Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro

O mărturie despre naşterea lui Eminescu la Dumbrăveni

 

 

Constance Dunka de Sajó (Constanţa de Dunca-Schiau)

 

 

 

Românca născută în Botoşani, din părinţi bucovineni, cu rădăcini în Ardeal, Constance Dunka de Sajó (de Dunca-Schiau), care, la 16 ani, uimea Parisul cu nuvelele „publiées dans les principaux journaux de Paris”, ulterior, adică după succesul romanului „Elena”, publicat, în două volume, sub titlul „Estela”  (Scéne de la vie moldave, L’ombre des Stan, La frére Blanc, Scénes de la Roumanie, La criminelle hongroise, Un affranchissement en Roumanie etc.), avea să surprindă, în 1897, când publica la Budapesta „Amintiri din copilărie”, cu o mărturie despre naşterea lui Mihai Eminescu la Dumbrăveni, în mai 1849, pruncuţul, pe care Constanţa de Dunca şi Muţi, fiul boierului Constantin Balş, l-au „botezat” în 21 mai 1849, având, pe atunci, câteva săptămâni. În istoria literară românească există tot felul de conveniri despre anul, luna şi ziua naşterii lui Mihai Eminescu, aşa că o mărturie în plus nu strică, aşa cum nici nu ajută.

 

 

„Dumbrăvenii – Moldova, ţinutul Botoşani – era o moşie cu patrusprezece sate şi cătune, toate pe şesul mănos cu puţină pădure, moşie, deşi nu aşa de populată, dar mult mai întinsă decât unele principate germane, state întregi, cu domnitori suverani. Dumbrăvenii nu se aflau departe de Dumuşeni, una din moşiile părintelui meu, locuită de familie, peste vară. Iarna, pe atunci, era petre­cută la Botoşani, locul naşterii mele. Din apropierea moşiilor cred că s-a întremat cunoştinţa şi amiciţia boierului Constantin Balş, dvoraninul (nobil rusesc), proprietarul Dumbrăvenilor, şi a părintelui meu, boier bucovinean, strămutat în acele părţi pe la anii 1835.

 

Studii făcute pe la facultăţi germane, acelaşi spirit înalt, cerce­tător, cu totul filosofic, caracterizând pe noii amici, ambii europeişti, ca puţini alţi pe acel timp, relaţiunile lor deveniră tot mai intime. Con­stantin Balş m-a şi botezat. Dumuşenii fură vânduţi. Părinţii mei se mutară la altă moşie, ce o aveau în ţara de jos. Acum locuiam, iarna, în Galaţi. Vizitele la Dumbrăveni totuşi nu încetară. Vizitele la Balş se reînnoiră mai des când şi moşia noastră, Rânzeştii, trecu în alte mâini, precum trecuseră Dumuşenii, Cereşiul-Banilă şi Slobozia-Duma din Bucovina, şi când ne aşezarăm la Iaşi. În acel timp, de la anii 1835-1845, nănaşul meu fusese şi mai harnic la vânzare decât tata. El înstrăinase patruzeci de moşii clironomisite în Basarabia rusească. Este adevărat că unele din ele trecuseră în dar de cumetrie pe la ruşi puternici, bunăoară Cahulul, domeniu ce astăzi valorează multe milioane.

 

Boierul Constantin Balş avea ceva regesc în gusturile ce-şi împlinea. Nu-i mirare că şi dărnicia i-a fost regală. Salonul lui, la Dum­brăveni, avea punte de asemănare cu Sans-Soucis a regelui-filosof. Acelaşi caracter academic, aceeaşi şcoală de speculaţiuni spirituale, numai nu aceeaşi parcimonie. Multe auzeam, aci, pe când aveam 4-5 ani, multe de-acelea ce nu le pricepeam. Dar cuvintele ce aş fi voit să le înţeleg mă preocupau şi mi se întipăreau în minte. Cuvinte şi nume. Ce caleidoscop fără şir şi înţeles! Repetam necontenit sunetele pocite, ce-mi sunau la urechi; de multe ori le şi cântam. Cântam zile întregi: „Enciclopedişti, mate­rialişti, metafizicieni, pluralitate de rase, prejudicii vechi, liberă-conştiinţă, imortalitatea sufletului, idealism platonician” şi o mulţime de asemenea cuvinte. Le cântam precum s-ar cânta un cântec de pasăre nepriceput.

 

Şi nume multe puteam înşira iute: Kant, Leibnitz, Diderot, Voltaire, Rousseau, Pascal – de Pascal făceam mare haz – Socrates, Paton, Locke, Malebranches, Spinoza – le ziceam pe toate aşa de repede, încât nimenea nu mă putea urma. Muţi chiar mă admirau. Muţi cel frumos şi genial. Muţi, adică Demetrius Balş, unicul fiu al nănaşului şi unicul meu, camarad de joc şi amic de copilăria. Şi ce finit tragic şi uitat a avut! Îl văd încă sprinten, vesel, totdeauna ocupat; uneori gânditor, altă-dată capricios, dar bun totdeauna, bun şi iubitor. Pare că mă văd şi pe mine copilă mică, alergând prin lungul salon, abia zărind de fum pe boierii din fund, cu ciubucele lor de doi stânjeni, ciubuce de care mult mă împiedicam şi nu rareori cădeam jos.

 

Stăpânul casei, boier în toate impersonal, gros, frumos la obraz, vorbea mai mult şi mai tare decât toţi, de pe jilţul său înalt, cu trei perine de catifea. Cine ce spunea, cine ce credea, n-o ştiu zice. De atunci este o jumătate de secol. Mi-aduc numai aminte că acele discuţiuni se reînnoiau zile întregi şi nopţile mai bine de jumătate, că disputele cele mai înverşunate erau intre Alecsandru Sturza Miclăuşanul, Constantin Hurmuzaki, tatăl meu şi Balş. Ultimul, plin de doctrine germane. Mai erau nişte boieri: Vârnav şi Miclescu, care vorbeau de Coran şi religiunea Hindu.

 

Doctorul Schwarzenberg, medicul casei, care locuia la curte, avea tot pe Kant şi Spinoza în gură, iar fraţii Sillioneşti, ideile moderne franceze. Tocmai îşi făceau studiile înalte la Paris. Autoritatea ştiinţifică supremă părea a fi un bătrân erudit ger­man sau suedez, copia exactă a figurii Alecsandru de Humbold. Acesta era sapient de specialitate şi avea titlul de „preceptorul lui Muţi”. Pe la mijlocul salonului, sub oglinda mare, pe o canapea aurită, erau mama, cu Doamna Balş. Când ascultam ce vorbesc, le auzeam po­menind pe Bulwer şi Walter Scott. Vorbeau şi de Werther, de Goethe.

 

Între uşă şi sobă, stafagiu mut, stăteau adunaţi cei patrusprezece administratori ai satelor moşiei Dumbrăvenii şi cătune, toţi cu dreptul şi datoria de a nu lipsi, seara, de la masa boierească şi a umple colţurile salonului până după miezul nopţii. Între aceştia, cel mai înalt şi chipos, cu faţă lată şi barbă castanie, era „Domnul Eminovitz”. Şi el cult, şi el bucovinean.

 

Noi doi, Muţi şi eu, unicii copii toleraţi în salon, adormeam ades pe două mici fotolii, când nu ni se permitea de a ne juca „de-a ascunsul”, spre a nu tulbura nesfârşitele conversaţii. Aceste somnişoare nu prea intrau în programa pedagogică a scolastului nănaş, care voia să adape, de pe la şase ani, pe adoratul său fiu cu metafizică şi psihologie şi cu întreaga ştiinţă omenească. Cine ştia, pe atunci, în Moldova, de Basedow şi Pestalozzi, de Froebel şi de teoriile pedagogiei moderne?

*

La 1849, salonul citat era deşert şi tăcut. Oglinzile, acoperite cu crep negru. Nici fum, nici mişcare. Numai un gol apăsător. Pe canapeaua de odinioară, iarăşi şedeau mama şi Doamna Balş. Nănaşa însă purta haine negre, doliu adânc. Ambele plângeau. Tatăl meu vorbea încet. Din când în când, un cuvânt de filosofică mângâiere. Murise stăpânul casei, boierul Constantin Balş. Eram la Dumbrăveni în vizită de condoleanţă. Muriseră şi doctorul Schwarzenberg, şi bătrânul perceptor german.

 

Salonul ne părea, mie şi lui Muţi, o criptă neînchisă. Când puteam, fugeam de acel salon, fugeam în grădină. Parcul n-avea sfârşit şi era plin de flori şi de fluturi. Aveam ce prinde şi ce culege. Pe atunci, eram copii şi copiii nu ştiu de milă. Bucuria nespusă ne făcea de a prinde bieţii fluturaşi, de a-i prinde cu sutele şi miile şi a-i închide în cutii. Mureau săracii; dar ştiam noi ce-i moartea, ce-i durerea?

 

Lui Muţi îi răpise nemiloasa moarte pe medicul, pe perceptorul şi chiar şi pe tatăl său. Noi însă nu pricepeam aceea eternitate, spre care ei ple­caseră, nu pricepeam că golul lăsat de cel ce ne părăseşte nu se mai poate umple. Mor mulţi copii juni şi, totuşi, copilului nu-i este frică de moarte; le ia moartea ce au mai drag pe lume şi ei aşteaptă, speră, nici o grijă nu au.

 

Unde ne uitam, vedeam doliu şi solitudine şi, totuşi, eram veseli şi mulţumiţi, cum scăpam la larg şi puteam alerga prin grădină. Bietul Vasilie, cum gemea, urmându-ne; ducea greu baltagul gros, cu care avea să ne păzească. Dar astfel îi era porunca. Domnul Constantin Hurmuzaki, tutorele lui Muţi, însărcinase pe vechiul camerdiner a veghea bine asupra micului orfan, bogatului clironom şi Vasilie Arnăutul era om circumspect şi conştiincios. Cât alergam noi după fluturi, el alerga după noi.

*

La marginea parcului, capătul dinspre şuri şi grajduri, vestitele grajduri de la Dumbrăveni, era o casă lungă, fără uşă, în grădină. Numai şase ferestre se iveau printre arbori. Urmărind fluturii, ajungeam uneori la acele ferestre. Aci am des­coperit copii după geamurile închise. Erau două fetiţe – poate şi un băiat mai mare, nu ştiu bine – fetiţe sfioase, tăcute, cu ochii plecaţi, fără surâse pe faţă, înspăimântător de cuminţi. Ele se uitau mirate la nebunele noastre alergături. Dar era şi jale şi dor în privirile lor: nu le era permis a intra în parc. Şi nouă multe ne erau oprite, însă ne ştiam emancipa. Ne pu­neam bine eu Vasilie şi făceam ce ne plăcea.

 

La trei zile după prima vedere, eram deja la un loc cu fetiţele cele sfioase. Amiciţia ajunse curând în stadiul confidenţei. Copilele ne încredinţară un mare secret: mama lor era bolnavă şi ele dobândiseră, de-o săptămână, un nou frăţior.

 

– Să-l botezam noi!, am strigat şi eu, şi Muţi.

 

Despre copiii mici atâta ştiam amândoi, că, îndată ce vin pe lume, părinţii lor cer părin­ţilor noştri, să le boteze noul născut.

 

– Să-l botezăm!

 

Dar cum se botează? Aceasta n-o ştia nici Muţi, nici eu. A întreba de mamele noastre simţeam, că nu se cade acum, când erau tot triste şi tot plângeau. Copiii, când nu ştiu, inventează. Ne-am pus pe gânduri şi pe sfaturi. Mult ne-am bătut capul, aducând fiecare când o idee, când alta. La urma urmei, a stătorit un plan. A doua zi, eram hotărâţi a boteza pe frăţiorul fetelor, a-l boteza cum credeam noi că va fi mai nimerit a-l boteza cum n-a fost botezat creştin pe lume.

 

Era ziua de Sfântul Constantin împărat, patronul defunctului meu nănaş. Părinţii mei şi Doamna Balş voiau să fie singuri în aceea zi, singuri cu tristele lor amintiri Pentru multe ore furăm încredinţaţi lui „căpitan Vasilie” (mi se pare că bătrânul camerdiner fusese căpitan în eteria grecească din timpul lui Caragea Vodă al Munteniei). Asta ne venea de tot la socoteală. Cu atât mai uşor ne puteam împlini dorinţa. Mai era şi onomastica mea, nu mi se refuza nimic.

 

Am şi finit botezul pentru aceea zi, 21 mai 1849, 11 ore. La 11 ore, 21 mai 1849, eram gata amândoi. Amândoi purtam haine negre, dar gulere albe şi pălării de paie. Muţi pusese mănuşi, avea baston şi părul frizat – arta bătrânului camerdiner. În mână ţinea o cutie mare de cristal roşu, plină cu fluturi, ce bâzâiau in ea. Eu aveam flori în braţe cât nu mai puteam duce. Am plecat. Vasilie, înainte. De astă dată, înainte şi cu mult.

 

La uşa din curte, ne aşteptau fetiţele, mai sfioase, mai tăcute încă, dar ochii le străluceau pe ascuns. Cu ele era un domn înalt, chipos, cu faţa lată şi barba castanie. Îl cunoşteam. Odinioară îl vedeam zilnic, seara, la masa boierească şi, noaptea jumătate, în salon. Furăm primiţi de toţi ca padişahul când merge la marele său vizir. Fetiţele alergară înaintea noastră; domnul chipos venea îndărăt. Astfel am intrat.

 

Odaia mică, joasă, dar sclipitoare de curăţenie. Apoi alta, mai mare. Pereţi tot alb văruiţi şi perdele albe, lungi, slobozite. Podelele gălbii, proaspăt date cu lutişor galben. Două divanuri cu macaturi, sal­tele şi coltucele de lână verde şi roşie, ţesătură de casă. Între două ferestre, ce dădeau în grădină, o masă de cărţi închisă. Pe dânsa, o lampă, sfeşnice de argint şi un serviciu de cafea neagră, porţelan fru­mos: toate prezente, de anul nou, de la darnicul boier, proprietar şi stăpân.

 

În fund, un pat cu aşternut alb şi plapomă roşie. Lungi cordele roşii la perine. Bolnavă, în pat. Palidă, cu privire îngrijită se uita la noi. Voia, cred, să ne recomande tăcere şi nu cuteza. Memoria, la mine, a fost totdeauna puterea intelectuală cea mai dezvoltată. Ţiu minte toate, de când aveam doi ani. Cât eram de mică, toate le văd încă astfel cum erau şi cele ce-mi păreau atunci noi, singulare şi care numai mai târziu le-am priceput. Copiii obişnuiţi, când nimic nu-i scoate din fire, au bună ţinută în prezenţa bolnavilor. Şi noi ne purtam cuviincios. Ba chiar ne şi uitaserăm curiozitatea, ne uitaserăm dorul de nănăşit, ne uitaserăm florile, fluturii. Vedeam numii pe palida bolnavă şi nu mai ştiam ce aveam de făcut.

 

Dăm cu ochii de leagăn. Leagăn simplu, de lemn alb, frumos acoperit cu un lepedeu ca de zăpadă, transparent, jur împrejur cu dantele împletite. Domnul chipos băgă de seamă la ce ne uităm şi ridică învelitoarea. Atenţiune! Un copil, tot alb înfăşat, cu mâinile strâns legate, cu capul ascuns într-o mare bonetă, dormea acolo. Noi stăm înlemniţi. Tata copilului ne zice:

 

– Iată-vă finul, botezaţi-l!

 

Mama adăugă:

– Botezaţi-l, dar vă rog, nu-l deşteptaţi!

 

Cum aveam de gând a-l boteza nimenea nu visa. Ba chiar nici noi nu ne cugetam. Şi Prometeu astfel o fi dormit odată. Priveam noul născut de departe, cu mirare. Muţi era de tot uimit, el, care încă nu văzuse un copil mic. Deodată, un sunet străin, un plâns necunoscut, o mişcare în leagăn şi băieţelul deschide ochii. Muţi pare că e electrizat. Îşi pierde capul, se repede la leagăn, sare, strigă, se extaziază, deschide cutia de cristal roşu… Un nor de fluturi zboară peste nou născutul, şi eu, ca să nu rămân îndărăt, arunc peste prunc toate florile mele. Ce făceau ceilalţi nu ştiu. Muţi şi eu eram beţi de bucurie, de entuziasm, de conştiinţa marelui act săvârşit.

 

În acel moment, Vasilie intră şi ne cheamă iute la Castel: sosise domnul Constantin Hurmuzaki, tutorele. Am plecat, uitând a pune nume finişorului botezat cu fluturi şi flori. Numele şi l-a primit de la alţii. Un nume ce-l ştiu toţi, ce nu-l va uita nimenea, un nume nemuritor la români, numele: „MIHAIL EMINESCU”. / Budapesta, 1897 / Constanţa de Dunca-Schiau”[1].

 

 

[1] Dunca-Schiau, Constanţa de, Amintiri din copilărie. Botezul poetului, în Almanachul Societăţii de lectură „Petru Maior”, Budapesta 1901, pp. 61-67


Claude Lévi-Strauss: Supliciul lui Moş Crăciun

 

Moş Crăciun: Degeaba le tot pasez eu timpul!…

 

 

Sărbătorile Crăciunului din 1951 au fost marcate în Franţa de o polemică la care presa şi opinia publică par să se fi arătat foarte sensibile şi care a introdus în atmosfera veselă tradiţională pentru această perioadă a anului o notă de ani­mozitate neobişnuită. De câteva luni, autorităţile ecleziastice îşi exprimaseră, prin intermediul anumitor prelaţi, dez­aprobarea faţă de importanţa tot mai mare acordată de familii şi de comer­cianţi personajului Moş Crăciun. Ele denunţau o „păgânizare” îngrijorătoare a sărbătorii naşterii lui Iisus, care deturnează spiritul public de la sensul cu adevărat creştin al acestei comemorări în favoarea unui mit fără valoare religi­oasă. Aceste atacuri au luat amploare în ajunul Crăciunului; cu mai multă discreţie, probabil, dar la fel de ferm, Biserica protestantă şi-a alăturat vocea celei a Bisericii catolice. În ziare apăreau deja scrisori ale cititorilor şi articole care atestau, în sensuri diverse, dar în general ostile poziţiei ecleziastice, interesul stârnit de această poveste. În fine, punctul culminant a fost atins pe 24 decem­brie, cu ocazia unei manifestări pe care corespondentul ziarului France-Soir a relatat-o în termenii următori:

 

 

 

 

„ÎN FAŢA COPIILOR DIN PATRONAJE

MOŞ CRĂCIUN A FOST ARS ÎN PIAŢA CATEDRALEI DIN DIJON

 

 

Dijon, 24 decembrie (dep. France-Soir)

 

„Moş Crăciun a fost spânzurat, ieri după-amiază, de poarta metalică a cate­dralei din Dijon şi ars în mod public în piaţă. Această execuţie spectaculoasă s-a desfăşurat în prezenţa câtorva sute de copii din patronaje. Ea fusese hotărâtă cu acordul clerului, care îl condamnase pe Moş Crăciun ca uzurpator şi eretic. Acesta fusese acuzat că păgânizează săr­bătoarea Crăciunului, în sânul căreia s-a strecurat hoţeşte, ocupând tot mai mult loc. I se reproşează mai ales că a pătruns în toate şcolile publice, de unde repre­zentarea naşterii în iesle a lui Iisus este exclusă în mod sistematic.

 

Duminică, la ora trei după-amiaza, nefericitul moşneag cu barbă albă a plătit ca mulţi inocenţi pentru o greşeală de care se făcuseră vinovaţi cei ce vor aplauda la execuţia lui. Focul i-a pârjolit barba şi Moşul a dispărut în fum.

 

La finalul execuţiei a fost publicat un comunicat, din care redăm aici esenţialul:

 

 

 

„Reprezentând toate căminele creştine din parohie, dornice să lupte împotriva minciunii, două sute cincizeci de copii, strânşi în faţa porţii principale a catedralei din Dijon, l-au ars pe Moş Crăciun.

 

Nu era vorba de o distracţie populară, ci de un gest simbolic. Moş Crăciun a fost jertfit prin ardere de tot. Ca să fim cinstiţi, minciuna nu poate trezi sentimentul religios la copil şi nu este în nici un caz o metodă de educaţie. Alţii n-au decât să zică şi să scrie ce vor ei şi să facă din Moş Crăciun contra­ponderea Moşului cu Biciul[1].

 

Pentru noi, creştinii, sărbătoarea Crăciu­nului trebuie să rămână prăznuirea naşterii Mântuitorului”.

 

Executarea lui Moş Crăciun în piaţa din faţa catedralei a fost apreciată în diferite moduri de către populaţie şi a stârnit vii comentarii chiar şi în rândul catolicilor”[2].

 

Crăciun, în Letonia – Realitatea ilustrată din decembrie 1919

 

[1] Fr. Père Fouettard, personaj ţinând de fol­clorul sărbătorii Sfântului Nicolae. În timp ce sfântul împarte daruri copiilor cuminţi, Moşul cu Biciul are în general rolul de a-i pedepsi pe cei care au fost obraznici (n. tr.).

[2] Lévi-Strauss, Claude, Toţi suntem nişte canibali, Editura POLIROM, 2014, pp. 12-14


„Ultimele momente din viaţa” lui Ştefan cel Mare

 

LUCEAFARUL, 1904: Piatra mormântului lui Ştefan cel Mare

 

 

„Voi termina analiza documentelor găsite în Sanudo, rezumând o epistolă de cel mai mare interes, ce se află în tomul 6, pag. 19, al Diariului neobositului veneţian. Epistola este datată din Buda, 26 Iulie 1504, şi scrisă de medicul Leonardo de Massari. Ea povesteşte moartea lui Ştefan cel Mare şi ne face să asistăm la ultimele momente ale eroului ro­mân. Leonardo de Massari începe prin a des­crie spaima suscitată în Ungaria prin moartea lui Ştefan cel Mare, lăsând el doi fii, unul mai mare, în Moldova, şi altul mai mic, petrecător în Constantinopole, pe lângă Sultan, astfel că toţi se te­meau ca nu cumva turcii să încerce cu forţa să pună la domnie pe acesta din urmă, şi se şi auzise că armata otomană s-ar fi mişcat deja, în număr de 60.000, ceea ce a provocat, din partea Ungariei, un ordin, trimis în Transilvania secui­lor, de a sta gata să dea ajutor moldovenilor. Povesteşte, în urmă, ultimele momente din viaţa lui Ştefan, şi anume: având răni pe picioare, care deodată începură a se întinde aşa de mult, încât medicii, veneţianul Ieronim da Cesena şi un evreu de la Hanul tătărăsc, au fost siliţi a re­curge la ardere, pentru reducerea plăgilor, şi con­siderau cazul ca mortal; boierii s-au apucat a se certa despre alegerea unui nou Domn, unii pre­ferind pe cel mai mare fiu, alţii pe cel mai mic, ce se afla în Turcia; acestea ajungând la ştirea lui Ştefan, pe când era aproape de agonie, el s-a arătat la moarte, ca şi în viaţă şi sănătate, teribil şi prudent în acelaşi timp, qual cossi come in vita et sanita ita in morte mostro esser et terribile et prudente. Făcând  să-l  ducă cu patul în câmp, unde se discuta alegerea domnească, acolo porunci să prindă şi să taie pe principalii agitatori.

 

Pe urmă, ţinu aci un discurs, declarând că ştie că moare şi nu-i împiedică pe dânşii de a alege la domnie pe oricine vor voi dintre fii săi, dar acesta să fie cel mai capabil de a apăra ţara; atunci toţi au aclamat pe fiul cel mai mare, că­ruia au jurat pe loc credinţă, însuşi Ştefan urcându-l pe tron. După aceea, muribundul erou s-a întors în palat şi peste două zile a murit, urmându-i la domnie acel fiu (Bogdan-Vlad, finul lui Vlad Ţepeş, cunoscut drept Bogdan cel Orb – n. n.), căruia se spera că nu se vor opune nici turcii şi care are acum un ambasador în Ungaria.

 

Aci se opresc descoperirile mele asupra lui Ştefan cel Mare. Documente şi mai numeroase asupra marelui nos­tru Principe există, fără îndoială, ascunse încă subt pulberea seculară a arhivelor Italiei. Aceste documente, date la lumină, ne vor face cu desăvârşire cunoscută, subt toate aspectele sale, ma­rea figură a acelui principe, care a rezumat în­tr-însul, în cel mai mare grad, calităţile superioare ale unul adevărat şef de Stat, adică: eroismul militar şi înţelepciunea politică”[1].

 

 

[1] Atheneul Român, Documente Istorice descoperite în Arhivele Italiei de C. Esarcu. Conferinţă publică ţinută în seara de 8 Aprilie 1878, Bucureşti 1878, pp. 93, 94

 


Ultimii ani ai lui Ştefan cel Mare

 

 

 

Să trecem acum la documentele găsite în Diarul lui Sanudo. Iată, mai întâi, o epistolă intimă (Suceava, 9 Decembre 1502) a lui Ştefan cel Mare către prea iubitul său amic, dogele Leonardo Loredan, prin care-l roagă ca să înlesnească lui Demetriu Purcivi, veneţian aflător în serviciul Moldovei, cum­părarea unor medicamente, după care îl trimite în Veneţia din consiliul doctorului Muriano, de asemenea veneţian, medic al curţii din Suceava.

 

Relaţiunile între Ştefan şi Dogele Leonordo Loredan par foarte frecvente, în aceşti ani, şi am­basadorii Moldovei găsesc o foarte bună primire pe lângă doge. Unii dintr-înşii primesc distincţiuni onorifice din partea guvernului veneţian; aşa gă­sesc, în Sanudo, că, la 28 Martie 1502, un amba­sador a lui Ştefan este înălţat la demnitatea de „Cavaler aurat”, distincţiune foarte rară, ce se acorda cu cea mai mare dificultate străinilor.

 

La data 20 Decembre 1503, citim încă în Sanudo:

 

„Un ambasador moldovenesc, sosit împreună cu un trimis din partea ducelui Ion Corvin Matei, desigur, „Ion” fiind degenerescenţa de la iniţiaticul „Io” – n. n.), se prezintă Dogelui cu o misiune ale cărei amănunte se expun în documentele ce urmează mai jos.

 

Şi mai la vale :

 

„21 Decembrie 1503,

Astăzi, 21 Decembrie, se prezintă în Colegiu Postelnicul Teodor, ambasador din partea lui Şte­fan şi fiul său Bogdan. / După ce descrise izbânzile principelui român contra turcilor şi câte a lucrat în interesul Cre­ştinătăţii şi chiar al Republicii veneţiene, trece apoi la morbul (boala – n. n.) eroului, anume neputinţa de a mişca mâinile şi picioarele, prezentând o epistolă de la însuşi Ştefan, scrisă din Suceava, la 11 Octombrie, şi prin care roagă pe Doge de a-i trimete un medic, căci doctorul Muriano, trimis mai dinainte, sosise în Moldova bolnav şi a şi murit acolo; la care tot Dogele răspunde că bucuros şi-ar da sângele pentru sănătatea lui Ştefan. Urmează, în urmă, copia scrisorii lui Ştefan cel Mare.

 

 

„La data de 28 Decembrie 1503: Ambasadorul moldovenesc şi al ducelui Ion Corvin, voind să alegă un bun medic pentru Ştefan cel Mare, salariul anual fiind de 500 ducaţi, ezită între trei candidaţi, Georgie di Piemont, Ieronim de Cesana şi Alecsandru Veronescu.

 

 

2 Ianuarie 1504. Ambasadorul moldovenesc şi al ducelui Ion Corvin, oprindu-şi alegerea asupra junelui medic Ieronim de Cesana, au plecat din Veneţia”.

 

 

Văzurăm din însăşi epistola lui Ştefan cel Mare că doctorul veneţian Matteo Muriano sosise bol­nav în Moldova şi că n-a trăit mult timp în urmă. Cu toate acestea, el trimete în Veneţia o epistolă din cele mai interesante asupra lui Ştefan şi asupra Moldovei (publicată integral în Călători străinii – n. n.). Senatul Veneţiei nu se mulţumea cu relaţiunile ce le primea de la ambasadorii şi trimişii săi ofi­ciali; în dorinţă, în pasiunea sa de a şti tot, el da însărcinare oricărui veneţian ce se afla pe la curţile străine de a-l informa despre tot ceea ce vedea, tot ceea ce afla.

 

 

Dar iată rezumatul epistolei lui Matteo Mu­riano către Doge, a caria copie o găsim în volu­mul IV al ziarului Sanudo, cu data: Suceava, 7 Decembrie 1502. Matteo Muriano comunică Dogelui Leonardo Loredan următoarele date despre situaţiunea internă şi externă a Moldovei :

 

Matteo Muriano descrie, mai întâi, prima între­vedere ce a avut cu Ştefan. După ce mă prezentai, zice Muriano, şi me exprimai cu acea formă de cuvinte ce se cuvin unui aşa de mare Domn, con quella forma di parole che se convien a un tanto Signor como e questo, el îmi zise, între altele: eu n-am voit să caut medic în nici o altă ţară decât acolo unde am amici, despre care sunt sigur că mă iubesc; şi îmi mai zise încă: eu sunt înconjurat de inamici de tot felul şi am avut 36 de bătălii, învingându-i în 34 şi fiind învins numai în 2. Io non ho voluto domandar me­dico in alcuna parte del mondo salvo da li amici mei li qual son certo me amano, et dissemi etiam: io sono circondato da inimici di ogni banda e ho avuto bataie36 dopoi che son signor de questo paese de le qual sono stato vincitore de 34 e 2 perse.

 

În urmă, Matteo Muriano dă informaţiunile ce urmează:

 

 

1). Ştefan este foarte înţelept, iubit de supuşii săi pentru clemenţă, justiţie, energie şi liberalitate. El e bine constituit de corp, afară numai de gravul morb, de care speră însă a-1 vindeca.

 

2). Bogdan, fiul Principelui, tânăr de vreo 25 ani, imită în toate pe tatăl său, e modest ca o domnişoară, modesto quanto una donzella, viteaz, virtuos.

 

3). Moldovenii sunt toţi voinici, omeni de luptă şi nu de a sta pe saltea, formând o armată de 60.000, din care 40.000 călărime şi 20.000 pedestrime.

 

4). Ţara este frumoasă, plină de animale şi producând toate fructele, afară de untdelemn: grâ­nele se seamănă în aprilie şi în mai; în august şi în septembrie se face vin cam de felul celui din Friul; bogăţia păşunilor ar putea nutri peste 100.000 de cai.

 

5). Distanţa până la Constantinopole este de 15-20 zile, fiind totodată locul cel mai potri­vit pentru a ataca pe turci, care, după mărturia tuturor acelora ce vin de acolo, se tem forte mult de Ştefan.

 

6). În Octombrie 1502, moldovenii au reluat nişte castele şi sate, ce le-au fost răpit, mai dinainte, Polonia, pe care, în acelaşi timp, au atacat-o tă­tarii de Crim.

 

7). Urmează amănunte despre cele trei imperii tătărăşti, dintre care acela de Crim este cel mai periculos, nu numai prin o armată de vreo 100.000 călăreţi, dar şi prin o strânsă alianţă cu Turcia, astfel că Ştefan se teme de a nu fi atacat,  la spate, în caz de a avea un război cu Turcia.

 

 

N-am trebuinţă să insist asupra importanţei documentului ce-l analizai. Faima bravurii românilor, pe de o parte, iar de alta, a înţelepciunii lui Ştefan, era răspândită în toată Europa. Astfel, găsesc, tot în Sanudo, 28 Noiembrie 1500, că secretarul Republicii, Francesco dalla Zuecca, reîntors din Ungaria, raportând despre dispoziţiunile anti-turce ale regelui Matei Corvin, arată că tot ostili păgânilor sunt şi româ­nii, popor curajos şi feroce, şi mai cu seamă Şte­fan cel Mare.

 

Găsesc, asemenea în Sanudo, o epistolă a flo­rentinului Octavian Gucci, datată Cracovia 21 Iunie 1500. Acesta, după ce dă multe informaţiuni asupra polonezilor, tătarilor din Crimeea şi du­celui de Moscova, zice: „Ştefan cel Mare nu doarme, ci stă gata la hotar, cu toată oştirea sa, dar nu se ştie ce va face, căci, pe de o parte, are alianţa cu Polonia, iar pe de alta, este în amiciţie cu Moscova, în orice caz trebuie să se aştepte de la dânsul ceva însemnat, fiind renumit prin înţelepciunea sa, perche, come sapete, e Savio[1].

 

Ştefan cel Mare, la Voroneţ

 

[1] Atheneul Român, Documente Istorice descoperite în Arhivele Italiei de C. Esarcu. Conferinţă publică ţinută în seara de 8 Aprilie 1878, Bucureşti 1878, pp. 88-93


Ştefan cel Mare, la răscrucea Războienilor

 

 

 

Începând cu anul 1873, când, numit fiind agent diplomatic la Roma, a „fost fericit de a dezgropa din arhivele de Stat ale Veneţiei documente inedite documente de o imensă valoare istorică pentru noi, documente ce de secoli zăceau necunoscute printre manuscriptele cancelariei secrete ale anticei republici”[1], Constantin Esarcu, viitor academician şi unul dintre iniţiatorii proiectului „Daţi un leu pentru Atheneu”, a ţinut o conferinţă publică[2], în 8 aprilie 1878, pentru a face cunoscute descoperirile sale şi pentru a propune „înfiinţarea unei societăţi pentru Istoria Patriei, astfel precum există mai în toate oraşele principale ale Italiei”, societăţi care „aduc cel mai mare serviciu studiilor istorice, prin dezgroparea şi publicarea documentelor vechi, prin retipărirea cărţilor rare de istorie şi prin colecţionarea monumentelor de orice natură relative la istoria provinciilor sau oraşelor ce au în vedere aceste socieţăţi”[3].

 

Dintr-un exemplar al tipăriturii conferinţei, care se află în Biblioteca Naţională a Franţei „Gallica”, voi extrage doar câteva paragrafe, referitoare la Ştefan cel Mare, pe care le consider mai interesante, şi o fac din dorinţa de a face cunoscut numele celui care le-a scos la lumină de sub colbul uitării. Primul subiect este cel al întâmplărilor de după bătălia de la Războieni, atât de legendată la noi de născocirile călugăreşti ale mitropolitului Roşca despre Daniil Sihastrul sau despre poeticeasca „Muma lui Ştefan cel Mare”. Conform mărturiilor de atunci, sintetizate de Il Diario al patricianului veneţian Marin Sandulo, iată cam cum au stat lucrurile, mai întâi rezumării, făcute de Esarcu, unei relaţiuni despre Ştefan cel Mare, scrisă, în 16 septembrie 1476, în Vratislava:

 

 

„Este un preot, numit Baltazar de Piscia, care comunică Papei ultimele noutăţi căpătate de la 5 tineri genovezi, care, fiind robiţi de către turci, la luarea coloniei genoveze Caffa din Crîm, şi tri­mişi la Constantinopole, cu alţi 122 tineri, au re­uşit, pe drum, separându-se prin furtună vasul ce-i ducea de restul flotei otomane, a ucide pe corăbierii turci şi a scăpa la Kilia, unde însă, în loc de a dobândi libertatea, au fost robiţi iarăşi de către Ştefan cel Mare, domnul Moldovei sau Valahiei mici (minoris Valachia), şi dăruiţi ca sclavi la nişte boieri din Suceava, unde au petre­cut, apoi, 10 luni până ce au fugit în Polonia, cu ocaziunea intrării turcilor în Moldova. Aceşti genovezi au povestit că preludiul răzbelului a fost vestea despre planul lui Basarab, Domnul Vala­chiei mari (majoris Valachiae) de a năvăli în Mol­dova, ceea ce a silit pe Stefan Vodă, pentru a împiedica trecerea muntenilor, să-şi facă o cetăţuie lângă Dunăre, unde a mers cu 40.000 ostaşi, „nobili şi ţărani”, armaţi mai toţi cu arcuri, suliţe şi săbii. Tot atunci însă a sosit ştirea în Suceava despre apropierea a vreo 30.000 de tătari, care au cuprins oraşul Ştefăneşti şi au robit 15.000 de nobili, iar Doamna lui, cu toate tezaurele, s-a re­tras la cetatea Hotin.

 

Aflând acestea, Stefan Vodă a lăsat în cetăţuia de lângă Dunăre pe cumnatul său, Şendrea (ctitorul bisericii din Dolheşti – n. n.), cu 1.000 călăreţi, iar el însuşi, cu restul oştirii, a mers în contra tătarilor, pe care însă n-a putut să-i ajungă, fugind ei cu toată prada lor. Întorcându-se, atunci, la Dunăre şi văzând că ostaşii săi mur­mură, zicând că stau în tabără deja de 2 luni, pe când tătarii le-au robit nevestele şi copiii, ba unii începuseră a dezerta, Ştefan Vodă a concediat armata, pe 15 zile, poruncind ca, după expi­rarea acestui termen, să revină cu toţii la Dunăre; iar el a rămas numai cu 10.000 nobili, afară de care mai erau 1.000 călăreţi, subt vistiernicul Iuga, la paza malului Dunării contra turcilor. Turcii însă, fiind prea numeroşi, Iuga a fugit la cetăţuie, iar însuşi Ştefan s-a retras, cu cei 10.000, într-o pădure de lângă Vaslui. Turcii, după ce au luat cetăţuia şi s-au odihnit acolo, au început a îna­inta pe teritoriul Moldovei. Vasluienii au fugit. De asemenea, se pregăteau a fugi sucevenii, aflând, de la un ambasador polon, despre apropierea tur­cilor, cu care era şi domnul muntenesc Basarab.

 

Atunci Ştefan a ars Vasluiul şi toate oraşele pe unde ar fi putut veni turcii, precum Iaşi, Bacău, Roman şi Baia, fugind locuitorii acestora, cu averile lor, parte în Ungaria şi parte în Galiţia. Lăsând, după aceea, o garnizoană în Suceava, Şte­fan a riscat o bătălia contra turcilor într-o pă­durice, la depărtare de o jumătate de zi de la Baia, dar a fost bătut şi abia a scăpat, cu vreo 20 de călă­reţi, la oraşul Sniatin unde acela care mi-a na­rat acestea l-a văzut mâncând într-o tavernă: ibiqe, qui talia mihi narravit, dixit se Dominum Stephanum cum paucis vidisse in quadam taber­na comedentem.

 

De aci a plecat la Cameniţa, oraş polon aproape de Hotin (unde se afla nevasta sa), unde s-a apucat să strângă oaste. În acest timp, turcii asediau Suceava, având în capul lor pe însuşi Sul­tanul, care aducea cu sine, pentru a pune pe tro­nul Moldovei, pe fiul unui Petru Vodă (Petru Aron – n. n.), ce fusese altădată domn, înainte de Ştefan.

 

La această descriere a lui Baldassar de Piscia, se află un postscriptum.

 

Toate acestea, zice Baldassar, erau scrise, când veni la mine un oarecare Ilesita din Ungaria, care îmi spuse că a văzut aprinse focuri de bucurie şi a auzit cântându-se Te deum, fiindcă Ştefan, Domnul moldovenesc, a nimicit o armată turcă de 14.000 oameni: Întrebându-l când s-a făcut această luptă, mi-a răspuns că nu ştie. Ace­asta se esplică – continuă Baltassar de Piscia – pe de o parte prin aceea că Ştefan şi-a strâns o oaste în Cameniţa, la care s-au mai adaos toţi moldovenii câţi se retrăsese mai dinainte în locuri sigure, iar pe de alta, că turcii şi-au slăbit puterile, împrăştiindu-se cete-cete prin Moldova.

 

Eruditul nostru istoric, Dl Hasdeu, face, asupra documentului de mai sus, ce l-am publicat în extenso şi în original, în preţioasa sa Columna lui Trajan, următoarele reflecţiuni:

 

Antoniu, mănăstirea Războieni

 

„Pentru a rectifica şi completa datele adunate de către Dl Kogălnicenu, în monografia sa des­pre bătălia de la Războieni, singura fântână im­portantă, trecută de domnia sa cu vederea, a fost, până aci, un lung pasagiu din cronica turcă a lui Saad-eddin, tradus italieneşte în secolul al XVII-lea, de către Bratulli, şi reprodus apoi, din cauza extre­mei sale rarităţi, în a mea Archiva istorică.

 

Dl C. Esarcu a reuşit a descoperi, în această privinţă, o nouă relaţiune, mai preţioasă decât toate celelalte, căci ea nu numai că s-a scris chiar în anul 1476, dar încă ne prezintă mai multe amă­runte necunoscute din celelalte izvoare.

 

Ne mărginim a atrage atenţiunea asupra următoarelor puncte:

 

1). Fugarii genovezi din Caffa, departe de a găsi un adăpost în Moldova, precum s-a crezut generalmente, au fost robiţi de către Ştefan cel Mare şi dăruiţi apoi boierilor, după cum se dăruiau ţiganii şi tătarii.

 

2). Principalii generali ai lui Ştefan, în războiul de la 1476, au fost cumnatul său, Şendrea, şi vistiernicul Iuga, dintre care se ştie despre cel dintâi că a pierit, mai în urmă, la 1481, în bătălia de la Râmnic, între Ştefan şi Ţepeş.

 

3). Armata permanentă a Moldovei consista din călărime nobilă, iar ţăranii formau miliţia, care se mobiliza numai pe intervale scurte şi care, la caz de prelungirea războiului, murmura şi dezerta.

 

4). Moldova se numea „Valachia mică”, iar Muntenia „Valachia mare”, după cum noi am demonstrat-o deja prin alte fântâne.

 

5). Nobilimea moldoveană era foarte numeroasă, de vreme ce tătarii au robit 15.000 nobili, pe când, tot atunci, alţi 10.000 se aflau pe lângă Ştefan; de unde rezultă că acea nobilime se com­punea din toţi proprietarii mici, adică „răzeşii” sau „moşnenii”.

 

6). Oraşele pe care le-a ars Ştefan, la apropie­rea turcilor, au fost Vaslui, Iaşi, Bacău, Ro­man şi Baia.

 

7). De nicăieri nu se confirmă tradiţiunea des­pre fuga lui Ştefan la cetatea Neamţ şi faimoasa convorbire, acolo, cu mumă-sa (moartă, în 1464, la Probota – n. n.), în locul cărora noi vedem aci pe nevasta lui Ştefan, retrăgându-se la cetatea Hotin, iar însuşi Domnul fuge în Galiţia şi apoi în Podolia, la cetatea Cameniţa, aproape de Hotin, unde îşi strânge o nouă armată.

 

Într-o comunicaţiune ce ne-a făcut, Dl Esarcu bănuieşte, cu drept cuvânt, că legenda poporană a confundat pe muma lui Ştefan cu nevasta lui, iar cetatea Neamţ cu cetatea Hotin.

 

8). În tabăra turcă, ca pretendente la tronul Moldovei, se afla un fiu al lui Petru Aron, ve­chiul rival al lui Ştefan”[4] (despre mitul „prietenului lui Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, nici Esarcu, nici Hasdeu nu pomenesc nimic, pentru că născocirea aceasta călugărească apare mult mai târziu – n. n.).

 

 

[1] Esarcu, p. 7

[2] Atheneul Român, Documente Istorice descoperite în Arhivele Italiei de C. Esarcu. Conferinţă publică ţinută în seara de 8 Aprilie 1878, Bucureşti 1878

[3] Esarcu, p. 5

[4] Columna lui Trajan, anul 1876, p. 381

 

 


Pagina 1 din 3112345...102030...Ultima »