DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro

Când boierii îşi furau mireasa

 

 

 

1769:  Judecată a lui Gheorghe Goian, mazil, cu „Parascheva Gălculiasă de la Hrişcani, iar de la acest Ţinut; jeluind Gheorghe Goian că, având Parascheva o fată mare, una născută a ei, au făcut tocmeală şi au logodit, ca să o ia lui-şi muiere, şi, după aşezare, au rânduit şi zi însemnată, când să se facă nunta. Şi, după voroava şi aşezare lor, apropiindu-se ziua însemnată, a făcut Gheorghe Goian toată gătire, şi s-au adunat nun­taşii.

 

Şi, începând nunta, după obicei, s-au gătit şi au purces să meargă la Hrişcani, la Parascheva, ca să ia mireasa. Şi, mergând ei la drum, i-a întâlnit un mazil, anume Ioniţă Bantăş, şi a spus că în zadar se osteneşte, că pe logodnica lui a luat-o Ursachi Soroceanul. Şi el, auzind aceasta, pe toţi nun­taşii, câţi erau, i-a lăsat să se întoarcă, înapoi la casa lui, şi el singur s-a dus ca să vază de este adevărul după cum a auzit. Şi, mergând, al aflat adevărul; cum că Ursachi Soroceanul i-a luat logodnica.

 

Şi nuntaşii, întorcându-se la casa lui Gheorghe Goian, au aşteptat până au luat răspuns de la Gheorghe Goian, cum că adevărul este ceea ce au auzit, şi aşa s-au împrăştiat şi nuntaşii; iară cele gătite toate s-au trecut cu chemaţii aceia.

 

Şi am întrebat pe Gheorghe Goian: i-a dat Parascheva în ştire cum că ea vrea să-şi dea fata după altul? Şi Goian zice că nu l-a înştiinţat.

 

Şi, întrebând noi (Grigore Callimachi Vodă – n. n.) pe Parascheva, ce are să răspundă la jaloba lui Goian, şi ea a zis că n-are a răspunde nimic, că toate câte jeluieşte Gheorghe Goian sunt adevărate, şi nici înştiinţare nu i-a făcut, şi mărturiseşti că, fiind îndemnată de unii mazili, greşeală a făcut la aceasta.

 

După toate aceste, a arătat Gheor­ghe Goian izvod de cheltuiala ce-a făcut cu nuntaşii. La care luând noi samă şi socotind toate cu amăruntul, ce-am găsit cu cale şi cu dreptate, s-a făcut toată cheltuiala şasezeci şi şapte lei, o sută şase bani, afară de unsprezece lei ce-a dat la schimburile logodnei. Şi la toată cheltuiala ce-a făcut Gheorghe Goian s-a dat platnică Parascheva Gălculiasă, să plătească după cum arată mai sus, iar acei unsprezece lei, ce au dat Goian la schimburi, am rânduit să-i dea îndoit, adică douăzeci şi doi lei, după cum scrie Armenopul, în sfânta pravilă, cap 187, de zice: „doi oameni s-au logodit dând arvună, iară care dintr-amândoi îi va părea rău şi se va lepăda, acela să dea îndoit arvona ce a luat”. Deci şi noi, urmând la aceasta, aşa am rânduit”[1].

 

 

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

 

 

[1] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VI, Bucureşti 1904, pp. 134, 135


Hasdeu confirmă: Doina e religia primordială!

 

 

A fost o bucurie pentru mine să constat că omul total al culturii române, Bogdan Petriceicu Hasdeu, ştia, cu un secol şi jumătate în urmă, că „identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daina şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenā, e perfectă”, că şi „forma cea veche a vorbei doina este dară acea con­servată în Transilvania: daina”, dar, din păcate, în Europa vremii lui, ca şi în Europa vremii noastre, „filologii n-au cunoscut vorba română daina”, chiar dacă ne este „daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei ario-europee, care ne arată pe străbunii noştri comuni, cu mult mai înainte de cele mai vechi inscripţiuni mo­numentale, numind poezia cugetare şi viziune, după cum numeau pe Dumnezeu luminos”.

 

Hasdeu, care înţelesese că nimic din spiritualitatea românilor nu are origine romană, ci dacică şi, prin daci, boreală, admiţând că principele „Cantemir avea dreptate de a căuta doina la Daci”, înţelesese că, dacă vrem să aflăm adevărul despre moştenirile străbune, „trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără care dânsa ar rămânea în veci un mister”, dar şi subliniind şi „constatând ori­ginea nelatină a „doinei” române”. Care, în fond, nici nu s-a numit doină, ci daină, „Aina daina şi dainare!” – cum scria Bariţ, dar fără să facă legătura între Aina şi Ainu din scrierile vedice, în care „Ainu a inventat Şarpele Îngheţului (Constelaţia Dragonului, a cărei „cap” triunghiular arată nordul polar – n. n.), ca să asuprească luminile create”, Aina şi Ainu definind complementarităţile zi/noapte, vară/iarnă, lumină/întuneric, viaţă/moarte, rai/iad, d’Aina şi d’Ainu, ca şi în cazul nevestei d’Ochioşele a preotului solar troian, fiind derivatele unor aderări la scenariile mitice primordiale şi transformate, tocmai de aceea, şi în cântec, şi în lege, cu înţelesul de religie, deci de viziune, de perspectivă cosmologică.

 

Şi tot George Bariţ mărturisea, în calitatea lui de transilvan exponenţial, că ardelenii, „când le venia să horească, începeau mai întâi cu Aina ori Haina daina etc. ca cu o introducţiune, aşa precum încep, în alte părţi, cu Frunză verde etc., şi numai după aceea continuau cu propriul cântec sau hore ori horie”. Hasdeu preţuia atât de mult această atentă observaţie, încât avea să intre într-o adevărată dezbatere cu clujeanul care a copilărit prin comitatele Turdei şi Albei, ca să răspândească lumină lină din mândra cetate carpatică a Braşovului.

 

Un singur lucru a ignorat Hasdeu, şi anume faptul că Datina înseamnă ceea ce ne-a fost dat de către un iniţiator Dipika (Lumina sare iluminează), numit, de la o populaţie la alta, Kali Calusar sau Karapan, Ktitostai, Druid etc., şi tocmai de aceea concluziona că „aşadar, la toţi neo-latinii Doina e autohtonă; la Apus, celtică, la Răsărit, dacică…”. Este drept, undeva, în sud-estul regatului Saba, există provincia şi localitatea Datina, cu un dialect propriu: „și l-a învins în Datina și i-a ars toate orașele (Datinas); și a lovit și a distrus și a ars oraşul Ted“[1], dar nici un studiu, în marea lor majoritate dialectale[2], nu probează că ar exista vreo legătură între provincia Datina şi Datina strămoşească, în care Daina are o valoare sinonimică.

 

La ce şi de ce este nevoie să ştim câte ceva despre vremurile vechi, ale incantaţiilor d’Aina sau Frunză verde, în loc să ne mulţumim cu cântecele de jale şi cu celelalte aburcări folclorice? Dacă nu înţelegeţi, nici nu are rost să formulaţi întrebări.

 

 

Foaia ilustrată, 8 septembrie 1891: Bogdan Petriceicu-Hasdeu

 

 

 

Anexă mărturisitoare

 

 

 

Hasdeu, B. P. Doina. Originea poesiei populare la români: „Dar de unde vine cuvântul doina? Scriitorii noştri au emis, până acum, în această privinţă, o mulţime de păreri deosebite.

 

După Lexiconul Budan (pag. 163) doina se datoreşte grecilor, din forma dorică δην sau δαν „Jupiter”. Δην sau δαν se întrebuinţau, în adevăr”, în Beoţia şi pe insula Creta, ca variante din δεος, precum şi alături cu ζεος exista varianta ζαν; dar în ce mod părintele Olimpului din Teba lui Cadmu sau de la Cnosul cel cu labirintul lui Dedal va fi trecut în Dacia, pentru a se metamorfoza aci într-un „cântec”, aceasta este o ghicitoare pe care nici chiar beoţianul Oedip n-ar fi fost în stare s-o dezlege.

 

Şi mai ciudată e opiniunea răposatului boier Iordache Malinescu din Moldova, care zicea, în Foaia pentru minte de la Braşov, 1842, p. 98, că doina deriva sau din „donativum”, o sumă de bani ce o primeau ostaşii romani în dar de la împăraţi, după o biruinţă, sau din numele Dunării, sau, în fine, de la zeiţa Diana; o triplă etimologie, de trei ori neadmisibilă.

 

Dicţionarul Laurian-Massimu aduce pe doina din latinul „doleo”, de unde, după un articol, publicat în ziarul „Familia” de la Pesta, din 1869, ea va fi decurs printr-o formă ipotică „dolina”, ca şi moina, dintr-o „mollina”, de la „mollis”. Din nenorocire, nu nu­mai dolina mollina nu ne întâmpină nicăieri în vre­un fel de latinitate şi nici într-un dialect romanic vechi sau nou, dar e greşit până şi termenul de comparaţiune, căci moina, la romani, este un curat slavism, însemnând loc spălăcit, de la rădăcina slavică my- „a spăla”, de unde masculinul moinu şi femininul moina, după text nici doina, nici dolina, deşi ambele rimează chiar în poezia lui Negruzzi.

 

Din toate etimologiile, însă, cea mai extravagantă este cea propusă de dl Cihac (t. 2, p. 98), care, după ce afirmă că rolul fundamental al „doinei” este de a fi cântat „sur des flutes”, conchide apoi că doina derivă din sârbescul dvoinitza „flute duble”, de la slavonicul dvoinu „duble”. Dar atunci, în loc de a alerga la slavicul dvoi-, de ce oare să nu preferăm o derivaţiune din romanul doi, sub pretext că rolul fundamental al „doinei” ar fi fost de a fi cântat de doi: de un flăcău şi de o fată? Este o glumă mai potrivită, în orice caz, decât gluma pe care ne-o dă dl Cihac, fără a avea aerul de a glumi.

 

Ca să isprăvim, odată, cu acest registru de păreri, mai adaog pe a bătrânului Cantemir. El credea (Descript. Mold., ed. Papiu, p. 141), că doina se va fi chemat, la Daci, zeul sau zâna războiului, fiindcă acest cuvânt începe, totdeauna, la români, cântecele lor de luptă: „praeponitur enim cunctis quae fortiter in bello referunt canticis”.

 

Opiniunea lui Cantemir, oricât de arbitrară, are un merit. Ea deştepta o întrebare foarte serioasă: părinţii noştri moştenit-au ei puternica lor inspiraţiune poetică de la Romani ori de la Daci?

 

Istoria a constatat de mult că nimic n-a fost mai prozaic ca severa naţiune de soldaţi şi jurisconsulţi, crescută de sălbatica lupoaică pe ţărmii Tibrului. „Peu de nations – zice Michelet – me semblent s’être trouvées dans des circonstances moins favorables à la poésie. Des populations hétérogènes, enfermées dans les mêmes murs, empruntant aux nations voisins leurs usages, leurs arts et leurs dieux; une société tout artificielle, récente et sans passé; la guerre cotinuelle, mais une guerre de cupidité plus que d’enthousiasme; un génie avide et avare. Le Clephte, après le combat, chante sur le mont solitaire. Le Romain, rentré dans sa ville avec son butin, chicane le sénat, prête à usure, plaide et dispute. Ses habitudes sont celles du jurisconsulte, il interroge grammaticalement la lettre delà loi, ou la torture par la dialectique, pour en tirer son avantage. Rien de moms poétique que tout cela. La poésie ne commença pas dans Rome par les patriciens, enfants ou disciples de la muette Etrurie, qui dans les fêtse sacrées défendaient le chant et ne permettaient que la pantomime. Magistrats et pontifes, les pères devaient porter dans leur langage cette concision solemnelle des oracles, que nous admirerons dans leurs inscriptions. Quant aux plébéiens, ils représentent dans la cité le principe d’oposition, de lutte, de négation. Ce n’est pas encore là que nous trouverons le génie poétique”[3]. (Hist. romaine, t. II ch. 6).

 

Poezia poporană a Romei se poate judeca destul de bine după următorul nonsens, reprodus de Flavius Vopiscus, şi pe care legionarii îl cântau lui Aurelian:

 

 

„Mille, mille, mille, mille, mille, mille decollavimus.

Unus homo mille, mille, mille, mille decollavimus.

Mille, mille, mille, vivat, qui mille, mille occidit.

Tantum vini habet nemo, quantum fudit sanguinis”[4].

 

 

Alte bucăţi analoage a se vedea în colecţiunea lui Edelstand du Méril a poeziilor poporane latine, anterioare secolului XII, iar despre cea mai veche fază vezi dizertaţiunea celebrului Corssen (Origines poësis romanae, Berl. 1846), unde se constată (pag. 7) că Roma: „adversaria erat incrementis popularis poesis”.

 

Fost-au tot atât de prozaici Dacii? Las la o parte pe Orfeu, pe Museu, pe Tamiris, miticii fundatori ai poeziei şi muzicii grece, pe care însuşi Elenii îi recunoşteau a fi fost toţi din marea gintă tracică, de unde erau şi Dacii. Mă mărginesc a cita o singură autoritate, dar care se refera directamente la Tracii de la Dunăre. Teopomp, scriind pe la anul 360, înainte de Crist, ne spune că „Geţii merg în ambasadă ţinând harpe şi zbârnâind din ele” (Theopomp. Fragm. 244, ed. Didot p. 419).

 

Dacă vom pune dar în cumpănă natura prozaică a Romanilor şi geniul poetic al Dacilor, va fi legitim a conchide că admirabilele noastre doine negreşit, ca gen, nu ca materie, sunt moştenite de la aceştia din urmă. Astfel, Cantemir avea dreptate de a căuta doina la Daci.

 

Mai întâi, însă, care este forma cea primitivă a acestui cuvânt? În Transilvania, alături cu doina, se aude până astăzi daina, după cum atestă dl Baritiu[5] în Foaia pentru minte, 1842, p. 101[6]. Acesta e foarte important. Limbile ario-europene admit trecerea so­nului mai înalt a la sonul mai scăzut o, niciodată însă nu se justifică cazul contrariu, de urcare a lui a la o, afară de unele excepţiuni explicabile şi câteodată numai părute, bunăoară româneşte chiar în cuvântul pe care l-am întrebuinţat acuma: „afară”. Afară vine din „ad-foras”, prin intermediul emfaticului afoara, ca şi masa din mensa, prin intermediul emfaticului „measa”. În afară de „afoara” nu s-a schimbat o în a, ci s-a supres o cel primitiv, rămânând numai a din emfază. Forma cea veche a vorbei doina este dară acea con­servată în Transilvania: daina.

 

Odată restabilit acest prototip, ne împiedicăm, în daina, la diftongul ai, asupra căruia cade tonul. În graiurile din familia ario-europea diftongul ai este mai adesea o emfază sau aşa numita gunificaţiune din i; însă poate fi şi altceva. Dintâi, poate să fie un i strămutat de aiuri, ca în metateza aiba în loc de abia din latinul „habeat”. Al doilea, poate să fie ceea ce gramaticele noastre numesc un i epentetic, ca în maine din „mane”. Dacă e gunificaţiune, cuvântul se reduce la dina; dacă e metateză, la dania; dacă e epenteză, în dina. Pe care să alegem? Cum vom descoperi adevărul? Trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără care dânsa ar rămânea în veci un mister.

 

Vom începe prin a înlătura ipoteza cea metatetică, de vreme ce „dania”, din care să se poată deduce daina, prin strămutarea lui i, nu se găseşte nicăieri. Chiar de s-ar găsi, „dania” n-ar diferi de „dana” prin rădăcină, ci prin sufix. Ne mai rămân dară celelalte două: „dana” şi „dina”. Ambele oferă multe probabi­lităţi; însă numai una din ele rezistă până în fine la toate operaţiunile analizei critice.

 

Am spus că i în daina poate fi o epenteză din „dana”. În adevăr, în dialectul celto-irlandez dan este „cântec” sau „poem”, iar la capătul opus al lumii ario-europee, în limba persiană, danah însemnează, printre mai multe altele, o arie cântată de un cor de femei: „vox mulierum concentum edentium” (Vullers, Lex. pers. t. I, p. 914). Ambele forme presupun o temă dana „cântec”, din care ar veni directamente, prin epenteză, dacicul daina. Celticul d şi persianul d corespunzând, într-un mod regulat, sanscri­tului dh, această temă ne conduce la rădăcina dhan „a suna”, de unde „cântec”, în sens de sunet, întocmai ca vechiul francez sonet, italianul sonetto „cântec”, din latinul „sonus”. Nimic nu poate fi mai normal ca această etimologie a dainei.

 

Admiţându-se însă ca prototip forma dina, noi găsim în limba zendică daenā (= daina), gunificaţiune din dina, de la rădăcina di „a vedea”, însemnând „lege”, de unde, prin o tranziţie logică posterioară, persianul din şi armeanul den „religiune”. De la lege până la cântec distanţa se pare a fi cam mare, deşi, în anii trecuţi, nu ştiu cine de la Iaşi, într-o bună dimineaţă, s-a apucat a versifica codul nostru civil, eram să zic codul lui Napoleon. Ceea ce e ridicol, în secolul XIX, a fost însă foarte serios în anticitate. Strabone (III I. §. 6) ne spune că Turdetanii, în Spania, aveau legi în versuri, νóμoνς εμμεττϙονς cu mai multe mii de ani anterioare lui Crist. Chiar aci, la noi, în aurifera Oltenie, înainte de stabilirea Dacilor, locuia poporul Agatârşii, care avea de asemenea legi în versuri, după cum ne asigură Aristotele (Problem 28). Este dară legitim de a conchide că zendicul[7] daenā (= daina) însemna mai întâi „cântec”, mai în urmă „lege”. Aceasta se potriveşte şi cu derivaţiunea sa din rădăcina di „a vedea”, căci tot aşa elenicul άοιδóς şi sanscritul kavi, ambele cu accepţiune posterioară de „cântăreţ”, însemnează propriamente pe „văzător”. Ceva mai mult. În textele zendice citate de Justi (Handb. p. 143) daina nu figurează nicăieri cu sensul de „cân­tec”; din fericire însă această semnificaţiune, ba încă anume acea de „cântec consacrat prin tradiţiune”, o constată Haug, în alte texte zendice, dintre care unul, anume din Vendidâd[8], codul moral al religiunii zoroastrice, îndemna pe fete de a învăţa „daine”. Cu această ocaziune, Haug observa (Zeitsehr. d. d. morgenländ. Gesellsch. t. 9, 1855, d. 692): „Merk­würdigerweise hat sich dieses daenā in seiner ältern Bedeutung Lied noch in dem Litthauischen daina, womit gewöhnlich die schönen „Volkslieder der Litthauer bezeichnet werden, erhalten“[9].

 

Pas acum de mai alege una din două! Daina este ea epenteza din dana, de unde celto-irlandezul dán şi persianulu danah, ori fi-va ea o gunificaţie din dina, de unde zendicul daenā, persianul din şi armeanul den? Care să fie criteriul de preferinţă?

 

Exista câte un argument pentru fiecare din am­bele ipoteze. În limba maghiară, danolni însemnează a cânta. Dacă ungurii vor fi împrumutat cuvântul de la Romani, atunci l-au primit sub forma dana şi, prin urmare, i din daina ar fi o epenteză posterioară secolului IX. Filologia comparativa probează însă, prin maghiarul dal „cântec”, că verbul danolni este un denominativ, a cărui formă corectă e dalolni, de unde danolni, prin disimilaţiune, pentru a înlătura vecinătatea a doi l în „dalolni” (cfr. Boller in Sitzungsber, d. wien. Akad. hist. Kl. 1857, t. 23, p. 409). Între al nostru daina şi maghiarul danolni rezultă dară o asemănare de hazard.

 

Ipoteza de gunificaţiune se susţine printr-un ar­gument mult mai solid. La litvani, cântecul poporan, după cum am văzut-o deja mai sus, din cele zise de Haug, se cheamă daina, de unde dainoti – a cânta cântece poporane, dainotojis – cântăreţ, daininkas – poet etc. Oricât de tare ar pretinde dl Cihac (t. 2 p. 98) că „ces mots ne paraissent pas identiques”, identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daina şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenā, e perfectă. În limba litvană însă nu există deloc epenteticul i, astfel că prototipul dana pentru daina ar fi acolo o imposibili­tate, afară numai când litvanii vor fi împrumutat cu­vântul gata de la Romani. Acest împrumut s-ar jus­tifica prin următoarele două împrejurări: 1). vorba daina nu se afla în limbile slavice, cu care litvanii sunt în cea mai strânsă încuscrire; 2). românii şi litvanii cată să fi trăit odată în vecinătate, deşi în relaţiuni ostile unii cu alţii, de vreme ce limba noastră exprimă, până astăzi, ideea de inamic şi de păgân prin „lifta rea”, „lifta pă­gână”, „lifta spurcată” etc., după cum o ştie şi dl Cihac (t. 2, p. 173). Dacă însă i în daina nu e epenteză, ci gunificaţiune, atunci motivele de a admite împrumutul devin slabe. Dacii şi litvanii puteau să fi conservata vorba, fiecare pe o cale independentă, din zestrea co­muna ario-europeană, cu atât mai mult că numirile poporane de cântec nu prea se iau de la străini; oricât de îndelungată a fost vecinătatea noastră cu slavii, noi n-am primit de la dânşii nici un termen de această natură.

 

Vedeţi, dar, că argumentele pentru şi contra între dana şi dina rămân până aci aproape de forţă egală, deşi cumpăna începe deja a se pleca în favoarea lui dina. Filologii n-au cunoscut vorba română daina. Ei s-au mărginit, prin urmare, a cerceta originea dainei litvane. Johannes Schmidt (ap. Fick, Vergi. Wörterb. ed. 2 p. 96) bănuieşte formaţiunea ei din leticuli di-t „a dansa”. Schleicher (Litauische Gram. p. 120) zice că ea poate să derive din litvanul deja „plângere”, dejouti „a se plânge”. Ambele aceste păreri, nesusţinute prin nimic, izolează cu totul pe daina de restul limbilor ario-europee. Pictet (Origines, t. 2 p. 487) o înrudeşte cu celto-irlandezul dan şi persianul danah, dar nu explică pe i din „daina”, ceea ce răpeşte acestei etimologii orice valoare. Albert Werber, un indianist de primă ordine, combate pe Pictet, identificând pe daina cu zendicul daenā. El mai adaugă (Kuhn, Beiträge, t. 4, p. 278) un fapt foarte ponderos. Deşi, în sanscrita clasică, lipseşte corespondentul regulat al zendicului daenā, se află totuşi în dialectul mai vechi din imnele vedice, unde figurează sub forma dhainā. Fick (loc. cit.) se pronunţa şi el pentru iden­titatea litvanului daina cu zendicul daenā, admiţând ca prototip comun forma daina. Iată dar că iarăşi nu mai ştii cui să dai preferinţă: gunificaţiunii sau epentezei?

 

Dosarul trebuie revăzut. Am comis, poate, vreo scăpare din vedere. Este adevărat că i în mâine din „mane” e epentetic; dar acest i să fie oare comparabil cu i din daina? În mâine, câine, pâine etc. i se intercalează înainte de n, acest n fiind însă urmat de o vocală moale, nu de un a sau ă ca în „daina”. Apoi i se intercalează acolo după un ă sau â, nu după un a clar. Oare se află în limba română un singur exemplu de i epentetic, precedat de un a clar şi succes de unu na sau ? Nu se află. Din contra, una sin­gură din aceste două clausule ajunge pentru a împiedica naşterea epenteticului i. Astfel, în mâna din „manus”, vocala ce precede e obscură, dar epenteza totuşi nu in­tervine, din cauza finalului a, pe când la plural, ea îşi face loc în mâinile, fiindcă după n urmează, de astădată, o vocală moale. Chiar de înaintea nazalei labiale m în faima din latinul „fama” i nu este epentetic, ci metatetic, furişându-se prin analogie din defăima în loc de defamia din „diffamia”. Aşadar, i în daina nu poate fi epenteză. Gunificaţiunea a câştigat procesul.

 

Acum să formulăm sentinţa. Radicalul dhi însemnează, în limba sanscrită, „a cugeta”; în zendică, di şi, în perso-achemenidică, dhi „a vedea”; persianul didan. Forma participială este dhîna sau dina „cugetat, văzut”. De aci, femininul cu gunificaţiune dhainā, daenā, daina „ceva cugetat sau văzut”[10], în înţelesul de „cântec” deja în acea epocă preistorică, în care familia ario-europeană nu se trunchiase încă în diverse ramuri. Ginta tracică, cel puţin fracţiunea sa dacică, căci cuvântul nu se găseşte la albanezi, conserva această antică semnificaţiune, transmiţând-o apoi Romanilor. Pe de altă parte, o conservă şi litvanii. Ginta persană, din contra, modifica sensul primitiv al cuvântului, schimbând „cântec” în „lege”, după cum şi latineşte carmen „cântec” a căpătat, cu timpul, înţelesul de formulă judiciară: „cruciatus carmina” sau „rogationis carmen”, pe când exemple contrarii de trecere logică de la „lege” la „cântec” nu ne întâmpină nicăieri. Dacii şi litvanii au fost, dar, dintre toate neamurile congenere singurii care au păstrat intactă, în fond şi în formă, pe daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei ario-europee, care ne arată pe străbunii noştri comuni, cu mult mai înainte de cele mai vechi inscripţiuni mo­numentale, numind poezia cugetare şi viziune, după cum numeau pe Dumnezeu luminos.

 

Dar rezultatul studiului de faţă, constatând ori­ginea nelatină a „doinei” române, prezintă un alt interes mai imediat, mai special, mărginit în sfera fa­miliei romanice. Dacă poezia poporană, la noi, şi anume aceea lirică, nu este de provenienţă latină, atunci ea nu poate fi de provenienţă latina nici la fraţii noştri din Occident, deoarece Romanii au fost o naţiune prozaică pretutindeni. Acolo însă substratul etnic ante-latin n-a fost tracic, ca la Dunăre, ci a fost parte iberic, parte nedeterminat încă, dar mai cu seamă celtic. În Galia şi într-o regiune întinsă din Spania şi Italia, latinii s-au impus celţilor întocmai după cum în Carpaţi ei s-au suprapus Dacilor. Deci poezia poporană lirică, în Francia, aproape peste tot, acea spaniolă şi italiană – mai pe jumătate, negreşit nu ca limbă, ci ca inspiraţiune, ca gen şi ca spirit, trebuie să fie de provenienţă celtică. Cercetări serioase în acest sens s-au început deja de câtva timp, dintre care vom indica aci remarcabilul studiu al lui Nigra. „La poesia poporale italiana” (Ro­mania, t. 5, p. 417-52), unde dovedeşte că muza lirică a poporului din Italia nordică este de o natură emina­mente celtică. A se vedea, de asemenea, articolul lui Bartsch, „Ein keltisches Versmass im Provenzalischen und Französischen“ (Zeitschr. f. roman. Philologie, t. 2, 1878, p. 195-219).

 

Aşadar, la toţi neo-latinii Doina e autohtonă; la Apus, celtică, la Răsărit, dacică…“[11].

 

 

 

 

[1] Rhodokanakis, Nikolaus, Altsabäische Texte I, în Sitzungsberichte, Wien und Leipzig 1930; O’Leary, Lacy, Comparative grammar of the Semitic Languages, London 1923; Barth, Jakob, Sprachwissenschaftliche Untersuchungen, Leipzig 1911

[2] Ritter, Hermann, Allgemeine illustrierte Encyklopädie der Musikgeschichte, Leipzig 1901; Herrmann, Antal, Ethnologische Mitteilungen aus Ungarn. Illustrierte Zeitschrift für die Völkerkunde Ungarns und der damit in ethnographischen Beziehungen stehenden Länder, Budapest 1887

[3] Puține națiuni mi se par să se fi găsit în circumstanțe mai puțin favorabile poeziei. Populații eterogene, închise în aceleași ziduri, împrumutând de la națiunile vecine obiceiurile, artele și zeii lor; o societate cu totul artificială, recentă și fără trecut; războiul continuu, dar un război mai curând din lăcomie, decât din entuziasm; un geniu avid și lacom. Muza, după luptă, cântă singură pe munte. Romanul s-a întors în orașul său cu pradă, şicanând Senatul şi, gata să poarte o dispută de uzură, pledează și argumentează. Obiceiurile sale sunt cele ale jurisconsultului, el pune gramatical la îndoială litera legii sau o chinuie dialectic, pentru a-şi atrage avantajul. Nimic mai puțin poetic decât toate astea. Poezia nu a fost începută la Roma de către patricienii, copiii sau discipolii din Etruria mută, care, din festivitățile sale sacre a îndepărtat cântecul și a permis doar pantomima. Magistrați și pontifici, părinții au trebuit să poarte în limbajul lor această concizie solemnă a oracolelor, pe care le vom admira în inscripțiile lor. Cât despre plebei, ei reprezintă, în oraș, principiul opoziției, al luptei, al negației. Nu aici vom găsi geniul poetic.

[4] O mie, o mie, o mie, o mie, o mie, şi încă o mie am fost răpuşi până acum. / Unul dintr-o mie, o mie, şi încă o mie de decapitaţi. / O mie, o mie, o mie, că el trăiește, care a răpus o mie şi m-a ucis. / Deci o mare parte din vinul ce curge măsoară sângele vărsat.

[5] Baritiu se scria în ortografia etimologistă, stabilită de George Bariţ, în care „ti” se pronunţă „ţ”, iar „u” este mut.

[6] „După ce dn. coleg Hasdeu pune, precum se vede, pe reflexiunea mea, din a. 1842, la cuvântul Daina atât de mult temei, încât partea cea mai mare a studiului său de faţă se învârte pe lângă acela, acum, după 40 de ani, mai repet şi acilea că eu, care sunt născut în Transilvania, în comitatul Clujului, crescut, până la etate de 24 de ani, în comitatele Turda şi Alba, încă din anii prunciei mă dedasem să aud nu numai juni, ci şi bărbaţi până la etate de 40-45 de ani, cântând cam de jale: „Aina daina şi dainare! Cin’a zis întâia Daina –  D’arsă i-a fost inima-re”. Îmi mai aduc bine aminte că, mergând la drum, cu săteni, şi anume cu câte-un servitor de al tată-meu, dat lângă noi, doi fraţi, spre a ne însoţi până la şcoală, la oraş, şi a se întoarce cu caii, când le venia să horiască, începeau mai întâi cu Aina ori Haina daina etc. ca cu o introducţiune, aşa precum încep, în alte părţi, cu Frunză verde etc., şi numai după aceea continuau cu propriul cântec sau hore ori horie, d. ex.: „Vine-mi dorul uneori, să mă sui pe munţi de flori. Vine-mi dorul câteodată, să mă sui pe munţi de piatră, să-mi fac ochişorii roată, să mă uit în lumea toată” etc. Cântec de dor, de care se aud multe în Tran­silvania, care se numesc şi hori. / G. Baritiu”.

[7] Trimitere la Zend Avesta; europenii numesc textele zoroastrismului Avestane, dar Hasdeu a preferat să le numească zendice  – n. n.

[8] În traducere – „Legile”, pe care Sfântul Cer (Ahura Mazda) le încredinţează lui Spitama Zarathustra; pot fi citite în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East,

American Edition, 1898.). Edited by Joseph H. Peterson – n. n.

[9] În mod ciudat, această daenā, în sensul său mai vechi, a fost păstrată în daina lituaniană, care înseamnă, de obicei, frumoasele „Cântece populare lituaniene”.

[10] „Sensul termenului daēnā (MP. Dēn) poate fi interpretat ca „suma atributelor spirituale ale omenirii și ale individualităţii; viziunea, sinele interior, conștiința, religia”, și, cel mai frecvent, reflectă noțiunea de „religia cuiva”. Cu toate acestea, Skjaervt a propus ca Avestana daēnā să fie înțeleasă mai degrabă drept „o facultate mentală care „vede” în cealaltă lume”, iar în mod obişnuit, drept „totalitatea tradițiilor (orale) persane” – în Hertel, Johannes, Die Arische Feuerlehre, Leipzig 1925, p. 159 – n. n.

[11] Hasdeu, B. P., Doina. Originea poesiei populare la români, în Transilvania, Nr. 5-6, Anul XIV, Sibiu 1.15 martie 1883, pp. 45-48, apud Columna lui Traianu


Doina, religia primordială

 

 

Dimitrie Cantemir s-a înşelat: Doina nu a fost, vreodată, unul „din idolii cei vechi ai dacilor”[1], ci însăşi religia lor străveche. Vasile Alecsandri, care a fost primul dintre români care a înfăţişat Doina Europei, în 1856, intuise caracterul ei identitar străvechi, dar care, ca şi Daina balticilor şi scandinavilor, deja legendară în Europa, datorită unor traduceri mai timpurii, căpătase un caracter naţional[2]: „Doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia Doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plângerea duioasă a patriei noastre după gloria sa trecută!”[3]. Pentru că Doina, ca şi Daina nordicilor, „până în ziua de azi, când aparține predominant poeziei lirice, conţinea mai ales trăsăturile istorice, legendare și mitologice, acum foarte rare în ea”[4].

 

Doina, Daina, Dhenā sau Daenā din Avesta[5], a fost, iniţial „întruchipată ca religie”, pentru că marele iniţiator, Sfântul Cer, atunci când oferea omenirii, prin intermediul Marelui Păstor, Legile, îi dăruia, de fapt, „o bucată din mantia sa cosmică, el îi dăruia dainā māzdayasniš, adică religia zarathustriană” [6], care „se cânta, ca să nu se uite”, după cum consemnau şi Aristotel (384-322 înainte de Hristos), şi Iulius Cezar, câteva secole mai târziu (100-44 înainte de Hristos), în vreme ce Pythagoras (580-494 înainte de Hristos) intuia mult mai precis legătura, prin muzică, dintre cosmicitate şi sufletul intim omenesc: „Meşteşugul cântărilor a fost nu numai în laudă de cei vechi, ci şi în mare socoteală, încât filosoful Pitagora zicea cum că sufletul nostru este alcătuit în trup după armonia muzicii şi pentru aceasta auzul omenesc are mare pornire către armonia glasului, care armonie este puternică a preface patimile omeneşti, schimbându-le după a lor mişcare; tot acest filosof, suindu-se cu scara minţii, îndrăznea a hotărî cum că şi planetele cerului, mişcându-se, fac un glas cu mare armonie, care din armonia dumnezeiască s-a oprit a nu se auzi de oameni, fiindcă din dulceaţa acelei armonii nu s-ar fi putut oamenii a se mai mişca, rămânând pururi ascultând… Însă nu la ceea ce zice el, cum că sufletul este alcătuit din armonie, cu cum că sufletul are mare norocire şi legătură cu armonia glasurilor… Neamul omenesc, neplecat către fapte bune, ce face: dulceaţa cântării o amestecă cu Dogmele, ca prin dulceaţa ascultării să primi, fără băgare de seamă, folosinţa cea din cuvinte, după cum fac doftorii cei înţelepţi, care cele mai iuţi doftorii le amestecă cu miere… Cântarea este gonitoare de draci, care aceasta în faptă o au arătat David, când cânta şi prefăcea patima lui Saul. O, ce înţeleaptă meşteşugire, ca, cântând noi, să ne învăţăm cele de folos!”[7].

 

Cântecele sacre ale religiei primordiale, ulterior banalizate în lirică, au stârnit interesul cărturarilor europeni, atunci când Daina lituaniană, adunată în colecţii şi tradusă, a surprins prin scăpărările de cosmicitate despre care vorbea şi Pythagoras, şi, mai ales cele despre Gemenii Divini şi Triada Divinităţilor Tinereşti (Soare, Lună, Venus), dar şi mitul eliberării Soarelui, scăpărări în care supravieţuiesc „elemente ale vechilor credințe și practici păgâne” şi „constituie un întreg sistem de etică și morală populară”[8]. „Stratul pre-creștin este atât de străvechi, încât, fără îndoială, se întoarce la epoca preistorică – cel puțin până la epoca fierului sau, în cazul unor elemente, chiar și în milenii mai adânci” [9], iar misterul acesta, trăit subconştient şi încredinţat, fără de iniţieri, din generaţie în generaţie, i-a fascinat pe Lessing, Herder, Chamisso, Chopin, Goethe, Ruhig, Nesselmann[10], de parcă toţi aceşti cărturari şi mulţi alţii ca ei, ar fi descoperit secretul tinereţii fără de bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte într-o „expresie dintr-una din regiunile nordice vecine: cu o daina trebuie să fim pregătiți pentru asta”[11].

 

În Daina balticilor şi a scandinavilor se regăsesc vestigii identice cu cele din Doină şi, mai ales şi mai amplu, din Colindele românilor, dar în cântecele noastră străvechi se află dezvoltări bogate ale temelor Dainei letone, în care „Atât Soarele, cât și Luna / Călăresc pe un singur cal; / Arcanele le-a aruncat Soarele, / Luna era gata de plecare” [12]. În Daina s-au păstrat doar esenţe, doar frânturi din cântecul religios primordial, în vreme ce în Doină şi mai ales în Colinde supravieţuiesc mituri primordiale nefragmentate, de parcă şi poate că şi drept dovadă urmaşii Fiului Munţilor şi-au asumat moştenirea încredinţată de Marele Păstor, odată cu limba păstrată, inclusiv prin cântec, dintotdeauna[13].

 

 

L’Art et les artistes, ianuarie 1917: Românca; Colecţia A. Bellu.

 

 

Datorită izolării Doinei de lumina Europei şi din pricina unor etichetări româneşti naive şi suficiente, care mizează prea mult pe germanicele Sehnsucht și Wehmuth[14], deci pe cântecele dorinţei şi ale melancoliei, şi astăzi rămân valabile întrebările retorice ale lui George Pascu, formulate cu mai bine de un veac în urmă: „Oare poeziile populare, publicate, sub titlul de doine, de Alecsandri, Bîrseanu, Burada, Teodorescu corespund în adevăr realităţii? Nu cumva aceşti culegători, ademeniţi de frumuseţea doinei, au strecurat sub acest titlu şi poezii pe care informatorii lor le vor fi numit altfel?”[15].

 

Într-adevăr, clasificările melosului străvechi românesc nu s-au făcut după locaţiile ritualice, păstrate în unele limbi ca toponim, iar în altele ca ritualuri, şi nici după semnificaţiile cosmogonice celebrate, cu onoare şi demnitate, prin acele ceremonii, în marea lor majoritate totemice. Prin urmare, întrebarea învăţatului Dumitru Stăniloaie, şi aceasta retorică, în ciuda faptului că determină răspunsuri pe care domnia sa nu le-a premeditat, fiind formulată doar ca un comentariu post-blagian, devine, ca şi cele ale lui Pascu, una extrem de importantă: „A scris Blaga despre spaţiul mioritic şi a afirmat că dealul şi valea produc doina. De ce n-au produs şi alte popoare, că şi ele au dealuri şi văi? Altceva a produs doina la noi…”[16]. Iar în răspunsul neterminat, Dumitru Stăniloaie are dreptate, pentru că, într-adevăr, „altceva a produs doina la noi”, un „altceva” pe care l-am putea lesne identifica, dacă am şti ce anume este Doina şi nu am mai confunda-o cu Sehnsucht-Wehmuth-ienele cântece de jale româneşti. Care sunt „jeli”, şi nicidecum doine. Care „sunt cântece de iubire, de jale şi de dor; plângeri duioase a inimii românului în toate împrejurările vieţii sale” [17], dar nu doine. Care „cântă dorul şi bucuria, iubirea şi ura, veselia şi întristarea, suferinţa şi răzbunarea, spe­ranţa şi desperarea” [18], dar nu sunt doine. Iar găselniţa etimologică a lui Aron Densuşianu, cum că „fondul doinei este în generala doios, de unde şi-a luata şi numele de doină[19], este mai mult decât penibilă. Penibilitatea etimologistă avea să continue şi în veacul următor, ba chiar în dicţionare româneşti apreciate, în care s-a scris: „Doină = Cântecul popular românesc prin excelenţă, arătând iubire, dor, jale; versurile încep mai tot­deauna cu „foaie verde de…”, ceea ce dovedeşte legătura dintre suflet şi contemplarea naturii. Învăţaţii, căutând originea cuvântului, unii sus­ţin că derivă din latinescul doleo (sufăr) dolina-doina”[20].

 

Din nefericire, existând doar în spaţiul nostru îngust, în care se refuzau şi încă se refuză cercetările comparate, de teama şubrezirii preţioasei noastre unicităţi, iar penibilităţile preţiozităţii de acest tip aveau să se răspândească prin lume, unde au devenit adevărate cutume, care se adaugă cutumelor structurale muzicale[21], de parcă structura muzicală liniară a cântecelor de jale româneşti[22] ar diferi cu ceva de structura muzicală a colindelor sau a horelor solstiţiale, acestea din urmă, colindele şi horele, fiind adevărata Doina. Ceea ce va trebui să şi probez.

 

Cântecul de jale, cu toate însingurările sale, este unul ciobănesc, şi nicidecum păstoresc, pentru că ciobanul se ocupă pe oi, iar păstorul, de oameni pe care îi îndrumă pe o anumită cale. Fata de păstor care şi-a pierdut turma, cântec românesc din secolul al XVII-lea, salvat de la risipirea din memorie de către maghiari, prin Codex Victoris şi prin manuscrisele prinţului Etsterhazy, publicate, în 1907, de „Luceafărul” lui Octavian Goga, nu vorbeşte despre o ciobăniţă – caz în care am moşteni doar un cântec de jale, ci fată de păstor, adică Venus, fiica Soarelui – caz în care ne trezim în faţa unei Doine. Sau Daină, pentru că Daina face parte din trecutul nostru lingvistic ancestral, moştenit cu predilecţie de Banat şi de Maramureş, provincii româneşti în care, „la orice poezie se-ntrebuinţează ca refren cuvintele daina şi dainu = doină… Daina şi dainu e veşnicul refren în poeziile din Maramureş. Morţi duindu şi daina, mândră daina, şi iar mândră daina şi aşa mai departe. Sunt melodii aşa întocmite, unde după fieştecare vers urmează vreun dainu mândra şi daină ori altele”[23]. Iar acest daina / dainu, ca şi formula sacramentală ler, Oy, ler, pe care o păstrăm în „cântecele de colină” (kalynde), dar nu şi în „cântecele de pe măgură” (horele), care nu au formule sacramentale, din simplul motiv că la ceremoniile „Primăvara pe Muntele Soarelui” (Ma Go Ra), dansul şi muzica însemnau semne de limbaj, cu mult anterioare limbajului articulat în sine, limbaj care, prin tentaţie cosmică din ce în ce mai bine conturată, avea să stabilească Daina (religia) neamului pământesc. În limbile baltice, inclusiv la prusieni, şi scandinave, Daina înseamnă Cântec, dar fără trimiteri la credinţele străvechi pe care le exprima, datorită numeroaselor bule papale, prin care catolicismul[24], „care disprețuiește tot ce nu este religios şi respinge Daina ca pe ceva profan” [25], dar tocmai prigoana inchizitorială avea să lase şi să conserve mărturii temeinice , pentru că, astfel, „materialul mitologic reprezentând zona baltică este conținut în numeroase surse, inclusiv în rapoarte ale misionarilor, în bule papale, în istorii și cronici diverse, în ordine episcopale și în multe altele”[26], chiar dacă, sub aceeaşi influenţă dură a propagandei creştine, „multe dintre daine reflectă un anumit sincretism al tradițiilor păgâne și creștine, dar stratul creștin este recent și poate fi detașat cu ușurință”[27].

 

Daina, pe care o cântă păstorul lituanian”[28] nu diferă cu nimic de aceea pe care Alecsandri o asculta în Ceahlău, pe când „un păstor… cânta Doina din fluierul său”[29], pentru că, în interpretare instrumentală, aşa cum au şi fost culese primele doine româneşti – în 1849, de Carol Mikuli, şi în 1880, de Isidor Vorobchievici, pentru volumul dedicat Bucovinei, în cadrul amplei şi monumentalei monografii a imperiului austro-ungar, tânguirile acelea sonore aveau mister şi nostalgie, aveau fărâma de cosmicitate, de inefabil care frământă sufletele. Dar atunci când balticii „au cântat pentru că cântatul era o parte din viața lor” şi pentru că „tocmai cântecul popular i-a învățat să trăiască ca ființă umană de la o zi la alta zi”[30], iar vlahilor din Carpaţi, „cântând sau scandând suferințele lor, imaginându-și fericirea absentă, cântecul le-a adus consolare, le-a dat singura lor bucurie” [31], nu mai putem vorbi de Doina/Daina, ci de cântece naţionale, marcate de o jale a înstrăinării comună, dar diferite, funcţie de firea fiecărui neam în parte.

 

În urmă cu peste un veac, George Pascu[32], înţelegând că întreg melosul nostru ancestral, şi nu doar cântecele de jale, se numesc şi fac parte din Doină, supunea atenţiei publice următoarea alternativă: „Ori cântecele, horele, strigăturile, bo­cetele sunt doine transformate, localizate după împrejurări – când se cânta, doina lua numele de cântec; când se cânta şi se juca, lua numele de horă; când se striga ori chiuia, strigătură ori chiuitură; când se bocea, bocet; ori cântecele, horele, strigăturile (chiuiturile), bocetele au fost, de la capul locului, poezii de alt gen decât doinele, şi numai mai târziu, din cauza asemănărilor de care am vorbit, au trecut în rândul doinelor, aşa că astăzi, pen­tru ţăran şi deci şi pentru cercetător, o deosebire de fond între doine, de o parte, şi cântece, hore, strigături, bocete, de alta, nu se poate face. Şi, deci, ori toată literatura populară este doină, ori doina a constituit o grupă aparte de poezii, dar care astăzi nu se mai poate deosebi în fond de celelalte grupuri reprezentate prin cântece, hore, strigături, bocete”.

 

Concluzia finală a lui George Pascu, prin care susţinea că „toată literatura populară este doină”, este cea adevărată şi asta îmi şi propun să probez, uimit doar de faptul că, în 111 ani de căutări naţionale de sine, nimic nu s-a întreprins în acest domeniu, care poziţionează spiritualitatea şi limba română drept continuatoare ale metafizicii şi limbii iniţiatice primordiale. Pentru că atât de temeinică a fost trăirea reperelor zilei şi nopţii, din timpuri primordiale, până astăzi, încât creştinismul le-a preluat integral şi le menţine şi astăzi, chiar dacă denaturate, din ce în ce mai păgubos, de la Augustin, până la Antim Ivireanul – ca să mă folosesc doar de parcursul „latinist”, deşi cel catolic a fost şi mai samavolnic.

 

Vămile nopţii au fost percepute, dintotdeauna, ca fiind vegheate de Luceafăr, deci de planeta Venus, care răsare timidă, odată cu amurgirea, spre apus, apoi, biruind bezna, vesteşte zorii şi ascensiunea Sfântului Soare pe Cer. Numele Cerului Înstelat era Ur Anu, adică Roata Cerului, transformată de greci în Uranus, Cerul Zilei numindu-se Deaus (în sanscrită, Ahura Mazda, adică Sfântul Cer), în vreme ce numele Cerului Întunecat era Cernunos, adică Cerul Capricornului, pe care grecii l-au personalizat drept Cronos, deşi sumerienii, în Zend Avesta, în defineau drept Ainu Mandu, cel care „a născocit Şarpele Îngheţului”, cu care „să asuprească luminile create”[33].  Fără îndoială că astrala ascensiune aparentă, de la statutul de Steaua de Seară sau „Luceafărul Ciobanului”, la „strălucitoarea Stea a Dimineţii”, i-a consacrat Luceafărului statutul de „fârtaţi”, de „Gemeni Divini”, care eliberează Soarele prin „semnele zodiacului” (Signa zodiaci deinde opem tulisse Soli ingentique malleo perfregisse turrim. Solem liberatum hominibus restituisse)[34], statutul Luceafărului de discretă stea a înserării şi, după biruirea întunericului, de vestitor strălucit al zorilor de zi conferindu-i statutul de „stele ale Lunii” [35], Daina/Doina fiind Calea, deci ascensiunea Luceafărului, numită „ascensiunea Daenā”, care, împreună cu „ascensiunea San Soarelui”, asumat prin „legământ” (mithra = legământ), „pot fi interpretate ca naștere din întuneric” [36]. Iar iluminarea lăuntrică, de care are parte cel care „are în sine focul inimii bune (daenā)”, îşi va desluşi acest „foc” drept „foc al puterilor daevice, adică focul de polen”[37].

 

Însuşi Iisus se numise pe Sine „Steaua strălucitoare a Dimineţii[38], iar statutul acesta de vestitor al Luminii avea să fie pătrat în multe scrieri religioase, rugăciunile bisericeşti conţinând invocaţii de genul: „Tatăl nostru, tot sufletul să fie luminat ca steaua dimineţii şi luceafărul zorilor”[39]; „Gavriil, aducând vestea bună din cer Fecioarei, a zis: Bucură-te, că ai să zămisleşti în pântecul tău pe Cel ce va încăpea în tine, dar în toate este neîncăput; şi ai să te arăţi Născătoare Celui ce a răsărit din Tatăl, mai înainte de luceafăr[40] sau „pe cel ce-n timpul vieţii / prin tine-a fost împodobit / cum e de soare steaua dimineţii”[41].  Într-un dicţionar al termenilor biblici, întocmit de Sfântul Epifanie al Salaminei, reperele cosmice ale credinţei primordiale, care, după spusa lui Augustin, „a existat dintotdeauna”, Iisus iluminând-o din postura de Soarele Dreptăţii, sunt definite, începând de la Pleiade, care vesteau, în prima decadă a lunii mai, începutul celui mai vechi an nou al omenirii, dar fără ca Iisus să mai fie numit „Steaua Strălucitoare a Dimineţii”, Luceafărul urmând să capete, ulterior, statutul de înger căzut, de „satană”:

 

„Şi, de asemenea, în Iov, găsim acele lucruri despre poziţia stelelor, când el spune: „El a făcut Pleiada şi steaua serii şi steaua nordului şi Orionul şi cămările sudului” (LXX şi WTT, 9.9).

 

Şi Pleiada, formată din 7 stele, e cunoscută de către cei mai mulţi. Iar unii o numesc Ciorchine fiindcă (stelele) sunt adunate la un loc ca ciorchinele (strugurelui).

 

Iar steaua serii este steaua care apare la apus, în timpul serii, în special în anotimpul toamne. Şi ei o numesc coritis, adică cea cu părul lung. / De aceea, o, iubitorule al binelui, tu vei citi despre ea în Iov: „Şi poţi tu să chemi”, spune el, „cu glasul steaua serii şi ea să-ţi răspundă ţie? Şi poţi să îl urmezi, pentru ca să-i atingi părul ei?” (Cf. VXX, Iov. 38, 34).

 

Iar steaua nordului unii spun să este cea dintâi stea în polul ursei mici / carului mic, însă alţii spun că este una dintre cele patru (stele care compun) carul însuşi, adică un colţ al carului de la capătul acestui pol.

 

Iar Orionul, spun ei, este format după asemănarea unui om. Şi e format din patru stele (principale), care formează un dreptunghi şi trei deasupra acestora ca un cap şi trei ca o centură pentru coapse, şi altele coboară în forma unui brâu sau a unei săbii. / Iar ele sunt numite mazurot (în LXX, II Regi 23.5 şi Iov, 38.32), în Dumnezeiasca Scriptură, adică „elemente / stihii”.

 

Iar (expresia) cămările sudului se foloseşte fiindcă sunt hambarele zăpezii şi ale grindinei şi ale (picăturilor de) rouă”[42].

 

 

Constelaţia Hora, aşa cum şi-o închipuiau românii

 

 

În intoleranţa religioasă românească, stigmatizarea cumplită a Luceafărului avea să fie făcută de Antim Ivireanul, biata planetă Venus, cinstită cu atâta devotament idolatru în popor, drept Sfânta Vineri, încât Vasile Lupu s-a simţit dator să cumpere „o Sfânta Vineri”, ca să nu se mai închine poporul unei stele, ci unor moaşte, devenind duşmanul de moarte al „falsei lumini”, în care se recunoscuse şi cu care se identificase însuşi Bunul Iisus Hristos:

 

„Satana, carele era înger şi să numea Luceafăr, pentru multă lumină ce avea… şi dintr-atâta lumină ce avea s-au făcut decât toate negresele şi decât toate întunericile mai negru şi mai întunecat”[43] – „Putem vorbi aici de prezenţa unui altfel de Luceafăr, decât cel pe care îl cunoaştem din literatură, care nu mai este, de data aceasta, Hyperion, şi nici steaua dimineţii, pierzându-şi definitiv lumina spirituală, ce îl făcea să se identifice ca atare. / Aceasta nu mai este decât o lumină falsă şi un Eros ambiguu şi iluzoriu, după cum îl etichetează Antim: „Eu, o, dragoste mincinoasă, voiu să-ţ sfărâm săgeţile, carele fără de rană omor: eu, Luceafărule, voiu să-ţ sparg toate mrejile şi-ţ voiu piiarde tot vicleşugul”[44].

 

Dar problema noastră nu este una care ţine de disputele religioase, ci de patrimoniul ceremonial iniţial şi iniţiatic, numit Datină pentru că înseamnă „un dat”, de care se face responsabil Marte, paznicul călare al Muntelui templu al Soarelui, atunci când şi-a zis Kali Calusar şi a stabilit celebrările de pe înălţime (măgură sau colină, deci pe Ma Go Ra şi Kalynda), săvârşite cu onoare şi cu demnitate[45], numind tainele sacralităţii arcane, după segmentele de cerc zodiacal, pe care îl reprezenta fiecare din cele 12 arcane, fiecare în parte numindu-se arcă, iar mai târziu, corabie, dar folosită întotdeauna pentru darurile Miresei, arcanii sau corăbierii având propriile lor dansuri ritualice şi care funcţie de vremuri şi de uzanţele lor lingvistice, s-au numit arcane sau corăbieşti, dar care erau elemente ale Doinei/Dainei, deci al focului lăuntric al ascensiunii pe munte, munte care, în scrierile vedice şi avestane, se numea Hara[46], harul divin însemnând, desigur, în multe dintre limbile pământului, nu doar talent creator, care nu poate veni decât de la Atoatecreatorul, ci şi un Dar cosmic, pe care dacii, de pildă, îl celebrau ca atare, prin ceremoniile An-Dar, care făcea parte de înhăruirile celeste, de care aveau parte, din moşi-strămoşi, în timpul Ascensiunii Doina („ascensiunea Daenā”, în Vedele, pp. 10-30), ascensiuni ale celebrărilor prin dans şi muzică, Dansul însemnând, probabil, Onoarea, iar Cântecul definind Demnitatea, în concepţia iniţiatică a lui Kali Calusar, al cărui nume sugerează centaurul negru, multiplicat, în timp şi generaţii, prin tradiţiile căluşereşti.

 

Fără îndoială că mulţi se vor arăta contrariaţi, dacă voi susţine că şi Căluşarii însemnau, ca melodii şi strigături, nu şi ca dans – dansul fiind anterior cântecului, o fărâmă din Doina, iar acestora le recomand să recitească fragmentul din alternativa lui George Pascu, propusă în 1908, apoi să se întrebe dacă nu cumva „nașterea din întuneric”, prin Daenā vestirii Luceafărului şi prin slobozirea Soarelui din arcanele zodiacale, nu înseamnă nu înseamnă „rădăcina verbului „a vedea”, care este la baza nu numai a daenā (cu care formează o figură etimologică), dar și a „ochiului”, în sensul de a vedea cu anumiţi ochi” şi, simultan, „înțelepciune înnăscută sau educată” [47],  în tentativa sistematic repetată a Cerului şi a Pământului de a birui Timpul (Calul), conform viziunii, minunat ilustrată de două daina letone (dainos este pluralul leton), în care au supravieţuit elementele unui străvechi concept: „Atât Soarele, cât și Luna / Călăresc pe un singur cal; / Arcanele le-a aruncat Soarele, / Luna era gata de plecare”, iar „Maica Soarelui purta o fustă înstelată, / În timp ce stătea pe lună (lumină); / Fiul lui Dumnezeu veghind acolo / Cu felinare de argint” [48]. De aici, şi o primă veche concluzie: „Sensul termenului daēnā (MP. Dēn) poate fi interpretat ca „suma atributelor spirituale ale omenirii și ale individualităţii; viziunea, sinele interior, conștiința, religia”, și, cel mai frecvent, reflectă noțiunea de religia cuiva[49].

 

O mărturie românească extrem de importantă, cea referitoare la faptul că, prin anii 1900, „în Maramureş, la orice poezie se-ntrebuinţează ca refren cuvintele daina şi dainu = doină[50], face trimitere la invocarea, prin Doină, la complementaritatea zi-noapte, vară-iarnă, regăsibilă, ulterior, şi în „Biblie”, unde statutul de vestitor al vieţii fără de moarte, pe care şi-l asuma Iisus, ca Luceafăr, ca „Steaua strălucitoare a Dimineţii” [51], avea să fie răstălmăcit şi reformulat, aceeaşi „Stea strălucitoare a Dimineţii”, care însemna, iniţial, concreteţea „Celui ce a răsărit din Tatăl, mai înainte de luceafăr” [52], devenind „Satana, carele era înger şi să numiia Luceafăr, pentru multă lumină ce avea” [53], alternanţa zi-noapte, vară-iarnă, viaţă-moarte, transformându-se în delimitarea rai-iad. Iar delimitarea aceasta începuse să se facă şi în religiile timpurii, care au luat locul credinţei, Ainu din Zend Avesta, ca principiu nedesluşit şi de nedesluşit, având un singur rol, acela de a asupri luminile create, în opoziţie cu Sfântul Cer, care reprezenta luminile necreate şi, tocmai de aceea, proteja luminile create, adică fiinţele vremelniciei. Transformarea lui Ainu în Dainu, în invocaţia românească din Maramureş daina şi dainu, are drept cauză statutul de sfinţenie Da, atribuit şi Ianei (sora lui Ilios, deci a Soarelui, dar şi complementarului Ainu), care devin, astfel, daina, ulterior, în cadrul ceremoniilor ritualice primordiale, daina desemnând lumina, şi dainu, adică întunericul, căldura şi, respectiv, îngheţul, naşterea şi, prin extrapolare, moartea.

 

Invocaţiile daina şi dainu însemnau complementarităţi ale „ascensiunii Daenā” [54] şi, totodată,prin „fuziunea perechii conceptuale” [55], perspectivă, „în sensul de a vedea cu anumiţi ochi”[56], această altă complementaritate ţinând de şi fiind exprimată prin nevoia căutării „Drumului spre Paradis”, care este același drum spre munte, aceeași „ascensiune”, care de cele mai multe ori se face în mod simbolic… drumul spre munte înseamnă apropierea de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt, este o consacrare”[57], pentru că şi Steaua Dimineţii, şi Soarele, vesteau şi consacrau Lumina Lin prin aparenta ascensiune pe muntele Ko-Lada (Muntele lui Venus), de pe care „omenirea a privit Zeul-Soare în poarta răsăritului”[58]. Iar în privinţa Luminii, pe care o simbolizau şi Soarele, şi stelele Lunii, aceasta însemna o adevărată obsesie cosmică, un mereu repetabil linu-i lin şi iarăşi lin, care supravieţuieşte în colindele româneşti chiar şi astăzi, dar fără ca tentaţia Lin să mai fie conştientizată ca atare de cineva, principiul devenind un adjectiv frumos al limbii române şi doar atât.

 

În Ardeal, daina (niciodată doina), era mereu asociată cu Inana, întruchipată mai mereu în nana, adică fata iubită, şi mai rar, ca în Moldova sau Muntenia, în nana-şa, acest ultim rudiment lingvistic apropiindu-se mai mult de statul Luceafărului de Ziuă ca zeitate. Şi în scrierile vedice există confuzia Lună-Venus, Nana-Inana, care o include, adesea, şi pe Isthar, datorată şi ambiguităţii lingvistice primordiale, care stabilea simbolismul reprepzentativ sau mai curând identitar:  „Nanna – Luna, Inanna – zeiţa dragostei şi a războiului (Venus)”[59]. Tocmai de aceea, în lamentaţia „Distrugerea cetăţii Uruk”, închinată zeiţei Nanna, care, ca şi Anu (Cerul – n. n), decăzuse la statutul de idol, care avea să fie distrus, se spune că „sângele a curs ca apa” şi că „peste toate ţinuturile vrăjmaşul a turnat jarişti de foc”[60], în vreme ce „Zeiţa Ishtar jelea pe seama poporului ei”[61]. Iar această dublă identitate a caracteristicilor feminine şi, în principal, ale celor legate de logodnă, nuntă, naştere, rodire, se regăsesc în formule rudimentare şi adesea neînţelese ale cântecelor din Ardeal şi, mai ales, în cântece de nuntă. În cântece de jale sau în aşa-zise doine, termenii daina şi nana nu pot fi întâlniţi, în ciuda faptului că refrenul după fiecare vers, de tipul „Ai lai lai nană daina mă”, abundă, cel mai adeseori drept „Cântec de mireasă” sau „Cântecul Miresii”, dar fără a fi o iertăciune, după cum mă aşteptam, ci o arcanacorăbiască, pentru că se cânta, după cum o probează şi textele, înainte sau după înmânarea darurilor mirelui miresei. Cel mai semnificativ text, pe care îl voi reproduce întocmai, inclusiv cu repetarea dublă şi a versului, şi a refrenului, este „Cântecul miresei” cu refrenul „Hai dainam, dainam şi iar dainam”[62], cântec care probează vără echivoc descendenţa din luga suryanyya:

 

 

Stonehenge (reconstituit ca întreg) şi Constelaţia Hora

 

 

„Portari de la poartă, dragă,

Hai dainam, dainam şi iar dainam

Portari de la poartă, dragă,

                        Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Lăsaţi poarta josu

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Lăsaţi poarta josu

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Că poarta, poarta-i a voastră

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Că poarta, poarta-i a voastră

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Şi Ruge-i portarea noastră.

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Şi Ruge-i portarea noastră.

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Mândră Ruge ne-am aflatu

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Mândră Ruge ne-am aflatu

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Portariu-n grădina voastră,

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Portariu-n grădina voastră,

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Nici cu-atâta nu ardă-le

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Nici cu-atâta nu ardă-le

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Până ce te-om de-ntreba-le

Hai dainam, dainam şi iar dainam

Până ce te-om de-ntreba-le

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Ce cărţi ai da mirelui

Hai dainam, dainam şi iar dainam

Ce cărţi ai da mirelui

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

De tu ţi-ai întrat mirelui,

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

De tu ţi-ai întrat mirelui,

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Mirelui-n grădina noastră

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Mirelui-n grădina noastră

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Şi tu ţi-ai d-ales mirelui,

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Şi tu ţi-ai d-ales mirelui,

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Ruge ce frumoasă mire

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Ruge ce frumoasă mire

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Nici n-am d-ales portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Nici n-am d-ales portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Nici n-am cules portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Nici n-am cules portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Numai ne-am luat portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Numai ne-am luat portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Ce ne nouă rânduitu

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Ce ne nouă rânduitu

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Domnul Dumnezeu portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Domnul Dumnezeu portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

De naşterea sa portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

De naşterea sa portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

 

Ca la moartea sa portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Ca la moartea sa portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam”.

 

 

Cântecele Doinei, ca şi cele ceremonial-ritualice ale Nuntirii Cosmice (arcane, colinde, oraţii şi dansuri de nuntă, dansuri căluşereşti), au fost invocaţiile care precedau sau însoţeau acele ritualuri, dar care erau încărcate cu elemente mitice şi formulate doar în limbajul ritmicităţii (luga suryanyya), un limbaj care nu desluşeşte, ci doar înlesneşte accesul în armonia universală şi care diferă de „vana literatură” de mai târziu, fiind, practic, „simbolul anterior gândirii umane”[63].

 

În cântecele de mireasă sau de nuntă, culese de Béla Bartók, drept Arii din Bihor, se întâlnesc, în diverse rudimente de formulări lingvistice, următoarele trimiteri la Nanna (Lună-Venus) şi la Daenā (cântecele viziune, deci religioase): „Ai lai lai nană daina mă” (p. 19), „Ailai lai iar daina mă” (p. 31), „Iar măi, iar daina le” (p. 55), „Daina mă” (p. 83), „Şi dainam şi iară dainam” (p. 100), „Iar măi şi iar daina” (p. 105), „Iar mă, iar daina mă” (p. 111), „Iar măi şi iar daina” (p. 137), „Ai lai lai, iar daina mă” (p.138), „Aina mândră şi daina mă” (p. 150), „Ei, hai puiuţ şi dainam, mă” (p. 177), „Ai nam şi dainam şi dainam şi dainam” (p. 186), „Hei dainam şi dainam şi dainam, şi dainam” (p. 187), „Hoi nam şi dai nam” (p. 188), „Hai dainam, dainam şi iar dainam” (p. 189), „Hai lai lai lai iar daina mă” (p. 194), „E, dainam şi dainam” (Bartok, p. 200), „Iar măi nană dainale” (p. 250), „Nana meare, dainale mă” (p. 269).

 

Ca şi în „Cântecul miresei”, reprodus integral mai sus, se întâlnesc şi în aceste invocaţii sacramentale ale Dainei, deci ale cântecelor religioase primordiale, elemente ale limbajului pre-totemic monosilabic, în care regăsim, descifrabile şi descifrate cu ajutorul unei inscripţii feniciene din anul 363 înainte de Hristos,  descoperită în Cipru, la Tamassos, anul 1885[64], silabe-cuvinte precum: da sau de = zeu, ko sau go = munte, ga = zidar, ma = primăvară, Om, cu vocativul oi sau ai = Dumnezeu, io = ştiutor, iniţiat în dumnezeire, ra = soare, ar = sacerdot sau slujitor al Soarelui, na = Lună sau Venus, nana făcând trimitere la cele două apariţii zilnice, de dimineaţă şi de seară, în vreme ce iana sau yana = cale, li sau lin = lumină, va = cetate, anu = Cer. În diversele combinaţii, risipite prin limbile popoarelor contemporane, silabele-cuvinte pre-totemice dau astfel de descifrări: măgură (Ma Go Ra – Primăvara pe Muntele Soarelui), colindă (Ko Lin Da – Sfântul Munte al Luminii), hora (Go Ra – ritualul de pe Muntele Soarelui), Daina / Doina (Da Ai Na sau Da Oi Na – Doamne, Sfânta Lună sau Doamne, Sfânta Venera – de unde şi Sfânta Vineri de mai târziu).

 

Şi ca „ascendenţă”, şi ca „perspectivă” în tentaţia fiinţei de a depăşi însingurarea şi nesiguranţa vremelniciei, Daina / Doina înseamnă un sinonim al Datinii, inclusiv prin conotaţii religioase, deci şi prin metafizic, şi prin mistic. Cântecele de jale, pe care impropriu le numim doine, înseamnă „vană literatură”, cum numea Guenon ceea ce există dincolo de vizionarul limbaj al ritmicităţii, sau folclor[65], conform unui termen englezesc iarăşi impropriu. Daina / Doina înglobează întreaga spiritualitate euro-asiatică, în care „toată literatura populară este doină[66], tuşele cele mai vizibile şi mai descifrabile ale acestei Arcana (taină) a străvechimii regăsindu-se în limbile română, lituaniană, estoniană, persană, dar şi în limbile scandinave. Cuvântul provine din rădăcinile monosilabile ale limbii primordiale Ar Ca Na, care lămuresc, în fapt, conţinutul tainei, care este cea a credinţei (Ar) născute (Ca) din dragoste (Na, care înseamnă şi dragoste, dar şi zeiţa dragostei, adică Venus, iar mai târziu, la români, Sfânta Vineri, în greceşte Parascheva).

 

 

 

 

 

 

Anexe mărturisitoare

 

 

Voi anexa şi textele de care m-am folosit, în alegerea citărilor, din dorinţa de a vă oferi mai mult decât o simplă demonstraţie, adică trimiterile convingătoare spre o literatură de specialitate, îndeobşte necunoscută, dar din care e posibil să desluşiţi mai mult şi mai adânc decât am putut eu să o fac. Adaug textele în ordinea cronologică a publicării lor, chiar dacă Vedele şi Avesta sunt cu mult anterioare mai tuturor cărţilor din istoria omenirii:

 

 

 

1809: „Daina, pe care o cântă păstorul lituanian”. Daina este numele lituanian al cântecului popular de gen erotic. Dacă subiectul este serios sau religios, melodia se numește Gesme; prin urmare, verbele dainóti (a doini) și gedóti (a colinda) sunt aproape la fel de diferite ca în limba germană şi sunt expresiile pentru cântare seculară și spirituală.

 

În ceea ce privește Dainos-ul lituanian, ea se caracterizează printr-un grad ridicat de naivitate, pe care nici un limbaj nu este capabil să-l reproducă. Ansamblul de cuvinte diminutive, a căror acumulare în limba noastră (germană – n. n.) ar jigni urechea, dă melodiilor lituaniene acel farmec de nedescris, acea esență dulce, moale și îngrijorătoare care încântă fiecare inimă. Se crede că, atunci când le cântă, ele sunt complet absorbite în lumea copilărească şi inocentă a păstorilor arcadieni. Cu toate acestea, s-ar înșela foarte mult dacă cineva ar fi dorit întotdeauna să ia diminutivul în sensul diminuării. Adesea, ele exprimă doar un ton confidențial, adesea o delicatețe în modulare și o tandrețe a senzației, care, desigur, se pierde de către ascultătorii care nu înţeleg cuvintele.

 

Pe lângă această naivitate, se observă, cu uimire, în cântecele lituaniene o eleganță și finețe care aproape că le învecinează de grația culturii greceşti. Fără o imagine estetică premeditată, nici o expresie nu jignește bunul gust; mai degrabă totul pare o glumă, o fină aluzie și comparare, delicată la rândul ei – ceva (la care şi construcția melodică contribuie destul la analogii cu cântecele greceşti) de o naturaleţe nesofisticată, echidistantă şi faţă de banalitate, și faţă de excentricitatea exagerată. La acestea contribuie, adesea, şi o lirică îndrăzneață, și o mistuitoare înflăcărare a sentimentelor, care alternează în mod agreabil cu acea simplitate emoționantă.

 

Totuși, acesta este un fenomen izbitor și pare să contrazică celelalte obiceiuri și cunoștințe ale oamenilor, dar această contradicție se dizolvă curând, atunci când se intră în cunoștință mai strânsă și mai lungă cu oamenii înșiși. Națiunea lituaniană este, în comparație cu poporul german, asemănătoare celei din Prusia, dar cu un grad de cultură mult mai mare decât aceasta din urmă. Se observă acest lucru nu numai în conversația lor, în dialog, în expresiile, adresările și manierele politicoase în general, dar și în cele artizanale pe care le realizează. Fetele lituaniene știu să țese cele mai ingenioase covoare, în războaiele lor, pe care germanii le găsesc adesea greu de făcut. La cea mai mică întâmplare comunitară, băieții conturează mici melodii şi, odată cu melodia, cântă versurile în cor, unul cu celălalt. Fiecare dintre grupuri trebuie să compună alternativ un verset nou și să nu se sfiască.

 

Cauza acestui simț artistic mai înalt și mai marea abilitate în muncă poate fi găsită poate în civilizația timpurie a poporului, pentru că, timp îndelungat, Lituania a avut o independență politică, sub marii ei duci. Lituanienii nu au pierdut niciodată acest spirit al independenţei. Ei este obișnuiţi să vorbească cu superiorii lor pe tonul egalității. Ei se adresează zeului lor, precum și regelui, și vecinului, cu cuvântul Du și întind mâna înspre superiorii lor ca semn de respect și de încredere. Un alt motiv al culturii naționale superioare a lituanienilor ar fi acela al confruntării şi al schimburilor permanente cu prusacii, în sistemul feudal“[67].

 

 

 

 

1875: „Cântecele cele mai îndrăgite ale românilor și fac parte indispensabilă din viaţa lor şi din în fiecare petrecere sunt Doinele. „Doină, doină, cântec dulce”, spune una dintre aceste poezii populare, „când te-ascult, nu m-aș mai duce… Izvorul umple ulciorul, iar eu cânt doina, bate crivăţul iarna, iar eu cânt doina, închis în casă și doina îmi înfrumusețează zilele și nopțile… Și cânt mereu doina, suspin doina, trăiesc în compania doinei”. Sentimentele din care se inspiră doina cel mai adesea nu sunt darurile, precum în Sehnsucht (Dorinţă – n. n.) și Wehmuth (Melancolie – n. n.) ale germanilor, ci o întreagă familie de sentimente, fuzionate într-un element comun de melancolie. Regretul unui bun pierdut, durerea care vine din lipsa lui, speranța de a-l recâștiga, dorința unei fericiri nedovedite, tristeţea care îi însoțește posesia, „toate aceste sentimente”, spune dl. Cratiunescu, „pot intra în dor, stare a sufletului care nu poate fi definită și aproape nici măcar descrisă. Niciuna dintre doine nu este tandră, dar chiar și clasele cele mai educate se bucură de ele, din moment ce poeții alfabetizați adoră încă să își exprime în această formă afecțiunile și gândurile, și întotdeauna există unele în vogă, care se tot cântă la petreceri private, în grădinile publice și în cafenele. Este întotdeauna însoțită de un aer misterios, iar în acest aer muzica românească îşi specificul și cel mai potrivit personaj al său”[68].

 

 

 

 

1887: În studiul „Dainu Balsal. Melodieen litauischer Volkslieder gesammelt und mit Textübersetzung, Anmerkungen und Einleitung im Auftrage der Litauischen Litterarischen Gesellschaft herausgegeben von Christian Bartsch. Erster Teil. Heidelberg, Carl Winter, 1886. XXXI, 248 S. 8. (Melodii ale cântecelor populare lituaniene, culese și cu traducere de text, note și introducere, comandate de Societatea Literară de Litere, editate de Christian Bartsch. Prima parte. Heidelberg, Carl Winter, 1886. XXXI, 248 p. 8.)”[69], Adalbert Bezzeberger scria:

 

„Cântecele populare lituaniene, Dainos (nom. sing. Daina, feminin) sunt, pentru oricare cercetător educat, ceva mai mult decât doar nişte cunoştinţe externe. Lessing s-a ocupat de unele dintre ele în „Scrisori de literatură” (în ediția din Berlin a Operelor complete ale lui Lessing, 1794, Vol. 26, p. 98), Herder a inclus mai multe în „Vocea popoarelor”, de Chamisso şi alţii, iar unele sunt re-compuse, în timp ce una este compusă de Chopin („Frumoasa a fost dimineață”), iar Goethe are chiar o Daina, pe melodia lui Dortchen, în „Fischerin” (Pescarul): „Am spus deja mamei mele” –ceea ce Lessing și Herder împărtășiseră deja, că în traducerea lui Ruhig (Contemplarea limbii lituaniene, de Philipp Ruhig, Königsberg 1745, p. 77], că aceasta (Volkslieder II, Leipzig 1779, p. 104 ), într-o transformare care să asigure intrarea în armonie cu textul lui Goethe – a adoptat și a înființat o categorie poetică, pe baza cântecelor populare lituaniene, cunoscute de el. În recenzia sa despre colecția Rhesau Daina, scria: „Aș dori să mă refer la ele ca la poezii naţionale, pentru că exprimă sentimentele într-o anumită stare decisă; nici senzațiile independente și nici o imaginația liberă nu o guvernează; mintea plutește elegant deasupra spațiului cel mai limitat. Deci, aceste cântece trebuie privite ca fiind emanate direct de la oameni, care sunt mult mai apropiate de natură și, prin urmare, de poezie, decât de lumea educată”.

 

Dacă numele sau, după cum se dorește, definiția „poemului naţional” pentru toți cei cunoscuţi de Goethe și dacă chiar pentru toți cei de după el cântecele Daina par îndoielnice –dar cine ar îndrăzni să se certe cu Goethe despre misterele poetice? – dacă spui că poezia literară a oamenilor din Letonia este în întregime și exclusiv lirică (Nesselmann, Littauische Volkslieder, p. XII), cum este, de exemplu, cunoscutul cântec de basm (vezi „Litauische Forschungen”, p. 19), sau că şi cântecele de mister, la care m-am referit în recenziile de la Göttinger, din 1882, p. 216, sau cântecul despre ulciorul de pământ, despre care voi continua să vorbesc, și pe care le-aş numi o lirică romantică, am numi-o şi „lirică”? Toate expresiile poetice ale unui popor pot fi strecurate sub un singur punct al poeticii noastre? Se poate spune doar că cântecul popular lituanian este parțial hotărât de lirică și parțial foarte apropiat de poezia lirică; și, în plus, că astăzi este extrem de sărac în elemente mitice, legendare și istorice. Cele din felul în care el le conține sunt percepute parțial doar prin lupă, în parte numai ingrediente incidentale, parțial confundate (ca melodia alegerii regale poloneze din Nesselmann, care astăzi nu se mai cântă aproape deloc) și doar puține dintre Dainos-urile de astăzi (deci „Pénki brolélej, żalóje lankó”, din colecția Juškevičschen Sammlungen III, nr. 1162) pot fi plasate la majoritatea cântecelor populare istorice ale altor popoare deoparte, aproape una cu toate acestea, în cele mai vechi timpuri, acest lucru era parțial sigur, parțial probabil foarte diferit”[70].

 

„În ultimele timpuri, cântecul Dainei a suferit foarte mult. Motivele acestui regretabil fapt sunt recunoscute cu ușurință: prin efectuarea separării, în Prusia, și eliminarea iobăgiei, în Lituania rusă, una dintre cele mai esențiale încurajări și premise ale fiecărei melodii populare, lucrarea comunitară, a fost desființată și prin introducerea libertății de mișcare de partea respectivă. Granița asocierii populare solide încă mai dezmembrată; închinarea și sectarismul răspândit aici, care disprețuiește tot ce nu este religios şi respinge Daina ca pe ceva profan; naționalitatea, în general, străină a celor bogați și conducători poate face ca străinul să pară oarecum mai distins și, prin urmare, să facă ca unii lituanieni să-și disprețuiască propria naționalitate; prin școală și serviciul militar nu sunt vehiculate decât câteva cântece ciudate și care fac, desigur, ca competiția cântecului popular să fie discutabilă. Prin urmare, nu va fi surprinzător faptul că o cântare Daina spontană este foarte rară în Lituania și că Dainos rareori mai merită cu adevărat acest nume: platitudini versificate, combinații de neconceput a unor diverse fragmente, iar uneori, dar mai rar, traduceri de poezii străine. Din când în când, melodia este germană. În aceste condiții și având în vedere că avem deja colecții foarte mari de daina, pe lângă dorința de a căuta noi Dainos, există o cerere ca publicarea textelor Daina să arate ceva mai mult decât înainte. Unul ar trebui – în ceea ce privește interesele cercetării dialectale – să le tipărească doar pe cele noi, uniforme și constant valoroase sau măcar plăcute; pe de altă parte, suprimarea celor care sunt deja cunoscute sau nesemnificative și publicarea numai a versurilor interesante sau a celor care sunt doar parțial de remarcat”[71].

 

 

 

 

1894: „Doinele sunt genul eminamente liric al poeziei populare române. Doina cântă dorul şi bucuria, iubirea şi ura, veselia şi întristarea, suferinţa şi răzbunarea, spe­ranţa şi desperarea. Fondul doinei este în generala doios, de unde şi-a luata şi numele de doină. În viaţa veche, mai patriarhală, doina se mărginea la relaţiunile intime, cu timpul cercul vieţii lărgindu-se, s-a lărgit şi al doinei, aşa avem doina haiducească, doina ostăşească sau de cătănie, care este de origine cu totul nouă ş. a. Doina, ca expresiune spontană şi fidelă a sentimentului, nu are raţiunea de-a fi şi nici nu poate exista decât fiind deplin înţeleasă de cel ce-o cântă, pentru aceea doina, dintre toate poeziile populare, are totdeauna limba cea mai nouă; cuvinte vechi, neînţelese, în ea nu există, sau care s-ar părea că există, ele nu sunt vechi, ci dialectale, din graiul viu aia provinciei sau ţinutului unde o surprinde culegătorul. Doina este de-o înaltă frumuseţe nu numai ca adâncime şi văpaia de sentiment, dar şi ca zbor al fanteziei, cutezanţei de imagini, fineţei de situaţiuni, cizelare şi plasticitate de limbă. Începutul aproape constant cu frunză verde indică inspiraţiunea direct din contemplarea naturii şi predilecţiunea românului pentru viaţa câmpenească, în natura liberă”[72].

 

 1908: „Doinele sunt cântece de iubire, de jale şi de dor; plângeri duioase a inimii românului în toate împrejurările vieţii sale.

 

Un muzicant de mare talent, dl Henri Erlich, care a locuit câţiva ani în România şi a publicat un album de arii romaneşti (Viena, 1850 – Manuscrisele Academiei), zice, în precuvântarea acelui album:

 

„Naţionalitatea românilor se arată curată şi necontestabilă atât în limba şi datinile lor, cât şi chiar în muzica lor deosebită de oricare alta. Negreşit, ariile româneşti vor părea foarte curioase popoarelor Occidentului, pentru melodia lor cu totul originală şi, câteodată, putem zice sălbatică, şi pentru acompaniamentul lor, ce cuprinde uneori acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare, şi alteori foarte simple şi monotone. Ele au însă o ex­presie de melancolie dulce şi dureroasă chiar. Sunt mai cu seamă unele pasagii misterioase, care fac să se prezinte dorinţi înfocate şi ascunse în fundul inimii şi care se manifestă printr-un soi de plânset melodic. Aceste sunt ariile doinelor; cât pentru acele de danţ, horele, ele răsună cu o veselie nebunatică, zgomotoasă, cu acea veselie la care omul nenorocit se dedă în momentele sale de uitare şi de plăcere”.

 

Vezi articolul întitulat Melodiile româneşti în „România literară”, foaie publicată în Iaşi, în anul 1855”[73].

 

 

 

 

1908: „Concluzia care se degajează din aceste fapte este urmă­toarea. În Carpaţii Transilvaniei s-a născut doina primitivă, în­tre 400 şi 1200. După acest interval, alături de doine, Românul a mai creat şi alte feluri de poezii populare, anume cântece, hore, strigături, bocete. Aceste feluri de poezii s-au născut însă pe baza aceloraşi sentimente de melancolie şi resemnare şi mo­tivul lor e acelaşi – iubire, dor, durere şi natură. Odată ajunşi aici, două ipoteze se pot face. Ori cântecele, horele, strigăturile, bo­cetele sunt doine transformate, localizate după împrejurări – când se cânta, doina lua numele de cântec; când se cânta şi se juca, lua numele de horă; când se striga ori chiuia, strigătură ori chiuitură; când se bocea, bocet; ori cântecele, horele, strigăturile (chiuiturile), bocetele au fost, de la capul locului, poezii de alt gen decât doinele, şi numai mai târziu, din cauza asemănărilor de care am vorbit, au trecut în rândul doinelor, aşa că astăzi, pen­tru ţăran şi deci şi pentru cercetător, o deosebire de fond între doine, de o parte, şi cântece, hore, strigături, bocete, de alta, nu se poate face. Şi, deci, ori toată literatura populară este doină, ori doina a constituit o grupă aparte de poezii, dar care astăzi nu se mai poate deosebi în fond de celelalte grupuri reprezentate prin cântece, hore, strigături, bocete[74].

 

 

1912: „În literatura auxiliară vedică, găsim în Tāit Ar., 3, 9, l,

 

 

senendrasya / dhenā brhaspateh / pathyā

pusnah / vag vāyoh / diksā somasya / prthivy-

agneh / vasunām gāyatri / rudrānām tristuk /

āditydnām jagati / visnor anastuk.

 

 

Am enumerat, deja, celelalte cinci lucrări, în care acestea sunt date integral sau parțial. Unele dintre acestea, întrucât GB, 2, 2, 9, dau senendrasya patni etc., și, prin furnizarea cuvântului dor, ne lămurim că avem aici o listă cu „soțiile” mai multor zeități . O examinare a acestui „Catalog al soțiilor” dezvăluie cât de cu adevărat fiecare este complementul necesar al domnului ei și al tovarășului său practic constant. Indra, zeul războinic și armata sa; Vāyu, zeul vântului și vocea lui etc.

 

Acest pasaj în sine poate fi spus pentru a rezolva întreaga întrebare, căci interpretarea noastră despre dhenā o face o completă sau o soție a lui Brhaspati, mult mai bună decât „eliberarea laptelui”. Cuvântul este de fapt echivalentul brhas în brhaspati, după cum a remarcat odată profesorul Bloomfield.

 

În Tāit Br. 3, 6, 5, 1; MS. 4, 13, 4 și KS. 16, 21, avem dhenābhih kalpamānah, „ajutat de cântece” sau „înzestrat cu cântece”.

 

Nāigh. 6, 17, citează RV. I, 101, 10 și adaugă – dhenā dadhāteh – „dhenā este derivat din verbul dadhāti”. După cum a definit deja dhenā, enumerându-l ca sinonim pentru vāk, s-ar părea că el folosește dadhāti aici, în sensul de „a repara în gând, ca rugăciune etc.”.

 

În cele din urmă, Unadiganasutra de la Hemachandra 268, are luciul –

 

Dhenā sarasvati mātā ca / ​​dhenah sarnudrafy.

 

Dintre acestea, singura interpretare consistentă[75] este aceea că sarasvati este zeița elocvenței, fiica lui Vāk (?).

 

Considerăm dhenā o formă combinată din rădăcina dhi, „gândește” și un sinonim pentru dhiti și dhi, cu care cuvinte am găsit-o asociată. Deoarece aceste cuvinte pot trece, ca sens, de la gândirea pură, la expresia ei de voce în rugăciune și psalm, la fel dhenā, în mod regulat în Veda, este forma exterioară prin care gândirea interioară se exprimă prin voce. În cazul oamenilor, este un cântec de laudă veselă sau o invocare sfântă pentru zei. În cazul zeilor, este vorba de cuvintele lor pline de mulţumire, prin care îi laudă închinătorii, exprimându-și aprecierea pentru puterea care le-a fost conferită de cântece sau de strigătele lor de război sau de luptă, în timp ce se angajează împotriva dușmanilor lor. Versurile (şirele – n. n.) cântă bucuria eliberării și strigă laude marii zeități care a influențat-o.

 

Dhenā este echivalentul fonetic exact pentru daenā din Avesta și dainà lituaniană. Daenā din Avesta este religia, în special religia Ahuran[76], de asemenea un concept teologico-filozofic al totalității proprietăților psihice și religioase ale omului. Este ego-ul spiritual, partea nemuritoare a omului, Logosul mintal, cf. Bartholomae, WB. s. v.

 

Dainà lituaniană este o melodie populară, dar aceste cântece populare conțin cele mai bune și cele mai înalte expresii ale inimii și minții native. Ele sunt frecvent mijloacele de exprimare a sentimentelor lor religioase și a reflecțiilor lor filozofice. Întreaga lor filozofie de viață este înscrisă în aceste cântece, care constituie literatura lor poetică. Aici își exprimă gândul despre marele anonim Devas, zeiţa Luna, fata Soarelui, steaua de dimineață și seară, Perkunas, zeul tunetului etc., credințe care ne transportă înapoi, în zilele primare ale rasei noastre. La fel ca dhenā sanscrită, dainà lituaniană este un logos vocal, dar spre deosebire de prima, acesta coboară frecvent de pe înălțimile divine și devine a pământului şi a pământescului. Astfel, dhenā, daenā și dainà sunt toate gândite la fel, dar gândite în atingerile sale superioare și spirituale. Atât fonetica, cât și semantica le proclamă surori bune în vechiul cerc familial indo-european”[77].

 

 

 

1914: „Este dificil de explicat ce sugerează cuvântul Doina unui țăran român. Pare a însemna însăși spiritul poeziei populare, care este cântată de barzi nativi, acompaniaţi de un instrument simplu. Dl. Aisen, traducătorul grupajului nostru de poezii, care este un român care trăiește în Chicago, spune:

Doina a fost creată de țăranii noștri persecutați, pentru a se menține în viață; fără ea, ar fi dispărut. Cântând sau scandând suferințele lor, imaginându-și fericirea absentă, cântecul le-a adus consolare, le-a dat singura lor bucurie. Un poet cântă către Doina: „Rămâi cu noi, căci tu ești regina noastră; dacă pleci, nu vom mai avea ce trăi”.

Trăind prin poezia lor, țăranii trebuiau să creeze din ce în ce mai mult. Doina este un corp imens de poezie minunată. George Coşbuc, liderul acestor poeți țărănești și om de geniu, exprimă chiar chintesența Doinei. Poemul lui, Noi vrem pământ, este strigătul țăranului, strigătul care a continuat timp de secole și încă mai continuă”[78].

 

 

 

1917: „Conform naturii sentimentului pe care îl exprimă, doina are o melodie plină de atitudine, care trece de la un suspin moale, la un rânjet puternic. Este acompaniată de instrumentele aflate la dispoziția rusticului, a cimpoiului, a fluierului sau, în lipsa lor, a unei frunze de copac sau de floare. Folosirea acestei cele mai primitive dintre concurentele muzicale poate reprezenta şi simboliza formula introductivă a doinei, frunza verde, urmată de numele unei flori sau copac. Cutuma obișnuită a doinei este octosilabul trohaic, care poate să-și piardă ultimul picior, rezultând o linie de șapte silabe, cu rimă împerecheată, sau poate fi împărțit în două versuri scurte egale. Versetele sunt de obicei în perechi consecutive, dar același timbru se extinde destul de des, pe mai mult de două rânduri. Prin angajarea fastuoasă a rimei, poezia română diferă semnificativ de cea greacă și de cea de sud slavă.

 

Când boarea suflă ușor, cântă ciobanul, fluieraşul meu cântă dulce și îmi adună turma, să se risipească; când viscolul se năpusteşte aprig, fluieraşul meu face minuni, risipind gerul amar…

 

Ar fi dificil să spunem în ce stare de spirit a fost concepută, pentru prima dată, o doină. S-a întâmplat pentru că cântărețul, ca și cucul, a simțit nevoia de a sacrifica prietenia sau s-a identificat cu puiul de cuc? Potrivit legendei, pasărea neagră a fost cândva o prințesă frumoasă și jeleşte, pentru totdeauna, pierderea tânărului ei soț. Desigur că cel mai mare număr de doine sunt, de departe, cântece de dragoste…

 

Starostelui horei îi place să-și exprime părerea despre colegii de dans și este chiar dispus să aibă o viziune obiectivă asupra lor. Astfel, hora, așa cum se așteaptă de la un cântec de dans, are o semnificație socială, la care se râvneşte în doină. Cu toate acestea, este imposibil să se stabilească o regulă clară și rapidă, prin care cele două genuri să poată fi întotdeauna distinse, întrucât nu rareori aceleași cuvinte fac, în mod indiferent, o doină sau o horă, în funcție de dispoziția cântărețului”[79].

 

 

 

 

Cântecul popular lituanian Daina / Influența sa asupra supraviețuirii unui popor deznaţionalizat. Astăzi, istoria cântecului popular lituanian stă ca o ironie provocatoare în fața dictatorilor care totuşi ar accepta națiunile și culturile lor. Un experiment similar în deznaționalizare a fost practicat asupra poporului lituanian pentru o perioadă de secole. În mod constant, din secolul al XV-lea, când Polonia a început să își realizeze visul de a poloniza Lituania, chiar până în 1795, când Rusia și Germania au preluat acest vis de subjugare, și până în 1920, când Lituania a câștigat în sfârșit independența, poporul ei a luptat împotriva dispariției. Poporul evreu din lume a supraviețuit în virtutea istoriei și religiei lor; dar lituanienii îşi ignorau de mult istoria, iar religia lor a fost polonizată. Timp de secole, a fost daina, cântecul popular simplu, inofensiv, al Lituaniei, care a fost mai eficient decât orice altceva în a-i ajuta pe oameni să reziste la absorbția străină și la deznaţionalizarea completă.

 

În vremea ei, Lituania era cel mai mare stat independent din Europa, teritoriul ei extinzându-se de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Limba ei a fost, și este și astăzi, cea mai străveche dintre limbile indo-europene utilizate. Însă, îndepărtată de mult timp de influențele Europei de păduri adânci, râuri și mlaștini, ea a fost printre ultimele națiuni civilizate care și-a supus religia păgână, atacată de cruciați. Deși conducătorii anteriori aveau intenția să renunțe la păgânismul lor, abia în 1387 Lituania a acceptat, în sfârșit, creștinismul, dar urmele de păgânism au persistat chiar și în secolul al XVII-lea. Cu toate acestea, atacul cruciaților i-a subminat moralul național: religia ei recent adoptată a devenit politică externă; politica a devenit intrigă, dezastru și pierderea puterii față de Polonia, cu secole de opresiune de suportat. Fusese un ținut de sălbatici nobili, care se închinau lui Perkunas, Dumnezeul tunetului; unul dintre conducătorii lor l-a sfătuit, cu asprime, pe Papă: „Închinați-vă și lăsați-ne să ne închinăm!”; dar, împărțită, mai întâi, sub stăpânirea Poloniei, apoi sub Rusia și Germania, Lituania și-a pierdut vechea nobilime păgână. Ea a devenit țara iobăgiei vicioase și a sărăciei. Intelectualii ei trebuiau să trăiască ca străini recunoscuți ca atare sau să sufere disprețul, exilul și moartea. Singura educație posibilă pentru oamenii obișnuiți a fost auto-degradarea. De la o generație la alta, timp de sute de ani, preotul polonizat a tot predicat că în Polonia s-a împământenit lenevia lituaniană, care sta la baza tuturor păcatelor. Limba lituaniană era, de asemenea, ridiculizată.

 

În 1595 a fost tipărită prima carte lituaniană, un catehism, dar cu o prefață poloneză, în care autorul mustra clasele superioare lituaniene polonizate pentru că s-au lepădat de propria lor limbă. „Nu dorim să cenzurăm învățarea limbilor străine”, scria prefaţatorul, „dar cenzurăm disprețul limbii noastre lituaniene”. Mai târziu, însă, chiar și tipărirea în limba lituaniană a fost interzisă. Biserica polonizată, care ținea puternic oamenii în stăpânire, oameni acum profund religioşi, a mers până a scoate în afara legii chiar şi cântecele și dansurile populare. Cea mai milostivă și lirică daină a fost considerată un „păcat”.

 

Deși cărțile lituaniene au fost tipărite în străinătate și ascunse prin cimitire și prin „găuri pentru cărți”, săpate prin case, iar învăţătorii ambulanţi și-au riscat viața, vizitându-i pe fermierii trudiți şi străduindu-se să le retrezească respectul de sine și să-i reiniţieze în sensul pierdut al libertății, nimic nu a avut un succes la fel de mare, în menţinerea oamenilor în viața spirituală, ca vechea lor cultură populară. În ciuda interzicerii din partea bisericii și a guvernului, chiar și în ciuda propriei lor profunde religiozități, lituanienii își cântau încă vechile cântece populare. Câțiva erau consacrați numai cântecului sfânt sau giesmei; dar majoritatea şi-au însoțit chiar și cea mai mică dintre activitățile lor zilnice cu daina. Au cântat înainte și după mese. Au cântat la muncă pe câmpuri, la înmormântări și nunți și la construirea de case noi. Au prefațat întreprinderea unei călătorii sau a unei sarcini dificile cu daina. În secret, s-au adunat în hambare, pentru a cânta daina împreună și pentru a dansa vechile lor dansuri populare. Nu au făcut acest lucru print-un efort conștient, pentru a-i contracara pe invadatori, pentru că, în curând, începură să-și accepte stăpânii ca o parte indiscutabilă a întregii activități de viață; au cântat pentru că cântatul era o parte din viața lor.

 

Daina a fost la fel de specifică pentru viața de zi cu zi a Lituaniei ca şi creșterea porcilor și cultivarea secarei. Lucrând și cântând, activități inseparabile în aer liber, iar aceasta nu este o idee concepută de istoricii romantici. Se poate vedea în dragostea modernă a cântecului lituanian și în substanța profundă a dainei. Când preotul Juskevicius colecționa daina, în urmă cu câțiva ani, o femeie i-a cântat 300, la rând; și, de pe o suprafață de aproximativ douăzeci de mile pătrate, preotul a strâns peste 200 de melodii diferite. O autoritate culturală, scria, în Draugija, că există peste două milioane de dainos, inclusiv variațiuni, care au fost înregistrate, dar și că încă mai sunt de descoperit şi altele, încă neştiute. Scriitorul danez Age Benedictsen observa că, luate în considerare împreună, cântecele populare fac „un epos puternic al vieții de zi cu zi”. Acest lucru este atât de adevărat încât există peste treizeci de expresii în limbaj pentru „cânt”, fiecare termen desemnând tipul de activitate pentru care se cântă melodia respectivă. Melodiile în sine poartă ritmul și muzica naturală a activității pe care o reprezintă. Sunt atât de mult o parte din viața de zi cu zi, încât, în ​​anumite ocazii, cum ar fi nunțile, formează împreună o dramă populară completă.

 

În concordanță cu rolul său de utilitate zilnică, daina este, în cea mai mare parte, lirică și conține, dar rar și neglijabile referințe la istorie și la vechii eroi. Cântecele care or fi avut calitate epică s-au pierdut în secolele de opresiune și intimidare. În melosul lituanian, există o surprinzătoare absență a cântecelor nepoliticoase, senzuale sau obscene, atât de răspândite în literaturile populare slave. Unii teoreticieni ar spune că acest lucru se datorează identificării cu inima pură a Lituaniei; alții susțin că religia a îndepărtat impurităţile din daina. Religia este, însă, necunoscută pentru daina. Orice sugestii de creștinism sunt doar completări recente și sună fals. Daina are, totuși, multe elemente ale vechilor credințe și practici păgâne. Puritatea sa morală își datorează probabil existența în faptul că daina a fost, în principal, creația femeilor. În plus, munca grea, cu puțină relaxare, a făcut imoralitatea extra-curriculară nepractică.

 

Mai mult, substanța dainei constituie un întreg sistem de etică și morală populară. Este un sistem atât de simplu, de natural și de sincer, încât este, fără îndoială, responsabil pentru vitalitatea dainei și pentru supraviețuirea finală a Lituaniei ca națiune. Dragostea este cea mai populară temă a Dainei, care îmbină delicat dragostea romantică, practică și senzuală, într-un buchet de frumusețe. Este o dragoste adâncă și valoroasă, care include nu doar o tandrețe pentru legăturile de familie, dar oferă o apreciere mitică muncii și paralelismului existent între om și natură.

 

Lituanianul se vede constant pe sine în activitățile sale în natură, în timp ce tânărul îndrăgostit călărește printr-o pădure de mesteacăn şi seamănă cu soarele care răsare printr-un șir de nouri, deasupra unui câmp de in. Sau o fată tânără doarme, în podul hambarului sau în pat, la fel precum sălciile care se clatină pe deal și în apele care cântă adânc pe sub ele. De obicei, bărbații tineri sunt comparați cu trifoiul alb sau cu stejarii. Fetele sunt crini albi și poartă coroane de trandafiri în păr, simboluri ale purității.

 

Natura îi oferă țăranului onoare și recunoaștere socială, pe care fiecare ființă omenească le caută. Tineretul lituanian nu merge niciodată la război pentru a fi glorificat; el merge să moară. Gloria lui se află în plugul și în soarta lui. Este un erou al brazdei. Fata care ar trăi până la idealul țăranului de ajunge femeie, trebuie să-și păzească cununa de flori, să păstreze o grădină frumoasă, să îşi lucreze inspirat lenjeria fină și să poată lucra pe câmpuri. Bătrânii și femeile au gloria lor personală și o găsesc în producția bună de secară și morcovi.

 

Această tutelă a naturii face ca viața de origine a țăranului să fie o cetate, în care legăturile familiale sunt de neprețuit. Munca și realizările sale sunt noțiunile sale despre adevărata avere. Dragostea dintre bărbat și soție supraviețuiește cu naturaleţe. Ei găsesc o plăcere revigorantă în activitățile de zi cu zi. Tânăra preferă un pretendent sărac care și-a crescut singur boii, unui bogat leneș, care își poate cumpăra boii, dar ale cărui mâini sunt moi și albe. Ce, dacă nu aratul și cusutul lenjeriei fine, va pune capăt necazurilor lumii? Cine, în afară de un tânăr puternic, va face din prietenie ceva care să dureze? Cine, dacă nu o fată mândră, muncitoare, va face o soție înțeleaptă?

 

Se pare că, în timp ce biserica polonizată învăța țăranul tot felul de dogme, în disprețul propriei moșteniri spirituale, tocmai cântecul popular l-a învățat să trăiască ca ființă umană de la o zi la alta zi. Daina i-a oferit un sistem nobil și practic”[80].

 

 

 

 

1968: „Materialul mitologic reprezentând zona baltică este conținut în numeroase surse, inclusiv în rapoarte ale misionarilor, în bule papale, în istorii și cronici diverse, în ordine episcopale și în multe altele. Marea majoritate a informațiilor despre mitologia balticilor a fost păstrată însă în cântecele populare.

 

Unul dintre motivele pentru care balticii au putut să păstreze multe dintre tradițiile lor mitologice străvechi este creștinarea relativ târzie a patriei şi a neamului lor. Noua credință nu a fost introdusă decât după invaziile teutonice din secolele al XIII-lea și al XIV-lea și, mult după introducerea sa, religiile păgâne au continuat să existe cu o tenacitate necunoscută în alte părți ale Europei. Țăranii și sătenii prusieni, de exemplu, au rămas păgâni până când întreaga lor cultură și limbă au dispărut, în secolul al XVII-lea. În mod similar, elemente ale religiei păgâne au dominat culturile populare ale națiunilor letone și lituaniene până în secolul al XIX-lea și chiar începutul secolului XX. Supraviețuirea îndelungată a păgânismului în această zonă a permis să se păstreze o abundență de materiale pre-creștine în tradițiile populare, în special în cântecele populare, dainos-urile lituaniene și dainas-urile letone.

 

Deși colectarea sistematică a cântecelor baltice nu a început până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tradițiile pe care le păstrează aceste cântece sunt într-adevăr foarte vechi. Cercetările lingvistice indică faptul că modelul metric al multor cântece a fost deja stabilit la momentul divergenței limbilor lituaniene și letone, în secolul al VIII-lea. Multe dintre daine reflectă un anumit sincretism al tradițiilor păgâne și creștine, dar stratul creștin este recent și poate fi detașat cu ușurință. Stratul pre-creștin este atât de străvechi, încât, fără îndoială, se întoarce la epoca preistorică – cel puțin până la epoca fierului sau, în cazul unor elemente, chiar și în milenii mai adânci.

 

Dainele letone sunt mai lirice și mai curând epigramatice, decât narative. Cele mai multe dintre ele sunt foarte scurte, adesea cuprinzând nu mai mult decât o singură strofă, cu patru versuri; dainele lituaniene sunt, adesea, puțin mai lungi și prezintă o calitate ceva mai narativă decât dainele letone. Interesant este că majoritatea materialului mitologic se găsește mai ales în dainele mai scurte, lirice. Datorită naturii lor epigramatice, nu se găsesc mituri ca atare în cântece. Cu toate acestea, se pot găsi cel puțin motive și teme care au fost cândva parte dintr-un corpus al mitologiei.

 

În fiecare dintre tradițiile de mai sus există o pereche de Gemeni Divini, care ocupă o poziție importantă în religiile și mitologiile respective. Aceste perechi de divinități gemene au un număr frapant de trăsături și funcții comune”[81].

 

„O daină letonă povestește despre un episod similar, în care „Fiii lui Dumnezeu” își dau barca pentru a salva Soarele înecat, atunci când numai coroana lui mai era vizibilă. În această melodie, este evident că episodul a apărut din observarea fenomenelor solare și nu este improbabil ca astfel de situații să stea la baza tuturor episoadelor de salvare, înregistrate în tradițiile indo-europene, așa cum au încercat să arate diferiți investigatori.

 

O altă daină relatează că „Fiii lui Dumnezeu” au apărut călare pentru a salva Soarele, când s-a răsturnat carul (sania). În Grecia antică, aproape că nu a fost un port, o insulă sau o coastă unde Dioscurii să nu fi fost onorați ca salvatori ai marinarilor, iar urmele acestui concept au persistat până în vremurile moderne, în tradiția populară”[82].

 

 

„Dacă Steaua de Dimineață și Steaua de Seară pot fi considerate stele ale Lunii, este posibil ca ele să fie considerate și stele solare. Într-adevăr, o daină afirmă, în mod specific figurativ, că același cal care a purtat Luna peste ceruri a purtat și Soarele.

 

 

„Atât Soarele, cât și Luna / Călăresc pe un singur cal; / Arcanele le-a aruncat Soarele, / Luna era gata de plecare”.

 

 

Trebuie subliniat faptul că există și alte daine letone, în care este clar că Steaua Dimineţii și Steaua Serii nu sunt identificate cu Dieva Deli; cu toate acestea, daina mai sus citată, precum și altele, se potrivesc, deşi nu a fost cunoscută această distincție. De exemplu, o melodie menționează o triadă a divinităţilor tinerești: Fiul lui Dumnezeu, Steaua de Dimineață și Soarele Cârmaci, fiecăruia dintre ei fiindu-i promisă fiica lui Dumnezeu (Steaua de Dimineaţă, Venus – n. n.). Această daină, în care apare un singur Fiu al lui Dumnezeu, reprezintă probabil o perioadă ulterioară, când tema poliandrică mitologică originală nu mai era în picioare. Gemenii Divini, inițial identici, devin acum rivali. Diferitele caracteristici și funcții ale divinităților au fost atribuite fiecăruia dintre pretinși, al căror număr a crescut la trei: Soarele Cârmaci, Fiul lui Dumnezeu și Steaua de Dimineață.

 

De asemenea, alte daine sugerează că Gemenii Divini au fost, inițial, stele. De exemplu, o melodie îi numește Stelele Lunii (Steaua de Dimineaţă și Steaua de Seară), pretendenții Soarelui. Întrucât acesta este rolul jucat atât de Dieva Deli, cât și de Vedic Asvins, este destul de probabil că Gemenii Divini ai letonilor să fi fost identificați, inițial, cu cele două stele. Mai mult, există diverse daine care subliniază în mod clar natura astrală a gemenilor. De exemplu:

 

 

„Maica Soarelui purta o fustă înstelată, / În timp ce stătea pe lună (lumină); / Fiul lui Dumnezeu veghind acolo / Cu felinare de argint”.

 

 

Mannhardt a atras atenția asupra unei însemnări din jurnalul lui Aenea Silvio, ulterior Papa Pius al II-lea, care comentează un raport făcut de Ieronim din Praga cu privire la o misiune în Lituania. Ieronim povestise despre mitul eliberării Soarelui prin „semnele zodiacului” (Signa zodiaci deinde opem tulisse Soli ingentique malleo perfregisse turrim. Solem liberatum hominibus restituisse). Este foarte probabil ca Ieronim să comenteze un mit Dioscuric, în care Gemenii Divini eliberează Soarele. Faptul că Ieronim numește eliberatorii „semnele zodiacului” este un indiciu că balticii au conștientizat divinitățile astrale în divinitatea Gemenilor.

 

Un alt argument convingător, de data asta al lui Rosenfeld, este acela că în Grecia, dar în perioada ulterioară, învățată, s-a subliniat natura astrală a gemenilor. Deși este adevărat că natura astrală a gemenilor a fost popularizată mai târziu, trebuie totuși subliniat faptul că etimologia numelor lor indică faptul că elementul de strălucire a făcut parte din natura gemenilor de la început. Această caracteristică, desigur, nu permite nimănui să asume o cosmicitate pentru divinități; cu toate acestea, chiar și în legenda Argonautului, care reprezintă o tradiție străveche, Kastor și Polydeukes sunt asociați cu stele”[83].

 

 

 

2014: „Sensul termenului daēnā (MP. Dēn) poate fi interpretat ca „suma atributelor spirituale ale omenirii și ale individualităţii; viziunea, sinele interior, conștiința, religia”, și, cel mai frecvent, reflectă noțiunea de „religia cuiva”. Cu toate acestea, Skjaervt a propus ca Avestana daēnā să fie înțeleasă mai degrabă drept „o facultate mentală care „vede” în cealaltă lume”, iar în mod obişnuit, drept „totalitatea tradițiilor (orale) persane”. Într-un studiu recent, Alberto Cantera traduce daēnā ca „viziune” și, de asemenea, susține că pentru persanul obişnuit dēn poate păstra adesea acest sens. În Avesta, Daēnā este menționată ca fiica lui Ahura Mazda (Sfântul Cer – n. n.) și Armaiti, în timp ce în inscripția aramaică din Arebsun (Capadocia), este folosită expresia „sora și soția lui Bel”. Bel, aici, reprezintă cel mai probabil traducerea aramaică a lui Ahura Mazda.

 

Daēnā este reprezentarea acțiunilor cuiva în această lume. Ea este ființa divină, ale cărei descrieri antropomorfice sunt cele mai frecvente în literatura iraniană. Mai mult, descrierile aspectului ei vizual sunt foarte asemănătoare și consecvente, atât în ​​Avesta, cât și în diferite texte din Persia mijlocie. Daēnā vine să întâlnească sufletul decedatului, la podul Cinwad, și, în funcție de dreptatea sau răutatea lui, se manifestă fie ca o fată frumoasă, fie ca o femeie bătrână, urâtă. Această idee și aceste imagini au fost aparent atât de influente, încât au avut un impact asupra maniheilor și chiar asupra gândirii musulmane.

 

Iranul de Vest. Descrierile antropomorfe flamboiante ale Daēnā în literatura zoroastriană și, în special, apariția ei în inscripția din Kartir, indică fără echivoc că Daēnā a fost imaginată antropomorfic în Iranul occidental, cel puțin din secolul al III-lea înainte de Hristos. Cu toate acestea, nici o imagine confirmată a Daēnā nu a fost identificată din Iranul de Vest. Unul dintre motive pare a fi o absență completă a scenelor eshatologice, în special traversarea podului Cinwad, în arta iraniană occidentală, unde Daēnā ar fi fost reprezentată. Gnoli a identificat imaginea unei tinere, care ține o floare, pe sigiliile sasaniene, drept cea a Daēnā. Sugestia lui este susținută de inscripția care apare pe unul dintre aceste sigilii: „acțiunea care înaintează este bună”. Aici, acțiunea se poate referi la Daēnā. Mai mult, floarea din mâna ei poate fi o aluzie la plantele cu miros dulce, cu care Daēnā se plimbă în Arda Wiraz Namag. Astfel de imagini feminine sunt foarte similare cu reprezentările din epoca ahee, găsite pe sigiliile fabricate în așa-numitul stil „greco-persan”. Cel mai recent, Grenet, acceptând identificarea lui Gnoli, și-a propus, în continuare, recunoașterea imaginii Daēnā pe alte trei sigilii sasaniene. Două dintre sigilii prezintă busturi de sex masculin și feminin, față una cu cealaltă, iar a treia înfățișează o femeie, în picioare, care hrănește un cocos.

 

O altă imagine sasaniană care a fost propusă ca înfăţişând-o pe Daēnā se găsește pe relieful de stâncă de la Tang-i Qandil. Acest relief neobișnuit, gândit să reprezinte un exemplu rar de artă neoficială sasaniană, înfățișează o femeie, îmbrăcată într-o mantie cu pliuri lungi, care îi acoperă picioarele, și cu un nod, sus, spre cap. Ea oferă o floare unei figuri princiare, urmată de un demnitar, care ține un inel. Argumentele conform cărora aceste figuri feminine, care țin câte o floare, precum și „predecesoarele” lor ahemenieni, reprezintă orice divinitate, şi nu doar în ​​special pe Daēnā, nu sunt suficient de convingătoare. Mai mult, niciuna dintre figuri nu este încununată – o caracteristică importantă a divinităților iraniene – și nici un fel de imagini nu provin dintr-un context funerar, în care cel mai natural se așteaptă să găsească reprezentarea Daēnā.

 

O imagine posibilă suplimentară sasaniană a Daēnā se găsește pe un sigiliu din Muzeul Britanic, care înfățișează o scenă a unui banchet, cu o figură masculină înclinată și o femeie care stă în fața sa. Dacă interpretarea lui Gyselen a acestei scene, ca sărbătoare funerară, ar fi sănătoasă, figura feminină ar putea fi Daēnā.

 

Iranul de Est. Identificarea imaginii Daēnā în Iranul de Est este o sarcină și mai complicată. Există multe candidate, dar nu există anumite reprezentări. Daēnā lipsește din panteonul Kushan, „ancora” iconografiei religioase a Iranului de Est, dar imaginea ei posibil să se găsească pe un sigiliu, despre care se spune că provine de la Gandhara, care de fapt ar putea fi din Sasanianul de Est, poate în Kushano-Sasanian fabricare. Sigiliul prezintă o figură înaltă, nobilă, feminină, însoțită de doi câini. Ea oferă un ulcior unui personaj masculin de aceeași mărime, care se apropie de ea, conducând o altă figură mai mică spre ea…

 

Concluzii. Daēnā reprezintă unul dintre cele mai interesante și provocatoare cazuri pentru studenții iconografiei iraniene. Pe de o parte, există o abundență de surse scrise, care descriu aspectul ei fizic, și, în același timp, există și multe candidate iconografice posibile și chiar probabile, dar, pe de altă parte, niciuna dintre ele nu este sigură. Nu putem identifica definitiv imaginea Daēnā din Iranul occidental, deși femeile care țin flori, de pe sigiliile sasaniene, sunt probabil cele mai puternice candidate”

 

În est, găsim contextul adecvat pentru reprezentarea Daenei – pe osuaria Sogdiei, dar dovezile sunt încă neconcludente. Poate cel mai interesant caz este cel al sigiliului care arată o doamnă cu doi câini. Dacă interpretarea propusă a scenei de pe acest sigiliu este acceptată, subiectul acesteia și chiar unele detalii minore par remarcabil de compatibile cu credințele exprimate în textele zoroastriene, ceea ce reprezintă o raritate vizibilă pentru iconografia iraniană antică. De asemenea, ar însemna că noțiunea de daena ca personificare a faptelor bune însoțite de doi câini și reprezentarea ei antropomorfă era cunoscută în domeniile estice ale Sasaniei”[84].

 

 

 

 

[1] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967, p. 221, în nota de subsol de la p. 222 opinând, despre numele Doina, că „se vede că acesta a fost numele obişnuit la daci al lui Marte sau al Belonei, căci cu el încep toate cântecele în care se cântă faptele războinice şi moldovenii îl folosesc îndeobşte ca să-l pună înaintea cântecelor lor”.

[2] Doina, ca şi Daina, „a fost mai eficientă decât orice altceva în a-i ajuta pe oameni să reziste la absorbția străină și la deznaţionalizarea completă” – Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, p. 322

[3] Alecsandri, Vasile, Opere complete, Bucureşti 1896, p. 245

[4] Bezzeberger, Adalbert, Die Osteuropäischen Literaturen und die Slawischen sprachen, Berlin und Leipzig 1908, p. 363

[5] Zend-Avesta, Vendîdâd, traducere de James Darmesteter, Oxford 1880 şi Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta – The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898).

[6] Herzfeld, Ernst, Altpersische Inschriften, Berlin 1938, p. 83

[7] „Psaltirea” din 1802, tipărită cu sprijinul mitropolitului neunit al Karloviţului, şi preluată în „Psaltirea Prorocului şi Împăratului David”, tipărită, în „zilele prea înălţatului Împărat Francisc Întâi”, în Scheii Braşovului, în anul 1826

[8] Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, p. 325

[9] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, pp. 9, 10

[10] Bezzeberger, Adalbert, Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, pp. 268-270

[11] Sommer, Ferdinand, Die Indogermanischen und io-stämme im Baltischen, Leipzig 1914, p. 358

[12] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 16

[13] Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 12

[14] Graf, A., Della poesia popolare rumena, în Nuova antologia di scienze, lettere ed arti, Volume Trentesimo, Firenze 1875, p. 10

[15] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, p. 415

[16] Stăniloaie, Dumitru, Neamul românesc – neam al comuniunii în credinţă, nedatat, nelocalizat, p. 4

[17] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, după ediţiile din 1852, 1853 şi 1866, p. 150

[18] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţia a doua, Iaşi 1894, pp. 167, 168

[19] Ibidem

[20] Ivela, A. L., Dicţionar muzical ilustrat, Bucureşti 1927, p. 70

[21] „Cutuma obișnuită a doinei este octosilabul trohaic, care poate să-și piardă ultimul picior, rezultând o linie de șapte silabe, cu rimă împerecheată, sau poate fi împărțit în două versuri scurte egale” – Vexler, Feliciu, Roumanian Folk Poetry, în Columbia University Quarterly, Vol. XIX, No. 3, June 1917, p. 355

[22] „Caracteristica doinei: gama minoră, cu două secunde mărite, cu velocităţi urmate de note lungi; cam două fraze, adesea completate de o altă melodie, cu mişcarea mai vioaie” – Ivela, A. L., Dicţionar muzical ilustrat, Bucureşti 1927, p. 70

[23] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, pp. 419, 420

[24] „Biserica polonizată, care ținea puternic oamenii în stăpânire, oameni acum profund religioşi, a mers până a scoate în afara legii chiar şi cântecele și dansurile populare. Cea mai milostivă și lirică daină a fost considerată un păcat” – Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, pp. 324

[25] Bezzeberger, A., Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, p. 271

[26] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 9

[27] Ibidem

[28] Rhesa, Ludwik, Prutena, oder Preussische Volkslieder und andere Vaterländische Dichtungen, Königsberg 1809, p. 163

[29] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, după ediţiile din 1852, 1853 şi 1866, p. 126

[30] Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, p. 325

[31] Monroe, Harriet, Poetry a Magazine of Verse, No. IV, Vol. IV, Chicago – July 1914, pp. 162, 163

[32] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, p. 422

[33] Zend-Avesta, Partea I: Vendîdâd, traducere: James Darmesteter, Oxford, 1880, p. 17

[34] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 16

[35] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 17

[36] Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 10

[37] Hertel, Johannes, Die Arische Feuerlehre, Leipzig 1925, p. 159

[38] „Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească vouă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, Steaua strălucitoare a Dimineţii” – Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia Bartolomeu Valeriu Anania, 2012, Apocalipsa 22.16, p. 2114

[39] Acatistier, Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu / Facere a lui Daniil ieroschimonahul (Sandu Tudor), Icosul al 11-lea, versetul 5, p. 299

[40] Acatistul Buneivestiri / A Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururi Fecioarei Maria, p. 329

[41] Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coşbuc, versurile 196-108, Editura Polirom, Bucureşti 2000, p. 721

[42] Sfântul Epifanie al Salaminei, Despre măsuri şi greutăţi şi numere şi alte lucruri care sunt în Dumnezeieştile Scripturi, Bucureşti 2010, textul 176. Despre Pliadă sau Ciorchine, steaua serii sau coritis, steaua nordului, orion şi cămările sudului

[43] Ivireanu, Antim, Opere, p. 49, apud Picioruş, Gianina, Antim Ivireanul / Avangarda literară a Paradisului // Viaţa şi opera, Bucureşti 2010, p. 463

[44] Ivireanu, Antim, Opere, p. 51-52 apud Picioruş, Gianina, Antim Ivireanul / Avangarda literară a Paradisului // Viaţa şi opera, Bucureşti 2010, p. 463

[45] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[46] „ascensiunea lui Mithra (mithra înseamnă, vă reamintesc, „legământul” cu Sfântul Cer, „legământul fiind reprezentat, iniţial, de Sfântul Soare) pe vârful muntelui Harā exprimă ascensiunea Daenā” – Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 11

[47] Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 14

[48] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, pp. 16, 17

[49] Shenkar, Michael, Intangible Spirits ang Graven Images: The Iconography of Deities in the Pre-Islamic Iranian World, Leiden-Boston 2014, p. 93

[50] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, pp. 419, 420

[51] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia Bartolomeu Valeriu Anania, 2012, Apocalipsa 22.16, p. 2114

[52] Acatistul Buneivestiri / A Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururi Fecioarei Maria, p. 329

[53] Ivireanu, Antim, Opere, p. 51-52 apud Picioruş, Gianina, Antim Ivireanul / Avangarda literară a Paradisului // Viaţa şi opera, Bucureşti 2010, p. 463

[54] Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 10

[55] Herzfeld, Ernst, Altpersische Inschriften, Berlin 1938, p. 84

[56] Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 14

[57] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[58] The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, p. 70

[59] Kassak, Enn; Veede, Raul, Understanding Planets in Ancient Mesopotamia, vol. 16, Folklore, Tartu, 2001, p. 12

[60] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 59

[61] Ibidem, p. 65

[62] Bartók, Béla, Cântece poporale Româneşti din Comitatul Bihor (Ungaria), Academia Română 1913, p. 189

[63] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, Humanitas, 2008, p. 55

[64] Cooke, G. A., A Text-Book of North-Semitic Inscriptions, Oxford, 1903, pp. 88, 89

[65] Termenului „folk-lore” („ştiinţa poporului”), născocit de arheologul William J. Thomas, a fost lansat în 22 august 1846, în revista londoneză „Athenaeum”, drept titulatură pentru o nouă ştiinţă, care se dorea o adevărată arheologie a spiritului, manifestat în „antichităţi populare”.

[66] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, p. 422

[67] Rhesa, Ludwik, Prutena, oder Preussische Volkslieder und andere Vaterländische Dichtungen, Königsberg 1809, pp. 163-165

[68] Graf, A., Della poesia popolare rumena, în Nuova antologia di scienze, lettere ed arti, Volume Trentesimo, Firenze 1875, p. 10

[69] Bezzeberger, Adalbert, Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, pp. 268-280

[70] Bezzeberger, Adalbert, Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, pp. 268-270

[71] Bezzeberger, A., Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, p. 271

[72] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţia a doua, Iaşi 1894, pp. 167, 168

[73] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, după ediţiile din 1852, 1853 şi 1866, p. 150

[74] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, p. 422

[75] Cu excepția cazului în care dhenā este masculin dual; atunci sarasvati este râul și referința nu are nici o legătură cu subiectul nostru.

[76] De la Ahura Mazda, însemnând Sfântul Cer, care îi încredinţează legile (Vendîdad) lui Spitamma Zaratoustra – n. n.

[77] Oliphant, Samuel Grant, Sanskrit dhénā = Avestan daenā = Lithuanian dainà, London 1912, p. 411-413

[78] Monroe, Harriet, Poetry a Magazine of Verse, No. IV, Vol. IV, Chicago – July 1914, pp. 162, 163

[79] Vexler, Feliciu, Roumanian Folk Poetry, în Columbia University Quarterly, Vol. XIX, No. 3, June 1917, pp. 355-359

[80] Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, pp. 322-325

[81] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, pp. 9, 10

[82] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, pp. 14, 15

[83] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, pp. 16, 17

[84] Shenkar, Michael, Intangible Spirits ang Graven Images: The Iconography of Deities in the Pre-Islamic Iranian World, Leiden-Boston 2014, pp. 93-96


1929, Ioan I. Dăscălescu: Ouăle încondeiate

 

 

 

 

Dacă occidentul Europei, din punct de vedere al culturii şi civilizaţiei, este mult superior ori­entului ortodox, dacă imensul progres al tehnicii a înlocuit, în Apus, aproape pretutindeni pro­ducţiile industriei casnice, nu-i mai puţin ade­vărat însă că producţiile artistice populare ale Orientului sunt incontestabil superioare, prin măiestria cu care sunt executate şi prin nota ca­racteristică a fiecărui popor în parte.

 

Arta populară românească este frumoasă, în toate formele ei de manifestare; dar, pe când unele din aceste ferme au fost cercetate în parte, altele au fost neglijate cu multă nepăsare. Cercetarea comorilor populare nu poate fi amânată, de azi, pe mâine; pe măsură ce cultura şi civilizaţia pătrund tot mai adânc în masele poporului – creatoarele acestor producţii – ele dispar, se pierd, altele nu se mai creează sau, dacă se creează, sunt mult inferioare şi ne vedem astfel lipsiţi de aceste frumoase podoabe naţionale, care sunt totodată şi nota caracteristică a geniului românesc; poetul, când spunea

 

…Şi cum vin cu drum de fier

Toate cântecele pier….

 

arăta un mare adevăr.

 

 

Şi chiar dacă, în unele din aceste domenii ne­glijate, s-a găsit câte cineva să se intereseze, studiile au fost întreprinse superficial şi cu in­sistenţe deosebite tocmai asupra chestiunilor care nu prezintă atâta importanţă; aşa, în una din formele de manifestare a artei populare ro­mâneşti, sunt nenumăratele varietăţi de modele ale ouălor încrestite, care însă n-au fost stu­diate decât în chip nesatisfăcător şi cu insistenţe deosebite asupra modului cum se prepară boielile, de exemplu, sau asupra legendelor – chestiuni ce pot avea importanţa lor relativă, însă nu aceasta este principalul.

 

Interesul adevărat ar fi să se adune aceste modele în colecţii, care să fie cât mai complete, având reprezentate toate regiunile ţării; apoi motivele să se clasifice, să se reproducă pe planşe, şi în chipul acesta să căpătăm noi varietăţi de modele. Asemenea colecţii există la noi, însă sunt ne­complete şi puţin îngrijite; cea mai frumoasă o are „Muzeul de Antichităţi” al Universităţii din Iaşi, de subt direcţia Dlui Prof. O. Tafrali, care a dat o deosebită importanţă acestei ches­tiuni; modelele însă se completează greu, deoarece studenţii – neconvinşi poate încă de im­portanţa acestui lucru – cu toate insistenţele Dlui Profesor Tafrali, puse în fiecare an, înaintea vacanţei ce Paşti, nu aduc noi modele, pentru ca această colecţie să aibă astfel cât mai puţine regiuni lipsă; colecţia însă este destul de bogată, peste o mie de varietăţi, şi posedă modele dintre cele mai distinse şi mai caracteristice.

 

 

 

Numele ouălor încondeiate

 

 

S. F. Marian[1] ca şi L. Bodnărescu[2], spun că numele, întrebuinţate de popor, pentru a arăta înfrumuseţarea ouălor, sunt următoarele: a împiestri, a închiestri şi a închistri. Sunt probabil şi localităţi unde se întrebuinţează asemenea expresiuni, mie însă mi se par foarte puţin potri­vite. Mai întâi observ, în treacăt, că aceste trei cuvinte nu pot fi considerate deosebite: o fi existând verbul a împiestri, pentru a ne arăta ouăle ce-au fost făcute piestriţe, punctate (a închistri vine de la slavonul pisâti, adică a scrie, ouăle fiind scrise în motivele runice ancestrale – n. n.); însă nu putem admite existenţa a trei verbe deosebite, după cum vin, gin şi ghin, nu sunt trei cuvinte deosebite, ci acelaşi. Apoi termenul însuşi de ,,a împiestri” nu mi se pare potrivit: de ouă piestriţe sau împiestriţate, nu găsim decât modele rare şi fără nici o însemnătate artistică; cele mai multe modele au forma crestată şi iată de ce terminologia de a încresti ouă şi ouă încrestite este cea mai răspândită şi mai potrivită. Cuvântul acesta, de a încresti, este întrebuinţat în toată Moldova dintre Carpaţi şi Nistru; iar termenul de a împiestri este probabil întrebuinţat numai în satele şi locurile unde, din uşu­rinţă şi din lipsă de elemente talentate, ouăle se punctează, sunt făcute piestriţe; după cum am mai spus însă, acestea nu au aproape nici o valoare artistică, mai ales când punctuaţia este simplă, fără să mai aibă altă combinaţie cu nişte linii măcar, ori cât de simple ar fi. În Transilvania, termenul cel mai răspândit este de „a încondeia” – termen ce se întâlneşte de altfel, în parte, şi în Moldova.

 

 

 

Originea obiceiului ouălor încondeiate

 

 

 

Originea acestui obicei este cu totul învă­luită în negura necunoscutului şi se pierde în cea mai îndepărtată antichitate. Dl Tzigara-Sarmurcaş[3] contestă cu desăvâr­şire originea creştină a acestui obicei – lucru de altfel adevărat, în parte, după cum vom vedea, S. F. Marian[4] îi dovedeşte originea păgână. Dl Tzigara-Sarmucaş crede în originea pă­gână a acestui obicei, bazându-se pe un citat: „benedictio ovarium paschalium ne daemones aliquid potestatis sibi in ea usurpare possint[5]; aceasta nu era decât credinţa la Romani, că oul este simbolul încolţirii vieţii pe pământ. Dr. Hölder ne dă asupra acestei chestiuni indicaţii precise[6].

 

Găsim urme de originea păgână a acestui obicei chiar în unele credinţe şi superstiţii, răspândite în popor: aşa, de exemplu, se crede că cojile de ouă încrestite, puse în grajduri, au  putere binefăcătoare asupra sănătăţii vitelor; puse în fân, se crede că fânaţele anului viitor vor fi mai mănoase[7]; puse subt perna fetelor, în noaptea învierii, se crede că se vor mărita; de asemenea, prin părţile Fălciului, mai circulă credinţa că nu-i bine ca oala cu ouă roşii să fiartă acoperită, căci puii ar ieşi înăduşiţi; iar dacă aceste coji se dau pe foc, puii ar ieşi fără ochi[8]. În unele regiuni se extrage cu bă­gare de seamă conţinutul oului şi apoi coaja, aşa cum este ea încrestită frumos, se păstrează la grindă; în alte locuri, se crede, că aceasta-i spre fericirea casei, în altele, din contra, că se ascunde dracul în ele[9]. Credinţe de acestea, relative la puterea mira­culoasă a cojilor de ouă, sunt foarte numeroase şi variază de la sat la sat; se crede, în general, în puterea lor tămăduitoare şi regeneratoare a vieţii subt diferite forme, sau invers, dacă nu se respectă anumite reguli, că sunt aducătoare de rele şi nenorociri.

 

Toate aceste puteri miraculoase, atribuite de închipuirea populară cojilor de ouă încrestite, sunt, de bună seamă, de origine păgână, deoarece ele nu sunt altceva decât rămăşiţe de la nişte străvechi obiceiuri păgâne, de a se con­sidera oul ca un principiu generator şi de fecundaţie a naturii moarte (oul cosmic – n. n.); vom vedea însă cum Creştinismul, în lupta pe care a dus-o cu păgânismul, a ştiut să brodeze, şi pe această credinţă de a considera oul ca principiu gene­rator al vieţii, ideea creştină că, prin sângele lui Hristos, lumea a fost mântuită, că prin în­vierea sa, lumea întreagă a fost chemată la o nouă viaţă; şi contopirea acestor credinţe s-a făcut aşa de bine, încât astăzi aproape nu mai ştim ce este păgân în acest obicei şi ce este creştin. Vom vedea imediat însă cum la toate popoarele creştine, unde este acest obicei, ouăle roşii sunt puse în legătură cu sângele lui Hristos, ceea ce ne-ar face să credem în originea creştină nu a obiceiului de a se da ouă de Paşti, ci de a se da ouă roşii. Să vedem însă cum se prezenta credinţa în puterea regeneratoare a oului la cei vechi. În antichitate, anul nou se celebra la echinoxul primăverii (nuntirea cosmică – n. n.), care corespunde exact cu Paştele creştin.

 

În acest timp, la anumite sărbători, oamenii îşi trimeteau ouă, ca simbol al renaşterii vieţii. S. F. Marian[10], fără să aducă nici o probă în sprijinul acestei păreri (doar era preot ortodocs – n. n.), susţine că se dădeau „ouă colorate şi îndeosebi roşii”. Numeroase alte mărturii ne arată că se tri­miteau în adevăr ouă; însă ouăle roşii se par a fi un obicei creştinesc.

 

În adevăr, la echinoxul primăverii, Egiptenii aduceau ouă, ca sacrificiu, la temple; Evreii, la săr­bătorile aceluiaşi echinocțiu, mănâncă ouă cu diferite înţelesuri simbolice, păstrând acest obicei până astăzi; Fenicienii îşi închipuiau pe zeul lor crea­tor în forma unui ou; Indienii, de asemenea, re­prezentau pe zeul lor suprem, Brahma, câteodată în forma unui ou, pentru a arata astfel puterea lui creatoare[11].

 

La Egipteni, de asemenea Butc, zeul Materiei, era reprezentat ca un ou. Romanii, la sărbă­torile echinoxului primăverii, aduceau şi ei la templele lor ouă; Perşii cei vechi, ca şi cei de azi, îşi dăruiau ouă, la anul nou, numit Nuruz. De asemenea, tot Evreii, la sărbătoarea lor pascală, pun pe masă ouă tari, ca simbol al pasării mitologice Ziz, despre care circulau, la ei, foarte multe legende. La Romani, ouăle se în­trebuinţau la serbările lui Ianus şi la expiaţii. De asemenea, Egiptenii mai aveau un zeu, numit Koref, care, în limba lor, înseamnă bun, binefăcător, reprezentat ca un om, pe cap cu o pa­săre răpitoare – un accipiter – spre a simboliza munca, energia, şi ieşindu-i din gură un ou – simbolul fecundităţii. Tot aşa, la Perşi, mai este credinţa că, la început, Dumnezeu singur era, iar întunerecul haosului stăpânea peste tot; deodată, la porunca lui Dumnezeu apăru oul, din care ieşiră soarele, luna şi pământul; iar acesta din urmă, fiind mai greu, căzu în jos; versiunea din Geneza lui Moise ,,la început Dumnezeu fecundă apele, planând deasupra lor, „precum găina cloceşte oul său”, este inspirată poate de aici[12]. La popoarele din America, la anul nou se golesc ouăle de conţinut, în ele se pun lichide mirosi­toare şi-şi aruncă cu acestea unii în alţii.

 

Aceasta-i origina ouălor roşii[13]. După cum ve­dem, sunt destule probe că acest obicei este străvechi, că are rădăcini adânci în credinţa popoarelor celor mai îndepărtate că oul era considerat ca principiu al fecundaţiei şi deşteptării naturii; ba unele popoare considerau că totul s-a născut din ou, subt puterea nevă­zută a lui Dumnezeu.

 

Iată, deci, din acest obicei, ce pare să fie de origine păgână, a ieşit cel de a se da ouă, simbo­lizând reînvierea naturii, a vieţii; ceea ce însă este specific creştin, în acest obicei, este înroşirea lor. Ceea ce ne îndreptăţeşte aceasta ipoteză este faptul că nu avem probe că în antichitate se dădeau ,,ouă colorate şi îndeosebi roşii”, cum spune Marian; din contra, la toate popoarele creştine, la care acest obicei este răs­pândit, circulă foarte multe legende, care toate pun în legătură culcarea ouălor de la Paşti cu sângele lui Iisus; legendele conţin totdeauna un sâmbure de adevăr. Nu este însă exclus cazul ca, în vechime, să se fi boit ouăle cu roş pentru a imita culoarea sângelui, spre a se simbo­liza viaţa, energia, vitalitatea. Desigur că Creştinismul, după cum am mai spus-o, a putut primi, de la păgâni, obiceiul de a da ouă, la anumite sărbători, ca o simbolizare a renaşterii vieţii pe pământ, însă el idealiza această concepţie, înroşind ouăle, spre a simboliza reînvierea lumii prin vărsarea sângelui, patimile şi învierea Mân­tuitorului.

 

În lupta grea, pe care Creştinismul a dus-o, la început, contra obiceiurilor şi culturilor pă­gâne, de multe ori s-a văzut nevoit să adopte unele din ele, pentru a-şi atrage cât mai mulţi credincioşi. Obiceiul oferirii ouălor este luat de la păgâni, idealizat şi adoptat oarecum concepţiei creştine. Culoarea roşie însă a acestor ouă, în toate legendele popoarelor creştine, este pusă în legătură cu sângele scurs din trupul Mântuitorului, cât a stat pe cruce. Iată câteva din aceste legende, care circulă la Români:

 

Se zice că Maria Magdalena, văzând că Hristos a fost răstignit, a venit la paznici cu un coş cu ouă, pentru a-i ruga să o lase să scoboare corpul lui Iisus de pe cruce; şi cât timp stătea ea de vorbă cu paznicii, a aşezat coşul lângă cruce; când veni să le ridice, văzu că ele erau înroşite, unele în întregime, altele numai în parte. De atunci, a rămas obiceiul să se boiască şi să se încrestească ouă, la sărbătoarea Învierii lui Iisus.

 

Se mai crede, de asemenea, că pietrele, cu care a fost lovit Iisus Hristos de Jidovi, s-au prefăcut în ouă roşii. În alte sate, circulă legenda că oamenii cu sufletul milos dădeau ouă copiilor judecătorilor Iui Iisus, pentru ca aceştia să se roage de părinţii lor să-l ierte.

 

Poporul, de asemenea, mai crede că Maria Magdalena cea dintâi a vopsit ouă roşii, pentru a aminti sângele lui Iisus; şi a scris pe ele ,,Hristos a înviat”, iar surorile sale, răspunzând „Adevă­rat a înviat”, s-au bucurat mult.

 

În unele locuri, se mai aude şi următoarea legendă: Când Simon se ducea la lucru, cu me­rindele sale, l-a ajutat pe Iisus să-şi ducă crucea; ajungând la câmp, după o bucată de vreme, a vrut să mănânce ceva; mare i-a fost mirarea, când a găsit în traistă ouă roşii, în loc de albe, şi pască, în loc de pâine.

 

Se pot culege în popor numeroase legende, care pun în legătură culoarea roşie a ouălor cu sângele lui Iisus. Iată deci pentru ce înclinăm a crede că ouăle roşii sunt de origine creştină. Se poate, însă, ca acest obicei să fi fost luat în întregime de la păgâni şi adoptat la credinţele creştine[14].

 

 

[1] S. F. Marian, Sărbătorile la Români – pag. 17 şi 18, Bucureşti, 1901, voi. 111

[2] L. Bodnărescu, Câteva datini de Paşti la Români, pag. 7, Chişinău. 1920

[3] Tzigara-Samurcaş, Arta în România, Bucureşti, 1909, pag. 136 şi urm.

[4] S. F. Marian, op. cit., pag. 12 şi urm.

[5] Tzigara-Sarmurcas, op. cit. pag. 136.

[6] Dr. Hölder, Ostergebäcke, 4°. Wien, 1906, pag. 47 şi urm.

[7] Tzigara-Samurcaş. op. cit., pag. 137, după o credinţă germană

[8] Credinţe auzite de mine prin comuna Sălăgeni şi alte sate din apropiere, jud. Fălciu

[9] S. F. Marian, op. cit., pag. 49

[10] S. F. Marian, op. cit., pag. 12

[11] Dr. Badea Cireşeanu, Tezaurul liturgic, tom. III, pag. 259 nota 8

[12] S. F. Marian, op. cit., pag. 13

[13] După S. F. Marian, op. cit., şi după articolul lui M. C. Florentin, Origina ouălor roşii, pag. 14, Gazeta Transilvaniei, Braşov, 1887, Dr. Badea Cireşeanu, Tezaurul Liturgic, tom. III, pag. 259

[14] Arta şi Arhitectura, Anul II, Fascicolul 3, 1929, Bucureşti 1929, pp. 23-25


Arcanaua sau Arcanul, în toate provinciile româneşti

 

 

 

 

În ciuda îndemnului din 1874 al clujeanului Dr. Gregoriu Silasi, de a conserva elementele Datinii primordiale, pentru că „această avuţie naţională românească este azi, mai mult decât oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării”, şi ne revine tuturor datoria de „a conserva aceste tradiţiuni sacre ca pe una dintre cele mai principale şi mai puternice elemente de conservare a naţionalităţii noastre române printre furtunile milenare”[1], în cultura română nu mai există decât goana după doctorate, care spulberă şi mărturiile care au mai rămas[2], majoritatea ca perspective parţiale (fie poezie populară, fie partituri muzicale, şi niciodată descrieri coregrafice). Ilustrator, în această privinţă, este şi destinul jocului de brâu „Arcanul” sau a variantei strâns înrudite, „Arcanaua, dans naţional, ce se joacă de feciori şi fete”[3], pe care superficialitatea gonacilor după titluri academice îl confundă cu „Bărbuncul”[4], numindu-l „joc de recrutare foarte vechi”[5], probabil în baza unor zonale „tradiţiuni populare, moştenite din gură în gură şi din reproducerea, din ce în ce mai slabă, a vechilor obiceiuri”[6]. În Bucovina, feciorii nu se luau la oaste, precum „bădiţa Vasile” în Humuleştii lui Creangă, „cu arcanul”, ci, iniţial, prin recrutări benevole, numite „bărbunc” (de la Werbung)[7], apoi prin „asentare”, deci prin ordine de recrutare, soldate, în cazul la Simion Florea Marian doar cu o lună de instrucţie sumară, „la glotaşi”, pentru că era întreţinător de familie, iar la Ciprian Porumbescu fără nici o zi de instrucţie, pentru că era bolnav, iar ofiţerul austriac de la Braşov, căruia i-a arătat „asentarea” (Vorladung – citaţie), l-a trimis să-şi vadă, mai întâi, de sănătate, la Nervi, în Italia[8].

 

 

Este drept că unele surse din veacul al XI-lea consideră  „Arcanaoa” drept un „dans ţărănesc care are un caracter războinic”, iar „Arcanul”, dans popular”[9], aşa cum se întâmpla, înainte de 1862, cu varianta oltenească a brâului „Arcanaua”, „Biru greu”, pe care o culesese Alecsandru Berdescu (Caietul 6, partitura 4, identificată doar de „Zicălaşi”) drept „Danţŭ popular eroicŭ, numit: Biru greŭ” (Allegro vivace), deşi o variantă asemănătoare, „Biru Danse” (iarăşi, necunoscută până la „Zicălaşi”), era notată de Wachmann[10], tot fără trimitere la „Arcanaua” sau „Arcanul”, drept „Allegretto”. Din aceeaşi perioadă, „Arcanul” lui Grigore Vindereu se cânta „Allegro”, iar cel al lui Nicolae Picu, „Vivacissimo”. Renumitul cărturar şi muzicolog bucovinean Prof. George Onciul, considera „Arcanul”, „care după sensul lui e de asemeni rezervat bărbaţilor”, asemănător „Căluşarului”[11]. Probabil şi posibil este ca între Arcanaua şi Arcanul să fi existat diferenţe de ritm al execuţiei şi, drept consecinţă, de destinaţie ca joc, melodia mai lentă fiind dansată de feciori şi fete, drept joc de brâu, deci ca reminiscenţă a ritualurilor şi misterelor „brâului cosmic”, săvârşite la Echinocţiul de Primăvară, în omagierea tainei sfinte a „nuntirii cosmice”, iar melodia mai rapidă, în cinstea lui Marte (Jupiter – după opinia lui Diaconovich: „Arcanus, conumele lui Iupiter, ca zeu al oracolelor”[12]), Jupiter câştigând o astfel de întâietate în creştinism, încât este pictat, la Suceviţa – de pildă, drept Iisus Hristos, după cum o proba prelegerea pictorului Eugen Maximovici, din 1893, „Tipologia chipului lui Hristos în arta bizantină, având în vedere deosebirile din pictura bisericească domestică[13].

 

Cu siguranţă, însă, „Arcanul”, în ciuda afirmaţiei categorice a Elenei Niculiţă-Voronca („Arcanul e un joc cel joacă numai flecăii”[14] – la Ropcea), nu înseamnă şi nu a însemnat niciodată un dans de recrutare, nici măcar în Moldova, unde „bădiţa Vasile” era luat la oaste cu arcanul, dar nici el şi nici altcineva nu joacă vreun „Arcan”. Că numele „Arcanului” nu are nici o legătură cu frânghia cu laţ, cu care se prindeau tinerii în Moldova, pentru luarea la oaste, o mărturisesc şi vechile dicţionare: „Arcanu pl. –e, arcanum, secret, mister, lucru ascuns, lucrare ascunsă”[15]; „Arcamu, arcanu, n. mystère, m.”[16]; „Alcamu, alcanu, arcamu şi arcanu, s. m. 1. lucru ascuns, secret, mister, res occulta, arcanum, mysterium”[17]. Conform textelor vedice Arcana Dïpikä[18], în care Dïpikä se traduce drept „lampa care luminează”, deci „lampa cerească”, adică Luna, Arcana înseamnă mister, taină, misterul cosmic putând fi accesat prin revelaţie, dobândită de săvârşirea „celor nouă procese ale serviciului devoțional”[19], deci ale ceremoniilor care, prin nava-lakșana, deja trec de la faza de ceremonie la cea de mister. J. A. Vaillant, „fondator al colegiului internat din Bucureşti şi al şcolii gratuite de fete, profesor de literatură la şcoala naţională Sfântul Sava”, cum însuşi se eticheta pe coperta cărţii Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, pe care avea să o publice la Paris, în 1857, intuia o simbolistică interesantă şi corectă a arcanelor sau a arcelor zodiacale, scriind că „inteligența inzilor, ridicându-se până la Arcul cerului, care este reședința arcanelor sau a arcelor inelului zodiacal, de când arcanele au devenit mistere, au dat-o ca principiu, iar romii au compus arcanele lor, adică au imaginat muzical o corabie[20] (deci o arcă, precum cea a lui Noe – n. n.), un argo; și acest argo, ca fiecare arc dintr-un cerc, este un arc ceresc care împreună cerul cu pământul, un arc zodiacal care favorizează navigarea prin ceruri, un fel de pod, de punte pentru a păşi constant de pe pământ pe cer, biruind relele timpului, din noapte, în zi; prin muzica imaginată ei au urcat fără încetare în această corabie[21], pentru a naviga continuu dintr-o parte în cealaltă a mării eternității, de la zi, la noapte; și astfel, trecând, în fiecare noapte și în fiecare zi, deasupra capului lor, acest arc ceresc, acest arc zodiacal, eliberându-i, transpunându-i, trădându-i, noapte de noapte, zi de zi, arc-anes sau al revoluții diurne și arcuri anuale, care fac misterele cerului, au făcut harghah sau tradiție; și cum lumea este boltită, cupola cerească circulară, cortul al cărui arc este cupola și întregul, şi pentru ei, romii, cortul însemna este carena și întreaga corabie, pe care au fost îmbarcate științele pământului”[22]. În plus, în prima descriere sumară, făcută de Gheorghe Asachi, în 1858, se enumeră, în afară de „hora rotundă întinsă, şi arcanaoa înşirată cu tropote cadenţate (măsurate) făceau a răsuna pământul”[23], menţionând, în 1858, „tropotele cadenţate”, care nu sunt specifice „Arcanului” cules de Mikuli în 1849, care se dansa pe vârfuri, ci „Arcanului” lui Vindereu, de mai târziu. Din păcate, nu există şi alte partituri, nici măcar de mai târziu, deşi Bogdan Petriceicu Hasdeu, bazându-se pe sute de răspunsuri la chestionarele sale, lua în discuţie larga răspândire a dansului în toate provinciile locuite de români. Înainte de a reda descrierea dansului „Arcanul” din Bucovina, Hasdeu preciza, cu privire la surse şi răspândire: „T. Burada, Almanah muzical, 1877, p. 63: „Arcanaoa. Ţuţuienii, mai ales acei din Vrancea, joacă acest joc. El se execută de cătră mai mulţi bărbaţi şi femei şi se aseamănă în săltări întrucâtva cu hora de brâu…”. / „Între jocurile poporului de pe aici este şi arcanaua” (N. Sandrovici, Dorohoi, c. Târnauca). / „Să jucăm moldovineasca de mână, serbeasca dc brâu, arcanaoa pe bătaie…” (Iconom G. Ionescu, Iaşi, c. Miroslava). / Jipescu, Opincaru, p. 52, înşirând jocurile ţărăneşti din Prahova: „căluşari, şu-şu-şu, arcanu, ţigăneasca, joiana, brăileanca”[24].

 

 

Cam în aceeaşi perioadă, într-o şedinţă a Academiei Române, Ollanescu spunea că „la Vrancea şi în Ardeal se joacă Arcanaua, ce se aseamănă cu hora de brâu, având în frunte un vătaf, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Ea se joacă tot la un fel în Moldova, Muntenia, Bucovina şi Ardeal […] Jocul Hangului (din munţii Hangului), Horodinca Malorusienilor din Bucovina şi Ţuţuianca (Mureşanca) au multă asemănare cu Arcanaua, pe când Pristandaua de la Moldova se joacă ca şi de brâu bărbaţi şi femei la un loc”[25]. Informaţia aceasta a fost folosită şi de Tudor Pamfile[26], şi de Niculescu-Varone[27], dar, din păcate, „folcloriştii nu au dat în general prea mare atenţie cântecelor de joc, adică acelor texte poetice care se cântă pe melodiile anumitor dansuri populare, în timpul desfăşurării jocului însuşi”[28], deşi „cântecele de joc se înrudesc strâns, ca atmosferă şi tematică, cu cântecele de lume”[29]. În aceste condiţii, sunt greu de identificat melodiile „Arcanului”, în ciuda faptului că există zeci de mii cu partituri ale unor „cântece de joc” din întreg cuprinsul României actuale, dar nici o descriere a variantelor regionale ale dansului ritualic ancestral.

 

 

În privinţa „Arcanului” din Bucovina, şi cel autentic, numit „Arcanul vechi” /1887), şi cel falsificat în 1908, numit „Arcanul nou”, lucrurile stau mult mai bine, Alexandru Voievidca notând variante ale „Arcanului” aşa cum se cânta la Gura Solcii, Gura Sadovei, Părhăuţi, Şcheia, Frătăuţii Noi sau Storojineţ, deşi astăzi, chiar dacă nu există, cercetătorilor de marcă le sunt „cunoscute (??? de unde, dacă nu există?) jocurile Arcanul de la Arbore, Arcanul de la Câmpulung, Arcanul de la Stupca”[30], deşi, din voinţa activiştilor comunişti, în întregul judeţ Suceava se joacă, peste tot, dar numai pe scene, nu şi la balurile gospodarilor sau la nunţi, doar varianta falsificată prin anii 1965-1966 a variantei falsificate în 1908.

 

Înainte de anul 1887, „în Bucovina, Arcanul se joacă de feciori şi fete. Se face o horă, ţinându-se de mâini, dar fără a bănănăi cu ele. Mişcarea e de la stânga, spre dreapta. La tactul muzicii încep, cu piciorul drept, trei paşi înainte, aducând corpul în direcţia mişcării. Isprăvind pasul al treilea, se opresc pe piciorul drept, un tact, şi fac un pas, cu piciorul stâng, spre piciorul drept, readucând corpul în poziţia de la început. Această mişcare se face continuu, după tactul muzicii. Obişnuit, cercul se află deschis, cu un vătav în frunte, care ţine în mână un băţ, bătând cu el tactul, la unele figuri ce le intercalează. După un interval oarecare, la isprăvitul unui tact, vătavul ridică băţul, strigând: „Unu-nainte! Unu-napoi! Una bună, şi la drum!”. Atunci se opreşte şirul, face un pas cu piciorul stâng pe dinaintea piciorului drept şi întoarce piciorul drept pe dinaintea celui stâng. Oprindu-se pe piciorul drept, aduce lângă el piciorul stâng şi, la ultimul tact, bat cu toţii deodată cu piciorul drept în pământ. Apoi urmează ca la început, până când vătavul porunceşte: „Doi-nainte, doi-napoi! Tri-nainte, tri-napoi!” etc.” [31].

 

Falsificarea dansului „Arcanul” („Arcanao brâul verde”)[32], la Fundul Moldovei[33], în anul 1908[34] („Povestea acestui dans al Arcanului[35] merită să fie redată ca o pildă caracteristică a procesului de modernizare a coregrafiei populare sub influ­enţa a oraşului”), într-o variantă jucată numai de „flăcăi care au urmat şcoala de meserii din Câmpulung”, a condus, în anii comunismului, la o nouă falsificare, dat fiind „caracterul general al Arcanului”, de „punerea în scenă cultă, de pildă în scena finală, unde jucătorii îngenunchează în cerc, pentru a asculta un cântec”, dar şi din pricina împuţinării „purtătorilor jocului”, aşa că, încă din 1932, „din pricina complicaţiei lui, Arcanul se joacă rar şi puţini sunt acei ce ştiu să-l poarte”. Câtă vreme există descrierea variantei din 1887, în alte sate ale judeţului Suceava, probate ca având, odinioară, acest dans, s-ar putea reconstitui „Arcanul vechi”, de către un coregraf cu adevărat priceput, ceea ce nu cred că se va întâmpla, totuşi, vreodată.

 

Identificarea melodiilor de pe teritoriul naţional care descindeau din „Arcanul” (cazul şi al unei „Sârbe” din Dobrogea, nu doar „Biru greu” şi „Biru Danses”) ar contribui la aflarea unor detalii asupra acestui ritual coregrafic ancestral, cu atâta răspândire în spaţiul românesc al celor trei imperii de odinioară. Importanţa „Arcanului” din Bucovina, aşa falsificat coregrafic cum este, ar creşte, iar prestigiul îndătinat al Bucovinei şi, mai ales, al obcinilor ei, de păstrătoare credincioasă a Datinii „vremilor cărunte, ba poate şi mai cărunte”, ar avea numai de câştigat. „Zicălaşii” sunt pregătiţi, inclusiv documentar, să contribuie la această inedită şi singulară recuperare. Dar vor fi ajutaţi sau măcar lăsaţi să o facă?

 

 

[1] Silaş, Grigore Dr., Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în Transilvania, nr. 5, Anul VIII, Braşov 1 martie 1875, p. 51

[2] „Nici o ştiinţă pozitivă nu avem despre producerile artistice, dramatice, muzicale şi altele ce ar fi fost în ţara noastră prin timpuri mai îndepărtate. Nimeni nu s-a gândit să scrie felul sau chipul cum ele se făceau la noi” (Burada, Teodor T., Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iaşi 1915, p. 6)

[3]Arcanaua, dans naţional, ce se joacă de feciori şi fete în forma unei hore, în frunte cu un vatav, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Se aseamănă întru câtva cu hora de brâu. Se obişnuieşte în Moldova, Muntenia, Bucovina şi în unele părţi ale Ardealului” (Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 237)

[4] „Dincoace de munţi, în Năsăud, se foloseşte termenul bărbunc; cf. Bărbuncul de la Năsăud” (Ioniţă, Vasile C, Contribuţii lingvistice / Onomastică. Lexicologie”, 2, 2003)

[5] „Zona etnografică Moldova: / jocuri bărbăteşti – Coraghiasca, Bătuta (variante de brâu şi hore) şi Arcanul (sârbă) […] jocuri bărbăteşti, marea majoritate reprezentând variante de brâu, hore – Vrancea, Corăgheasca şi Bătuta, sârbe, Arcanul joc de recrutare foarte vechi” (Iuraşcu, Viorica, Studiu de cultură tradiţională românească / Privire analitică asupra zonelor etno-folclorice, p. 40)

[6] Burada, Teodor T., Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iaşi 1915, p. 6

[7] Viaţa în Suceava era foarte neliniştită, mai ales în zilele de târg, joia şi duminica. Pe piaţă, la Bărbunc („bărbunc” înseamnă recrutare şi vine de la cuvântul nemţesc „Werbung”), se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Primprejur, juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de „Bărbunc” ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc pe cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele. Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul.

Scumpă, însă, era, pe atunci, sărutarea unei guri frumoase, căci doisprezece ani trebuia să duci raniţa împărătească în spate, tocmai prin fundul lumii, pe la Beci (Viena) şi în Lombardia. De aceea, voluntarii erau bociţi de neamurile şi de drăguţele lor ca şi morţii. În vremea asta, vestita bandă a lui Grigore Vindereu, ţiganul, zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce erau juraţi sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţii, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor:

Vino, mândră, pân’ la cruce

De vezi neamţul cum ne duce,

Că ne duce ca pe boi

Şi ne tunde ca pe oi,

Ne-aruncă păru-n gunoi,

Vai, săracii, vai de noii… (Grămadă, Ion, Din Bucovina de altă dată, Biblioteca societăţii „Steaua”).

[8] Scrisoarea din 13 noiembrie 1882, în Porumbescu, Ciprian, Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine, Suceava 2003, p. 232

[9] Damé, Frédéric, Nouveau dictionnaire roumain-français, Bucarest 1893, p. 88

[10] Bouquet de Mélodies Valaques orginales, partitura no. 11

[11] Onciul, Prof. George, Despre Muzica Populară Romănească, în Cetatea Luminii, Anul I, No. 1, 23 august 1954, São Paulo, p. 31

[12] Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 237

[13] Maximovicz, E, Tipologia chipului lui Hristos în arta bizantină, având în vedere deosebirile din pictura bisericească domestică, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 21-26

[14] Niculiţă-Voronca, Elena, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, Iaşi: Polirom, 1998  p. 482 – după ediţia apărută la Cernăuţi în 1903

[15] A. T. Laurianu şi J. C. Masimu, Dictionariulu Limbei Romane, Bucuresci 1871, p. 82

[16] Antonescu, G. M., Dictionariu ramanu-francesu / şi francesu-romanu, Bucuresci 1875, p. 16

[17] A. T. Laurianu şi J. C. Masimu, Glossariu care coprinde vorbele din limba romana, Bucuresci 1876, p. 14

[18] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887

[19] „Titlul acestei cărți Arcana Dïpikä, înseamnă „lampa care luminează arcana”. Termenul arcana semnifică onoare sau închinare. Ca unul dintre nava-lakșana, cele nouă procese ale serviciului devoțional se referă la închinarea formei zeității Domnului. Arcana Dïpikä ne învață exact cum este îndeplinită această slujbă și cum să-L mulțumim pe Domnul prin aceste proceduri de cult” – Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[20] Deci şi dansurile corăgheşti sunt arcane, şi anume arcanele naşterii şi ale renaşterii, prin nuntire cosmică – n. n.

[21] Numită „Corabia Varra” , cea care avea să supravieţuiască marelui diluviu, oprindu-se în ţinutul şi în timpul căldurii solare, numit, de asemenea, „Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17; „Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898)

[22] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 34, 35

[23] Burada, Teodor T., Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iaşi 1915, p. 73

[24] Hasdeu, Magnum Etymologicum Romaniae, Tomul II, cu Introducerea „citită denaintea Academiei Române în şedinţa de la 13 martiu 1887”, Ediţia Universitas, 2018, p. 286

[25] Ollanescu, Dimitrie C., Teatrul la Români, în Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XVIII, 1895-1896, Memoriile Secţiunii Literare, Bucureşti 1897, p. 121

[26]Ţuţueanca (Mureşeanca), au multă asemănare cu Arcanaua, pe când: / Pristandaua de la Moldova se joacă ca şi de brâu, bărbaţi şi femei la un loc” (Pamfile, Tudor, Jocuri de copii, Bucureşti (Academia Română) 1909, p. 15)

[27] „29. – Arcana, Arcanea, horă de brâu, jucată de Ţuţuieni, mai ales din Vrancea, Lazăr Şăineauu: op. citat, pag. 47, col. II. Joc ţărănesc în Moldova şi Ardeal. „Dicţionarul Lim­bii române”, op. citat, pag. 230, col. II.

  1. Arcanaua, horă, Haşdeu: „Etymologicum Magnum Romaniae”, pag. 1494. În Vrancea şi Ardeal, Teodor T. Burada: „Almanah musical”, anul III; 1877. Iaşi, pag. 62. Hora de brâu, în Moldova, Elena Sevastos: op. citat[27], pag. 280. Dimitrie C. Ollănescu: op. citat, pag. 121. C. Bobulescu: „Lăutarii noştri”, Bucureşti, 1922, pag. 108.
  2. Arcanul, horă în Bucovina. Din Arhiva fonogramică a Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor. Horă, Haşdeu: „Etymoloaicum Magnum Romaniae”, pag. 1494 (în Moldova şi Bucovina). Demetru Vulpian; Musica popula­ră. „Jocuri de brâu”. Aranjate pentru pian. Vol. V. Bucuresci-Leipzig, 1886, pag. I. Joc foarte răspândit în Bucovina, Musica şi tactul ca la sârbă. Se joacă numai de flăcăi. Se alege un vatav (conducător), care conduce jocul şi strigăturile. Citiţi Şezătoarea, revista pentru literatură şi tradiţiuni popu­lare, Fălticeni, jud. Suceava (azi Baia). Director: Artur Gorovei. Vol. XVIII/1922 pag. 40. Joc popular în Bucovina, Din colecţia dlui Tiberia Brediceanu, Hora, Biblioteca „Muza Română” Nr. 78/1929.
  3. Archeneaua, brâu de mână, în judeţul Năsăud Maramureş. Citiţi O. T. Niculescu-Varone: „Jocuri româneşti necunoscute”, Bucureşti, 1930, pag. 11” (Niculescu-Varone, G. T., Dicţionarul jocurilor româneşti, Bucureşti 1931, p. 16).

[28] Academia Republicii Populare Române (coordonator: Acad. G. Călinescu), Istoria literaturii romîne, Bucureşti 1964, p. 153

[29] Academia Republicii Populare Române (coordonator: Acad. G. Călinescu), Istoria literaturii romîne, Bucureşti 1964, p. 154

[30] Ioniţă, Vasile C, Contribuţii lingvistice / Onomastică. Lexicologie”, 2, 2003; Ioniţă, Vasile C, Contribuţii lingvistice / Onomastică. Lexicologie”, 1, 2002

[31] „Arcanaua, dans naţional, ce se joacă de feciori şi fete în forma unei hore, în frunte cu un vatav, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Se aseamănă întru câtva cu hora de brâu. Se obişnuieşte în Moldova, Muntenia, Bucovina şi în unele părţi ale Argeşului” – Diaconivici, Dr. C., Enciclopedia română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 237

[32] „Ei au fost, în acest scop, special instruiţi la Câmpulung, de către un învăţător”

[33]Arcanul. E socotit a fi unul din cele mai vechi jocuri. Astăzi însă nu se mai joacă decât în forma lui nouă, cea veche fiind complet uitată, formă care desigur era o sârbă, deoarece paşii pe care se bazează coregrafia sa actuală sunt paşi de sârbă. Ca­racteristica jocului este că întreaga coloană de dan­satori porneşte şerpuind, pentru a formă apoi roata

[34] Capsali, Floria, Jocurile din comuna Fundul Moldovei, în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, nr. 1-4, Anul 10, Bucureşti 1932, pp. 413-427

[35]Arcanul, însă, pătrunde în forma lui nouă într-un chip deosebit, deoarece, în 1908, săteanul Pintilie Timu din cătunul Benea, Fundul Moldovei, care ne-a servit de altfel în cer­cetările noastre ca un excelent informator (socotit fiind cel mai bun jucător al regiunii), împreună cu un grup de vreo douăzeci de flăcăi bucovineni, a jucat la Viena Arcanul, cu prilejul expoziţiei etnografice pentru sărbătorirea a 50 de ani de domnie ai lui Franz Iosef. Ei au fost, în acest scop, special instruiţi la Câmpulung, de către un învăţător. Atunci i s-au adus modificările în aranjarea jocului. / Desigur, de la forma de atunci, Arcanul a mai evoluat, dovadă ne stau şi detaliile pornografice din comenzile variantei culese de la Gheorghe Ursu, care şi el a dansat, cu acel prilej, la Viena. Totuşi, caracterul general al Arcanului de azi se resimte de punerea în scenă cultă, de pildă în scena finală, unde jucătorii îngenunchează în cerc, pentru a asculta un cântec. Din pricina complicaţiei lui, Arcanul se joacă rar şi puţini sunt acei ce ştiu să-l poarte. / „Purtătorii jocului” nu sunt, de altfel, mulţi nici pentru celelalte jocuri, căci nu oricare dintre cei aflători la horă ştiu să poarte jocul şi nu acela poartă toate jocu­rile, ci fiecare cu preferinţa lui. / , Cât priveşte determinarea precisă a locului pe care îl ocupă jocurile din satul Fundul Moldovei în coreografia populară a regiunii şi a poporului românesc, faptul nu ne este cu putinţă, deocamdată, dată fiind lipsa completă de informaţii pe care le avem în literatura noastră specială. Ea se va putea face numai atunci când se vor studia monografic sate divers alese, din toate regiunile ţării. În vederea acestei munci viitoare, dăm studiul acesta ca un început de muncă”


Pagina 1 din 2412345...1020...Ultima »