Lăutari din zona Muntelui
Cântecele foarte vechi, care se mai păstrau pe la anii 1900, pierduseră caracterul sacru, fiind „ornate” cu texte băşcălioase, inclusiv ca titluri. Astfel, „Haiducii”, din 1502, cel mai vechi cântec căluşăresc al românilor, devine, ca „Bătuta ardelenească” sau „Ardeleana”, „Stroieșteanca” lăutarului Ambrozie Sfrijan din Băișești (1908), a lui Nicolai Pazariu din Gura Sadovei (1908) şi a lui Miron Samson din Suceava (1914). „Cucuruz cu frunza-n sus”, publicat de Joachim Schlutter în 1531, se cânta la Ilișești, în 1908, de învățătoarea Aurelia Colesniuc drept „Am un leu și nu-i al meu”, el fiind lăţit anterior peste întreaga Moldovă drept „Am un leu şi vreu să-l beu” sau drept „Două fete spală lână”. Doar câteva cântece din cele anterioare anului 1848 se mai păstrau, aşa cum au fost, şi după 50-60 de ani; „Ce tot fugi, iubită”, al lui Nicolae Picu, încă îl cânta, în 1908, la Arbore, Eugenia Boca; „Hai la raci!”, cântecul lui Grigori Vindereu, îl cânta, în 1908, lăutarul Alecu Marcu din Gura Humorului, iar străvechiul cântec al Cetăţii Suceava, „Pe o stâncă-naltă”, aflat şi în repertoriul lui Nicolai Picu, încă se mai cânta, în 1911, de lăutarul Bujdei Ion Ienciu din Gura Solcii.