Povestea cărţii care şi-a interzis autorul

În vara anului 2011, când Consiliul Judeţean Suceava a anunţat licitaţia pentru scrierea şi publicarea, cu finanţarea Uniunii Europene, a proiectului Monografia folclorică a ucrainenilor din judeţul Suceava şi a românilor din regiunea Cernăuţi, tipografiile şi editurile din întreaga României au pornit o grabnică şi pripită căutare de istorici, literaţi, monografi, folclorişti şi, mai ales universitari, care să poată umple ditamai 550 de pagini format dublu, chestie imposibilă când ai doar de bătut apa în piuă, dar cu gomoşenie savantă de „analiză ştiinţifică”. În plus, trebuia să scrii şi istoricul unor localităţi de prin părţile Hotinului şi Herţei, dar şi al altora, din România, care nu sunt ucrainene – Siminicea, de exemplu.

Trebuia răscolit prin colecţiile de documente şi să afli amănunte despre Bălcăuţi, cu cătunul Gropeni sau Gropana, numit, cândva, şi Rudeşti, Botoşăniţa, Brodina, cu cătunele Cununschi, Dubiuşca, Erheşte şi  Paltin, Cacica, cu cătunele Maidan şi Runcu, Călineşti Ienache şi Călineşti Cuparencu, Şerbăuţi, Măriţeia Mică, Dărmăneşti şi Dănila, Moldova Suliţa şi Benia, Negostina, Văşcăuţi, cu Baineţ, Climăuţi, Vicşani, Ulma, cu cătunele Costileva, Măgura, Nisipitu şi Lupcina, Vatra Moldoviţei, cu Ciumârna şi Paltinu, Cârlibaba, cu Iedu, Şesuri, Ţibău şi Valea Stânei, Măneuţi, Ipoteşti, Izvoarele Sucevei, cu Brodina de Sus şi Bobeica, Moldoviţa, cu Argel, Demăcuşca şi Raşca, Breaza şi Siminicea. Pentru cauza românismului aparent supravieţuitor şi astăzi, intrau în colimator Crasna, Ciudei, Pătrăuţii de Sus şi de Jos, Ropcea, Cupca, Suceveni, Iordăneşti, Carapciu pe Siret, Bahrineşti, Dimca, Tereblecea, Oprişeni, Stăneşti pe Siret, Poieni, Voloca pe Derelui, Molodia, Ostriţa-Herţei, Ostriţa-Mahala, Boian, Stroieşti, Horecea Urbană, Roşa, Dinăuţi, Mogoşeşti, dar şi în localităţile Cosminul, Igeşti, Cireş, Prisăcăreni, Ceahor, Broscăuţii Vechi, Corovia, Cuciurul Mare, Budineţ, Davideni, Bănila Moldovenească şi Sinăuţii de Sus.

Capitolele cărţii, cu titluri plate, premeditate de savanţi băştinaşi, obligau la un anumit tip de expunere rigidă, interzicând menţionarea autorilor pe copertă, într-o casetă tehnică sau în „Tabla de materii”, dar cum proiectul cu subiectul cărţii trebuia aprobat şi de un specialist al Uniunii Europene, am scris doar două pagini de argumentare şi am aşteptat răspunsul. Îmi căutasem doi colaboratori de nădejde în nordul Bucovinei, pe regretatul Dumitru Covalciuc şi pe Dragoş Tochiţă, iar în rest mă bazam pe faptul că începusem că cunosc binişor spaţiul acesta predestinat legendei, în raftul bibliotecii mele aşteptând să-mi fie de folos cărţile pe care le scrisesem şi publicasem deja: „Identităţi deturnate”, „Bucovina faptului divers”, „Vechi colinde bucovinene”, „O istorie a portului popular bucovinean”, „Datina, Biblia Românilor”, „Povestea aşezărilor bucovinene”, dar şi recuperările de memorie precum „Cartea sângelui”, de Ion Grămadă, sau „Etnii bucovinene”, de Dimitrie Dan. Aveam şi o puzderie de partituri cu cântece româneşti şi ucrainene vechi, iar un colind religios din Siminicea, cu vagi ecouri de cultură ancestrală, mi l-a notat şi oferit muzicianul Emil Havriliuc.

Monografia aceasta îmi oferea posibilitatea de a lua în discuţie, pentru prima dată în cultura română, diferenţierile celor două culturi rurale, răzeşească şi ţărănească, dar şi de a analiza pe fond mitic („poporul lui frunză verde”) şi, uneori, mistic („fiul de împărat”), din perspectivele filosofiei culturii starea de pietrificare în preistorie a satului est-european, asupra căreia atenţiona Lucian Blaga prin doar citata, dar nu şi citita aserţiune „veşnicia s-a născut la sat”.  Partiturile mă provocau, practic, la a întemeia trupa „Zicălaşii”, ca să pot auzi scrierile acelea ciudate, în care zăceau încătuşate cântecele.

Într-una din zile, de la Uniunea Europeană a sosit un profesor universitar din Kiev, specialist redutabil în istoriografie şi folclor, autor al unor cărţi de referinţă în cultura ucraineană. Am discutat împreună, cu contribuţia unui translator, subiectele sensibile ale viitoarei cărţi, pe care eu le expusesem în:

Reperele cărţii

MONOGRAFIA FOLCLORICĂ

A UCRAINENILOR DIN JUDEŢUL SUCEAVA

ŞI A ROMÂNILOR DIN REGIUNEA CERNĂUŢI

Conceptul european al multiplei îndreptăţiri, formulat ca atare, în Bucovina, încă din anul 1852, de germano-ruteanul sucevean Ludwig Adolf Staufe-Simiginowicz, justifică tema monografiei folclorice dedicată acestor „două popoare, care (în Bucovina) au trăit întotdeauna ca unul singur”, românii şi ucrainenii „abia putând fi diferenţiaţi unii de alţii”, până pe la jumătatea secolului al XIX-lea.

Folclorul contemporan, atât cel românesc, cât şi cel ucrainean, a ajuns într-un ultim stagiu de degenerescenţă, fiind rupt de şi din calendarul sărbătoresc al ruralităţii şi transformat într-o producţie scenică de cămin cultural, în care nu mai există nimic ritualic, nimic mistico-mitic şi nici măcar buna-cuviinţă a dezarmantului „aşa am apucat”. Vrem să-l transformăm în produs turistic, încropind contrafaceri scenice cumplit de uniforme şi de uniformizante, pe baza memoriei contrafacerilor naţionaliste din perioada interbelică, în care nu mai pot fi ghicite complementarele frânturi de datină, de tradiţie primordială, române şi ucrainene.

Ca să se salveze tradiţia, ca să şi-o asume şi generaţiile care vor urma, noi, românii, şi noi, ucrainenii, avem obligaţia reconstituirii, în baza mărturiilor străvechi ale popoarelor istoricizante din vecinătate, dar şi în baza propriilor noastre mituri, care încă mai pot dezvălui şi fragmente din tradiţia primordială, dar şi din tradiţia creştină, adesea mult prea acaparatoare şi mistuitoare de tradiţie primordială.

Pornind de la aceste câteva repere, autorii monografiei folclorice au abordat tema şi din perspectiva istoriei şi filosofiei culturii, dar şi din cea inter-disciplinară a antropologiei, stabilind, în baza mărturiilor călătorilor străini, a scrierilor cronicarilor şi a vechilor cărturari autohtoni, o cronologiei a evoluţiei/degenerescenţei elementelor de tradiţie primordială, deci un istoric al tipologiei aşezărilor, al construcţiei caselor, al elementelor de port rural, al sărbătorilor familiale şi calendaristice, al cântecului şi dansului, al ocupaţiilor şi îndeletnicirilor, toate acestea susţinute şi de o bogată iconografie.

Există, desigur, la începutul cărţii, şi câte o istorie obştească a fiecărei localităţi dintre cele luate în studiu, deci câte o potecă înspre vremuri vechi, în care şi străbunii, şi strămoşii noştri au existat, au visat, ne-au zămislit şi s-au învrednicit la memorie, la o altfel de memorie decât cea istorică, deci de hronicul tiranilor şi al statalităţilor care ne-au împilat şi anonimizat străbunii şi strămoşii istoriei noastre obşteşti.

Cercetările noastre pornesc de la sesizarea şi probarea existenţei celei de-a treia culturi rurale, în vremurile tradiţiei primordiale, culturii păstoreşti şi celei agrare alăturându-i-se cultura meşteşugărească. Cu alte cuvinte, pe lângă miticii Abel şi Cain, a mai existat şi Hefaistos, meşter şi mărturisitor, care, dincoace de Ocheanos, se numea celt (după numele celui mai nordic oraş grecesc, Keltoy). De la celţi, deci de la meşteşugari, moştenim în comun simbolistica străveche drept-liniară, păstrată şi de ouăle încondeiate răzeşeşti şi huţule, şi de cusături, dar moştenim şi cuvinte, păstrate şi în limba română, şi în cea ucraineană, precum Cernunos (cerul îndepărtat, cel întunecat, negru – „cernâi”, din care „cerne” zăpada), Molda – însemnând „vale largă” sau plug („pluh”, în ucraineană), precum şi alte toponime şi nume de unelte şi de instrumentar agricol sau casnic.

În ţinutul numit, odată cu pătrunderea lui în coexistenţa preistoriei cu istoria, Bucovina, ruralitatea a păstrat cele trei culturi preistorice, deşi primele două întrepătrunse, respectiv cultura răzeşească a crescătorilor de animale, cu agricultura ca ocupaţie de subzistenţă, cea ţărănească, a „vecinilor” agricultori, cu creşterea animalelor ca ocupaţie de subzistenţă, şi cultura meşteşugărească, formată, iniţial, din armeni, saşi, unguri şi ţigani, iar ulterior, din evrei, germani, armeni, ruşi şi ţigani.

Satele din acest teritoriu, care avea să se numească Bucovina, au fost foarte mici până în 1774, şi-au sporit populaţia după surogatul de reformă agrară din 1785 şi au devenit temelii ale satelor contemporane abia după 1848, odată cu emanciparea clăcaşilor şi noua reformă agrară.

În sate nu existau tarafuri de lăutari (recensământul generalului rus Rumeanţev confirmă existenţa, în întreaga Bucovină, a doar 15 instrumentişti, adică un cobzar, la Boian, şi 14 scripcari, câte doi la Horecea şi Mosoriuca, şi câte unul la Voloca, Coţmani, Davideşti, Cuciurul Mic, Onut, Chisălău, Draciniţa, Stăneşti, şi la Văşcăuţi pe Ceremuş), dar petrecerile rurale se organizau fie cu lăutari ţigani, aduşi din dealul Crivei sau al Ulevei, fie de la mănăstirea Solca, fie cu tarafuri evreieşti, tocmite de răzeşi de la Kolomeea – iar de la ei, de la lăutarii evrei din Kolomeea, vin cântecele „kolomeika”, adică „Arcanul”, „Huţulca”, „Cozakul”, Ruseasca”, „Leşeasca”, Sârba”, „Ţigăneasca”, „Ardeleneasca”, „Moldoveneasca”, „Ovreicuţa” etc.

Existau, totuşi, în paralel cu cântecele de petrecere, numite folclor laic, şi o muzică, şi două hore sacre (cea lunară, sinusoidală, şi cea solară, în cerc), dar şi reminiscenţe ale „limbajului ritmicităţii”, precum oraţiile, descântecele şi colindul solar, cel scandat, căruia îi mai zicem şi „Urătură”.

Cel mai vechi ritual mistico-mitic, desfăşurat la începutul lunii Mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, când începea primul „an nou” al omenirii, după cum mărturisea Polibyos, încă supravieţuieşte, şi la români (dar în decembrie), şi la ucraineni (dar în ianuarie), sub numele de „Malanca/Malanka”, nume care, conform mitologiei ucrainene, a fost cel al Zeiţei Vetrei (Pământul), Primăvara (Arborele Vieţii), numită Maya. Întreaga desfăşurare de cântece ritualice (colinde, inclusiv „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, care sunt colinde şi nicidecum cântece bătrâneşti, adică balade), de dansuri cu măşti (cele din ritualul „Malanka”) şi incendierea „ursului de paie” (noi, împreună, suntem, prin strămoşi, nu şi prin străbuni – care sunt înaintaşii mai apropiaţi, cei de după „omul bun”, adică bunic, „poporul de sub Ursă), în jurul „pietrei căzute din cer” (menhirul).

Conştientizate şi asumate, în baza unui scenariu bine documentat (începând cu Hecateu Abderida, Diodor Silcul, Strabon etc,), aceste ritualuri maiale ar putea constitui, ca şi sărbătorile agrare ucrainene, ca şi Sânzienile şi Nedeile românilor, ca şi sărbătorile Perseidelor, în majoritate dedicate recoltei, focare de datină străveche, în care toţi europenii de la nord de Dunăre şi-ar putea regăsi spiritualitatea strămoşilor, pe care numai noi, românii, şi noi, ucrainenii, o mai păstrăm, deşi riscăm să o pierdem pentru totdeauna sub galopul devastator al manelismului folcloric contemporan, caracterizat prin falsificarea portului (românii din judeţul Suceava încep să poarte costume tradiţionale ucrainene, în cromatică eminamente ucraineană, în vreme ce ucrainenii bucovineni, uitându-şi portul străvechi, apelează la cel căzăcesc, specific estului ucrainean).

„Monografia folclorică a ucrainenilor din judeţul Suceava şi a românilor din regiunea Cernăuţi” propune discuţiei o spiritualitate unică, dar exprimată bilingv, o spiritualitate europeană străveche, conservată, fără iniţieri, dar şi fără degenerescenţe semnificative, vreme de peste cinci milenii, şi pe cale de a fi pe veci spulberată, în următorii… cinci ani, datorită inconştientelor festivaluri festiviste din ambele regiuni. Nici măcar Ileana Cosânzeana / Vasilisa Precrasnaia nu se mai alege şi nu mai trece, cu braţele transformate în aripi de înfăşurările de batiste şi de cordele ale celorlalte fete frumoase şi neprihănite, pe drumurile aşezărilor pentru a ursi şi a binecuvânta semănăturile, lanurile şi recoltele. Locul ei, locul înţeleptei frumuseţi, prin care ni se arăta spiritul locului, este luat de gurista folclorică, veşnic zâmbăreaţa care-şi pune opinci şi la horă, şi la cântece de horă, care ţopăie „tradiţional”, înfăşurată strâns cu cojocul, bundiţa sau sumanul, care vrea sau doar se întâmplă să fie proastă, adică „artistă”, adică şi născocitoare de versuri şi de ritmicităţi armonice penibile, dar şi proprietară exclusivă peste o spiritualitate comună, dar pe care ea, vietatea folclorică, o numeşte, însuşindu-şi-o tâmp şi abuziv, „repertoriu” propriu şi inalienabil.

„Monografia folclorică a ucrainenilor din judeţul Suceava şi a românilor din regiunea Cernăuţi” înseamnă o fereastră deschisă spre tradiţia reală şi mărturisită de-a lungul vremilor, dar şi ferestrele pot fi pe deplin nefolositoare în vremurile tulburi ale orbilor, cărora doar li se năzăreşte că pipăitul ar fi altceva decât ceea ce este, adică văz.

Ion Drăguşanul

După aceea, în loc să trecem la treabă, am dat curs protocoalelor şi, întovărăşiţi de o dubiţă cu bucate şi băuturi, am plecat la Cernăuţi, ca să ne întâlnim cu oficiali şi cu autorităţi ştiinţifice ucrainene şi române de acolo. Am prezentat iarăşi monografia, aşteptând traducerea fiecărei fraze în limba ucrainene, pentru că nimeni, nici măcar cântăreaţa blondă de melodii româneşti, pe care Adrian Dinu Rachieru o numise „Privighetoarea Carpaţilor”, nu dorea să priceapă româneşte. Curând, însă, când s-a priceput faptul că Uniunea Europeană plăteşte bine, am putut vorbi fără translator, pentru că chiar şi ucrainenii veritabili au început să înţeleagă brusc româneşte, oferindu-şi serviciile. În fine, nu după multă vreme, am putut trece la scriere. În luna februarie 2012, am dormit doar câte două ceasuri, la două-trei zile, iar când am ajuns pe la jumătatea monografiei şi deja devenisem sigur pe ceea ce spun, am trimis capitolele la tradus în ucraineană. Monografia a apărut la timp. Nimeni nu ştie cine a scris-o, dar nu-i bai. În fond, Uniunea Europeană a plătit atât de bine (12.500 euro plus impozitele datorate statului român), încât statutul de autor interzis de propria-mi care nu mă deranja.