Presă românească | Dragusanul.ro

În vremea demobilizării, prin ţinutul Botoşani

Corul din Dumbrăveni în 1907 – Calendarul Minervei pe 1907, p. 135

 

În tren. Am plecat din Iaşi, cu trenul clasa III-a, deşi aveam bilet claia I-a. Mă simţeam în elementul meu în această cla­să, mai ales că se înturnau flăcăii demo­bilizaţi, de la care ascultam ca plăcere schimburile lor de idei; chiar din Iaşi erau vreo zece demobilizaţi, care se înturnau acasă, spre Hârlău; de la Paşcani, însă, trenul era plin înţesat cu demobili­zaţi, mai toţi de pe la forturile Nămoloa­sa, Focşani, Galaţi sau de la Bucureşti. Era plăcut să-i auzi vorbind, chiar fără să-i întrebi ceva. Cei care veneau de la forturile din jurul Bucureştilor cu o mândrie fără seamăn spuneau că e foarte bine apărată capitala ţării, că fie armata duşmană cât de numeroasă nu mai poate răzbi prin cercurile forturilor. Ceilalţi răs­pundeau că la forturile din Bucureşti ni­meni nu-şi pune în primejdie viaţa, deoarece numai când întreaga armată va fi zdrobită, numai atunci armatele duşmane năvălesc spre Capitală. Acest lucru e ca neputinţă şi deci soldaţii de la forturi sunt siguri pe viaţa lor.

 

Mai frumoasă a fost discuţia cu privire la repeziciunea cu care li s-a dat drumul de comandantul companiei. Unul spunea că lor căpitanul le-a dat drumul imediat ce s-a ordonat demobilizarea.

 

– Cum, întreabă altul, nici n-aţi grijit şi scuturat hainele şi muniţia?

– Nu. Căpitanul a pus pe cei de la activă de le-a grijit. Şi noi, de dorul ce­lor de acasă, într-o goană am fugit la gară, unde am stat vreo 6 ceasuri, până la plecarea trenului.

 

– Ba, la noi, căpitanul ne-a pus de-am scuturat şi grijit de mai mare dragul hai­nele şi muniţiunea. Şi primirea a făcut-o căpitanul chiar. Pe cel care nu grijise şi scuturase bine, îl întorcea înapoi.

– Bine a făcut, zise un altul, acest căpitan. Tot aşa am făcut şi noi, fără să ne îndemne nimenea. Băgaţi de seamă, măi camarazi, dacă stricaţi hai­nele şi muniţiunile, prin nepăsarea şi neîngrijirea voastră, zicând că-i a statu­lui, va fi rău tot de noi; căci stricându-se acestea, statul va trebui să cheltuiască alte sute de milioane, pentru ca să le facă la loc, şi aceşti bani îi ia tot de pe spinarea noastră. Încât, dacă cruţi, faci bine, căci te cruţi pe tine. De altfel e şi păcat, echipament aşa frumos să fie stri­cat, în câteva săptămâni.

 

Cel care făcea lecţia aceasta de economie celorlalţi era un flăcău, ţăran tare liniştit şi aşezat. Am aflat de la el că, în familie, toţi sunt cuminţi şi economi, are fraţi învăţători, slujbaşi la casierie, iar el se ocupă cu munca câmpului, cea dătătoare de sănătate.

– Vereşti!, aud glasul conductorului.

 

M-am dat jos aici, ca să mă duc, cu tră­sura. la Dumbrăveni.

 

Dumbrăveni, dezvelirea bustului lui Eminescu.

 

Dumbrăveni. Ca să mergi la Dumbră­veni, trebuie să te cobori în gara Vereşti. Această gară se află chiar în satul Ve­reşti, sat care face parte din comuna Dumbrăveni. Cum ieşi din gara Vereşti şi străbaţi satul cu acelaşi nume, faci cam spre nord-răsărit, trecând linia ferată ce duce spre Burdujeni, ca să străbaţi şase kilometri până în Dumbrăveni. Cum ai ieşit din sat, ochiul dă de apa Sucevei, şerpuind de-a lungul hotarului dinspre Bucovina, pe care privim cu nesaţ până în zările cele mai depărtate. Cel ce merge la Dumbrăveni, numai dacă se opreşte înadins şi se în­toarce poate privi culmile dealurilor în­şirate şi acoperite cu păduri, dincolo, peste hotare, în Bucovina.

 

Dar şi drumul spre Dumbrăveni e cât se poate de frumos. Şoseaua merge pe platoul trăgănat, aşezat între apa Sucevei şi apa Siretului, şi abia ai străbătut 2 km că dai de o pădure frumoasă, în care, deşi proprietarul a vrut să oprească in­trarea călătorilor, îngrădind-o cu sârmă le­gată cu furci de stejar, totuşi se găsesc locuri pe unde sârma îi stricată şi se poate intra în pădure pentru a merge, nu pe praful şoselei, necontenit ridicat de nu­meroasele vehicule, ci pe iarba mătăsoasă şi la umbra stejarilor. Aci odihna e bine­făcătoare pe o zi călduroasă.

 

Când ai ieşit din pădure, care ţine vreo jumătate de km., se vede satul Dum­brăveni, cu bisericile lui. Acest sat e mare de tot, are 4.700 locuitori, din el au ple­cat 800 (opt sute) de soldaţi în război.

 

Aceasta mi-au spus-o învăţătorul şi pri­marul comunei. Tot ei mi-au spus că plecarea acestor 800 soldaţi, în ziua mobi­lizării, s-a făcut cu un alai nespus de frumos. Tot satul a condus pe aceşti 800 soldaţi, până la gara Vereşti, numai în cântece şi chiote de veselie şi bucurie. La îmbarcarea făcută în gara Vereşti a luat parte şi dl Leon Ghica, proprietarul, care, împreună cu învăţătorul, a ţinut cuvântări de ocazie, înflăcărând inimile aprinse ale flăcăilor. Dl Leon Ghica a dat 2.000 lei pentru ajutorarea familiilor, în suferinţă pe urma celor plecaţi în război. Învă­ţătorul mi-a mai spus că, împreună cu primarul, a mai format nişte echipe, de câte zece oameni muncitori, cu care a lu­crat din holdele celor plecaţi în război. Femeile celor plecaţi, dacă-aveau nevoie de lucrători pentru muncă la holdele lor, se adresau învăţătorului şi primarului, iar aceştia destinau câţiva muncitori din echipă, ca să le muncească.

 

Calistrat N. Popărescu, dirijorul corului din Dumbrăveni

 

Satul Dumbrăveni e frumos de tot, are drumuri îngrijite. În el sunt două biserici, din care una zidită de Balş, vechiul proprietar, situată lângă curtea proprietă­ţii dlui Leon Ghica. Dumineca sau sărbătoarea e o plăcere să mergi la această biserică, ca să asculţi un cor îngeresc, ţinut pe socoteala proprietarului, dl Leon Ghica, şi din care vezi făcând parte fete ţărăncuţe din Dumbrăveni. Dirijoral cora­lei e dl Căpriţă, un diplomat al Conservatorului. Cu o vie plăcere m-am ales din vizitarea bisericii, în timpul serviciului liturghiei. În parcul curţii se află aşezat bustul poetului Eminescu, al cărui tată a trăit în Dumbrăveni.

 

În satul Dumbrăveni se găsesc, zilnic, de citit ziarele „Universul”, „Dimineaţa”, „Adevărul”, „Minerva”, „Epoca”. Se găsesc de vânzare la prăvălia Bosinceanu.

 

Satul Dumbrăveni are şi o fabrică de spirt şi de acid carbonic, aşezată spre Si­ret, care e la un kilometru departe de sat. În Dumbrăveni sunt două şcoli, una tip urban, cu 4 învăţători, cu local propriu, şi alta de ţesătorie şi sericicultură.

 

Biserica Adormirii Maicii Domnului din Dumbrăveni, ctitorie, din 1801, a marelui vistiernic Iordachi Balş

 

Vlădeni. Doisprezece kilometri sunt, de la Dumbrăveni, trecând şi podul de fier de peste Siret, ajungi în Vlădeni, după ce sui dealul Huţanilor, ce trece prin satul Huţani. Când am plecat din Dumbrăveni, la Vlădeni, cât pe ce să mă prindă o ploaie grozavă, când suisem dealul şi mă coboram în Vlădeni. În faţa casei prima­rului se vede biserica neterminată şi ca­re nu se va termina curând, cum am înţeles, căci zidirea s-a crăpat în vreo do­uă locuri, chiar la timpul construirii, şi bani mai trebuiesc adunaţi, ca să se dreagă ce s-a greşit. După ce a stat ploaia, pe o şosea frumoasă ne-am pre­umblat până la iazul Brehuieşti, situat chiar la marginea satului Vlădeni, iar celălalt capăt al iazului e satul Brehuieşti, situat pe deal.

 

Vlădenii sunt aşezaţi pe coastă de deal, înclinată spre răsărit, şi, de asemenea, e sat bine îngrijit. Am admirat mult, în curtea unui gospodar, un lucru nemaivă­zut prin satele noastre: o poiată de pă­sări cu trei odăi, cu uşi în regulă, pe unde intră un om, iar încăperile, pe dinlăuntru îngrijite şi văruite de mai multe ori, de rămâneai încremenit, văzând aşa gospodărie. Cum se mătură odăile locuite de oameni, aşa se grijesc şi cele ale pă­sărilor.

 

Din Vlădeni, am plecat spre Botoşani, şoseaua ce duce prin dealul Vlădenilor coboară, la vale, mai întâi, şi apoi urcă, la deal, spre pădurea Mândreştilor, stră­bate această pădure, coborând şi, când ieşi din ea, te uiţi la Botoşani, cum te uiţi în oraşul Iaşi, de pe dealul Gălăţii sau al Cetăţuii. Şoseaua e minunat de bună; şi e o plăcere să călătoreşti pe ea, mai ales după o ploaie, care face să nu mai fie praf.

 

În Botoşani, fierbere mare, sosise Regimentul 37 şi bivuacase pe platoul dinspre şoseaua Suliţa. Toată lumea cerca să vorbească cu ai lui, dar aproape cu ne­putinţă, din cauza sentinelelor aşezate des de tot. Am văzut vorbind cu cei so­siţi de la distanţe de vreo sută metri, era mai mult o convingere pe calea ochilor că cel dorit se afla în viaţă / Hulubeiu Valeriu (Opinia, Anul X, No. 1965, Iaşi, miercuri 21 august 1913, pp. 1, 2).


Ciulinul, 1883: Hai cu Nunta!

 

Trăirăm să vedem nunta pe porunceală şi fete bătrâne măritate cu de-a sila. Trăirăm să vedem şi astfel de bazaconii, în tim­pul omnipotenţei voivodului Ienache şi hatmanului Rabinache. O! Domne, dar ce nu e cu putinţa înaintea vicleimeştilor… tot şi toate!

 

Trăirăm să vedem împlinită zicătoarea: „Rar se găseşte fată nemăritată, şi marfă nevândută”. Şi nu e aşa? Ba aşa.

 

Dunărea, fata bătrână sărmana, cu cosiţa albă, credincioasă ţării a cărei fiică este, o măritară samsarii techer-mecher cum măritară şi pe Basarabia, surioara ei. Îi trecea ei prin minte aşa-ceva? Doamne păzeşte; mai cu seamă să se mărite cu o jiganie de altă lege, cu un broscar… niciodată!

 

Ce le pasă samsarilor cum şi cu cine le mărită. Samsarlâcul să le iasă, rachiu roşu şi rahat să le dea. Ei mărită şi cotoroanţe iertate de Dumnezeu, le mărită cu cine le iese înainte, cu turci, tătari, unguri, nemţi etc. Cocoţaţi unde sunt să stea, în capul bucatelor şi praznicelor să fie puşi, că ei mărită pe capete. Măritaţi samsari, căci ca mâine o să vă măritaţi şi voi, şi nu ştiu cine o să vă ia…. poate dracu’, că altcineva nu îşi bagă în cârd cu pământuri afu­risite ca de-alde voi.

 

A…, dar uitaţi că, fără consimţământul părinţilor, nunta e atacabilă; divorţul se poate pronunţa? Mai întâi, uitucilor, că fără consimţământul reci­proc al soţilor nu se poate face nunta? Ei, dacă uitaţi toate astea, sunteţi nişte zăpăuci. Cum? Aţi întrebat voi mireasa dacă îi place sau nu mi­rele, aţi consultat pe părinţi, pe ţară, care îi e mamă, şi pe român, care îi e tată, dacă consimt?

 

Ori: Vindem tot şi măritam, / Numai bani să căpătăm. / Ce ne pasă de blestem, / Când în ladă bani avem?

 

Vindeţi, că tot prin vânzare veţi pieri şi voi. Vânzarea şi trădarea v-au fost armele, prin vânzare şi trădare veţi pieri, nu vânduţi, cum credeţi voi, de cel ce strigă contra voastră, ci tot dintre ai voştri; căci strigoii din rude se nasc, şi voi toţi rudenie, sectă, familie chiar formaţi.

 

Dunărea? Dunărea odată cu capul nu va rămânea măritată cu un broscar. Românul, moşneagul ei tată, va face ce au făcut şi strămoşii lui, când a fost dezonorat. Va striga şi, la ţipătul lui disperat, vor răspunde curcani, tunari… români, în fine.

 

Dunărea va fi Lucreţia României, decât mireasa unui broscar.

 

Iar tu, Ienache, care stai sus, pe vârful păcatelor, privindu-ţi ruina şi jaful ce le laşi în urma ta, tu, Ienache, cum o s-o păţeşti, într-o bună dimineaţă, cum o să iei câmpii, urmărit de păcatele ce le comiţi; cum toţi o să fugă de tine ca de altă-aia, făcându-şi cruci, scuipându-şi în sân, cum moliile îţi vor roade comorile şi cum piatră pe piatră nu-ţi va rămânea din palatele tale, şi cele de aici, şi cele din străinătate, şi cum în cetaşi, al căror şef eşti tu şi hatmanul cu ochii bulbucaţi, o să dea strechea, luându-şi lumea-n cap, unii spânzurându-se, alţii înecându-se, unii mâncând chibrituri şi alţii… de-o pildă, ca triumviratul „Tănăseşti”, arzându-se de vii cu ipotecarele strânse din spionaj şi alţii… etc. etc.

 

Atunci… Atunci o voce a adevărului va striga cu mare glas: Mort am fost şi am înviat! Pierdut am fost şi m-am aflat!

 

Atunci… Atunci soarele va răsări pentru România de la răsărit, nu de la apus, ca acum. Luceferii vor lua locul lor pe bolta cerească. Pământul va rodi, banul săracului se va respecta. Adevărul va lua locul minciunii, iar minciuna – icoană a voastră şi alor voştri – se va arde şi cenuşa i se va arunca în vânt. Caradale, Mardale, Puşlamale, toate se vor ascunde, ruşinându-se de faţa adevărului.

 

Lapte, unt şi miere vor curge pe pământul României, iar nu venin şi fiere.

 

Adevărul, dreptatea şi cinstea triumfătoare

Cânta-vor ele atuncea imnuri salvatoare,

Iar necinstea şi infama trădare

Jeli-vor atuncea cu foc a lor pierzare.

Dună (Ciulinul, Anul I, No. 13, Duminică 28 august 1883, p. 2).