Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro

Huţulii, „o enigmă etnologică” a satului moldovenesc

 

Portul huţulilor din Bucovina

 

 

Provocat de domnul Dorin Cautiş, care a citit De bello gallico şi ştie tot dintr-o singură propoziţie a lui Iulius Caesar, reiau capitolul referitor la aceşti oameni ai munţilor, rămaşi, ca model de viaţă, în preistorie (Veşnicia s-a născut la sat  se referă la osificare în preistorie, la existenţa conservatoare, nealterată de parcursul civilizaţiei româneşti), care, prin eresuri şamanice mai ales (solomonarul este huţul, nu românesc), au stârnit curiozităţile cărturarilor secolelor XVIII şi XIX:

 

 

În satele din judeţul Suceava cu importante comunităţi ucrainene, o bună parte dintre membrii acelor comunităţi, şi ucraineni, dar şi români, se revendică drept huţuli (Moldova Suliţa, Benia, Breaza, Izvoarele Sucevei, Breaza, Cârlibaba, Moldoviţa, Ciumârna etc., sate în care se organizează şi festivaluri ale huţulilor), deci ca etnie distinctă, şi e dreptul lor să o facă, ucrainenii considerându-i doar o ramură podolică a naţiunii lor. Odinioară, moldovenii le-au zis huţani, dar ei şi-au zis, întotdeauna, „verhovinţi”, adică „munteni”.

 

Din punctul nostru de vedere, huţulii reprezintă „o enigmă etnologică”, atestată documentar, drept altceva decât românii sau ucrainenii, într-o corografie din 1527, în care se precizează că „rutenii, astăzi, sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”[1], muntenii („verhovinţii”, cum îşi spun singuri) fiind, deci, o etnie distinctă. În 1541, când se publică, la Viena, „Chorografia Moldovei”, în ediţia lui I. Singrenius, se precizează, iar, că rutenii, a căror ţară se numeşte Rusia Roşie sau Galiţia, „sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”, iar cum „patria veche a huţanilor a fost Pocuţia şi regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”[2], sinonimia „verhovinţi” – locuitori ai munţilor Carpaţi pare plauzibilă.

 

În satele din judeţul Suceava, huţulii au venit după 20 mai 1762, când „Varftolomei arhimandrit sfintei mănăstiri Putnii şi cu fraţii dat-am încredinţată scrisoare noastră oamenilor Ruşi de la Putila, anume lui Simion Gorban şi lui Ivan săn lui, şi lui Grigorie brat lui Simeon Gorban, lui Istrati Zaeţi şi lui Igna brat lui, Tomii Torac şi feciorilor Becii, lui Precop şi lui Anton brat lui, lui Ostafie Ilciuc şi lui Ivan Uţă, ce l-au priimit Ostafii Ilciuc, lui Velicico Chisăliţă şi lui Ştefan Jonaciu, şi lui Fteodor Zubeni, şi lui Precop Ivanchii, precum ne-am tocmit cu dănşii şi le-am dat să stăpânească ei optu munţii ai sfintei mănăstirei Putni, anume muntele Cobislitu, pre care munte să-l stăpânească Simeon Gorban şi cu Ivan săn lui, şi cu Grigorie brat lui Simeon Gorban, muntele Iaroviţa, pre care munte să stăpânească Istrati Zaeţi şi cu fratele său Ignat, muntele Tomnatecul, pre care munte să stăpânească Toma Torac şi ficioarii Becii, muntele Ţapul, pre care munte să-l stăpânească Precop cu fratele său Anton Creciuneştii şi cu Vasile Bobenca şi Istrati, muntele Bobeica, pre care munte să-l stăpânească Velicico Chisăliţă şi cu Ştefan Jonaciu, şi cu Fedor Zuben, muntele Moldova, pre care să-l stăpânească Ivan Ihuţă şi cu Neculai Haleţ, muntele Pogonişte, pre care munte să-l stăpânească Simeon Gladici şi cu Precop Ivanchi.

 

Aceşti opt munţi, cari anume i-am scris mai sus, să-i stăpânească fieşte carile, neintrănd unul în parte altue, ce să-i ţăe tocma după cum i-au hotărăt părinţiii cei vechi ai acestei sfinte mănăstiri şi după tocmală ce am avut cu dănşii, să dei adetiul sfintei mănăstiri, în tot anul, de fieşte care munte căte noaosprezece oai mieşoare bune, care o plăce trimeşilor mănăstirei, cum şi primăvăratecul, în fieşte care an, după vechiul obiceiu, şi acest dat să-l dei, în fieşte care anu, în luna lui Iulie, după vechiul obiceiu; aşijdire, la care dat, să dei toată stăna căte un vecicari şi căte un caş mare, mai mult nimică, aşijdire sănt dator numiţii Ruşi, după tocmala ce am făcut cu dănşii, oameni străini să nu priimască între dănşii, mai ales oameni răi, tălhari, încăt, de s-ar întămpla să vie la dănşii de aiure oameni răi sau tălhari, îndată să facă ştire la mănăstire şi în tot chipul să silească ca să ferească mănăstire de oameni răi.

 

Drept aceea, de acum, înainte, numiţii Ruşi, dăndu pe tot anul adetiul sfintei mănăstirii de plin, cum scrie mai sus, să stăpănească numiţi munţi cu pace, altu nimeni fără de voe lor să nu între întru acei munţi; şi pentru credinţa li s-au dat aceasta încredinţată scrisoare, cu pecete sfintei mănăstirii şi de noi iscălită, aşijdire şi noi am luat de la dănşii zapis asemine acestii scrisori”[3].

 

Începând, deci, din „anul de la Hristos Măntuitoriului nostru o miie şapte sute şasăzăci şi doai, Mai în doaozăci de zile”, munţii nordului moldav încep să se numească „munţii huţăneşti”.

 

Familie de huţani

 

Despre huţuli sau huţani, cum li se mai zicea prin Moldova, au scris, cu entuziasm, dar şi cu dorinţa secretă de a-i revendica drept mlădiţă a unui neam sau altul, mulţi, mulţi istorici. Kochkov, de pildă, îi considera, iniţial, „traci sau sciţi românizaţi, apoi slavizaţi”, mai târziu, revenind asupra temei, îi cataloga drept goţi, cumani sau mongoli românizaţi şi apoi slavizaţi (la fel credea şi Mihai Eminescu). Fischer şi Kozak opinau că huţanii ar reprezenta resturi cumanice (opinie preluată, cum se va vedea, şi de Em. Grigorovitza), Diefenbach îi vedea drept malo-ruşi, V. Suchiewici întrezărea o „mlădiţă a poporului rutean”, în vreme ce Wolkow le căuta rădăcinile prin munţii Caucaz. E. Pol considera că huţanii formează „tipul slav nealterat”, iar praghezul Lubor Niederle descifra în ei „o enigmă a etnologiei slave”. I. Szuski le găsea huţulilor o rădăcină lechită şi românească, Kaluzneacki, în excelentul lui studiu, argumenta că huţanii ar fi uzi (cumani), iar Vladimir Kubijovici, mai vag, îi considera „amestec slav cu populaţia sud-estică”, opinie oarecum preluată şi de Iancu Nistor, care vedea în huţuli o „populaţie slavă cu suport etnic românesc”.

 

O eroare înseamnă, din punctul de vedere al lui Lucian Blaga, să judecăm trecutul „din perspectivele epocii noastre”, ignorând faptul că, în vechime, nu existau popoare, în înţelesul de astăzi al cuvântului, ci populaţii, deci nişte obşti mai curând ocupaţionale, decât naţionale. Prin munţii în care îi vom regăsi, mai târziu, pe „locuitorii munţilor Carpaţi”, deci pe huţuli, au trăit, în vechime, carpii, aliaţi ai goţilor în incursiunile balcanice, deci numele de guţan-guţul (cu „g” pronunţat „h” în ucraineană, deci huţan-huţul) ar putea denumi acest statut de aliaţi ai goţilor, pe care l-au avut carpii, în vechime, un alt argument în favoarea presupusei descendenţe carpice reprezentându-l numele de Carp, Karpiuk, Karpov, atât de des întâlnit printre huţuli.

 

Din punctul nostru de vedere, huţulii reprezintă „o enigmă a etnologiei” doar în măsura în care oazele de preistorie nealterate înseamnă ele însele enigme, „locuitorii munţilor Carpaţi” conservând, de-a lungul timpului, o anume matrice stilistică, numită, cândva, civilizaţie boreală, oamenii munţilor, indiferent de graiurile pe care le-au deprins de-a lungul veacurilor, din nevoia lor de a face negoţ, fiind şi excelenţi meşteşugari, cu o feronerie de tip gotic admirabilă, reprezentând o identitate statornică şi distinctă, cea care „supravieţuieşte pe înălţimi”, cum se spune în toate cărţile sfinte ale omenirii.

 

Pornindu-se de la studiile istoricului ucrainean Kaluzniacki, care opina că „străbunii Huţanilor de azi au fost un popor care vorbea româneşte şi se pare că el a venit din Ungaria”, în istoriografia românească s-a scris mult şi contradictoriu. Kaluzniacki opina că huţulii s-ar trage din „coloniile româneşti de odinioară din Galiţia”, folosindu-se drept argument „faptul că şi celelalte nume, ce le dau huţanii munţilor, pădurilor, părăielor, văilor locuite de dânşii etc. sunt de origine românească… Măgura, Cliva, Sihla, Hruni, Negrova (a lui Negrea), Ripna, Cirpa, Argeluşna, Leurda, Gorgan, Rakita, Foreşcinca, Lunga, Rotundul, Capul, Puncela, Argeluşa, Strişora, Cucul, Secatura, Păcura, Cărătura, Ledescul, Vascul, Radul, Brebenescul, Brescul, Şesul, Pietros”, româneşti fiind „şi numele ce poartă satele lor din Galiţia, precum: Acrişori, Brusturi, Runguri, Şesori, Strâmba, Rosulna etc., apoi şi din Bucovina: Rus-pe-boul, Gropa, Breaza, Putila, Lăpuşna etc”. Tot Kaluzniacki susţinea că „îmbrăcămintea Huţanilor arată origina lor cea românească, afară de pantaloni şi pălărie… şi chiar numele straielor sunt româneşti, precum gugla, zgarda, canca, chiptariu ş.a.”, numai că nu doar huţulii, ci şi rutenii aveau un port asemănător (doar cromatica diferă), portul ruralităţii europene din perioada boreală. Ca şi românii, huţulii au predilecţie „pentru viaţa păstorească”, asemănătoare fiind „chipul cum prepară brânză”,  „o mulţime de numiri din viaţa păstorească, precum berbeniţa, bovhar, bovharka, vatah; urda, hurda şi vurda, kliaga, kliagate, zakliagate, harmasariu, vacariu, marga, rânza, brânza… floiara, româneşte fluier; kapestra, româneşte căpăstru”[4].

 

Cărturarul român Em. Grigorovitza, întâlnind, la Vatra Moldoviţei, o „populaţie stranie”, muntenii pe care „românii îi numesc… „Huţani”,  dar ei „singuri, însă, îşi dau numele de Huţuli”, consemna că huţulii sunt „înzestraţi cu un fizic extraordinar de viguros, deşi de statură mai mult mică”, că trăsăturile seamănă cu „tipul munteanului român, căci se potriveşte cu el în multe”: „fruntea înaltă, nasul drept, apoi ochii, părul şi întreaga expresiune fizionomică ne fac să credem, mai ales când se întâmplă că şi statura Huţanilor să fie mai înaltă ca de obicei, că avem înaintea noastră viţă română curată… Portul bărbaţilor, ca şi al femeilor, deşi nu diferă mult de cel românesc, excelează, însă, prin colori extrem de vii, între cari variaţiile roşului găsesc multă preferinţă. Astfel, bernevecii (pantalonii), la bărbaţi, ciorapii şi broboadele la femei, apoi toate obiectele de găteală ale ambelor sexe, ţărţămurile, ciucurii şi găitanele la haine, ghiordanele şi panglicele la gât şi pălărie, cozile, la împletitura părului etc. sunt aproape exclusiv în culoare roşie închisă.

 

Temperamentul Huţanului prezintă, la rândul său, pentru cine îl cunoaşte, ceva din cale-afară viu, uneori chiar feroce, un amestec curios de veselie zburdalnică şi sălbatică-impetuoasă, care, pe cât e de interesant ca apariţie, ca trăsătură de rasă şi calitate naturală, însă pare, totuşi, că e ceva fatal pentru aceşti munteni interesantă…

 

Ce-i mai interesant, pentru noi, Românii, este că aceşti Huţani, deşi vorbesc, aproape exclusiv, idiomul malorus, aşa-numita limbă ruteană sau, mai bine zis, subdialectul ei podolic-huţulic, au în limbajul lor o mulţime de termeni vechi şi curat româneşti, care se raportează mai ales la obiectele de primă necesitate”  toate acestea determinându-l pe „Miklosich („Ueber die Wanderunhen der Rumunen”, Viena, 1879), să se ocupe îndeaproape cu acest interesant popor şi să-şi dea seamă de raporturile sale cu elementul românesc”.

 

Huţanii Carpaţilor

 

În teoriile contradictorii ale sfârşitului secolului al XIX-lea, huţulii erau consideraţi „resturi de Cumani, care… poartă, în unele cronici, încă şi denumirea de Uţi sau… Guţi (Dimitrie Onciul), numire care, sub influenţa slavă, a dat, apoi, naştere la numele de Huţ, întregit, în urmă, prin terminaţia turcă „ul”, în Huţul”.

 

„Huţanii… vorbesc exclusiv idiomul malorus… au foarte multe vorbe româneşti, ce persistă a se menţine în limbajul lor cu o adevărată îndărătnicie”, în Bucovina locuind pe „cursurile celor patru ape… Bistriţa românească (afluentul Siretului)… cursul superior al Prutului, cu afluenţii săi, Ceremuşul Alb şi Ceremuşul Negru, şi, în fine, Bistriţa galiţiană (Bestretza, până la revărsarea ei în Nistru)”, munţii lor numindu-se „Negrova (Neagra), Ripna (Râpa), Kripa (Cârpa), Ardzelanka (Argeleanca), Leurda, Gorgan, Rekita (Răchita), Lunga, Rotundul, Kapul, Ardzelusza, Stryszora, Kukul, Sekatura, Pekura, Ledeskul, Waskul, Radul, Brebeneskul, Breskul, Szesul (Şesul), Pietros, Baltagul şi aşa mai departe. Găsim, apoi, nume de sate huţăneşti ca: Akryszore (Acrişoare), Brustury, Runkury, Szezory (Şesuri), Strymba, Ruspeboul, Gropa, Breaza, Lapuszna, Feresculia, Baia, Mikulikzy, Tekaczy (Tecucii), Dora”.

 

 

Un dicţionar huţano-românesc al veremii cuprindea termenii: arawona (arvună), balmus, balta, buntowaty (a bântui), barba, basaman (basma), berbenyca (berbinţă), beteha sau betega (beteşug), beteznyj (beteag), blynda (blânda), bowar (bouar), bowharka (bouarie), bryndza, bukata, buteja (potaia), bysyha sau bysyga (beşica), cara (ţara, adecă poporul), caryna (ţarina, în înţeles de femeie murdară), cundrawyj (de la „cu ţarţamuri”, uzitată de muntenii transilvăneni), coprahy (cioprazuri), cardak, ciokan (ciocan), cubuk (ciubuc), dora (nafura, însă şi pasca sfinţită), dzigeraj (jigăraia), fakarnyj (făţarnic), ferdil (de la ferdeală, fedeleaş, cuvinte ce s-au format în limba noastră de la germanul „Viertel”), ferfelity (a fâlfâi), fijin (fin, adică copilul ţinut la botez), flekew (flecău), flojara (fluer), foja (foaia, în înţeles de frunză, crenguţă, cetină), folos şi folosyty, furtuna, fota, frembija (frânghia), gerdan (ghiordan), glegul (de la un cuvânt vechiu românesc, care va fi însemnând atât cât potecă), grun (de la cuvântul românesc grui, adică dâmb, colină, dâmb, înălţime), gluga, hazduga (de la expresiunea, asemenea veche românească, hagiugă, cu care se denumeşte un brad tânăr), hanca (de la cuvântul românesc, aproape dispărut, hanţă, adică gloabă, mârţoagă), harmasar, hergew (hârdău), kamanak (comanac), kapestra, karuca (căruţa), kiltuwaty (a cheltui), kiptar (pieptar), kiaga (cheag), klana (claia), kucma (cuşma), kurman (curmei), lew (leu), lywada, lok, maj (particula de comparaţie „mai” şi, pe lângă asta, şi în înţelesul de încă), malaj (malai, în înţeles de turtă de făină de păpuşoi sau mămăligă), mamaliga, marfa, marha (margă, adică vită), merenda (merinde), nanas şi nanaszko (naş), nena (neanea, în înţeles, însă, de mamă), parl (parte), pizma, plaj, plesa (plisa), prejda şi prejdowaty (prada), pomana, purna (putina), putera şi puternyj (putere şi puternic), retez, rynza, rypa, salas, samanaty (a sămăna cu cineva), saraka, sehelba (aceiaş expresiune veche există la Români, pentru a indica un loc gol sau o poiană mică în munte), sokotety (a socoti, în înţeles, în înţeles de a băga de samă), spuza, stemperaty sa (a se astâmpăra), strunga (strungă), syhla (sihlă), skam (scamă), sura (şură), tjar (chiar), tokma şi tokmyty sa, tryfoj, trymbita, tursuk (târş), wakar, ware (particula interogativă românească „oare”), watah (vataf), watra, venit, warda (urda), zgarda, batalew (bătălău), butuky (butuci), falca (falce), kausz (căuş), sapaty, szwara”, Em. Grigorovitza identificând şi alte cuvinte cu etimologie comună: „besahe (de la desage); falety sa (a se făli); gaura (în înţelesul de gură de peşteră), gerla (identic cu „gârla”, cum se înţelege în Moldova, adică râpă); indemnaty (a îndemna); kuracaty (a curăţa, vorbind, mai ales, de dezghiocarea de fructe); makar (măcar, adică barem); mardzina (marginea); mankaria (mâncarea, în înţeles de pâine zilnică); nimika (cu caracter exclusiv substantival, zicând, de exemplu, la aplicarea unei amenzi băneşti, când inculpatul a doborât câţiva arbori sau a comis altă stricăciune în pădure, după ideea lui, „Jak to, platety za taku nimiku?”, adică: „Cum, să plătesc pentru o astfel de nimică?”); pilda (exemplu, pildă); ploa; pekla (pâcla, adică negura); potta semenca (sămânţă); uretno (urât, însă numai în înţelesul aplicat la vreme; de exemplu, „nadwori duze uretno” sau „uretnyj witer”, vânt urât); în fine, cuvântul „klaka”, cu acelaşi înţeles ca şi în limba noastră, pe care cuvânt, însă, domnul Kaluzniacki l-a constatat numai la Ruteni”.

 

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

 

Em. Grigorovitza opina „în această chestie extrem de dificilă şi delicată… că aceşti Huţani nu pot fi de origine românească, dar nu au fost nici Slavi”, ci „de viţă mongolică”, probabil „Cumani, Polovţi sau Uţi”[5].

 

Teoria lui Kaluzniacki despre originea cumanică (uzi) a huţulilor a fost contrazisă de istoricul ucrainean „Korzeniowski, pe la 1845”, care, sesizând dragostea lor aproape cultică pentru cai, specifică populaţiilor de stepă „a încercat, să deducă numele Huţul de la „koculi”, derivat din „kociovati” a nomadiza”, dar huţulii „consideră numele acesta ca o injurie la adresa lor, susţinând că acest nume se aplică numai cailor huţăneşti”. Între ei, huţulii îşi ziceau „ruski liude” (oameni ruşi), „chrestiani” (creştini), „hirski” (munteni) sau „verhovenci” (locuitorii piscurilor de munte).

 

„Kaindl susţinea, într-o vreme, că Huţanii sunt Sciţi slavizaţi”, iar ulterior propuse o rădăcină etimologică în cuvântul românes „hoţ”. Janow susţinea că „particularităţile ideomelor huţule arată că Huţulii reprezintă un amestec al vechii populaţii româneşti cu acele resturi de populaţie lehitică” şi că din amestecul „româno-lehit”, peste care „începu să se reverse, cu vremea, populaţia ruteană”, s-au format huţulii, cărora slavii ar fi izbutit să le imprime „caracterul etnic rutean”.

 

„Patria străveche a Huţanilor a fost în Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”, iar afluenţa lor spre nordul moldav a fost semnalată „pe la începutul veacului al 17-lea”, când au coborât pe „apa Ceremuşului, spre a se aşeza în Carpaţii moldoveneşti, şi anume, mai întâi, la Câmpulung Rusesc şi la Răstoace pe Ceremuş. De acolo, ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila, în sus, ei au sălăşluit, la Putila, Dichteneţ, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut în valea Sucevei, la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au scoborât, cu o bifurcaţie, la Cârlibaba, iar cu alta, pe Moldova, în jos, la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii-pe-Boul, Ostra şi Gemenea. Răspândirea Huţanilor, în munţii Bucovinei, s-a făcut în aşa fel că cei sosiţi mai devreme vindeau locurile lăzuite sau despădurite de ei celor ce veneau în urma lor, iar ei pătrundeau mai adânc în munţi, unde lăzuiau alte locuri, în luptele necontenite cu posesorii braniştilor boiereşti, mănăstireşti sau chiar domneşti”. Naturalistul Haquet, care trecuse prin munţii noştri în anul 1788, atribuie primarului huţul din Putila („căpitanul sau judele locului”) afirmaţiile că „strămoşii lor fuseseră, pe vremuri, hoţi şi ucigaşi, şi că numai urmaşii lor s-au deprins, mai târziu, la muncă cinstită şi stăruitoare. Munţii le serveau de adăpost când erau urmăriţi; dar, înmulţindu-se norodul, ei nu se vor mai putea sustrage de urmărire şi aşa fură siliţi să-şi schimbe traiul şi să se lepede de apucăturile lor prădalnice”, deşi „aproape jumătate de locuitori au rămas încă credincioşi vechiului lor stil de viaţă”[6].

 

Hacquet susţinea că şeful comunităţii huţule din Putila avea „un mic harem la casa sa”, acest „căpitan” sau „jude” fiind, de fapt, „Regele Huţulilor”, deci un Dariciuc – după cum s-a numit ultimul „rege al huţulilor”, cel care i-a trimis un pieptar de lână lui George Flondor, în anii încarcerării comuniste.

 

„În secolul al XVIII-lea, istoria Huţanilor moldoveni este plină de hoţii şi prădăciuni. De la 1742, tulbura liniştea munţilor faimosul haiduc Olexa Dobosciuc, care se refugiase în Moldova şi a cărui extrădare fusese cerută lui Constantin Vodă Mavrocordat de starostele polon Kriwokowski. Acest „Doboş, vătaf de tâlhari”, se „mistuise” la Răstoace şi, atunci, starostele de Cernăuţi primi ordin să silească pe Răstoceni să descopere ascunzişul haiducului.

 

O sută de ani mai târziu, la 1848, se ridică, din rândurile aceloraşi Huţani, aventurierul Luchian Cobeliţa”[7].

 

Huţulii sunt şi rămân „o enigmă etnologică”, revendicaţi, în egală măsură, şi de români, şi de ucraineni, şi tocmai de aceea ei trebuie priviţi, ca şi Bucovina, drept o verigă de legătură între români şi ucraineni şi nicidecum drept măr al discordiei.

 

 

Familie de huţuli

 

[1] CRONICAR ANONIM, Călători străini despre ţările româe, I, p. 197

[2] NISTOR, ION I., Problema ucraineană în lumina istoriei, p. 67

[3] BALAN, TEODOR, Documente bucovinene, vol. VI / 1760-1833, p. 55-57

[4] REVISTA BUCOVINEI, Anul III, nr. 14/1.08.1888, p. 2, 3

[5] GRIGOROVITZA, EM., Huţanii Carpaţilor,  în „Deşteptarea”, nr. 69, 70/ 1902, p. 3

[6] HACQUET apud GEORGE BOGDAN-DUICĂ, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, p. 147

[7] NISTOR, ION I., Problema ucraineană în lumina istoriei, p. 65-68

 


1947: Liderii suceveni ai lui Teohari Georgescu

 

Suceava, fotografie din avion

 

„Se instituie, pe data de 1 iulie 1947, comisiunile interimare la judeţele, municipiile şi comunele urbane reşedinţă de judeţ şi nereşedinţă menţionate mai jos:

 

Comisiunea interimară a judeţului Suceava:

 

Varaşciuc Victor, muncitor; Cotiuba Neculai, învăţător; Bodeanu Petru, agricultor; Sârbu Petru, meseriaş; Radu Rusu, preot; Schor Iulius, avocat; Luca Alexa, învăţător; Macovei Gheorghe, inginer agronom; Guşetu Ananie, agricultor; Hâncu Lazăr, agricultor; Florea Ioan, agricultor; Miclea Isidor, avocat; Blându Alexandru, industriaş; Caşoschi Gheorghe, agricultor; Hrib Toader, agricultor; Ţurcanu Enea, muncitor; Dzimbinschi Max, muncitor; Crainic Emilian, profesor; Babuci Sanda, casnică; Dan Elisabeta, învăţătoare.

 

Comisiunea interimară a comunei urbane reşedinţă Suceava:

 

Frunză Eugen, funcţionar; Odineţ Mihai, funcţionar; Mohr Herbert, dentist; Sindelariu Eleonora, funcţionară; Florea Vasile, preot; Polak Max, comerciant; Obreja Vasile, agricultor; Grămadă Ilie, profesor; Rosentrauch Max, avocat; Mitre Haralambie, meseriaş; Alamazova Maria, profesoară; Casian Alexandru, meseriaş; Cerlinca Maxim, meseriaş.

 

Comisiunea interimară a judeţului Rădăuţi:

 

Cizlauschi Ion, funcţionar particular; Dr. Drimer Mendel, directorul Casei Asigurărilor sociale; Ursache Calistrat, funcţionar public; Cloşca Simion, avocat; Şorodoc Pantelimon, învăţător; Liss Maria, funcţionară particulară; Metanie Vasile, învăţător; Savu Gheorghe, agricultor; Popescu Gheorghe a Dumitru, agricultor; Cuciurean Constantin, agricultor; Tudose Gheorghe, învăţător; Juravle Silvestru a Sofronie, muncitor; Plamadă Ion, agricultor; Gheorghiţă Ştefan, agricultor; Pitic Constantin, muncitor; Sessermann Ion, muncitor; Seredenciuc Ion, agricultor; Cojocar Cosma, agricultor; Pintea Dumitru, agricultor; Jeşanu Ilie, agricultor.

 

Comisiunea interimară a comunei urbane reşedinţă Rădăuţi:

 

Hlinschi Ion, agricultor; Rostocker Sigmund, funcţionar particular; Plosceac Ion, meseriaş; Colibaba Petru, muncitor; Velniceru Grigore, funcţionar public; Dankner Isak, meseriaş; Dr. Nicu Cucu, avocat; Bilan Procopie, profesor; Liss Emilian, funcţionar particular; Dr. Hirschhorn Ernst, medic; Buzan Stela, funcţionară particulară; Gheorghian Victor, avocat; Fortunescu Alexandru, medic veterinar.

 

Comisiunea interimară a judeţului Câmpulung:

 

Dadeş Alexandru, învăţător; Pardău Ieremia, muncitor agricol; Piţuc Gheorghe, muncitor forestier; Tiron Dumitru, muncitor forestier; Moldovan Aurel, funcţionar particular; Gârneaţă Constantin, învăţător; Puşcaşu Gheorghe, mecanic; Cosmiuc Constantin, pensionar; Cărăuş Traian, avocat; Străjeru Teofil, muncitor; Mihale Emilian, muncitor; Vorobchievici Damian, muncitor agricol; Carpiuc Gheorghe, muncitor agricol; Şuhan Traian, profesor; Dumbravă Traian, pensionar; Popa Florea, muncitor forestier; Chiruţă Simion, muncitor; Lazăr Neculai, muncitor; Dr. Buliga Silvia, medic; Cotârlă Maria, muncitoare.

 

Comisiunea interimară a comunei urbane reşedişă Câmpulung:

 

Ungureanu Constantin, muncitor; Bortuzzo Anton, croitor; Landmann Siegmund, funcţionar particular; Brucker Osias, croitor; Suceveanu Ilie, muncitor; Ţugui Ion, director de liceu; Lăcătuş Mihai, muncitor; Piticariu Vasile, funcţionar particular; Saca Smoil, funcţionar particular; Istrate Ioan, căpitan în rezervă; Sidorovici Gheorghe, învăţător; Bălan Lidia, funcţionară publică; Bândea Rodica, profesoară.

 

Comisiunea interimară a comuneí urbane nereşedinţă, staţiunea balneo-climatică Vatra-Dornei:

 

Olteanu Nicolae, muncitor; Lentzer Mayer, meseriaş; Negrea Luchian, muncitor; Păduraru Teofil, director şcolar; Moroşan Constantin, agricultor; Iosif Deac, agricultor; Richter Mayer, muncitor; Tudoreanu Calistru, agricultor; Teroban Ecaterina, casnică.

 

Comisiunea interimară a judeţului Baia:

 

Hărâţu Constantin, muncitor; Păduraru Gheorghe, plugar; Chichioacă Gheorghe, plugar; Anton Vasile, plugar; Grădinaru Gheorghe, învăţător; Vatmanu Gheorghe, plugar; Aniţa Dumitru, plugar; Moldovan Constantin, plugar; Lupaşcu Constantin, plugar; Maftei Gheorghe, plugar; Radu Ion, învăţător; Bărleanu Ion, învăţător; Nicoară T., învăţător; Alexandru Arşinel, învăţător; Dumbravă Gheorghe, prim-pretor; Spiridonică Ecaterina, funcţionară. Filip Ştefan, muncitor; Prundeanu Gheorghe, muncitor; Tomegea Vasile, pensionar; Preot I. Gavrilescu, pensionar.

 

Comisiunea interimară a comunei urbane reşedinţă Fălticeni:

 

Marin Condrea, muncitor; Segal Iosif, meseriaş; Şincai Grigorie, profesor; Maria Gerrasim, învăţătoare; Ştefan Şerbănoiu, maestru; Paul Haimovici, funcţionar; Ing. T. Vidinivschi, inginer silvic; Onofreasa Gheorghe, plugar; Gneorghe Osadet, profesor; Ioan Dorneanu, antreprenor; Aurel Stino, profesor; Balaban Olga, profesoară; Rusu Nicolae, muncitor.

 

Direcţiunea administraţiei de Stat este însărcinată cu executarea prezentei deciziuni. / Dată la 30 Iunie 1947. / Ministru, Teohari Georgescu / Nr. 19.670 A”[1].

 

 

[1] Monitorul Oficial, Nr. 153, 8 iulie 1947, pp. 5718-5720


Din trecutul greco-catolicilor din Bucovina

 

 

 

În Bucovina sunt greco-catolici ruteni şi români. Rutenii s-au unit cu Roma la sfârşitul secolului al XVI-lea. Mitropolitul Mihail Rahosa al Chievului, ales în 1589, după pregătiri făcute în 1593, ajunge, în 1594, să facă Sfânta Unire cu Roma Sfântului Petru. S-au mai unit: Phocias, episcopul de Vladimir şi Brest, Chiril Terleţchi, episcopul de Luck şi Astrag. Scriu Papei Clement VIII că se unesc cu Roma, cerând să se păstreze limba ruteană în biserică. Prin bula „Magnus Dominus”, Sfântul Părinte recunoaşte, la 25 Decemvrie 1595, limba ruteană ca limbă liturgică. A trecut prin multe suferinţe această biserică unită cu Roma. Din bogata literatură a martirajelor ei să cităm: 1). Theiner, Histoire de l’Eglise catolique des deux rites en Pologne et en Russie, Augsburg, 1841; 2). Persecutions et souffrences de l’Eglise Catholique en Russie, par un ancien conseiller d’Etat russe, Schaffhouse, 1843.

 

În Bucovina, unirea cu Roma progresează mai ales din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. La Cernăuţi, primul paroh romano-catolic e Wenzel Kerckert, numit în 1787. Încă în anul numirii începe să adune fonduri pentru edificarea unei biserici catolice. S-a terminat abia în 1814. În Cernăuţi erau şi greco-catolici. În 1811, erau 563 de uniţi. Cer de la Arhiepiscopia din Lemberg să le trimită un preot. Primul preot al greco-catolicilor a fost Teodor Laurecki. În 1813 e numit capelan, iar în 1814 paroh de Cernăuţi şi decan al Bucovinei. Neexistând biserică greco-catolică, oficiază la un altar al frumoasei biserici romano-catolice (iar înainte de terminarea ei, la capela romano-catolică).

 

Biserica unită a făcut progrese importante în Bucovina, găsind un mare mecenat în persoana boierului Tadeu Turcul, pe care trebuie să-l pomenim printre marii ctitori. A lăsat averi multe pentru edificarea bisericilor unite. Prin testamentul său din 15 Martie 1813, lăsa toată averea mobilă, o cârciumă şi o parcelă în Cernăuţi, pentru edificarea unei biserici greco-catolice şi a unei biserici de lemn în satul Hliboca, pe locul lui Petre Repciuc. În Hliboca a lăsat 12 jugăre de pământ şi 100 florini anual pentru paroh. Cheltuiala trebuie s-o suporte Ioniţă Vitan, administratorul moşiilor lui Tadeu Turcul. Pentru biserica greco-catolică din Smiatyna a lăsat 2.000 florini, să i se facă sărindar, iar 4.000 florini pentru săracii din Cernăuţi. A mai lăsat ca în Pătrăuţi să facă biserică administratorul averii boiereşti, Ladislau Szabo.

 

Testamentul a fost executat întru toate, de o comisie formată din Andrei Gafencu din Banila şi Dimitrie Costin din Sipeneţi, boieri cu dare de mână. Numele lui Tadeu Turcul trebuie să-l pomenim cu drag. Descinde dintr-o veche familie de boieri moldoveni. Un document din 1521 vorbeşte despre un Ioan Turcu, pe care Ştefan Vodă Petriceicu îl răsplăteşte „pentru slujbă credincioasă” cu satul Şişcăuţi. În 1815, împăratul Francisc I întemeiază şcoli primare confesionale catolice. Bucovina depindea de Arhiepiscopia de la Lemberg, până la unirea Bucovinei. Prima parohie unită s-a întemeiat la Cernăuţi, dar biserica noastră a progresat şi în alte oraşe şi sate. În 1833, se întemeiază parohia din Coţmani. În 1858, se întemeiază parohia din Boian. Parohia Pohorlăuţi există din 1817. Sadagura e parohie din 1835. Mai există uniţi ruteni la Storojineţ, Vijniţa (cu gimnaziu rutean), Hliboca, Rarance, Zastavna etc. E important de remarcat că în Bucovina sunt şi ţărani români de religie greco-catolică. În 1856, se convertesc la Sfânta Unire ţăranii români din comunele Boian şi Broscăuţi. Am pomenit protopopiatul Cernăuţilor. Mai există un protopopiat al Sucevei. La Siret e parohie unită din 1826, la Suceava din 1826, la Rădăuţi din 1833, la Broscăuţi din 1857”[1].

 

 

[1] Unirea, Nr. 14-15, Anul LIV, 1944, p. 5


În jurul evadării banditului Tcaciuc

Banditismele şi crimele comise de Tcaciuc în Bucovina. El a fost tovarăşul banditului Teodorovici.

 

Cernăuţi, 6 septembrie. Evadarea de la închisoarea Văcăreşti a fiorosului criminal Vasile Tcaciuc a produs multă vâlvă în regiunea noastră, în­trucât numitul bandit, care e originar din Bucovina, a terorizat înde­lung acest ţinut, unde a comis nu­meroase banditisme. Dacă echipele de poliţişti şi poterele de jandarmi nu vor reuşi să-l prindă, este mai mult ca sigur că îndrăzneţul bandit se va înapoia în Bucovina, deoarece are aci rude şi prieteni, la care se poate adăposti. De altfel, autorităţile noastre au şi fost înştiinţate despre evadarea banditului, aşa că au luat toate măsu­rile pentru urmărirea lui.

 

Se poate presupune că iniţiativa evadării de la Văcăreşti se datoreşte banditului Tcaciuc, întrucât numitul este nu numai îndrăzneţ, ci şi de o rară şiretenie. Exact acum un an, adică pe la începutul lunii Septembrie 1931, banditul Tcaciuc, găsindu-se în Bucovina, a fost urmărit îndeaproape de jandarmi. Numitul se baricadase într-o casă izolată, la marginea orăşelului Cozmeni. Fiind înştiinţate telefonic organele poliţieneşti din Cernăuţi, acestea au trimis la faţa locului o camionetă cu 15 agenţi. În timp ce poliţiştii se găseau la o apreciabilă depărtare de casa în care se baricadase banditul, sfătuindu-se cum să-l captureze, numitul a izbutit să scape de încercuirea poliţiştilor şi a jandarmilor, travestindu-se femeieşte şi strecurându-se astfel nestingherit printre urmăritori. Când poliţiştii au prins de veste, era prea târziu. Banditul dispăruse, iar în casă nu s-au mai găsit decât hainele lui.

 

Isprăvile Banditului în Bucovina. După cum se ştie, Vasile Tcaciuc a fost arestat în urma celor două crime, pe care le-a comis în Ploieşti. Numitul are însă un voluminos do­sar de banditisme, comise în Bucovina. Vasile Tcaciuc s-a întovărăşit, de la început, cu periculosul bandit Vladimir Teodorovici, care a murit acum o lună, în închisoarea din Cernăuţi, în urma unei septicemii. După o serie întreagă de banditis­me, Vasile Tcaciuc fusese prins, acum trei ani, dar a izbutit să eva­deze. La activul său mai are asasi­narea unui gardist, pe care l-a împuşcat mortal, într-o suburbie a ora­şului.

 

După ce se întovărăşise cu Vladimir Teodorovici, deşi ambii erau ur­măriţi îndeaproape de politie, au avut cutezanţa de a face un chef monstru, într-un local din centrul oraşului. Împreună cu ei se găsea şi Veronica Baranovsca, amanta lui Teodorovici. Poliţia prinzând de veste, au plecat la faţa locului numeroşi agenţi. Bandiţii au reuşit să se fofileze şi s-au refugiat într-o caisă din suburbia Caliceanca, unde s-au baricadat. Politia i-a urmărit şi a încercuit casa. S-a încins o luptă aprigă, cu revolverele, între poliţişti şi cei doi bandiţi. Unul din gardişti, anume Fediuc, a fost grav rănit de banditul Tcaciuc. Veronica Baranovsca, fiind şi ea rănită de un glonte al poliţiştilor, cei doi bandiţi au abandonat-o, reu­şind apoi să scape din nou, printr-o ieşire dosnică a locuinţei.

 

Procesul acestei isprăvi s-a judecat acum două luni. În faţa tribuna­lului din Cernăuţi, însă dezbaterile au fost amânate, întrucât nu putuse fi adus la proces inculpatul Tcaciuc, care făcea pe bolnavul la închisoa­rea din Bucureşti. Până a nu pleca la Ploieşti, unde a comis cunoscutele crime, banditul Tcaciuc a mai dat şi alte lovituri la Bucovina, cele mai multe în tovără­şia banditului Teodorovici. După cum reiese din dosarul isprăvilor lui Teo­dorovici, se pare că Tcaciuc a luat parte şi la asasinarea bătrânei mi­lionare Regina Motsch din oraşul nostru.

 

După arestarea lui Teodorovici, banditul Tcaciuc n-a mai fost semna­lat prin împrejurimile Cernăuţilor, unde îşi avea adăposturile lui favorite. El a plecat la Bucureşti şi, de acolo, la Ploieşti. Dacă nu va fi prins în câteva zile, e de aşteptat să se refugieze din nou în judeţul Cernăuţi. Numitul are o soră în satul Ceahor, precum şi vechi tovarăşi si tăinuitori prin subur­biile oraşului nostru”[1].

 

 

[1] Adevărul, No. 14930, Anul 46, miercuri 7 septembrie 1932, p. 3


1861: Cum s-au alungat lăcustele din Storojineţ

 

 

 

 

„La anul 1861 mi-a fost dat să văd venind la Storojineţ un soi de oaspeţi straşnici şi neînţeleşi pentru capul meu neştiutor de copil. Era într-o zi frumoasă de vară, cam pe la vreme de toacă, când s-a întâmplat lucrul. Umbla, încă de pe la Duminica Mare, aşa vorba printre oameni că s-ar fi ivit lăcusta în ţară şi ne arăta tata – ţin minte bine – nouă, băieţilor din şcoală, nişte cobiliţe de iarbă, zicându-ne că aşa fel ar fi cam jivinele zburătoare, despre care era vorba

 

De era drept sau nu că au venit lăcustele prin Bucovina, pe unde anume au năvălit şi când, asta nu era harnic să spună nimeni. Sârma de telegraf nu se pomenea încă, pe atunci, şi, aşa, ne-am trezit numai deodată cu dânsele prin văzduh. Era, cum v-am spus, după amiază, când, ce să vezi, a început să se arate de după creş­tetele pădurii mari, din dosul curţilor boiereşti, un fel de colţ de pată pe cer, ce nu semăna de loc a nor, căci era neagră ca iadul şi, când se lăţea, când se ţuguia, tot crescând şi acoperind, din ce în ce tot mai mult, cerul din partea ceea.

 

Târgoveţii, ieşiţi de prin case, se uitau toţi, cu ochii înspăimântaţi, la întunecimea cerului, de unde venea primejdia şi, ca oile când se bulucesc la un loc, de frică începeau să se adune grămadă, unii pe lângă curtea veche, alţii pe lângă şcoală, cei mai mulţi însă pe lângă biserica leşească de alături, pesemne din pricină că popa lor se apucase să le citească nişte molitve de prilej. Şi se auzea, dintr-o parte şi alta, zbierete de copiii speriaţi şi răcnete de femei apucate de groază, de începuse să ne fie teamă la toţi.

 

Numai bătrânul boier, care deh, mai văzuse el lucruri de astea, nu şi-a pierdut cumpătul. A dat îndată poruncă la argaţi să adune căpiţe de paie, strujeni, mohor, pleavă şi gunoi uscat şi să le aşeze, din depărtare, în depărtare, pe locul pătrat din mijlocul târgului. Şi, când s-au strâns hăt multe grămezi, ba ce zic, erau girezi, nu şagă, căci se afla tot târgul acum în picioare şi ajuta la cărat, a poruncit să le dea foc la toate deodată. Pe de altă parte, a pus pe străjeri să scoată săcăluşele şi să le încarce ţeapăn şi a împărţit şi praf la bereznicii curţii şi la toţi câţi îi ştia că au vreo puşcă sau câte un pistol pe la casă, tot cu poruncă să nu tragă focuri decât când va da el singur semnul.

 

Băieţii din şcoală şi copiii de pe la case – nu mai ştiu cine-i va fi îndemnat, dar mă tem, că a fost tot popa leşesc – cărăbăneau, în timpul acela, la căldări, lighene, tigăi de spijă, tăvi şi alte lucruri de casă, ca să sune, la semnul dat în un vătrar sau ciocan într-însele, tot cu scopul că doar, doar vom speria lăcustele. Că frica cea mare era ca nu cumva să încerce gâzele dracului să poposească la noi, căci n-ar fi rămas fir de iarbă, păpuşoi, orz sau secară împrejurul Storojineţului.

 

Şi, Doamne, frumoasă primire a mai avut lăcusta la noi! Zicea baba Zamfira – o preoteasă bătrână, ce venea pe la mama – că nici la întâlnirea împăratului cu Ţarul muscălesc, la 1821, la Cernăuţi, n-a văzut aşa comedie. Avea drep­tate săraca babă, Dumnezeu s-o ierte, că aşa dandana şi poznă mare nici nu cred să se mai fi auzit cândva pe la casă de creştini. Parcă intrase tătarii, să ne robească, nu altceva.

 

Când a început să se dezlipească coada no­rului de lăcuste de marginea pădurii şi am văzut stolul lungăreţ şi gros, aşa, cam pe la mijlocul înălţimii, de unde pătrundea bâzâitura sa surdă şi, nu ştiu cum, straşnică la urechile noas­tre, numai că s-a apropiat deodată unul din străjeri, cu cangea roş, înfierbântată de cele zece săcăluşe, şi a prins să le descarce, în vreme ce bereznicii şi cu ceilalţi trăgeau din puşti şi pis­toale, de se zguduia văzduhul.

 

Şi a pornit a suna şi clopotul nostru de la şcoală, odată cu cele trei clopote de la biserică şi cu cel de la scăldători, şi s-a ridicat un vuiet de zângănituri de fier şi hârburi, şi strigăte de sute de glasuri, care, odată cu detunăturile săcăluşelor, cu pălălaia şi cu fumul cel gros al girezilor aprinse, se ridica năprasnic la cer, crunt, negru şi straşnic, de credeai că piere lumea.

 

Aşa mi s-a întipărit ceasul acela fioros în minte, încât n-am să-l uit cât voi trăi. Ştiu că ne apucase pe toţi un fel de turbare şi apoi ca o ameţeală, din care ne-am trezit abia când focul grămezilor de mohor, pleavă şi de paie se prăbuşise demult în cenuşă şi scrum şi nu se mai dedea sus, în cer, nici fum, nici pară… dar nici nu se zărea urmă de lăcuste”[1].

 

 

 

[1] Grigorozvitza, Em, Povestea unui târg moldovenesc, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni, Bucureşti 1924, pp. 258-262


Pagina 1 din 2712345...1020...Ultima »