„Cel puţin o vorbă de spirit”
„Epigrama este o speţă literară pretenţioasă. Atât forma, cât şi fondul ei pretind însuşiri greu de întrunit, mai ales că putându-se bizui pe uşurinţa şi spontaneitatea versificării autorului îi poate lipsi esenţialul: inspiraţia. Sau, când aceasta există, i se cere haina sărbătorească ce nu trebuie să cadă nici cu preţiozitate ridicolă, asemenea fracului unui clown, nici cu pompa de acelaşi efect a unei încorsetări lipsite de eleganţă şi de fineţe. Cele patru versuri – necesare epigramei perfecte ca formă – trebuie să exprime, prin ciocnirea ideilor ce le cuprind, o înţepătură scurtă, dar efectivă, din care, dacă nu poate să lipsească în mod natural amărăciunea sau veninul neucigător, nu trebuie să fie absentă nici îmboldirea spre îndreptarea unui defect sau alarma faţă de ridicol. Oricum, epigrama trebuie să fie cel puţin o vorbă de spirit” (Romulus Demetrescu, în „Pagini literare”, No. 8-9, An. II, 15 octombrie 1935, p. 295):
D. I. Sârbu, Epigrame, Suceava 1935:
Unui brutar cu influenţă
Se miră toţi: cum un brutar
Stăpânul nostru este, frate?
Cu pâinea lipsă la cântar
El are astăzi… greutate!
Prefaţa autorului la propriul său volum
La noi talentul se măsoară
Oare în metri sau în grame?
Priviţi, prieteni, bunăoară
Acest „volum” de epigrame!…[1]
Al. Başturescu, Săgeţi, Timişoara 1935:
Sexului slab
Că femeia-i schimbătoare
E mai mult o calomnie,
Căci la ea schimbarea este
Veşnic o… statornicie.
Unui magistrat
Fiind numit judecător,
Astupă gura tuturor,
Căci îşi atinse al său ţel:
Acum… judecă şi el![2]
Dion Mardan, Timişoara:
La primul volum de epigrame
Cititori, cer indulgenţă
Să vă fac o confidenţă:
Mă ţin necontenit de glume
Şi râd, ca să nu plâng, de lume!
Mie însumi
La orice om, de-i mic sau mare,
Tu numai bine-i faci cât poţi…
În parte-l plângi pe fiecare
Şi-n epigrame râzi de toţi.[3]
[1] Pagini literare, No. 8-9, An. II, 15 octombrie 1935, p. 295
[2] Pagini literare, No. 8-9, An. II, 15 octombrie 1935, p. 295
[3] Luceafărul, Nr. 4-5, Anul VI, aprilie-mai 1939, p. 29