RĂDĂCINILE ROMÂNISMULUI | Dragusanul.ro

Ceva despre rădăcinile românismului (V)

 

Vânătoarea ritualică, specifică perioadei pre-totemice a omenirii, în care formule onomatopeice monosilabice schiţau un limbaj rudimentar de „sunetele nearticulate, pe care Noiré le-a numit clamor concomitans, iar Max Műller clamor significans[1], în semn că şi dovadă că „intuiţia conţine simţirile elementare”[2], transforma dansul cu măşti al vânătorii deghizate într-un ritual plin de energie şi de persuasiv, din care nu lipseau zăngănitul zgomotos al armelor şi tropotitul ritmic şi sonor al călcâielor, care, ulterior, adică odată cu „construcţia spaţiului”[3], prin care caracteristicele dramei existenţiale deja pot fi întrezărite în „preistoria omului [care] începe cu funcţiunea lui inventivă … cu libertatea de a descoperi”[4], aveau să se transforme în horiri solstiţiale, de iarnă şi de primăvară, adică în ceea ce numim „bătute” sau „tropotite”, deşi, pe vremea lui Herodot, de pildă, purtau doar numele de „bătute”, dansuri ritualice închinate, iniţial, doar Soarelui [5], apoi şi Mamei Glia, şi întâlnite la toate descendenţele pelasge, inclusiv la felahii egipteni.

 

Vânătoarea ritualică, exprimată prin mişcări ritmice de solidarizare şi de intimidare, însemna, fără îndoială „un strigăt de solitudine şi durere, de împotrivire şi mândrie, care alcătuiesc împreună pathosul tragic”[6], care supravieţuieşte, formulat ca atare şi cu rol de formulă magică, într-o reminiscenţă surprinzătoarea a Colindului Cerbului, din zona Dornelor, formulă asupra căreia mă atenţionase, cu decenii în urmă, Sofia Vicoveanca: „Glodu-mi ştie ţipătul, / Că-i croit ca sufletul”. Nu-mi puteam închipui că versurile acestea sintetizează zvâcnirile totemice ale unor străvechi impulsuri pre-totemice, în care instinctualul era mai curând un impuls spre imaginativ, deci doar „imitarea sonoră și mimică a formei obiectelor, din schițele acestea acustice și motorii, din simbolurile acestea vocale primitive”[7], şi nicidecum o cronologie sau, dacă vreţi, o istoricitate prin care „imaginaţia îşi găseşte în joc mişcarea liberă” a „ideilor neorânduite de raţiune”[8], pentru că încă nu începuse starea de revoltă, prin care „omul începe să se simtă opus şi în luptă fie cu Divinul (Prometeu), fie cu întreaga realitate, resimţită ca un complex de cauze şi efecte străine de voinţa lui (Oedip), fie cu orânduirea socială, ale cărei norme funcţionează fără consideraţie pentru sensibilitatea personală (Antigona)”, stare şi timp iniţiatic sau doar „clipă”, în care „omul se naşte în realitatea lui morală”[9] şi nu se mai simte un străin în Univers.

 

Pentru că, abia atunci când omul ridică ochii spre cer şi zăreşte, schiţate de luminiţe, contururile pe care el le-a desenat în peşteri, abia atunci vânătoarea ritualică se transformă în vânătoare cosmică, iar dansul bătucit şi zgomotos, practicat instinctual în peşteră, devine diafan, plutitor, păşit pe vârfuri[10], acolo, lângă Cer, pe colinele manual nivelate în scop ceremonial, numite, în întreaga Europă, măguri, de la formula sacramentală totemică MA GO RA, adică ceremonia „Primăvara, pe Muntele Soarelui”, GO RA – Muntele Soarelui păstrând, în limbile europene, fie semnificaţia de munte (gora, hora), fie cea de ritual în munte, adică horă – ajunsă „fenomen horistic”, definit ca atare, în coordonatele incipientei „dorinţe de fericire universală”[11], prin „diafanizarea vieţii”[12] şi prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[13], după cum constata Mircea Eliade, într-o firească inspiraţie kantiană.

 

Când ridică ochii spre cer, omul îşi sfarmă lanţurile captivităţii într-un spaţiu cunoscut, dar restrâns, iar vânătoarea ritualică şi vânătoarea cosmică nu mai înseamnă ritualuri vânătoreşti propriu-zise, ci figurative sau chiar alegorii, în care Soarele, iniţial receptat şi desenat ca un cerc de foc, cu sau fără raze, se transformă în „vânătorul” dintr-un spaţiu nemărginit, marcat de cele patru direcţii ale răspândirii luminii („crucea simboliza nu numai Soarele, dar și spațiul în care el răspândea razele, cu alte cuvinte Cerul”[14]). Soarele biruia Timpul, ulterior devenind însuşi Timpul – „cruce, trupului stricăcioasă”[15],  dar şi „ochiul lumii”[16], formulă păstrată şi în Psalmul 18 al lui David din Biblia ortodoxă:

 

 

„1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

 

  1. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
  2. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
  3. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
  4. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
  5. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.
  6. De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”

 

 

Când ridică ochii spre cer, omul constată că Soarele „colindă” cu răsăritul său prin constelaţiile zodiacale, începând cu Leul, în sens invers itinerariului său pe cer, şi-atunci colindul solar devine şi sensul horirii, al urmării acestui „uriaş, care aleargă drumul lui”, diferit faţă de cel înşelător al parcursului său pământesc. Ţinta principală a Soarelui – vânător cosmic pare să fie Capricornul (cerbul, capra, deci Cernunos sau Cerul Întunecat, deci elementele cosmice care sugerează moartea şi învierea Luminii), dar, între timp, în colindul său universal, Soarele biruie şi ia în captivitate tot ceea ce se găseşte, în colindul solar şi în cel omenesc, pe cele „două căi pentru a ajunge la individualitatea universului, aceea a logicului şi aceea a vieţii”[17]:

 

 

„Dară el că se lupta,

Într-o zi mândră de vară,

De la-amez şi până seara,

Şi când fu pe la sănţit

Leul cade ostenit

Şi mi-l leagă în curele,

Şi în frâne supţirele

Ca de-o aţă răsucită

În trei viţe împletită”[18]

 

sau

 

„D’împungu-se, Doamne, împung,

Împungându-se doi boi suri

Până-n cununa soarelui.

Nime-n lume nu-i vedea,

Numai fata băloşea”[19],

 

 

cu varianta în care Fecioara Cosmică (Alba, Luna, Eftepir, Maya, deci Primăvara) „coase” („nu ştiu: coase ori descoase / dar la lacrimi ştiu că varsă”) straie noi pentru „fraţii” ei cereşti (Constelaţia Gemenii, care vine după cea diluviană lunară a Racului), aflaţi în luptă cu neguri din… Constelaţia Taurului:

 

 

„Jiul mic mare-o venit,

Şi zi mare, margini n-are,

Şi de-adânc nici potrivnic.

 

’Noată-ş ’noată bour negru,

’Noată-ş ’noată, coarne-ş poară,

Dar în coarne el mai poartă

Legănel de mătasă.

 

Dar într-însu cine-mi coasă?

Coasă, coasă ghindoşeşte,

De lacrămi abia-l zăreşte,

Şi din gură-aşa vorbeşte:

 

Mai lin, mai lin, bour negru,

Că-mi strici rostul meu,

Eu am fraţi, în slujbă-s daţi;

 

Ei îs fraţi şi veri primari,

Veri primari şi vameşi mari,

Ei pe tine că te-or prinde”[20].

 

 

Traian Brăileanu, filosoful, sociologul şi scriitorul bucovinean, devenit prima victimă a „Uniunii Scriitorilor de la Aiud” (avea 47 de scriitori deţinuţi, plus câteva sute de viitori poeţi, care uceniceau arta poetică în puşcărie), cum numea Petru Pandrea cumplita temniţă de exterminare violentă a elitelor neamului românesc (astăzi suntem martorii unei exterminări… de catifea), Traian Brăileanu, deci, opina că „e o chestiune numai de timp pentru ca lumea să nu mai prezinte nici o taină”[21], dar cum „problema noastră e de ordin spiritual”[22], nu cred că se vor găsi prea mulţi interesaţi de începuturile metafizice prin „consolarea spiritualistă, devenită sau refugiu, sau integrare cosmică[23].

 

 

[1] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 99

[2] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 65

[3] Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Bucureşti 1941, p. 51

[4] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 41

[5] Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160

[6] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, p. 227

[7] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 109

[8] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 70

[9] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, p. 227

[10] „Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh” – cf. Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

[11] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 46

[12] Ladmiss-Andreescu, N., Semne şi mituri, Mediaş 1937, p. 190

[13] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[14] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 74

[15] The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884 – leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16

[16] Ibidem, în Katha-Upanishad 2, p. 36

[17] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 16

[18] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, p. 153

[19] Daul, Teodor, Se împung în Colindi şi cântece poporali, Arad 1890, 41

[20] Tocilescu, Gr. G., Materialuri folkoristice, I, Bucureşti 1900: Culeasă de G. Coatu, învăţător din Cerna, plasa Măcin, judeţul Tulcea

[21] Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Bucureşti 1941, p. 37

[22] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 20

[23] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, pp. 228, 229


Ceva despre rădăcinile românismului (IV)

 

Vânătoarea ritualică

 

„Când fu soarele-n scăpătat

Vânătoare ce-au vânat?”[1]

 

Există, în „mentalitatea magică”[2] a poporului, păstrată aproape integral, deși mimetic, în Datină și, mai ales, în colinde și în orații de nuntă, pe structura intuitivă a gândirii străvechi formulate, nu doar ceremonii ale rotirii Soarelui prin solstiții și a Lunii prin lunistiții[3], cum inspirat formula Simeon Mangiuca[4], în reperele similitudinii și identității dintre „epoca Cerbului”[5] şi Timp, două dimensiuni imaginative distincte, „virtuţi analoage”[6], dar cu paliere iniţiatice diferire, în peşteră şi pe munte, funcţie de modalitatea „apropierii de sacru”, deci prin ceea ce acelaşi Mircea Eliade numea „consacrare”[7]. Pentru că iniţierea în peşteră reprezintă  manifestări primare ale unei „gândiri de structură magică, care-și are originile în însăși închipuirea sufletului”[8] componenţilor civilizaţiei pre-totemice, pentru care „limbajul s-a născut din imitarea sonoră și mimică a formei obiectelor, din schițele acestea acustice și motorii, din simbolurile acestea vocale primitive”, iar „înclinația primitivă a omului de a reda pictural, prin cuvinte, caracteristicile sonore ale obiectelor se reflectă parțial în onomatopee”[9], pe când cele de pe munte definesc „lumescul care ascende spre divinitate[10], ţin de epocile timpurii deja religioase, în care simbolurile totemice capătă nu doar o „semnificația nouă religioasă” ci se şi „transformă în înseși imaginile diferitelor zeități”[11].

 

Celor două tipuri de iniţieri le corespund, aparent sinonimice, dar în firească succesiune, vânătoarea ritualică, din care descind dansurile, şi vânătoarea cosmică, aflată la temelia creaţiei poetice. De ce vânătoarea? Pentru că ea însemna un prim şi rudimentar contact cu fabulosul existenţial, care forţa instinctele spre imaginare şi iscusinţă a gândului aproape instinctual, iar eforturile acestea de educare a unei şiretenii aproape mistice au condus spre atribuirea atribuţiunilor templului de mai târziu grotelor în care oamenii începuturilor se retrăgeau, şi pentru a se ascunde, dar şi pentru a birui potrivnici de dimensiuni convenabile, în raport cu potrivnicii înspăimântători de afară. Acolo, în peşteri, pentru că „Pământul e un organism spiritual, subtil şi corporal”[12],  oamenii preistorici sau „non totemici”, care „au dansuri, dar nu au ceremonii totemice; vorbesc monosilabic; nu au nici o magie, nici ritualuri iniţiatice”[13], „au căpătat, cu vremea, obișnuința de a executa în anumite peșteri „simulacre de vânătoare”, un fel de realizări anticipate a actului pe care trebuiau să-l săvârșească cu adevărat”[14], şi, astfel, „omul dota ficțiunile materializate ale gândirii sale cu forțe … şi simțea în gândirea care începuse să se nască în conștiința sa, sub formă de memorie și imaginație, o putere neobișnuită, care-i dădea încredere și putere, dar pe care nu și le putea explica”[15].

 

Manifestată prin dans, această „putere neobişnuită a minţii, care-i dădea încredere şi putere”, tindea spre mitic, dar fără a fi, deocamdată, decât un instinct magic, transformat, încet-încet în mentalitate, într-un fel ciudat de pre-ceremonial şi de pre-totemism, pentru că, aidoma picturalului şi ciopliturii din acele vremuri, dansul încă era doar „un semn de limbă”, folosit şi „realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă”[16].

 

La baza dansurilor, „fenomen polisemic și polivalent”[17], sta „o vânătoare deghizată, jucată”[18], care, pentru că „fiecare vreme îşi are obiceiurile sale, care dispar, lăsând loc la altele”[19], „putea să se repete aidoma și în împrejurările adevărate de luptă cu animalele, ceva mai târziu”[20]. Iar din aceste începuturi, în care dansul şi limbajul onomatopeic, în faţa unor picturi rupestre din „templul” peşterilor, descind toate dansurile ceremoniale cu măşti, inclusiv „Cerbul”, „Malanca”, „Căiuţii” şi „Căluşarii”, Constantin Georgiade, surprinzător şi pe nedrept uitat filosof român din perioada interbelică, opinând, într-o amplă notă de subsol, ,că „vechiul obicei românesc de a umbla cu capra, de zilele de Căciun sau de ziua Anului Nou, credem că-și are obârșia în această străveche și ancestrală magie de vânătoare”, „Căluşarii” (şi confuzia cu „Căiuţii” descrişi de Cantemir) reprezentând, ca şi în viziunea lui Iorga[21], un „joc de origine magică, el reflectând o rămășiță din vechea magie de vânătoare a cailor, în vremuri preistorice. Deoarece multe din scenele de magie, care se oficiau în fundurile peșterilor, erau însoțite și de jocuri sau dansuri magice, care mimau acțiuni de vânătoare sau poate chiar mișcări specifice de vrajă – nu este exclus ca acest joc românesc să fie o supraviețuire din vechea magie de vânătoare, pe care o practicau oamenii preistorici”[22].

 

„Multiple sunt cercetările ce s-au făcut, de către diferiţii învăţaţi, de a pătrunde până la acel fond păgân”, dar „s-a şi păcătuit, prin exces de zel”[23], un zel care ignoră sinonimia „păgân = sătesc”, ruralitatea europeană, nu doar cea românească, fiind cea care şi-a abandonat ultima strămoşii, ultimele vestigii de aspiraţii, năzuinţe şi credinţe strămoşeşti supravieţuind, încă, prin Datină. Şi pentru că sunt convins că „se poate aduce oarecare lumină în trecutul nostru şi cu ajutorul materialului folcloric”[24], în condiţiile în care în Datină există şi dansurile cu măşti – rămăşiţe ale vânătorii ritualice, dar şi Colindele – consacrări lirice ale vânătorii cosmice, iau în dezbatere această diferenţă, începând cu dansurile cu măşti, care nu descind din ceremonii, ci din psihoza transferului de frici, într-o „epocă a Cerbului” în care făpturile omeneşti „au încercat să se apere (cei dintâi împotriva morții), cele de al doilea împotriva fiarelor și greutățile nespuse ale vieții prin propriile puteri ale minții lor, dar al unei minți eminamente imaginativă. / Conștiința omenească, la acest nivel de evoluție psihică, era abia o gândire mijindă, care, sub fascinația și mirajele ecourilor și propriilor imbolduri ale elementelor virtuale ale memoriei, se realiza sub forma unei activități mintale, în care creațiunile imaginației covârșeau judecata, critica și reflexiunea”[25].

 

 

[1] Buhociu, Octavian, Colindul Leului, în Die rumänische Volkskultur und ihre Mythologie, Wiesbaden, 1974, p. 93.

[2] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 65

[3]Calendae latin nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”.

[4] Mangiuca, Simeon, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881

[5] Georgiade, Constantin, Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 71

[6] Densuşianu, Ovid, Vieaţa păstorească în Poesia noastră populară, II, Bucureşti, 1923, p. 15

[7] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[8] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 53

[9] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 109, 110

[10] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[11] Georgiade, Constantin, Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 85

[12] Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996, p. 41

[13] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 14

[14] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 50, 51

[15] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 66, 67

[16] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 29

[17] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[18] „Oamenii se deghizau pentru a amăgi mai ușor animalele, care le serveau drept hrană sau, cu alte cuvinte, luau forme animale, crezând că, imitând înfățișările lor le puteau influența, putându-se mai ușor apropia de ale” –Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 49

[19] Panaitescu, Paul, în Foaia populară, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[20] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 63

[21] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 305: „jocul războinic, jucat numai în anumite timpuri și de jucători aleși într-adins”.

[22] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 49, 50

[23] Gaster, M. Dr., Literatura populară română, Bucureşti 1883, p. 460

[24] Densusianu, Ovid, Viaţa păstorească în Poesia noastră populară, I, Bucureşti 1922, II, Bucureşti 1923, p. 5

[25] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 64

 


Ceva despre rădăcinile românismului (III)

Gammadioane echinocţiale, la Mănăstirea Humorului

 

Mintea unui singur om, oricât de vie ar fi, nu poate cuprinde decât un grăunte de nisip, dar, dacă este conştientă de aceste limite, nu va concluziona, ci va provoca alte scăpărări din partea minţilor, de astăzi sau din viitor, cu adevărat vii. „Şi din căierel / Lasă fir aurel, / Firul firuia / Şi se supţia”, urcând în ceruri drept iluminare, deci drept „surya”. Ca să înţelegeţi mai bine nu ce vreau să spun, ci doar ceea ce ar trebui să supuneţi propriei judecăţi, am să părăsesc, pentru puţină vreme colindele – alegorii ale răsăritului Soarelui din alte constelaţii zodiacale, începând cu cea a Leului şi terminând cu cea din care răsare acu, Peştii, baladele – care sunt Bal-Lado, adică naraţiuni astrale despre Soare şi Lună, în care este inclusă logodna cosmică, şi despre descântece – practici şamanice persuasive de tipul „a vedea spiritele”[1], preluate şi răspândite, datorită aparentului mister ocult, şi de alte limbi europene, precum „Merseburger Zauberspruche” (Descântecele de la Merseburg), care cuprind formule ca şi descântecele ce se mai găsesc şi astăzi în satele noastre. Formule ca: „să se adune os la os, sânge la sânge” etc. se utilizau în vrăji, evident, şi acum o mie de ani, şi deci şi acum trei mii de ani”[2].

 

Înainte de toate, deci, să ne oprim la urătură – titlu impropriu, care vine de la latinescul „aratrum”, sinonimul celticului „plug”, pe care şi romanii îl preluaseră, denumindu-l „plugium”. Colindul acesta scandat este închinat celei mai importante glorii a Soarelui, aceea de a fi arat şi semănat primul, pe care doar Titus Lucreţius Carus[3], în afară de colindele şi baladele românilor, o valorificase ca atare. Agricultura este cea mai importantă glorie a Soarelui, fiul Timpului („Am trudit pentru tine pe ogoare… / Am semănat pentru tine, în Câmpiile preafericiţilor, / Grâul şi orzul… Am adunat pentru tine recoltele de pe câmp… / Am preluat toate gloriile tale, / dintre care, cea dintâi, aceea de a fi arat şi semănat primul”[4], spune fiul Soarelui-Osiris, Horus, adică hora, deci rotirea ritualică pământească; iar pe o stelă din Nysa[5], Siria, sta scris „Fertilitatea e Osiris”[6], gloria aceasta fiind preluată de la tatăl său, Saturn). Iar într-o elegie a lui Tibulli (lib. I. 7. 29), citată de Densusianu[7], se spune tot aşa: „Primus aratra manu solerti fecit Osiris. / Et teneram ferro sollicitavit humum. / Primus inexpertae commisit terrae”.

 

Simbol solar la Moldoviţa

 

Osiris, în ciuda a ceea ce se crede, nu a fost un „rege Egiptean”, ci funcţia de lider statal, înainte de a se fi numit „faraon”, era cea de Osiris, ultimul Osiris, care a bătut pământul în lung şi în lat fiind Rhamses al II-lea. Dar, aşa cum preciza şi Densusianu, şi în timpul vieţii, dar mai ales după moarte, Osiris a fost adorat „ca divinitate şi identificat cu Soarele[8] din religiunea pelasgo-greacă”[9]. Nicolae Densuşianu, însă, una dintre cele mai vii minţi româneşti din istorie, deşi avea cunoştinţă că Soarele, alegoric vorbind, a arat şi semănat primul, a preferat o „mărturie” trasă de păr, că doar nu toate mărturiile înseamnă doar adevăr: „Osiris, regele Egiptului, a fost fiul lui Saturn, om muritor, care însă, în viaţa sa, şi-a câştigat merite mari pentru genul omenesc. Anume soţia lui Osiris, regina Isis, a fost cea dintâi care a descoperit importanţa grâului şi a orzului, plante care până astăzi cresc sălbatice pe câmpuri, întocmai ca şi celelalte buruieni, fără ca bunătatea să le fie cunoscută oamenilor. Osiris a fost acela care a introdus aceste plante cereale, anume el a introdus agricultura” p. 132 la note – un autor cu opera de milenii pierdută „Diodori Siculi lib. I. c. 13”.

 

În mitologia greacă există, totuşi, o clarificare a gloriei aratului şi semănatului, legendată de Herodot[10], pe seama sciţilor, despre cei trei feciori ai Sfântului Cer (Tarkit-Anu) şi ai pământului de sub el, numiţi Lipoxais, Apoxais şi, cel mai tânăr, Galaxis, nume care, în traducere ar însemna Plug de Aur (dar şi pământ arat, dar şi plugar – după celebrul sumerolog Serghei V. Rjabchikov), Jug de Aur (dar şi boi înjugaţi, dar şi crescător de vite) şi, respectiv, Proţap de Aur (dar şi „cel care fură vite”). Galaxis sau Proţap de Aur, deci… stâlp al pământului, obligă şi la semantici ne-etimologiste, în care trimiterile se fac la zodiile Rac, Gemeni şi Taur, odată cu răsăritul Soarelui (Leului) în Taur începând, după diluviu, epoca unei renaşteri a civilizaţiei umane, cea încheiată cu eroii Osiris, Moise, Ghilgameş, viteazul Utu etc., început de epocă prezentat într-o superbă alegorie despre viaţa renăscută din ape şi purtată în coarnele Taurului:

 

„Vine marea, cât de mare,

De umflată margini n-are,

Ţărmurile bat ca munţii,

Iar vopii bat ca nuorii.

 

Dară unda ce aduce?

Lucru mândru ce străluce!

Legănior topit din aur

Ce mi-l poartă-n cap un taur

Ce-i cu coarne argintite,

Cu copite potcovite”[11].

 

Rămăsesem, totuşi, la „urătură”, deci la colindul scandat, închinat Soarelui sau, dacă preferaţi, lui Osiris. În cultura română s-a încetăţenit ideea că, pe filiera grecescului Sesostris, Osiris şi-ar fi aflat un personaj mitic românesc, şi anume pe Ostrea Novac Jidovul – Jidov însemnând Uriaş, iar Novac – Titan, deci cam la fel. Dacă nu ar fi prezent într-o mulţime de Bal-Lade (Soarele şi Luna, deci, în repertorii distincte), Ostrea acesta al nostru ne-ar da mult de lucru: închipuiţi-vă ţăranii şi păstorii carpato-danubieni de acum vreo 4.000 de ani, citind istoria ultimului Osiris, Rhamses al II-lea, care tocmai le călcase meleagurile de baştină, şi imaginând o adevărată epopee despre Osiris, care, în colinde şi Bal-Lade, poartă mai multe nume, nu doar pe cel de Ostrea, sau de Novac, sau de Jidovul. Nu au egiptenii şi grecii mai nimic despre Osiris, în domeniul culturii cu răspândire populară durabilă, dar avem noi, românii, ai căror străbuni numai la mitologia egipteană cugetau. Osiris, care a tras „brazda lui Ostrea Novac” sau a lui „bădica Traian” (de fapt, „batita troian”, ceea ce, în greaca veche, înseamnă „bătrânul înţelept” troian, preoţii solari, adică „bătrânii înţelepţi” fiind aleşi dintre troienii balcanici, cărora li se zicea „pioni”, ca şi muntelui Pionul, care avea cele mai multe altare, şi căruia, datorită lui Gheorghea Asachi, i se spune, de vreun secol, Ceahlăul; că aşa-i la noi – orice mărturie identitară trebuie ştearsă din memoria pământului).

 

De ce egipteana funcţie de conducător statal Osiris, numită mai târziu Faraon, nu s-ar trage dintr-un enigmatic Ostrea carpatic, din moment ce se ştie că felahii din sudul Moldovei, de pe lângă Tecuci, plecaseră spre nord-vestul Africii, înfiinţând Cartagina, iar mai târziu, Egiptul, purtând cu ei câteva de statuete din lemn ale strămoşilor lor, numiţi „piromis”, pentru că veneau din Piroboridava (Tecuci), pe Calea cea Demnă de Admiraţiune a Zeilor. În lumea carpatică nu existau zei (şi ce haz făcea Herodot pe chestia asta!), dar strămoşii felahilor aveau să fie cinstiţi ca nişte zei de către urmaşii urmaşilor lor. Aşa cum s-a întâmplat cu toate neamurile din lume, care mereu şi mereu au tot nădăjduit la ajutorul „strămoşilor din ceruri”. Până a venit Augustin şi a cerut renunţarea la „cultul unor oameni morţi”[12], adică la cultul strămoşilor şi la întreaga spiritualitate pe care aceştia ne-au lăsat-o moştenire.

 

Fără îndoială, Ostrea din mitologia străveche românească, nu se trage din Osiris, ci înseamnă un mit pelasg şi mai vechi despre alegoria celui care a arat şi semănat primul. O alegorie care figurează nu doar în imaginea fizică a „Brazdei lui Ostrea Novac Jidovul”, nu doar în „urătura” moştenită din ce în ce mai miştocăreşte la români, ci şi în mitologia pelasgilor balcanici, de la care a preluat-o, tot alegoric, legendarul Homer:

 

 

 

„… Un mare ogor cu pământul

Moale şi gras şi de trei ori brăzdat şi pe dânsul cum ară

Mulţi arători şi jugari şi-i mână-ntr-o parte şi alta.

 Iar la întors înapoi, îndată ce-ajung la răzoare

Vine un om după ei şi le-ntinde cu mina paharul

Şi le dă vin desfătos. După asta se-ntoarnă la brazdă

Dânşii, din nou se încoardă să-şi ducă la capăt aratul.

Glia, măcar că-i de aur, în urmă-i negreşte şi pare

Ca un pământ răscolit. Şi-aceasta fu mare minune”,

 

apoi, după o vreme,  se împlineşte

 

„o holdă frumos răsărită, pe unde

Seceri tăioase ţinând tot seceră lanul argaţii,

Dese poloagele cad şi s-aştern rânduite pe brazde;

Altele malduri le-adună, fac snopi şi le leagă cu paie,

Trei legători se tot străduie la măldurit. După aceia

Vin copilandri, mănunchiuri le strâng şi pe braţe le cară

Şi la legat le predau, iar la mijloc tăcut e stăpânul;

Stă cu toiagul pe-o brazdă şi caută vesel la dânşii.

Sub un stejar la o parte vătafii-ngrijesc de mâncare,

După ce-njunghie un bou încălat; iar femeile alături

Mestecă albă făină gătindu-le-argaţilor prânzul”[13].

 

Ar fi culmea să ne închipuim, de dragul „ştiinţei comparative”, că locuitorii cei vechi ai ţinuturilor carpato-danubiene au îndrăgit atât de mult acest cânt al unei vechimi megieşe, încât au compus „urătura” pe o structură epică similară; deşi se cam ştie că multe mituri homeriene ţin de spiritualitatea numeroşilor pelasgi balcanici, fără de care, după cum scria Herodot, neamul lor, al elinilor, nu ar fi ajuns niciodată atât de mare şi de important.

 

 

[1] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 93

[2] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 388

[3] „Şi tot natura, urzitoarea lumii,

Ce-a arătat întâi şi-ntâi la oameni

Cum pot sădi şi altoi copacii,

Deoarece seminţele şi ghinda

Căzând pe jos, pe sub copaci, puzderie

De pui dădeau, la timpul lor, din ele.

Şi oamenii s-au apucat atunce

Să-nfigă-n ramuri tinere mlădiţe,

Butaşii noi în ţarină să-i îngroape,

Apoi, pe ogoraşul lor cel dulce,

Ei au cercat şi alte, alte roduri,

Şi au văzut îndată că pământul

Îşi îmblânzeşte roada pădureaţă,

Dacă-l răsfeţi şi-i porţi cu drag de grijă.

Din zi în zi, ei tot mai mult siliră

Pădurea să se tragă mai la munte,

Lăsând în vale locul cel de hrană,

Pentru ca ei, pe câmpuri şi pe dealuri,

Să aibă pajişti, iazuri şi grâneţe” – Lucretius, Titus Carus, De Natura rerum, în „Antologia poeziei latine”, Ed. Albatros, 1968

[4] *** Cartea egipteană a morţii, Bucureşti, 1969, p. 251

[5] „Tatăl meu a fost Saturn, cel mai tânăr dintre toţi zeii. Iar eu sunt Osiris, regele acela care a condus oştile sale prin toate ţările, până în ţinuturile cele nelocuite ale indienilor şi până în ţinuturile care se înclină spre nord, până la izvoarele râului Istru şi înapoi, în celelalte părţi, până la ocean… Nici nu există vreun loc pe pământ, pe unde să nu fi umblat eu, şi prin bunătatea mea am distribuit tuturor oamenilor lucrurile aflate de mine” – citează Nicolae Densusianu (op. cit., p. 133) din Diodor Sicul, I., c. 27, deşi Strabon, singurul care reproduce fragmente din opera sa, nu se baza pe o carte, ci pe recuperări din alte citări contemporanei; ca şi în cazul lui Hecateu Abderida.

[6] Strabon, Geografia, Bucureşti, 1967, p. 40

[7] Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 155, nota 1

[8] În cronica „Akasha” se spune că, „în figura lui Osiris, egiptenii percepeau acţiunea Soarelui asupra Pământului” nu numai ca rodire, ci şi ca semănat şi arat

[9] Ibidem, p. 130

[10] Herodot, Istorii, I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1961, I, IV.

[11] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, pp. 143

[12] Augustin, La cité de Dieu, de Saint Augustin, Tomul III, Cartea XVIII, Paris, p. 79

[13] Homer, Iliada, Editura pentru Literatură Universală, 1967, p. 361


Ceva despre rădăcinile românismului (II)

Muta (Malanca) şi Mutul de la Mihoveni, în variantă desuetă

 

Toate trimiterile la miturile solare romane, şi la cel mitraic, şi la cel aurelian al „soarelui învingător”, sunt neinspirate, pentru că tentaţia creştinismului de a înlocui cultul soarelui viza, iniţial ceremoniile şi misterele urbane, şi nu pe cele rurale europene, mult mai vechi şi necorupte de mode, trăite ca o bucurie şi nicidecum ca o rigoare dogmatică. Aşa rezultă şi din mărturiile adunate de Nicolae Densusianu, legendarii hyperborei fiind, de fapt, strămoşii comuni ai majorităţii naţiunilor europene de astăzi. Hyperboreii, „la ceremoniile religioase în onoarea zeilor, cântă din fluiere, din cimpoi şi din cobze[1]. Melodiile lor sunt dulci şi armonioase. La hecatombele sau praznicele ce le dau în onoarea lui Apollo, ei cântă în continuu laudele zeului cu o voce plăcută[2]. Iar în timpul sărbătorilor celor mari ale acestui zeu, începând de la echinocţiul de primăvară şi până la jumătatea lunii mai, ei joacă la hore până noaptea târziu[3]” (notele la citat aparţin lui Densusianu[4]). Ceremoniile acestea rurale nu deranjau creştinismul, pentru că nu reprezentau formule de organizare religioasă instituţională şi se desfăşurau în spaţii aproape anonime, pe măgurile munţilor şi pe la casele răzleţite printre munţi şi dealuri. Interesul creştinismului viza, mai întâi, ceremoniile şi misterele urbane, care se desfăşurau între solstiţiul de iarnă şi 7 ianuarie, iar primele tentative de substituire s-au făcut către sfârşitul acestui ciclu festiv, în parte şi sărbătoresc, instituindu-se, în cadrul „sărbătorilor mobile” dedicate memoriei lui Iisus, mai întâi, Epifania, adică ziua de 6 ianuarie, în care „Tatăl proclamă pe Fiul său, cu ocazia botezului ce primi de la Ion”, numită, în afară de Bobotează (la slavi şi în campania religioasă de slavizare a valahilor), diem luminum, sancta luminium sau illuminationem. Orientalii serbau, tot în 6 ianuarie, şi Naşterea Mântuitorului, dar ulterior, din iniţiativa occidentalilor, a fost instituită şi sărbătoarea Crăciun sau Naşterea, în 25 decembrie, deşi Isus s-a născut în aprilie, iar teologii cunoşteau această realitate. În a opta zi după 25 decembrie, se serba Circumciziunea Mântuitorului[5] – până în tot cuprinsul veacului al IV-lea se vorbea de Mântuitor şi nu de Domn (Stăpân). O altă precizare: ziua naşterii Mântuitorului se serba, mobil, ba în ianuarie, ba în martie, ba în aprilie, şi-abia atunci când „stâlpul” bisericii Chiril, ucigaşul Ipaziei (cu propria-i mână), s-a stropşit la papă, cerându-i o anumită zi, a fost bătută în cuie fila calendaristică a lui 25 decembrie.

 

Urşii din Mihoveni

 

În onoarea Maicii, dar şi a Mântuitorului, au fost instituite Întâmpinarea (din anul 650) şi Buna vestire (din anul 440), Întâmpinarea fiind numită de orientali Hipapante Domini, iar de occidentali, Mariae Virginis. Cea mai populară omagiere a Maicii Mântuitorului, Adormirea, instituită în 15 august, datează din vremea împăratului Mauricius (582-602), iar Naşterea, în 8 septembrie, de-abia din anul 886[6].

 

Sursele documentare ale instituţiilor religioase nu înseamnă niciodată un precizat, imposibil de pus la îndoială sau de crezut, fără de îndoielnică cercetare, orbirea în faţa persuasivului „se zice” fiind măsură a creştinismului total. De pildă, sărbătoarea Crăciunului „se zice că, întâi şi întâi, ea a fost stabilită de episcopul Teslefor, în anul 138. Ziua însă era schimbătoare: când se sărbătorea în Ianuarie, când în Mai. În secolul IV, Chiril, episcopul de Ierusalim, a rugat pe Papa Jules I să orânduiască o anchetă de teologi, care să caute ziua adevărată a naşterii Mântuitorului. Teologii au găsit ziua de 25 Decembrie şi, de atunci, Crăciunul se sărbătoreşte la ziua asta. Carol cel Mare al Franciei hotărâse chiar ca anul să se înceapă din ziua de Crăciun.

 

La început, o parte dintre părinţii bisericii au contestat data aceasta, dar pe urmă au primit-o. În veacul de mijloc, în bisericile catolice, sărbătoarea Crăciunului era reprezentată chiar în biserici, prin jocuri scenice; diferite persoane recitau poezii religioase, lângă ieslele improvizate, în care se afla Isus Cristos, iar alături, Iosif şi Maria. Figurile lor erau făcute sau din ceară, sau din lemn. Spectacolul acesta a degenerat, mai târziu, în bufonerie şi a fost oprit de autorităţile ecleziastice.

 

Ursa Mare, Mama tuturor ciclurilor de vreme

 

Aceasta este una din legende. A doua e următoarea şi care are importanta ei, căci reiese că Crăciunul ar fi o serbare mai veche decât creştinismul. Iat-o:

 

Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. La catolici, numele chiar spune aceasta: Noël la Francezi, Natale la Italieni, vine de la cuvântul latin natalis (dies), ziua naşterii. Totuşi, Crăciunul e mai vechi decât creştinismul. Religiunea dragostei, aceea care recunoaşte de cap pe divinul Isus, a dat numai alt conţinut acestei străvechi sărbători. La Greci, Dyonisia, la Romani, Saturnalia, la vechii Teutoni şi Normanzi, cele 12 „nopţi sfinte” (Weihnachten) celebrau sosirea solstiţiului de iarnă. Poporul se deda, atunci, la tot felul de veselii neînfrânate şi excesive. Azi încă au rămas multe reminiscenţe păgâne în obiceiurile şi simbolistica sărbătorilor Crăciunului.

 

Aşa, de pildă, bătrânul cu barbă albă, pe care îl vedeţi de toate cromolitografiile de ocazie, nu este altul decât bătrânul Saturn (Moş Timp – n. n.), sărbătoritul Saturnaliilor romane, sau Thor, zeul vechilor germani. O rămăşiţă mai caracteristică este aşa numita „căpriţă”, care joacă un rol foarte însemnat în obiceiurile de Crăciun ale multor popoare (şi în Moldova). Această căpriţă este o reminiscenţă directă a Dionisiilor greceşti, cu faunii, cu ţapul de sacrificiu (care a dat numele său tragoniei cântecul ţapului), cu Silanus, bătrânul cu barba şi poftele de ţap (în realitate, căpriţa sau ţapul celebrau Capricornul, devenit, odată cu celţii, Cernunos, deci Cronos, deci Saturn – n. n.).

 

În Austria sudică, capra se numeşte Krampus, spaima copiilor. În Hanovra, Holstein şi Mecklenberg se cheamă Cläs (o derivare din din St. Niclas), în Silezia, Joseph. În unele părţi ale Germaniei, poartă numele de Budelfrau, în Suabia, Bertchel, în Rusia, Babuşca, în Italia, Befana (corupt din Epiphania)”[7].

 

Religia primordială, din care fac parte relicvele ceremoniale ale Datinii (colinde, balade, descântece etc.) nu avea zei, deşi admitea existenţa unui „sine universal” sau „suflet universal” (cum îl numea, negându-l, Buddha), aflai în complementaritatea armonioasă cu „sinele particular”[8], elementele astrale primordiale fiind, ca şi în colindele şi în baladele românilor, Mama Glie şi Tatăl Ceresc, cu cei doi „fraţi” cosmici, Soarele şi Luna, prezenţi şi în etimologia cuvântului „baladă”, care se compune din Bel sau Bal, care înseamnă Soare, şi din Lado sau Lada, precum mireasa din „eresurile dacice” de care vorbea Cantemir, şi care nu era decât Luna. Deci „baladă” s-ar putea traduce… „soare-lună”, naraţiunile astrale, numite şi cântece bătrâneşti vorbind, practic, despre atributele acestor doi aştri cereşti, Luna „cosând”, la gherghef, primăvara, cu puzderia de inflorescenţe şi de culori, drept „veşmânt” pentru Soare sau, alteori, pentru Universul reprezentat de Ceruri[9].

 

 

Interesant este că, deşi cunoşteau bine mitologia astrală românească, folcloriştii şi alţi învăţaţi cu tentaţii spre istoria şi filosofia culturii, ignoră astfel de argumente, care legitimează limba şi spiritualitatea română drept descendentă din limba şi Datina primordială, în favoarea compromisurilor greco-latine, adeseori prin penibile trageri la temă. E drept că mulţimea de „credinţe” ale românilor sugerează eresul: „Afară de sărbătorile creştineşti sau legate de biserică, cum le numeşte poporul, mai au Românii încă şi o mulţime altele, păstrate din moşi strămoşi, pe care, în butul (spre nemulţumirea) preoţilor, care nu încetează la fiecare ocasiune binevenită de a-i desfătui (dezvăţa) de la serbarea lor, condamnându-le ca eresuri şi sărbători păgâneşti, le ţin şi le serbează adeseori cu mai mare solemnitate decât pe cele creştineşti”[10], dar, în fapt, după cum spunea, cândva, Guénon, nu există eresuri, ci doar indisponibilităţi ale noastre de a înţelege.

 

În memoria colectivă, acolo unde s-au păstrat, şubrezite de vremuri şi de firească uitare – în lipsa iniţierilor, „legile, care se cântau ca să nu se uite”, există teze valoroase, pe care le găsim aproape identic formulate în toate textele sacre ale omenirii, anterioare „Bibliei”. De pildă, despre relaţia Soare – Lună, deci despre Bal – Lada, doar Tudor Pamfile[11] nota, printre altele că: a). „Pe lângă credinţa că soarele e bărbat, iar luna este nevasta lui, dintr-a căror împerechere s-au născut stelele, întâlnim şi o altă credinţă, cunoscută de întreg poporul românesc, care ne arată pe soare şi pe lună ca fraţi, că soarelui i-a fost draga luna, că a vrut s-o ia de nevastă, cu voie, fără voie, şi că anumite împrejurări l-au împiedicat” (p. 105); b). „prin unele părţi din Bucovina, se povesteşte că, după ce lumea s-a înmulţit, chiar luna şi soarele, neavând cer, umblau pe pământ” (p. 2); c). Soarele „e steaua lui Dumnezeu, deoarece, la răsărirea ei, toate celelalte pier, şi se şterg din cale” (p. 13); „Unii spun că soarele este ochiul lui Dumnezeu[12], ochiul lui Dumnezeu de zi, luna fiind ochiul de noapte. Astfel spun şi ucrainenii” (p. 15).

 

Existenţa unor astfel de viziuni cosmogonice în „eresurile” românilor şi în cărţi religioase precum Upanişade[13] sau Mahabharata[14] obligă la precauţie, pentru că bucuria revelaţiei nu trebuie confundată niciodată cu religia revelaţiei, deşi „limba zeilor”, deci a imnelor religioase primordiale, este identică, prin conţinutul cosmologic, cu „Sakra Surya”[15] unor ciudate capricii ale „Pasărea Vieţii, confiscată de timp, care reprezintă puterea Infinitului asupra sufletului”[16], care are, în mitologia românilor o zugrăvire metafizică extraordinară:

 

 

Maica sfântă şede

Pe plaiul cel verde,

În poala cerului,

În poarta raiului

Şi din căierel

Lasă fir aurel,

Firul firuia

Şi se supţia.

 

Când îl încorda

Tocmai se lăsau

Şoimii vânători,

Şoimii răpitori,

Firul apucau

Sus cu el zburau

Într-o depărtare

Către ţărm de mare.

 

Când se înălţau

Şoimii străluceau

Firul ei sclipea

Ca şi nişte zori

Pe la cântători,

Ion atunci venea,

Maica îi grăia:

 

Unde te-am mânat,

Bine-ai ascultat.

De m-ai asculta

Unde te-aş mâna

Fii gata de dus

Sus. Acolo în sus,

Într-o depărtare

Către ţărm de mare

De zbor să te-apuci

Şi azi să-mi aduci

Cuibul şoimilor

Şi al puilor,

Cuibul mi-l dă mie,

Puii-i ţine ţie,

Că şoimi-au răpit

Firul aurit,

Când m-am câştigat

Şi mult am lucrat

La un scump veşmânt

Pentru fiul sfânt”.

 

„Maică, eu aş face

Tot ce ţie-ţi place,

Dar asta n-oi putea,

Nu-i în puterea mea!

Şoimii au răpit

Firul aurit.

Firul ei l-au dus

Pân la ceri în sus,

Din el au ţesut

Cuibul prea plăcut,

Luna aurită,

Faţa-i strălucită!

Puii nu-s mai mult

Căci s-au prefăcut

Stele mărunţele

Şi luceferele,

Toate strălucesc,

Lumea o-nfrumuţesc

În noaptea senină

Cum ziua-n grădină

Florile frumoase

Şi cari amiroase

Sunt spre înzestrare şi spre desfătare”[17].

 

 

[1] La Hyperborei mai aflăm, totodată, şi un „colegiu al cântăreţilor cu cobza” pentru ceremonii religioase şi care corespunde „collegium tibicinum” al romanilor. Despre aceştia din urmă se exprimă astfel Mommsen (Röm. Gesch. I., p. 203): „Auch sie (die Flötenbläser) fehlten bei keinem Opfer, bei keiner Hochzeit, und bei keinem Begräbniss” (N. n.: ceea ce s-ar traduce „Și ei (cântăreţii din flaut) nu lipsesc de la nici un sacrificiu, de la orice nuntă sau înmormântare”).

[2] Pindar, Pyth., X, p. 30.

[3] Despre caracterul festivităţilor religioase latine, Mommsen scrie: „Die latinische Gottesverehrung beruht wesentlich auf dem Behagen des Menschen am Irdischen… sie bewegt sich darum auch vorwiegend in Aeusserungen der Freude, in Liedern und Gesängen, in Spielen und Tänzen, vor allem aber in Schmäusen… Aber die Versehwedung wie alle Überschwänglichkeit des Jubels ist dem gehaltenen römischen Wesen zuwider” (Röm. Gesh., I, 1856, p. 159) – deci, n. n.: „Cultul latin al zeilor se bazează, în esență, pe plăcerea omului în viața pământească… prin urmare, se mișcă, în mod predominant, în expresii de bucurie, în versuri și cântece, în jocuri și dansuri, dar mai ales în pofte… rar neglijarea, precum și toată exuberanța jubilației, contravine naturii romane”.

[4] Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 88

[5] Boroianu, Dimitrie G., Istoria bisericii creştine de la începuturile ei şi până în zilele noastre, Bucureşti, 1893, pp. 208-215

[6] Ibidem.

[7] Istoricul şi Crăciunul în vechime, în Foaia populară, No. 43, 27 decembrie 1898

[8] „Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”, după cum scrie în Katha-Upanishad, I, p. 31.

[9] Ca şi în Upanişade, „prin Bucovina şi Moldova se spune pe-alocuri că sunt şapte ceruri” – Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti 1915, p. 7

[10] Marian, Simion Florea, Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1898, p. 112.

[11] Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti 1915

[12] Spre exemplificare, în cărţile sfinte ale străvechiului Sumer se spune că „Soarele este ochiul lumii” – Katha-Upanishad, 2, p. 36.

[13] The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884,

[14] Mahabharata,  de  Krishna-Dvaipayana Vyasa, Bherata Press, Calcutta, 1884

[15] Mahabharata, Calcutta, 1884, LXXXVIII, p. 264.

[16] Mahabharata, Calcutta, 1884, III, p. 49.

[17] Marienescu, Marianu At., Şoimul, în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, p. 38


Ceva despre rădăcinile românismului (I)

Osiris şi Iisis (Soarele şi Luna)

 

Cântările ceremoniale ale unei religii se păstrează, cu caracter popular şi naţional, doar în limbile care se desprind din şi continuă, printr-o neostenită modernizare, limba acelei religii. Psalmii biblici, în ciuda frumuseţii lor tulburătoare, nu au devenit cântece populare româneşti, aşa cum nu au devenit nici litaniile cosmogonice ale străvechii literaturi eline sau latine. Şi asta pentru că „poporul român… nu s-a hrănit, în cursul secolelor, cu firimituri căzute de pe masa antichităţii clasice. Dimpotrivă, vedem pe poporul român într-o veşnică mişcare, dezvoltând o energie intelectuală cum e proprie tuturor popoarelor pline de viaţă şi de viitor”[1]; iar dacă „datinile, poveştile, muzica şi poezia, sunt archivele popoarelor, cu ele se poate reconstitui trecutul întunecat”[2]. Se poate sau ar trebui să se poată, dacă în metodele comparative, de care s-au folosit înţelepţii neamului, „antichitatea clasică” ar fi privită nu ca un reper, ci ca o fereastră deschisă „în aceeaşi vechime căruntă, ba parte în şi mai căruntă, în care se suie cu originea lor alte producte de pe câmpul poeziei noastre poporale”[3]. Din nefericire, atitudinea aceasta de subordonare a miticului nostru strămoşesc mitologiei greco-latine, inclusiv prin falsificări latiniste[4], precum cele câteva, făcute de către primul culegător de colinde româneşti, care conştientiza că „colindele trebuie a se diferi de cântecele acelea ce se cântă în seara ajunului, de pruncii care merg cu steaua, vertenul (vitleemul sau naşterea) în casă. Acestea sunt compuse de autori bisericeşti, iar colindele, de popor”[5].

 

„Colindele[6], naraţiunile mitice şi descântecele posedă, împreună cu datinile superstiţioase şi nesuperstiţioase ale poporului nostru, mare însemnătate acum şi din punctul mitologiei noastre româneşti”, spunea cărturarul transilvan Grigore Silaş (se scria, etimologist, Silasi, aşa cum Denusuşan, Ovid şi Nicolae, se scria Densusianu, cu u mut final), dar nu numai atât, pentru că originea lor în „limba zeilor”[7], deci a religiei primordiale a omenirii, consacră statutul limbii române, care cu siguranţă nu este neolatină[8], de continuatoare a acelei limbi. Datorită veşnicelor metode comparative, folosite de învăţaţii români, s-a tot omis faptul că în cadrul „mitologiei noastre româneşti” nu există o mitologie (minciuni epice[9], cum s-ar traduce termenul)[10], ci o astralitate[11], cu naraţiuni astrale[12], desigur, o viziune cosmogonică şi cosmologică, în care se intra în armonie prin versuri, muzică[13] şi dans[14], în cadrul unor ceremonii carpatice[15] răspândite, ulterior, prin felahi şi prin „capetele negre”, până în Egipt[16] şi până în Sumer[17], unde s-au luat „sfaturi de la oamenii cu părul de culoare galbenă”, şi nu s-au mai „săvârşit erori”[18] dogmatice, asumându-se Legile Marelui Păstor[19] Enlil, printr-o formulă simplă, de colindă străveche: „Împăratul tău este marele munte tată”[20].

 

Trimiterile pe care le fac sau le voi face la câteva texte sumeriene sau egiptene nu sugerează şi nu vreau să fie interpretate astfel tentaţii comparative, pentru că textele sumeriene şi egiptene sunt reminiscenţe ale „legilor” carpatice, care „se cântau, ca să nu se uite” şi care, nu doar din pricina migraţiilor, ci mai ales din cea a subordonării unor lumi şi populaţii, aveau de suferit adaptări, ba chiar rescrieri ale textelor sacre iniţiale în limbile cu notorietate în noile imperii. Astfel, pentru „Domnul Păstorilor”[21] Enlil începe să se folosească numele Bel sau Ba (Strămoşul), conform inscripţiilor de la Gudea[22], iar oraşul care îi va fi dedicat lui se va numi Babylon, adică „zidit de Dumnezeu”[23], deşi „Dumnezeu” însemna mai curând „Strămoşul”, care adusese cu el, peste mări şi ţări, inclusiv evocarea, prin sunet de corn sau de bucium, „sufletul Cerului şi sufletul Pământului”[24], pentru că „Cerul şi Pământul erau cei dintâi zei consacraţi ai lumii vechi… În munţi se aflau templele şi altarele lor, aici li se aduceau sacrificii, după un rit arhaic misterios, aici se celebrau festivităţile religioase”[25]. Ulterior, sfinţenia Cerului şi a Pământului a fost reformulată, evanghelic, drept tronul lui Dumnezeu şi locul pe care acelaşi Domn al Zeilor îşi odihneşte picioarele. Sfinte.

 

Fără tentaţii comparative, dar folosindu-mă de degenerescenţele Datinii iniţiale, prezente în religii mai târzii ale popoarelor mărturisitoare, încerc să înţeleg argumentele care consacră limba în care m-am născut drept „limba zeilor”, deci a religiei primordiale, convins fiind că încă „se poate aduce oarecare lumină în trecutul nostru şi cu ajutorul materialului folcloric”[26], ceea ce înseamnă o îndatorire în care cred, pentru că, atâta „timp un popor îşi păstrează obiceiurile cele bune şi credinţele strămoşeşti, el merită să trăiască”[27].  Şi voi continua, cum este firesc să o fac, de la tentativele de distrugere programatică ale dogmaticilor care, în decursul vremilor, nu au înţeles că „mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[28].

 

Hora (Corona Borealis), în mitologia românească

 

[1] Gaster, M. Dr., Literatura populară română, Bucureşti 1883, pp. V, VI

[2] Alecu Russo apud „Foaia populară”, nr. 39 din 26 decembrie 1899, p. 4

[3] Grigore Silaş, în Transilvania, X, nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[4] Marienescu, Marianu At., Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, „colindele” Alergarea cu caii, p. 126 sau Ligionarii lasieni, p. 175, care începe astfel: „Încă Roma nu-i pierdută, / Încă fiii săi au trai, / Cuibul vulturului azi mută, / Mâine întoarce iar la plai. / Hai Lerom Doamne hai! // Ramul trece, dar rămâne / După noi un trai roman, / Ceea ce azi pierdem, mâine / Se va-ntoarce la moştean. / Hai Lerom Doamne hai”.

[5] Marienescu, Marianu At., Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, nota de la p. VIII

[6] „colindele române, imne religioase poporale, a căror origine se reduce la cele mai obscure timpuri ante-creştine”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 104.

[7] „Homer aminteşte, la diferite ocaziuni, limba zeilor, care era limbă antică religioasă (pelasgă)”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 136, nota 1.

[8] Limba română „nu este o limbă neolatină ori un dialect al limbii italice de la Tibru; din contra, ea este în fond numai o continuare a limbii pelasge din Carpaţi, de unde au emigrat, în diferite timpuri preistorice, o mulţime de triburi, unele spre apus, iar altele spre ţinuturile meridionale. / Astfel se explică pentru ce diferite forme ale limbii române, chiar şi cele cu articolul post-pus, le aflăm şi în antichitatea grecească”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 569).

[9] „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”, în Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[10] „Ei obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei şi vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeităţi aduc ei jertfă”, în Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[11] Socrate susţinând că oamenii adorau, în vremuri străvechi, „soarele, luna, pământul stelele şi cerul”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 198.

[12] „Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”, Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[13] „Magia muzicală”, în Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171.

[14] „Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh”, în Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221.

[15] Egiptenii „au instrumente din munţi”, în Strabon, Geografia, II, X, 16, p. 437

[16] În Egipt „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”, în Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[17] În „Cea mai veche poveste a Creaţiei”, se spune că, „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga / au condus capetele negre… de pe un pământ, pe alt pământ” şi că ar fi domesticit animalele, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”; tocmai de aceea şi drept consecinţă a străvechii migraţii spre Răsărit, „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”, în Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[18] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 116

[19] „Ci-i turma lui Dumnezeu, / Păcurariu-i Sfântul Soare / Cu soru-sa cea mare”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 112, nota 1.

[20] Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114

[21] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 79

[22] Ibidem, p. 50

[23] Ibidem, p. 91

[24] Ibidem, p. 65

[25] Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 198

[26] Densusianu, Ovid, Viaţa păstorească în Poesia noastră populară, I, Bucureşti 1922, II, Bucureşti 1923, p. 5

[27] Paul Panaitescu, în „Foaia populară”, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[28] Teodor Roşu, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32


Pagina 1 din 3123