Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro

Un preot dărâmă un monument istoric. Buzincu doarme

 

 

 

 

Cea mai veche fotografie a satului Breaza, făcută prin anii 1870, încredinţa memoriei şi două monumente de artă veche moldovenească, biserica (1) şi clopotniţa (2), construite la Fundu Moldovei în 1682, biserică primită în dar (de fapt, cumpărată), demontată şi adusă la Breaza, în 1824, unde a fost montată şi dată în folosinţă de către legendarul preot Vasile Comarniţchi, cel care a făcut parte din delegaţia care a adus, din Polonia, moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava şi care, în 7 august 1826, semna o mărturie, la Breaza, pe care el o scrisese „Coram me / Alexius Komurnitzki / administ”.  În biserica din Breaza a cântat Iraclie Porumbescu, în 14 septembrie 1843, de Ziua Crucii, „Cheruvicul” şi „Axionul”, după cum singur povestea în naraţiunea „un episod ca zece, din anul 1843”, intitulată „Încă însurat nu fusesem” [1].

 

 

 

 

Construirea biserici noi din Breaza a început în 25 mai 1914, pe malul Moldovei, pe un teren donat de familiile Ioniţă Ursachi şi Mihai Droniuc, dar zidirea bisericii din cărămidă, în formă de cruce, până la acoperiş, s-a făcut până în toamna anului 1914, când, din pricina războiului mondial, lucrările au fost sistate, pentru a fi reluate abia în 1924, cu sprijinul financiar al Fondului Bisericesc al Bucovinei. Sfinţirea noului şi frumosului lăcaş de cult s-a făcut în ziua de 26 septembrie 1926, „de către un sobor de preoţi, în frunte cu ÎPS Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc” (născut la Stulpican), biserica veche, din deal, fiind demontată şi reclădită, în cătunul Pârâul Neagra, unde există, modificată, şi astăzi. Din monumentul de artă veche moldovenească (românii câmpulungeni îşi construiau singuri bisericile şi nu acceptau decât preoţi care proveneau din rândurile lor, în mare majoritate şcoliţi prin Ardeal), a rămas, pe dealul Brezei, doar clopotniţa hexagonală, care da farmec şi identitate comunei.

 

 

Străvechea clopotniţă din Fundu Moldovei, păstrată la Breaza

 

 

Din primăvara acestui an, nici măcar clopotniţa nu mai există, fiind demontată de preotul care a câştigat licitaţia de investire parohială la Breaza, care s-a pus de turnat betoane peste temeliile istoriei. Nu ar fi o problemă dacă, după exemplul vămenilor, acest monument mărturisitor ar fi reasamblat în Muzeul Satului Bucovinean, dar, judecând după “amplasarea” clopotului, în faţa platformei de beton, vechile grinzi încărcate de istorie vor sfârşi anonimizate prin cine ştie ce construcţii civile sau chiar în vetrele uriaşei case parohiale, care, pe timp de iarnă, trebuie încălzită.

 

 

 

 

 

 

În vremea asta, ştabul Direcţiei de Culte şi Patrimoniu, care, exact în acelaşi “itinerariu” de program de lucru, este şi conferenţiar (îmi este greu să scriu “universitar”), doarme. Fără îndoială, parohii pot face tot ce poftesc pe moşiile arendate pentru prestări de servicii, dar Aurel Buzincu, ca tartor al patrimoniului, ar trebui să dea aprobări pentru demolări, cu condiţia conservării, fie şi în ală locaţie, a puţinelor piese de patrimoniu care mai suravieţuiesc prin acest judeţ.

 

 

 

 

[1] IRACLIE PORUMBESCU, Încă însurat nu fusesem, în „Scrierile lui Iraclie Porumbescu”, Cernăuţi 1898, pp. 145-147


Oameni liberi din Câmpulung, iobagi la Zahareşti

 

 

 

10 Iulie 1765. Cercetare pentru Zahareşti. Se întreabă „Toader Bădiliţă, mazil, ce a fost vornic în Suceava, bătrân de 89 ani: „De la pace, de când au ieşit turcii din Cameniţa şi leşii de pe aceste locuri, sunt 60 şi mai bine de ani… Până la moscalii cei vechi”… Bogdan, fratele lui Andrii, diaconul armenesc şi fratele popii Manii: „A fost luat Petrii Chişcu un ghizdan cu nişte scrisori!… Toader Lehaci: „Tot Miclescul le-a luat dijmă şi a stăpânit acea moşie”… „Eu, Lupul ŞandruGrigorii Şandru şi Grigorii Sturzea” au mărturisit… că… au arat pe acea moşie şi s-au hrănit”… Preotul Gherasim şi preotul Mihăilă, tot de la Câmpulung: „Încă ar fi dat socru-său, Pintelei Şandru, şi pogonărit de păpuşoi, când ara în Zahareşti, iar a dijmui, tot Micleştii i-au dijmuit”… Dumitraşco Bărdan: „Fiind ei copilandri, ara tatăl său în Zahareşti”… Petre sin lui Gheorghiţă Dornean a mărturisit cu sufletul lui, primind şi carte de blestem, cum că el a apucat, înaintea moscalilor celor de demult, pe Gavril Miclescul vornic în Câmpulung, şi-şi stăpânea şi moşia Zahareştii… Toader Budăi: „A  auzit pe Pintilei, vitregul său… Vrând ei ca să iasă din sat, a prins de veste Miclescul şi nu i-a lăsat, trăgându-i vecini de Zahareşti şi, dând ei jalobă la Divan, cum că ar fi trăit în Zahareşti moşul său şi tatăl său într-acel sat, în Zahareşti, iar drept vecini n-au fost, şi, îndreptându-se la Divan, au scăpat de vecinătate”… Ioan Haidău ot Horodniceni… a mărturisit că, de 45 ani, de când a venit stolnicul Şărban în Horodniceni, el încă a venit acolo, în Horodniceni… şi el a fost tot păstor la bucatele dumisale, şi tot acolo, pe acea moşie Zahareşti, păştea vitele, dându-i Miclescul de-şi păştea vitele cu învoială”. Însă, de la moscalii vechi, încoace, ştiu… Costandin Platonescul, câmpulungean, şi tatăl său, Ionaşcu PlatonescuSărghie Cucul ot Drăgoeşti… Toader Toros, armean din Suceavă… A ţinut acea moşie, Zahareş­tii, cu adet pe ani, de-şi păştea bucatele… Grigorii Tăbăcariul din Suceavă a arătat un zapis de 25 de ani, care zapis s-a dat la mâna dumnealui, lui Gavril Miclescul, postelnic, care zapis este de la Dumitraşcu Şeptelici, vândzându-i dijma din fânul din Zahareşti … A venit dijmaşul Miclescului şi a luat dijma”. / Iscălesc: Costantin Cantacuzin, Ban, Canano Pitar”[1].

 

 

Stroieşti – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

 

[1] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, VII, Bucureşti 1904, pp. 222, 223


După decapitarea Domniţei Ruxanda Lupu

 

 

 

 

„Frumuseţea Domniţei Ruxanda şi zestrea ei cea strălucită au fost numai un izvor de nenorociri şi de primejdii pentru ţara Moldovei, pentru dânsa însăşi şi pentru întreaga casă a lui Vasile Vodă Lupu…

 

Tristă i-a fost viaţa acestei Domniţe: cei mai frumoşi ani din tinereţile ei i-a petrecut ca ostatecă la Constantinopol, iar, la întoarcerea acasă, se iscară, din pricina ei, războaie şi, atunci, ca să-şi mântuie ţara de pustiire, îşi jertfeşte fericirea şi norocul, cununându-se cu un om crunt şi fără milă.

 

 

 

 

În căsătorie, n-a avut parte de dragoste şi de milă de la soţul ei, căci, în scurtă vreme după nuntă, sălbaticul Timuş se purtă de tot mojiceşte cu ea, care era gingaşă ca o floare de grădină, bătând-o în două rânduri şi învinuind-o pe nedrept că, în timpul petrecerii ei ca ostatică la Stambul, a fost iubita marelui vizir. În zadar încerca bătrânul Bogdan Chmielnicki să-i bage feciorului său minţile în cap, dându-i poveţe cum să se poarte cu o fiică de Domn, căci Timuş, după vorba lui Miron Costin, numai chip de om era, dar firea de fiară sălbatică…

 

După moartea soţului ei – pe care îl aduseră, îmbălsămat, la Cehrin, într-un sicriu tras de patru cai şi înconjurat de steaguri –, Ruxanda trăia în oraşul Raşcov, dar mai ales în Sobotow, unde umbla îmbrăcată ca o circaziană, având pe cap un calpac de stofă blănită cu samuri. În jurul frumoasei văduve vedeai servitoare circaziene şi moldovene, îmbrăcate în acelaşi mod. Trăia departe de ţara-i iubită şi de rudele ei dragi, în palatele repausatului Timuş…

 

 

 

 

La bătrâneţe, se retrase în ţara copilăriei ei, în Moldova. Intrând, în 1688, leşii şi cazacii în această ţară, ajunseră şi sub munte, la cetatea Neamţului, unde o aflară pe Ruxanda, care se retrăsese acolo din pricina jafurilor cazacilor. Aceştia cu multe munci au muncit-o, cerându-i banii cu de-a sila. De fapt, ei aflară la dânsa 19.000 de galbeni, pe urmă însă îi puseră capul pe prag şi i-l tăiară cu toporul”[1].

 

Mi-am amintit de această splendidă naraţiune, pe care o culesesem în anii în care mă străduiam să scot la iveală viaţa şi opera cărturarului Ion Grămadă, Eroul Bucovinei absolut ignorat şi necunoscut, datorită unei scrisori a fostului patriarh al Ţarigradului, Iacob, din 30 aprilie 1689, scrisoare din care răzbate nu compasiunea pentru tragicul sfârşit al pilduitoarei Domniţe, ci viermuiala lăcomiilor pentru averile ei pământeşti. Prin urmare, cred că trebuie să reproduc integral această scrisoare (cu adaptări de limbaj şi de punctuaţie corespunzătoare):

 

 

1888, Mary Adelaide Walker: Cetatea Neamţului

 

 

Iacob, cu mila lui Dumnezeii ce am fost Ar­hiepiscop Ţarigradului şi a toată lumea Patriarh.

 

Facem ştire cu această carte a noastră cum întâmplându-se mare primejdie răposatei Doam­nei Ruxandei, fata răposatului Vasile Voevod, că venind Craiul Leşesc prin ţara Moldovei, lovit-au o seamă de cazaci la Cetatea Neamţu­lui şi, fiind acolo închisă Doamna Ruxanda, dovedit-au cazacii Cetatea şi au luat toată avuţia Doamnei Ruxandei şi i-au tăiat şi capul; mai pe urmă, înţelegând nepotul său, Vasilie Cantacuzino, paharnic, feciorul răposatului Toader Iordachi, vistiernicul, de pierirea ei, venit-au la sat, la Preuteşti, de a luat bucatele şi pâine ce au aflat de a Doamnei Ruxandei, de le-a dus la casa dumisale, şi, într-acea, sculatu-s-au călugării de la Monastirea de la Golia şi de la Trisfetitele şi au făcut jalbă pe Vasile, paharnicul, înaintea Măriei Sale, Domnului nostru Io Constantin Voevod, cerşindu-i călu­gării bucate şi pâinea ce au rămas de la Doam­na Ruxanda.

 

Deci Măria Sa, Vodă, împreună cu tot sfatul Măriei Sale, au judecat într-acest chip: cum pâinea şi bucatele, ce au rămas de la Doamna Ruxanda, să le dea dumnealui toate pe mâna călugărilor de la Golia şi de la Trisfetitele şi, pentru sat, iar să fie după cum a aşezat Doamna, în diata sa, iar pentru satul Preuteştii, aşa a scris Doamna, în diata sa, ca să fie Preuteştii a răposatului Toader Iordachi, vistiernic, părintele dumisale, lui Vasile, paharnic, şi Toader vistiernic să dea un sat la Golia, pentru Preuteşti; pentru aceea, dumnea­lui Vasile, paharnicul, după judeţul ce 1-a făcut Măria Sa, Vodă, dat-au la mâna sfinţiei sale Grigori Proin Mitropolitul Laodichion, ce era atuncea la Golia, şi la Andonie, Egumenul de Trisfetitele, 11 boi şi vaci mari şi cinci gonitoare şi 9 bivoli mari şi 9 bivoli gonitori, şi a mai dat 77 oi mari şi 12 cârlani, a mai dat 15 iepe mari şi 60 strâjnici; acestea le-a dat la mâna călugărilor ce s-au zis mai sus, şi a mai rămas la Vasile, paharnicul, să mai dea acestor călugări 400 merţe grâu şi mazăre, şi două sute opt merţă secară şi mălai, însă să i se ţină în seamă şi lui Vasile, paharnicul, o sută şi treizeci de lei dintr-această pâine, pentru că a cheltuit la nişte sărindare ale Doamnei Ruxandei şi la alte trebi, ce a dat seamă îna­intea Măriei Sale, lui Vodă, într-acea dată, când a fost paharnic, acea pâine, întâmplatu-s-a Dum­nealui de a lipsit din ţară şi s-a dus în Ţa­ra Românească, şi a făcut acolo un an şi mai bine; mai pe urmă a venit Dumnealui, Vasile, paharnicul, iar în ţară, şi am poftit noi ca să dea cu ce a rămas mănăstirilor pentru acea după poruncă şi judeţ ce au făcut Mă­ria Sa, Vodă, împreună cu boierii ţării; mai înainte vreme, venit-a dumnealui, Vasile, pa­harnicul, înaintea Patriarhiei noastre şi a dat la mâna noastră şi la mâna dintru Ermonah popa Eremia, egumen de Trisfetitele, 200 lei bă­tuţi şi 100 merţe grâu, şi să plătească 40 lei Sfinţiei Sale, lui Grigorie Proin Mitropolitul Haortofilacs, şi să mai plătească 50 lei la un zapis ce are Doamna Ruxanda la Egumenul de Galata, cu care bani n-a fost datoare Doamna Ruxanda Egumenului de Galata, ci au fost ai lui Balaş Hartofilacs, iar o sută şi treizeci lei i-am ţinut dumisale în seamă pentru ce a cheltuit.

 

Pentru aceea, dând dumisale, Vasile, paharnicul, bucăţile şi pâine şi alte tot ce a fost de a Doamnei Ruxandeî, făcutu-i-am aceas­tă scrisoare a noastră, la mâna dumisale, cum să nu mai aibă dumnealui nici o asuprire dinspre călugării noştri, nici dinspre alţii.

 

Iar pentru 50 lei, ce-i mai cere Egume­nul de la Galata, iar cu acel zapis a lui Balaş Hartofilacsi, de n-am putea noi să scoatem nu­mai pe acei 50 lei ce s-au zis mai sus, să-i dea Vasile, paharnicuil, şi tot ar mai cere şi ceilalţi 50 lei, atunci să avem noi a-i da, de la Golia, 25 lei, şi de la Trisfetitele, iar 25 lei, şi să plătească acei 50 lei, iar dumnealui, paharnicul Vasile, să n-aibă nici o supărare, nici dinspre un datornic, căci ce a fost de a Doamnei Ruxandei, nimic la dumnealui n-a rămas; aşijderea şi pentru sat, pentru Preuteşti, iar s-a lăsat după cum a scris răposata Doamna Ruxanda, ca să fie a dumisale, paharnicului Vasile, şi dumnealui ne-a. dat aice, la mănăstire, la Go­lia, satul Lăzărenii, ce sunt pe Jijia, cu tot locul, după cum ne-a făcut şi zapis. Pentru aceea şi dinspre noi să fie a dumisale satul Preuteştii, schimbătură şi aşezare, şi să-şi facă şi dres Domnesc pe satul Preuteştii, să fie moşie neclătită în veci; şi pentru mai mare încredinţa­rea noastră, am iscălit şi am pus şi peceţile sfintelor mănăstiri Golia şi Trisfetitele, să fie încredinţat în tot judeţul, într-alt chip să nu fie. / U Ias, leato 7197 (1689) April 30. / Iscălit greceşte: Iacob Proin Arhiepiscop a Ţarigradului şi a toată lumea Patriarh”[2].

 

Mie îmi lasă un gust amar o astfel de poveste, în care lăcomia liderilor spirituali întrece orice închipuire şi mă întreb adesea dacă puzderia aceea de asupritori în sutane, care, ca şi astăzi, îi exploatau nemilos chiar şi pe bieţii preoţi de altar, avea sau nu credinţă în Dumnezeu.

 

 

1888, Mary Adelaide Walker: Cetatea Neamţului

 

 

[1] Grămadă Ion, Nunta Domniţei Ruxanda (1652), în Viaţa Românească, vol. XXV, Iaşi 1912, p. 161; Cartea sângelui, Suceava 2002, pp. 183-194

[2] Codrescu, Theodor, Uricaru, Volum XXIII, Iași 1895, pp. 383-386


Povestea Anei Ghine din Bârlad

 

 

Întotdeauna m-au interesat poveștile de viață pe care istoria le presură printre degete, de parcă ar dori să-și contureze imaginea ei reală, de atâta vreme falsificată de mit și de ignoranță. Iar povestea unei mame pururi iertătoare, Safta Ghine din Bârlad, care trece peste toate necuviințele cu care a tratat-o, de-a lungul vremii, fiica sa, Ana, fugită în lume cu un tânăr ofițer rus din armata țaristă de ocupație și întoarsă acasă doar pentru a-și nedreptăți părinții și fratele, se desfășoară pe fundalul acelei „prefaceri” a stăpânirii Moldovei de către „prea puternicia împărăției Rusiei”. Povestea are, totuși, un final fericit („pace a rămas între noi”), impus de teama creștină în consecințele judecății de apoi.

 

*

 

„Adică eu, Ana, fiica săvârşitului preot Costandin Ghine şi a Saftei, preutesei, împreună şi cu soţul meu, pot parucic Semion Triacovici, care mai gios ne vom adeveri şi prin iscălituri, dat-am această adevărată şi încredinţată scrisoare a noastră, de veci învoială, la mâna numitei şi adevăratei mele maici şi a fratelui meu, ce este mai mare, preotului Vasile, ca să se ştie şi să fie de crezut: că eu, ca una ce sunt născută din drepte trupurile şi păcatele arătaţilor mai sus părinţi, păzit-au urmare creşterii mele cu toată râvna şi dragoste părintească, îndestulându-mă cu toate cele trebuin­cioase, până când m-au adus în stare a toată cunoştinţa şi la bine, şi la rău; când, la aceiaşi vreme, prefăcându-se stăpânirei Moldaviei către prea puternicia împărăţiei Rusiei, venind oştile armiei şi aice, în târgul Bârlad, unde, picând la un cvatir în mahalaua noastră şi numitul meu soţ, parocic, prin economicoase mijlociri şi chipuri ce am urmat şi o parte, şi alta, m-am şi alăturat în dragoste, biruindu-mă patima tine­reţilor, fără să giudec şi să socotesc cinstea numiţilor mei părinţi. Cu care împreună am şi fugit, umblând, multă vre­me, prin ţara Muntenească, şi fără să fim cununaţi, până când întâmplarea a adus de am căzut iarăşi la părinţi, unde, venind, primită n-am fost, ca una ce am fost călcătoare şi nesupusă cuvintelor părinteşti.

 

Aşadar, în sfârşit, fiind mijlocitori mulţi epochimuri, după rugăminţile noastre, milostivindu-se bieţii părinţi şi crezând că sunt cununată, ne-au iertat, dându-mi şi zestre cuviincioasă, după starea şi putinţa lor, cu care atunci am fost rămas mulţumiţi; care lucruri ale zestrei, fiind socotite în bani, au cuprins şase sute cinsprezece lei, douăzeci parale, bez de alte cheltuieli, ce au mai urmat cătră noi părinţii, bani şi altele, pentru care, la neajunsul lor, s-au şi împrumutat, de ne-au împlinit cererea. Apoi, în urmă, primind şi legiuita cununie cu numitul meu soţ, iarăşi căzând la casa părintească ca unii ce nu avem nici o facere, prăpădind tot ce-am avut, ni s-au mai dat, de către numita maică-mea, lucruri cuprinzătoare în sumă de bani de patru sute cinzeci şi opt lei, treizeci parale, care cuprind, peste tot, 1.074 lei 10 parale, bez de alte lucruri, după deosebit izvod, iarăşi socotit în bani, 111 lei, ce am primit în curgătorul an.

 

La nelegiuită şi fără nici un cuvânt pretenţia noastră ce am cugetat, arătându-ne nemulţămiţi cu ceea ce am luat, precum mai sus se cuprinde, de iznoavă am făcut apucarea casei, adică betei, ticăloasei şi slabă de bătrâneţi maicii mele, cum şi numitului meu mai mare frate, ca să mai trag zestre prin puterea cins­titei isprăvnicii de Tutova, şi, rânduindu-ne cu răvaş la sfinţia sa părintele Ioan Damian, econom, şi alte ipochimenuri cinstiţi, după toată cercetarea, prin duhvnicii ce s-au urmat, nici o dreptate ne-au găsit, precum înştiinţarea ce fac către cinstita isprăvnicie citată, din trecutul an 1817, Noemvrie 10, pe larg arată.

 

Aşadar noi şi peste aceasta urmând împotrivire şi fără vreun cuvânt al dreptăţii, prin arătarea ce am făcut, înnaintea stăpânirii, am pretins giudecată şi în Domnes­cul Divan; de unde, la cercetarea ce ni s-a făcut, am rămas urniţi, cu cartea boierilor divanişti ai cinstitului Departament, iarăşi în cercetarea cinstitei ispravnicii a Tutovii şi, prin cartea de blăstăm, pentru care zăcem cu rugăminţi să ne ierte Milostivul Dumnezeu, după necuvioase urmările noastre. Cu care carte, venind nu puţine cercetări, făcându-se sânete fără a toate rămasele părinţeşti, nici o dreptate ni s-a găsit, ca unii ce am luat mai mult decât ceea ce ni s-au căzut; cu toaţe că, după urmările mele cele fără de cuviință ce am meteheresât, călcând cinstea părintească, însumi mă giudec că nu mi s-ar fi căzut a trage nici o a patra parte.

 

La cererea şi pretenţia noastră, ce am mai urmat şi peste acestea, rânduitu-ne-a cinstita isprăvnicie şi în cercetarea a câtorva cinstiţi şi aleşi negustori, care şi acie intrând, după cartea de blăstăm în toată cercetarea, îndatorind pe numita mea maică, de a primit-o spre a arăta adevăr de toate rămasele de la săvârşitul meu părinle. Mărturisit-a, ca o bătrână, adevăr, că mai mult decât 500 lei, la moartea lui, ne-au rămas; care de-abia au putut întâmpina grijile obișnuite ale unui mort, până la o vre­me şi, prin cât în urmă nu s-au ajuns, au muncit şi cu mâinile.

 

Pentru fratele meu, preotul Vasile, iarăşi au arătat că, la însurăciunea sa, nu numai că nu i -au dat din casă nimica, dar nici îmbrăcămintea acea de cuviință, după starea şi cinstea lui, nu i-au dat; decât numai o bucăţică de loc, o a patra parte din locul părintesc, mai alăturând, și cu cumpărare de la alţii, altă bucăţică de loc, pe care şi-a făcut oareşce binale, plă­tindu-l de havaet şi la Casa Obştii, în cumpărătura moşiei târgului Bârlad; pe care loc, după dreptate, ca unul ce n-a tras cât mine parte, rămâne să-l stăpânească în veci, nesupărat de către mine şi urmaşii noştrii.

 

Asemenea şi maicii mele, cercetându-i-se toată averea, de către numiţii negustori, nu s-au găsit mai mult decât o ladă veche mică, și chilotă (saltea – nota autorului) de pânză, de aşternut, și un iorgan (plapumă – nota autorului) de învelit vechi, și o perină mică, și un topor stricat, și un molitevnic, și un patrahir, şi căsuţa veche părintească, care, cu toată voia noastră, rămâne în parte maicii mele, ca să să odihniască încât (îi) va urmă viaţa; şi, săvârşindu-se din viaţă, iarăşi rămâne pentru grijile obiș­nuite ale sufletului său, fără să fie şi la aceasta supărat de către noi cel ce va purta grijile după moarte, cât de puţin, ci în veci să rămână stăpânitor.

 

După toate aceste vii şi adevărate cercetări, urmate printr-atâtea porunci şi carte de blăstăm, și cunoscându-mă însumi că nu am nici o dreptate în goana pretenţiei mele şi a numitului soţ; văzând numita mea maică şi fratele meu afanisârea noastră, cu multeli cheltuieli ce am urmat, şi fără cuviinţă; iarăşi milostivindu-se, ne-au agiutat cu două sute cinzeci lei spre oareşcare folos şi agiutor al nostru.

 

Pentru aceea, de acum, înainte şi în veci, pace a rămas între noi, fără să se mai supere maică-mea sau fratele meu de către noi nici odinioară, sau de urmaşii noştri, atât la casa părintească, cât şi la cuprinderea a tot locul baştină şi cumpărătură. Şi, spre încredinţare, ca să să păzască întocmai cele mai sus grăite într-această scrisoare, am iscălit, rugând şi pe toate zabeturile din târgul Bârlad de au încredinţat. / 1818 Apr. 30”[1].

 

*

 

[1] Antonescu, Ioan, Preotul, Documente bârlădene, volumul I, Bârlad 1911, pp. 146-149


„Goaba pântecelui” și „moartea de om”, în Moldova anului 1741

 

Şedinţa Divanului boieresc

 

 

Religve interesante ale dreptului pelasg supraviețuiau, degenerate și adaptate la vremuri, în „pravila”, deci în dreptul valah al Moldovei anului 1741. Despre păcatul „preacurviei”, uneori cu caracter incestuos, nu am găsit repere în legile în care Maica Pământ (Hestia) le încredințase lui Zalmoxe, dar despre vinovăția „morții de om”, da, și nu doar în documentele de cancelarie domnească a lui Ștefan cel Mare sau în cele câmpulungene de prin anii 1700, ci, cu veacuri înainte de legiuitorul Licurg, în… Iliada lui Homer.

 

Fără îndoială, cel mai interesant principiu al dreptului valah este cel al „răs­cumpărării capului”, după omor, prin plata unei sume de bani. Un prim exemplu de aplicare a dreptului privat de răzbunare sau compensare, pe seama arbitrajului, specific şi celţilor, dar şi Legilor încredinţate lui Zalmoxe de Hestia, s-a petrecut la Curtea domnească din Suceava, în 14 octombrie 1473, atunci când Ilca, fata lui Petru Ponici, moştenind vinovăţia tatălui său, „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care l-a ucis Petru Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea stolnic, moartea lui Andriţă” şi, astfel, „prin tocmeală bună şi înţelegere şi pace veşnică”, omorul a fost dat definitiv uitării, Petrea stol­nic beneficiind de compensarea bănească, plătită de fata ucigaşului.

 

Acelaşi tip de compensare, prin arbitraj, se săvârşeşte şi în satele câmpulungene, cel mai sugestiv caz fiind cel judecat în 7 august 1696 şi în 10 mai 1724. În 1695, pentru un „loc după Straje, în faţa Măgurii di cătră satul Pojorâta, care acel loc au fostu a Petrii Tolovanului celui bătrân, care întro vremi au fost giurat Toloveanul cel bătrân cu brazda în cap pentru dânsul” şi „având Tolovanul cel bătrân doi nepoţi, veri primari, şi vrând ei să-ş împărţască acel loc şi neputându-să ei învoi, s-au prelejit di au ucis şi au omorât pe Simion Boza, vărul său, tocma pe acel loc, iar cealaltu au pribegit în ţara ungurească”.

 

Deci, pentru un fânaţ din Pojorâta, pe care îl moşteneau de la bunicul lor, răposatul Petrea Toloveanu (care jurase „cu brazda în cap”), doi veri se iau la harță, iar unul dintre ei este ucis. Celălalt fuge în Ardeal. Omorul trebuia răzbunat sau compensat şi, cum nu mai exista vreun Tolovan, care să răspundă pentru crimă, vinovăţia este atribuită obştii săteşti din Pojorâta, din simplul motiv că pe teritoriul satului ei se săvârşise acel omor cu autor cunoscut. Atunci, în 7 august 1696, pentru că „pentru ace moarte au plătit satul judeţului”, Toader Filimon întoarce banii obştii şi obţine hotarnică, proprietatea astfel obţinută putând fi contestată de vreun Tolovan, dar acesta „fară nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă „hultamo” judeţului. 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”.

 

Cu două milenii şi jumătate înainte de această tragică întâmplare, Homer avea să descrie… Procesul de la Câmpulung (judecat în baza Legilor Pelasgine, din care, ulterior, se va inspira şi Licurg), în felul următor:

 

 

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

plata, o spune-n vileag; celălalt, că nimic nu primise:

de-asta ei vor amândoi ca judeţul s-aleagă ce crede.

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

crainicii însă-i opresc şi fac linişte. Judecătorii

şed la judeţul lor sfânt, pe trepte de netedă piatră;

ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

judelui, care, rostind judecata, mai drept o să fie” (lliada, XVIII, pp. 360. 361).

 

Pravila aceasta străveche are, în 1741, următoarea aplicare zonală:

 

 

„Noi Grigorie Ghica Voevod bojiia milost. gpodar zemli Moldavschii[1]. Dat-am cartea Domniei mele cinstit și credincios boiarului nostru, dumnealui Constandin Roset, vel vornic, şi pe cine va pune dumnealui vornici la târgul Bâr­ladului, (aceia) să fie volnici, cu cartea Domniei mele, a căută şi a cerca gloabe, şugubine, morţi de om, venitul vorniciei (în) ţinutul Tutovei, a Tecuciului, a Putnii, Covurluiul, Fălciului.

 

Şi oriunde ar afla, sau prin târguri, sau prin sate domneşti, boiereşti, călugăreşti, fete, muieri văduve a făta (gravide – n. n.), să aibă a le lua gloabă: de fată mare, 20 de lei, de muieri 12 lei, de la cei ce le vor fi făcut (deci, de la părinții fetelor – n. n.), iar de la femei numai ciobotele (darea pentru călătoria investigatorilor – n. n.), câte 2 ughi (ducați ungurești – n. n.), pe obiceaiu. Însă într-acest chip poruncim să urmeaze, după cum scriem mai jos: pentru preuți, diaconi, ţărcovnicii călugări, feciorii de popă, nămeţii lor, oamenii bisericeşti, de se vor întâmplă vreunii dintr-aceştia să facă pe cineva a făta dinre mirence, fieştecare dintr-aceşti să aibă a-i globi protopopul care a fi, iar vornicii vor lua 2 ughi, ciobotele, de la femee, fiind mireancă; iar de se va întâmpla, dinspre partea femeiască, să fie a făta ori preoteasă sau diaconeasă, sau ţârcovnice, sau fată de popă, sau călugăriţă, fiind făcut de vreun mirean sau neam, ginere de popă fiind mirean, să nu fie (globiți – n. n.) de oamenii bisericeşti, ci să ia gloaba pântecelui oamenii dumnealui vornicului, pentru că bărbatul este obiceiul de dau gloaba pântecelui, iar femeia va certa-o potropopul şi va lua ciubotele, pe obicei; de va fi din oamenii bisericeşti femeia, pentru rudenii, pentru cuscrii, cumetrii, sânge amestecat, de s-a întâmpla a făta, să ia vornicii gloaba pântecelui, iar prptopopul va lua cicbotele, şi să-i certe, şi să-i judece pe pravilă pentru sânge amestecat; iar de se va întâmpla vreo greşeală fără pântece, să nu fie a făta (sex, fără a rămâne gravidă – n. n.), pe aceştia, ce-or fi sânge amestecat, iar protopopul să-i judece cu pravila şi să-i globească.

 

Pentru morţi de om, negăsindu-se ucigaşul, să plătească 12 sate din împrejurime moartea de om, pe obicei, şi ciobote să dea; iar prinzându-se tâlharul ucigaş, să ia ciobotele oamenii lui vel (marele) vornicul, şi pe tâlhar să-l dea pe mâna lui vel armaş.

 

Aşijderea, pentru târgeveţi den Bârlad şi ocolul târgu­lui, de fapte rele, de furtişaguri, de bătăi, de greşeli ce-or fi, cine ar face, ori din moldoveani sau armeni, sau jidovi, cine ar fi pe greşelile ce ar avea, vornicii de Bârlad să-i ju­dece, să-i globească pe fieştecare, după cum îi va fi vina; aşijdere, să aibă a lua şi venitul vornicii din târg din care cu peşte, 2 potronici, 2 ocă de peşte; de bute de vin, de cofă de horilcă, iar câte 2 potronici, 2 ocă de băutură; şi alte veni­turi ce-ar fi, să aibă a lua şi a urma, la toate, pe obiceai; alt nimeni să nu se amestece. / Aceasta poruncim. / 15 Mai let 7249[2] (1741)”[3].

 

 

[1] Transcris după manuscrisul No. 237 de la Academia Română, fol. 404. Îl pun între doc. bis. Catedrala Domnească, pentru că în el îi vorba de atribuţiuni date protopopului, care, în multe rânduri, la Bârlad, a fost dintre preoţi acestei biserici – nota preotului Ioan Antonescu; Nota noastră: reproduc documentul cu corecturile firești, pentru că nu mă interesează ca mărturie lingvistică; cei interesați să meargă la sursa citată – I. D.

[2] În urma unei cărţi domneşti de la Scarlat Grigorie Ghica voevod, din 1758 (7266), Martie 27, s-a luat autorităţii bisericeşti dreptul de a globi pe cei vinovaţi. „Prin aceasta, zice mult regretatul Episcop Melchisedec, s-a făcut bine; căci în puterea acelui drept se vor fi făcut multe abuzuri. La căutarea pricinilor bisericeşti, nu trebue să fie motive materiale, ci numai morale” (Cronica Huşilor, p. 265).

[3] Antonescu, Ioan, Preotul, Documente bârlădene, volumul I, Bârlad 1911, pp. 6, 7

 


Pagina 1 din 3812345...102030...Ultima »