii, şi noi, ucrainenii, avem obligaţia reconstituirii, în baza mărturiilor străvechi ale popoarelor istoricizante din vecinătate, dar şi în baza propriilor noastre mituri, care încă mai pot dezvălui şi fragmente din tradiţia primordială, dar şi din tradiţia creştină, adesea mult prea acaparatoare şi mistuitoare de tradiţie primordială.

 

Pornind de la aceste câteva repere, autorii monografiei folclorice au abordat tema şi din perspectiva istoriei şi filosofiei culturii, dar şi din cea inter-disciplinară a antropologiei, stabilind, în baza mărturiilor călătorilor străini, a scrierilor cronicarilor şi a vechilor cărturari autohtoni, o cronologiei a evoluţiei/degenerescenţei elementelor de tradiţie primordială, deci un istoric al tipologiei aşezărilor, al construcţiei caselor, al elementelor de port rural, al sărbătorilor familiale şi calendaristice, al cântecului şi dansului, al ocupaţiilor şi îndeletnicirilor, toate acestea susţinute şi de o bogată iconografie.

 

Există, desigur, la începutul cărţii, şi câte o istorie obştească a fiecărei localităţi dintre cele luate în studiu, deci câte o potecă înspre vremuri vechi, în care şi străbunii, şi strămoşii noştri au existat, au visat, ne-au zămislit şi s-au învrednicit la memorie, la o altfel de memorie decât cea istorică, deci de hronicul tiranilor şi al statalităţilor care ne-au împilat şi anonimizat străbunii şi strămoşii istoriei noastre obşteşti.

 

Cercetările noastre pornesc de la sesizarea şi probarea existenţei celei de-a treia culturi rurale, în vremurile tradiţiei primordiale, culturii păstoreşti şi celei agrare alăturându-i-se cultura meşteşugărească. Cu alte cuvinte, pe lângă miticii Abel şi Cain, a mai existat şi Hefaistos, meşter şi mărturisitor, care, dincoace de Ocheanos, se numea celt (după numele celui mai nordic oraş grecesc, Keltoy). De la celţi, deci de la meşteşugari, moştenim în comun simbolistica străveche drept-liniară, păstrată şi de ouăle încondeiate răzeşeşti şi huţule, şi de cusături, dar moştenim şi cuvinte, păstrate şi în limba română, şi în cea ucraineană, precum Cernunos (cerul îndepărtat, cel întunecat, negru – „cernâi”, din care „cerne” zăpada), Molda – însemnând „vale largă” sau plug („pluh”, în ucraineană), precum şi alte toponime şi nume de unelte şi de instrumentar agricol sau casnic.

 

În ţinutul numit, odată cu pătrunderea lui în coexistenţa preistoriei cu istoria, Bucovina, ruralitatea a păstrat cele trei culturi preistorice, deşi primele două întrepătrunse, respectiv cultura răzeşească a crescătorilor de animale, cu agricultura ca ocupaţie de subzistenţă, cea ţărănească, a „vecinilor” agricultori, cu creşterea animalelor ca ocupaţie de subzistenţă, şi cultura meşteşugărească, formată, iniţial, din armeni, saşi, unguri şi ţigani, iar ulterior, din evrei, germani, armeni, ruşi şi ţigani.

 

Satele din acest teritoriu, care avea să se numească Bucovina, au fost foarte mici până în 1774, şi-au sporit populaţia după surogatul de reformă agrară din 1785 şi au devenit temelii ale satelor contemporane abia după 1848, odată cu emanciparea clăcaşilor şi noua reformă agrară.

 

În sate nu existau tarafuri de lăutari (recensământul generalului rus Rumeanţev confirmă existenţa, în întreaga Bucovină, a doar 15 instrumentişti, adică un cobzar, la Boian, şi 14 scripcari, câte doi la Horecea şi Mosoriuca, şi câte unul la Voloca, Coţmani, Davideşti, Cuciurul Mic, Onut, Chisălău, Draciniţa, Stăneşti, şi la Văşcăuţi pe Ceremuş), dar petrecerile rurale se organizau fie cu lăutari ţigani, aduşi din dealul Crivei sau al Ulevei, fie de la mănăstirea Solca, fie cu tarafuri evreieşti, tocmite de răzeşi de la Kolomeea – iar de la ei, de la lăutarii evrei din Kolomeea, vin cântecele „kolomeika”, adică „Arcanul”, „Huţulca”, „Cozakul”, Ruseasca”, „Leşeasca”, Sârba”, „Ţigăneasca”, „Ardeleneasca”, „Moldoveneasca”, „Ovreicuţa” etc.

 

Existau, totuşi, în paralel cu cântecele de petrecere, numite folclor laic, şi o muzică, şi două hore sacre (cea lunară, sinusoidală, şi cea solară, în cerc), dar şi reminiscenţe ale „limbajului ritmicităţii”, precum oraţiile, descântecele şi colindul solar, cel scandat, căruia îi mai zicem şi „Urătură”.

 

Cel mai vechi ritual mistico-mitic, desfăşurat la începutul lunii Mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, când începea primul „an nou” al omenirii, după cum mărturisea Polibyos, încă supravieţuieşte, şi la români (dar în decembrie), şi la ucraineni (dar în ianuarie), sub numele de „Malanca/Malanka”, nume care, conform mitologiei ucrainene, a fost cel al Zeiţei Vetrei (Pământul), Primăvara (Arborele Vieţii), numită Maya. Întreaga desfăşurare de cântece ritualice (colinde, inclusiv „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, care sunt colinde şi nicidecum cântece bătrâneşti, adică balade), de dansuri cu măşti (cele din ritualul „Malanka”) şi incendierea „ursului de paie” (noi, împreună, suntem, prin strămoşi, nu şi prin străbuni – care sunt înaintaşii mai apropiaţi, cei de după „omul bun”, adică bunic, „poporul de sub Ursă), în jurul „pietrei căzute din cer” (menhirul).

 

Conştientizate şi asumate, în baza unui scenariu bine documentat (începând cu Hecateu Abderida, Diodor Silcul, Strabon etc,), aceste ritualuri maiale ar putea constitui, ca şi sărbătorile agrare ucrainene, ca şi Sânzienile şi Nedeile românilor, ca şi sărbătorile Perseidelor, în majoritate dedicate recoltei, focare de datină străveche, în care toţi europenii de la nord de Dunăre şi-ar putea regăsi spiritualitatea strămoşilor, pe care numai noi, românii, şi noi, ucrainenii, o mai păstrăm, deşi riscăm să o pierdem pentru totdeauna sub galopul devastator al manelismului folcloric contemporan, caracterizat prin falsificarea portului (românii din judeţul Suceava încep să poarte costume tradiţionale ucrainene, în cromatică eminamente ucraineană, în vreme ce ucrainenii bucovineni, uitându-şi portul străvechi, apelează la cel căzăcesc, specific estului ucrainean).

 

„Monografia folclorică a ucrainenilor din judeţul Suceava şi a românilor din regiunea Cernăuţi” propune discuţiei o spiritualitate unică, dar exprimată bilingv, o spiritualitate europeană străveche, conservată, fără iniţieri, dar şi fără degenerescenţe semnificative, vreme de peste cinci milenii, şi pe cale de a fi pe veci spulberată, în următorii… cinci ani, datorită inconştientelor festivaluri festiviste din ambele regiuni. Nici măcar Ileana Cosânzeana / Vasilisa Precrasnaia nu se mai alege şi nu mai trece, cu braţele transformate în aripi de înfăşurările de batiste şi de cordele ale celorlalte fete frumoase şi neprihănite, pe drumurile aşezărilor pentru a ursi şi a binecuvânta semănăturile, lanurile şi recoltele. Locul ei, locul înţeleptei frumuseţi, prin care ni se arăta spiritul locului, este luat de gurista folclorică, veşnic zâmbăreaţa care-şi pune opinci şi la horă, şi la cântece de horă, care ţopăie „tradiţional”, înfăşurată strâns cu cojocul, bundiţa sau sumanul, care vrea sau doar se întâmplă să fie proastă, adică „artistă”, adică şi născocitoare de versuri şi de ritmicităţi armonice penibile, dar şi proprietară exclusivă peste o spiritualitate comună, dar pe care ea, vietatea folclorică, o numeşte, însuşindu-şi-o tâmp şi abuziv, „repertoriu” propriu şi inalienabil.

 

„Monografia folclorică a ucrainenilor din judeţul Suceava şi a românilor din regiunea Cernăuţi” înseamnă o fereastră deschisă spre tradiţia reală şi mărturisită de-a lungul vremilor, dar şi ferestrele pot fi pe deplin nefolositoare în vremurile tulburi ale orbilor, cărora doar li se năzăreşte că pipăitul ar fi altceva decât ceea ce este, adică văz.

 

Ion Drăguşanul

 

 

După aceea, în loc să trecem la treabă, am dat curs protocoalelor şi, întovărăşiţi de o dubiţă cu bucate şi băuturi, am plecat la Cernăuţi, ca să ne întâlnim cu oficiali şi cu autorităţi ştiinţifice ucrainene şi române de acolo. Am prezentat iarăşi monografia, aşteptând traducerea fiecărei fraze în limba ucrainene, pentru că nimeni, nici măcar cântăreaţa blondă de melodii româneşti, pe care Adrian Dinu Rachieru o numise „Privighetoarea Carpaţilor”, nu dorea să priceapă româneşte. Curând, însă, când s-a priceput faptul că Uniunea Europeană plăteşte bine, am putut vorbi fără translator, pentru că chiar şi ucrainenii veritabili au început să înţeleagă brusc româneşte, oferindu-şi serviciile. În fine, nu după multă vreme, am putut trece la scriere. În luna februarie 2012, am dormit doar câte două ceasuri, la două-trei zile, iar când am ajuns pe la jumătatea monografiei şi deja devenisem sigur pe ceea ce spun, am trimis capitolele la tradus în ucraineană. Monografia a apărut la timp. Nimeni nu ştie cine a scris-o, dar nu-i bai. În fond, Uniunea Europeană a plătit atât de bine (12.500 euro plus impozitele datorate statului român), încât statutul de autor interzis de propria-mi care nu mă deranja.

 


„Cel puţin o vorbă de spirit”

 

 

 

„Epigrama este o speţă literară pretenţioasă. Atât forma, cât şi fondul ei pretind însuşiri greu de întrunit, mai ales că putându-se bizui pe uşurinţa şi spontaneitatea versificării autorului îi poate lipsi esenţialul: inspiraţia. Sau, când aceasta există, i se cere haina sărbătorească ce nu trebuie să cadă nici cu preţiozitate ridicolă, asemenea fracului unui clown, nici cu pompa de acelaşi efect a unei încorsetări lipsite de eleganţă şi de fineţe. Cele patru versuri – necesare epigramei perfecte ca formă – trebuie să exprime, prin ciocnirea ideilor ce le cuprind, o înţepătură scurtă, dar efectivă, din care, dacă nu poate să lipsească în mod natural amărăciunea sau veninul neucigător, nu trebuie să fie absentă nici îmboldirea spre îndreptarea unui defect sau alarma faţă de ridicol. Oricum, epigrama trebuie să fie cel puţin o vorbă de spirit” (Romulus Demetrescu, în „Pagini literare”, No. 8-9, An. II, 15 octombrie 1935, p. 295):

 

 

D. I. Sârbu, Epigrame, Suceava 1935:

 

 

Unui brutar cu influenţă

 

Se miră toţi: cum un brutar

Stăpânul nostru este, frate?

Cu pâinea lipsă la cântar

El are astăzi… greutate!

 

Prefaţa autorului la propriul său volum

 

La noi talentul se măsoară

Oare în metri sau în grame?

Priviţi, prieteni, bunăoară

Acest „volum” de epigrame!…[1]

 

 

Al. Başturescu, Săgeţi, Timişoara 1935:

 

 

Sexului slab

 

Că femeia-i schimbătoare

E mai mult o calomnie,

Căci la ea schimbarea este

Veşnic o… statornicie.

 

 

Unui magistrat

 

Fiind numit judecător,

Astupă gura tuturor,

Căci îşi atinse al său ţel:

Acum… judecă şi el![2]

 

 

Dion Mardan, Timişoara:

 

 

La primul volum de epigrame

 

Cititori, cer indulgenţă

Să vă fac o confidenţă:

Mă ţin necontenit de glume

Şi râd, ca să nu plâng, de lume!

 

 

Mie însumi

 

 

La orice om, de-i mic sau mare,

Tu numai bine-i faci cât poţi…

În parte-l plângi pe fiecare

Şi-n epigrame râzi de toţi.[3]

 

[1] Pagini literare, No. 8-9, An. II, 15 octombrie 1935, p. 295

[2] Pagini literare, No. 8-9, An. II, 15 octombrie 1935, p. 295

[3] Luceafărul, Nr. 4-5, Anul VI, aprilie-mai 1939, p. 29


mărul şi adevărul biblic

 

povestea biblică, aşa precum se ştie,

nu are nici un strop de adevăr,

dar nu vă cer să-mi daţi crezare mie,

însă vă jur că n-am muşcat din măr;

nici şarpele nu are nici o vină,

chiar dacă-n cerul nopţii strălucea:

femeia mă chemase în grădină

sperând că, totuşi, o să muşc din ea,

 

dar eu, şi tânăr, şi necopt, şi prost,

în timpul insolitei frenezii

îi tot şopteam femeii fără rost

lângă ureche nişte poezii,

deşi eram convins că nu fac bine

şi mai că îmi venea să mă împuşc

până spre zori, când, şovăind, în fine

m-am năpustit spre ea. Ca să o muşc;

 

pierdusem noaptea, s-a făcut lumină

şi perspectivă largă s-a făcut

încât şi muşcătura din grădină

chiar şi din ceruri sfinte s-a văzut,

dar nu-mi păsa deloc şi adevărul

e că în câte zile voi avea,

dacă femeia-mi va întinde mărul,

în mare grabă o să muşc din ea

 

căci Cosmicul Părinte cu poruncă

divină, precum cred că v-amintiţi,

ne-a zis atunci, ca un îndemn la muncă:

Acuma creşteţi şi vă înmulţiţi!

 


Pagina 1 din 13312345...102030...Ultima »