Râsul Paștelor | Dragusanul.ro

Ion Lungu se sacrifică iar pentru noi!

Tiberius: Dacă-l scăpăm iar în primărie, nici cu lancea nu-i mai ajungem la nas!

Tiberius: Dacă-l scăpăm iar în primărie, nici cu lancea nu-i mai ajungem la nas!

*

V-am mai povestit: până în perioada interbelică, Paştele însemna o sărbătoare a bucuriei, în noaptea Sfintei Învieri preoţii înseninându-şi slujba cu glume, pentru a provoca, odată cu râsul enoriaşilor, deplina bucurie. De fiecare dată, de Paşti, ziarele publicau caricaturi, precum cea din “Gura satului”, Paştele anului 1871, pe care am actualizat-o, cu ce ne amuză în zilele noastre.

*

Iată caricatura din 1871, cu textul de subsol adus în grafia curentă:

*

Rastignirea

*

Tâlharul I (Napoleon al III-lea): Tu, care voieşti să fii domn al lumii, mîntuieşte-te acuma pe tine şi pe noi, ca apoi iarăşi să nu mai credem în tine!

Tâlharul II (Bazaine): Iartă-l. Doamne, că şi eu sunt aşa de blestemat ca şi el…

Libertatea, de pe cruce: Împărate drăcesc, în mâinile tale dau pe tâlharii aceştia; judecă-i după faptele lor!

*

Parafrazând textul lui Iosif Vulcan (el făcea şi “Gura satului”) din 1871, electoratul sucevean, pus pe cruce în timpul exercitării mandatelor de primari, ar fi îndreptăţit să-i trimită la toţi dracii pe actualii competitori pentru înşfăcarea ciolanului edilitar sucevean.


O întâmplare din Bucovina

Gura Satului 1871 caricatura

*

Călătoream, cu o trupă de teatru, acum 4 ani (în 1887), prin Bucovina. Plecasem, într-o seară, aprope de Crăciun, de la Rădăuţi, spre Suceava. Noi, actorii, eram înghesuiţi în două mari trăsuri, câte cu patru cai, iar bagajele noastre, cuprinzând vreo 35 de cufere şi coşuri mari, cu efecte atât particulare, cât şi de teatru, erau aşezate într-un camion colosal, tras numai de doi cai – doi cai, însă de o talie şi de o forţă extraordinară. Deasupra bagajului, se mai aşezaseră sufleurul, maşinistul, garderobierul şi vreo doi corişti, mai fiecare cu jumătă­ţile lor – 9 capete, în total, şi cu conductorul, zece.

Trăsurile mergeau una, înainte, alta, îndărătul camionului.

*

Era o vreme pâclosă şi nu tocmai ger, dar nici tocmai moale. Abia se zărea drumul. Ajunşi la un râuleţ, pe care habar n-aveam cum îl chema – unii îi ziceau Moldova, alţii, Siretul, alţii, Suceava, unii chiar Bistriţa! – trăsura cea dintâi, în care eram şi eu, înainta în vad, spărgând, pe unde călca, gheaţa nu tocmai grosă. Apa ajungea mai până-n trăsură, încât cu toţii ne ridicarăm piciorele în sus, ca să nu ne ude. Ieşirăm pe o insulă mică, după care se vedea că mai este un crac al râului, ceva mai mic decât cel dintâi.

*

Deodată, auzirăm o droaie de ţipete, mai ales femeieşti, în urma nostră. Ne săltarăm toţi, în sus, trăsura nostră se opri, şi văzurăm, cu destulă spaimă, că greoiul, colosalul nostru camion stătea, într-o rână, în mijlocul râului; caii dădeau zadarnic din cap şi din picioare, fără să potă urni din loc, iar căletorii, deasupra bagajelor, vociferau şi gesticulau cu mâinile prin aer, într-un chip şi jalnic, şi caraghios, totodată.

*

Cu cât caii se zbuciumau mai tare, ca să tragă namila din apă, cu atât ea se pleca mai mult într-o rână. Dar iată că unul din cei ce erau deasupra camionului îşi face vânt, de deasupra, sare în mijlocul apei, se alătură de partea camionului ce sta plecată şi puse umărul lângă unul din cufere.

Deodată, caii fac o opinteală puternică, camionul se îndreaptă, porneşte şi iese pe insulică, alăturea cu trăsura nostră. În urma lui, vine, printre gheţurile sfărâmate, abia dând din picioare, cel ce sărise în apă, de pe camion, şi, cu mare greutate, pune şi el piciorul pe uscat. Atunci, îl vedem mai bine şi distingem în acesta fiinţă bizară pe coristul Buzdurug…

*

L-am suit, cu noi, în trăsura, şi, la cel dintâi han, unde am ajuns, l-am dezbrăcat de hainele-i ude, i-am dat de-ale noastre, l-am cinstit cu vreo 5-6 romuri… pe care le-a pus, de altmintrelea, numai pe o măsea, şi, după ce cu toţii ne-am mai înaripat, am pornit înainte, în toiul nopţii, la Suceava.

*

D e câte ori, după aceea, atât cât am stat în Bucovina, cât şi după venirea în ţară, chiar până în ziua de astăzi, de câte ori mă întâlnea, Buzdurug mă oprea în mijlocul drumului şi, punându-mi mâna pe bumbul surtucului său, al paltonului, îmi zicea, cu un ton lugubru:

– Ei, nene, îţi mai aduci aminte, de când am trecut Moldova (Suceava – n. n.)?… Dacă nu eram eu, ca să opresc, cu umărul meu, camionul şi să-l scot din râu, şi bagajurile, şi voi, cu toţii, vă duceaţi dracului… Noroc de mine numai… Nu-i aşa?

– Ba aşa-i, aşa!, răspundeam eu, întotdeauna, scoţând câte unul de 50 bani, câţiva gologani ce-i aveam în buzunar, şi, punându-i în mâna „Mântuitorului nostru”, ca să se mai desgheţe de frigul ce l-a suferit atuncea.

*

De la o bucată de vreme, însă, „Mântuitorul” prea m-a îndesit cu recitarea tristei întâmplări de la Rădăuţi, încât, când îl văd, cat să-l încunjur sau, dacă-i vin drept în faţă, cârnesc nasul în altă parte şi o pornesc, repede, înainte. El, însă, nu mă scapă din ochi, nici un moment, se pune pe urmele mele şi debitează, cu mult patos şi fără popas, refrenul obicînuit:

– Acu nu mă vedeţi… dar, dacă nu eram eu, vă duceaţi dracului cu toţii…

 *

N. A. BOGDAN

*

Chipul 2

*

(„Mântuitorul nostru”, în Generația nouă, Anul IX, No. 3, aprilie 1891, pp. 85, 86)


Umor pascal: În noaptea răstignirii

Gandirea aprilie 1942

*

De-ar fi făcut să ciocnim ouă

Hazardul orb şi imbecil

În ziua de întâi april

Şi n-ar fi Paştele la două,

 *

Când după datina-ncestrală,

Un prieten m-ar fi-ntâmpinat

Cu un „Cristos a înviat!”,

Aş fi crezut că-i păcăleală.

 *

Şi zău, când lumea-ntreagă-i arsă

Pe rugul de trei ani nestins,

Tu zici că Barabas a-nvins

Şi că-nvierea e o farsă?!

 *

Nu-i vatră unde nu se plânge,

Iar ouăle ce-o să ciocnim

De Paşti, creştinii le-nroşim

În cel mai sfânt şi nobil sânge.

 *

La noapte-ntunecă-te lună,

Când Christ va fi pe cruce pus,

Nu mai învie cum s-a spus.

E-ntâi april, zi de minciună!

 *

Dar totuşi, în cuprinsul firii

Vedem iar raze, fluturi, flori,

Şi iar adânc încrezători

Privind la chinul răstignirii.

 *

Şi braţele bătute-n cuie

A dulcelui Mântuitor

Par aripi ce se-ntind în zbor

Şi-l aşteptăm spre cer să suie…

 *

George RANETTI

*

(Românul, Anul XVII, No 14-15, 1 mai 1932)


“Râsul Paștelor (risus paschalis)”

Umor pascal Universul literar 1895

*

În intenţia de a lucra o carte despre Paştele, la români, în baza mărturiilor vechi ale călătorilor străini, dar şi ale întâmplărilor sărbătoreşti mai recente (secolul XIX), cred că nu ar fi rău dacă v-aş prezenta şi dumneavoastră fişele pe care le fac, înlesnindu-vă o insolită călătorie spirituală prin timp.

*

Odinioară, ortodoxia nu era una exclusivistă şi intolerantă, de tip legionar, aşa cum este mai ales astăzi, când fiecare bigot aruncă cu pietre în libertatea spirituală a celorlalţi, deşi însuşi Dumnezeu ne-a oferit dreptul de a alege. Dimpotrivă. Dumnezeu însemna o imensă bucurie, trăită la propriu, uneori chiar vulgar, şi o continuă înseninare a sufletelor.

*

Noaptea Învierii, de pildă, numită “risus paschalis”, adică “Râsul Paştelui”, împletea, inclusiv în slujba religioasă, o încântătoare risipă de umor, încât, pe toată durata slujbei, râdeau bieţii creştini de se topeau, nu alta. Se provoca, practic, o explozie de bucurie, pentru că bucurie şi nu suferinţă este Învăţătura lui Iisus, Calea Lui însemnând Lumină, vibraţie vie, înseninare. Dar, despre asta, va fi vorba în alte şi alte mărturisiri ale vremurilor, pe care le voi încredinţa acestei pagini virtuale.

*

Deocamdată, vă încredinţez o mostră de… umor pascal, vehiculat de “Universul literar”, în a doua zi de Paşte a anului 1895, care picase în 3/15 aprilie. O să aflaţi şi de ce am spus “picase”, citind materialul care urmează şi care, în logica blogului, este cel de mai sus.