ULTIMII LĂUTARI AI BUCOVINEI | Dragusanul.ro

Cele mai frumoase cântece ale Bucovinei

 

Faceţi click pe imagine, dacă doriţi să ascultaţi selecţia!

 

 

Trecuse vremea când lăutarii se afirmau cântând prin iarmaroace şi la sărbătorile „breslelor reunite”, precum cea din 30 septembrie 1904, când „muzica vestitului Pletosu din Suceava”, un emigrant transilvănean din Pintic, stabilit, în 1772, împreună cu ginerele şi doi feciori ai săi, la Brăieşti, de unde a plecat la Suceava, unde a înfiinţat un taraf „care a constat din două viori, 1 corn de vânătoare (Waldhorn: numit şi „corn francez”, adică un „instrument din alamă, cu tub înfășurat circular, muștiuc în formă de pâlnie, suport proeminent și trei supape” – n. n.) şi un clarinet”[1], statutul de „lăutar vestit” dobândindu-se prin stagiuni permanente în staţiunile balneare de la Iacobeni, Lăpuşna, Storojineţ, Solca, Gura Humorului şi Vatra Dornei, iar tarafurile, din nevoia de a fi cât mai sonore, cooptau lăutari din mai multe locuri pentru a spori nu doar numărul viorilor, cobzelor şi naiurilor, ci şi pentru a introduce instrumente noi în structura instrumentală ancestrală (gorduna, ţambalul, braciul, trompeta sau pistonul, clarinetul). Cântecele circulau dintr-o parte în alta a Bucovinei şi se înrădăcinau, pentru două, maximum trei generaţii, ba ici, ba colo, de cele mai multe ori cu interpretări mai simple şi cu titluri schimbate din nevoia de a adapta melodiile la necesităţile sărbătoreşti locale. „Țiganii, acești copii ai Indiei orientale, această castă cea mai răspândită a hindușilor, ai căror urmași bântuie pretutindeni… se găsesc și aici în număr mare. Melodiile compuse de ei se prezintă cu iscusință neobișnuită și simțire. Numele unor Anghel, Gheorghe și Suceavă sunt cunoscute în întreaga Bucovină. Instrumentele pe care le folosesc la cântarea melodiilor sunt viori, naiul și un fel de lăută, pe care cântă cu un arcuș. Dacă muzica și poezia sunt acordurile de căpetenie ale sufletului, care izvorăsc la unele națiuni, dar și la toate națiunile, în forme atât de variate, să acordăm atenția cuvenită și acestor sunete ale naturii”[2]. „Sunt mulți țărani, care mai joacă și din vioară, dar artiștii acestui instrument se află, mai cu seamă, printre țigani, care sunt adevărații muzicieni ai orașelor: aceștia se slujesc și cu naiul, și cu cobza, un soi de mandolină cu coarde de metal, pe care le ating cu o pană. Capul trupei execută melodia pe vioară; naiul face să se audă mai tare, în sunetele ascuțite, pasajele cele mai pătimașe; cobza ține loc de bas și mai totdeauna e jucată de către cel mai în vârstă dintre artiștii țigani, care execută, pe acest instrument, acompaniamentele cele mai grele, cu o îndemânare vrednică de mirat. Pe acești lăutari îi întâlnești în toate sărbătorile; ei poartă, mai totdeauna, haine orientale. Când cineva îi aude executând, cu un chip serios și melancolic, care niciodată nu-l lasă, ariile naționale române, într-o societate aleasă, adăugind muzicii instrumentelor lor un cântec plin de tristețe, și când vede cineva impresia ce o produc asupra auzitorilor, atunci pricepe că, deși toți românii care au primit o educație, cât de puțin îngrijită, au luat manierele și năravurile societății moderne, dar, cu toate acestea, sentimentul național există în toată virtutea la dânșii și pătrunde lustrul modelor străine”[3].

 

 

[1] DGAS, Suceava. File de istorie, Bucureşti 1989, doc. 353, p. 566

[2] Schneidawind, Franz Joseph Adolph, Cântecele populare românești, în Călători străini despre țările române, în secolul al XIX-lea / 1831-1840, Serie nouă, vol. III, Ed. Academiei Române, București 2006, pp. 69-71

[3] România liberă, Nr. 9, 27 februarie 1855


Alte cântece ale lăutarilor Dinicu şi Ciolacu

 

Faceţi click pe imagine, dacă doriţi să vedeţi concertul!

 

 

„Lăutarii români vor veni să ne ofeFre, în 6 mai 1891, un mare concert la Teatru. Toși vizitatorii ultimei Expoziții Universale își amintesc sălbaticele melodii, executate cu o dexteritate extraordinară de grupul admirabilor artiști cu ten închis, cu ochi negri și cu mustăți de abanos. În atmosfera nebun de strălucitoare a pitorescului Cabaret Român, se impune liniștea, atunci când Dinicu Ciolacu (francezii vedeau în liderii Gheorghe A. Dinicu – Cristache Ciolacu un singur lider al trupei, pe tânărul violonist Ciolacu – n. n.), frumosul lor șef, și alte aluri cavalerești intonează o romanță sau alte amintiri din Balcani, care îndeamnă la vis. Și, totodată, trezesc un entuziasm debordant, care se sfârșește cu aplauze”[1].

 

 

[1] Journal de Fourmies, XV, no. 1299, joi 30 aprilie 1891, p. 2


Ultimul lăutar al României: Gheorghe A. Dinicu

 

Faceţi click pe imagine, dacă doriţi să ascultaţi concertul!

 

 

În 1859, pleacă, odată cu Cuza Vodă, la Bucureşti, şi lăutarii din Ciolacu, Angheluţă Dinicu, scripcar, şi Radu Muscalgiu. Din Angheluţă se trage Gheorghe A. Dinicu, iar din acesta, ceilalţi celebri Dinicu. Din Radu, naistul, violoniştii Ciolac. În patrimoniul repertoriului neamului lor figurau, de veacuri, printre altele, minunatele „ciulabale” (cântece, pe ţigăneşte), „Ciocârlia” – publicată anterior la Cernăuţi, doar la Cernăuţi, ceea ce înseamnă că însemna o creaţie a nordului moldav, „ţigăneştile” (sârbe) şi horele româneşti „ca la uşa cortului” – atât de dragi lui Vasile Alecsandri, dar şi incredibila „Hora Morii” sau „Sub o culme de cetate”, pe care Gheorghe A. Dinicu avea s-o transforme în „Cântecul lui Iancu”, adăugând, şi melodic, şi liric, versurile „Sus, sus, sus, la munte, sus, / Că acolo-i Iancu dus”.

 

Pe măsură ce aflu câte ceva şi despre lăutarii care au păstrat cântece noastre străvechi, prin infuzii creatoare de modernizare, dar fără a abandona fibra preclasică a cântecelor noastre strămoşeşti – cum bine zicea Gheorghe Lomiş din Bălţi, lăutarul cu studii muzicale la Cracovia (se născuse în comunitatea evreiască), singurul staroste pe care l-au avut vreodată fraţii Dinicu şi Radu din Ciolacu, încep să-mi pun problema unor concerte-şcoală, prin care noi, „Zicălaşii”, să retrezim la viaţă acest patrimoniu care merită veşnicia şi pentru a demonstra, printre altele, că şi George Coşbuc, şi Nicolae Iorga, s-au înşelat, atunci când au considerat că „lăutăria ne strică folclorul”.

 


Lăutari din zona Muntelui

 

 

Cântecele foarte vechi, care se mai păstrau pe la anii 1900, pierduseră caracterul sacru, fiind „ornate” cu texte băşcălioase, inclusiv ca titluri. Astfel, „Haiducii”, din 1502, cel mai vechi cântec căluşăresc al românilor, devine, ca „Bătuta ardelenească” sau „Ardeleana”, „Stroieșteanca” lăutarului Ambrozie Sfrijan din Băișești (1908), a lui Nicolai Pazariu din Gura Sadovei (1908) şi a lui Miron Samson din Suceava (1914). „Cucuruz cu frunza-n sus”, publicat de Joachim Schlutter în 1531, se cânta la Ilișești, în 1908, de învățătoarea Aurelia Colesniuc drept „Am un leu și nu-i al meu”, el fiind lăţit anterior peste întreaga Moldovă drept „Am un leu şi vreu să-l beu” sau drept „Două fete spală lână”. Doar câteva cântece din cele anterioare anului 1848 se mai păstrau, aşa cum au fost, şi după 50-60 de ani; „Ce tot fugi, iubită”, al lui Nicolae Picu, încă îl cânta, în 1908, la Arbore, Eugenia Boca; „Hai la raci!”, cântecul lui Grigori Vindereu, îl cânta, în 1908, lăutarul Alecu Marcu din Gura Humorului, iar străvechiul cântec al Cetăţii Suceava, „Pe o stâncă-naltă”, aflat şi în repertoriul lui Nicolai Picu, încă se mai cânta, în 1911, de lăutarul Bujdei Ion Ienciu din Gura Solcii.

 


Lăutari din zona Sucevei

 

Faceţi click pe imagine, dacă doriţi să vedeţi concertul!

 

 

În aceeaşi perioadă, apar şi horele dedicate unor notorietăţi ale locurilor (Hora Jeni – soţia proprietarul hotelului Langer din Suceava, Hora Marioarei – poştăriţa, etc.), dar şi horele dedicate lăutarilor sau compozitorilor care le-au creat sau reluat şi reaşezat în memorie, după o îndelungată perioadă de uitare (Hora lui Grigore Vindereu, Hora lui Ionică Batalan, Hora lui Traian Bidirel, Hora lui Iancu Paranici, Hora lui Tudorică Flondor sau Hora lui Goian). Horele dedicate unor localităţi sunt puţine, toate născocite de Grigori Vindereu (Hora Dornenilor, Hora Rădăuţilor, Hora Gura Sucevei) sau de „lăutarul cărunt Borşan”, cum îl numea Grigorovitza (Hora Storojineţului, Hora Prutului), dar, pe la anii 1900, putem afla o mulţime de melodii vechi, inclusiv cântecul din 1502, care, în aparenţă, sunt dedicate unor localităţi bucovinene, deşi acestea sunt hore adoptate, deci cântece cu mare priză în anumite localităţi şi care devin, pentru obştile respective, adevărate imnuri ritualice sau, dacă vreţi, runa sau blazonul muzical al aşezării, deşi nu erau cântate de lăutari localnici, ci de cei aduşi din satele care-i aveau şi care ştiau unii de la alţii că, la Stroieşti – de pildă, fie nuntă sau hram, te alegi cu bacşişuri bune dacă, sub numele de „Stroieşteanca”, vei cânta „Bătuta ardelenească” sau „Ardeleanca”, adică două părţi din „Haiducii” din 1502, prima cu ţiitură mai îndesată, iar a doua mai molcomă.

 


Pagina 1 din 212