HAIDUCUL COROI? | Dragusanul.ro

Alte isprăvi ale banditului Coroi

 

Judecătorii faptelor lui Gheorghiţă Coroi

 

¤ Împreună cu banda sa a băgat în groază întreaga populaţie a unui judeţ ¤ Jandarmii din patru judeţe urmăresc pe temutul bandit

 

 

Banditul Coroi a ajuns spaima Judeţului Botoşani. Îndrăzneala sa nemaipomenită a pus pe gânduri întreg judeţul. Împreună cu cei opt tovarăşi ai săi a atacat, de un timp, încoace, tot felul de persoane: ţărani din satul său, domni bogaţi de la oraş, sergenţi de stradă, jandarmi, ba chiar şi ofiţeri. În iarna trecută, a atacat pe însuşi comandantul legiunii de jandarmi a judeţului Botoşani, pe dl maior Manuil. Şi se credea că îndrăzneala sa şi-a ajuns culmea cu această lovitură. Iată însă că, săptămâna trecută, a făcut-o şi mai lată, dând, într-o singură noapte, mai multe lovituri.

 

Juraţii din procesul lui Coroi

 

La hora satului. În ziua de Sf. Mărie, banditul Coroi, cu tovarăşii săi, a petrecut toată ziua în comuna Guranda. În această comună se află familia banditului: soţia şi mai mulţi copii. Bandiţii s-au prins în horă cu locuitorii satului şi, de frică, nici un ţăran n-a îndrăznit să anunţe postul de jandarmi. De la horă, au plecat spre locuinţa unui fruntaş al satului, cu care, se vede, avea ceva de împărţit. Au găsit, în faţa casei, o mulţime de săteni, stând de vorbă, şi, astfel, au trebuit să-şi vadă mai departe de drum.

 

Coroi şi cei 33 de bandiţi

 

Cum sunt înarmaţi bandiţii. Flecare bandit e înarmat până în dinţi. Cu revolvere, cu puşti, cu gloanţe şi praf de puşcă. Doi inşi poartă puşti mitraliere, pe care le descarcă de gloanţe destul de des. Astfel înarmaţi, au plecat spre orăşelul Ştefăneşti. Aici au făcut un adevărat prăpăd. Şi-au lăsat caii să pască la marginea satului, prin porumbiştea locuitorilor, şi, întrând în sat, au legat pe cei doi guarzi comunali. Au început apoi a trage cu mitralierele, aşa, ca să sperie oamenii, de credeai că s-a început războiul. După aceea, s-au pus pe lucru. S-au împărţit în două cete şi au intrat în locuinţa morarului Beranovici, l-au legat cobză, împreună cu familia şi servitorii, şi i-au luat un sac cu hani de câte o sută de lei, în greutate de 10 kg. De aici, au trecut la locuinţa unui mare comerciant, Gherşiu Grizaru. Aici au găsit numai pe un fiu de-al comerciantului, pe care l-au bătut zdravăn şi care, drept mulţumită, le-a dat cele o sută de mii de lei, pe care îi avea.

 

În drum spre Tribunalul din Bacău

 

Unul care nu-i acasă. Au încercat, apoi, la locuinţa altui bogătaş. Aici servitorii au răspuns că stăpânii lor sunt plecaţi la băi şi, astfel, cu părere de rău, ei fără stăpâni nu le pot deschide uşa. Atunci bandiţii au spart uşa, au legat pe servitori, i-au dus în pivniţă, i-au băgat în câte un butoi şi i-au încuiat… „până vor veni stăpânii de la băi, ca să-i deschidă”. Au luat apoi ce-au putut şi au plecat la altă locuinţă.

 

Coroi şi cei 33, în boxa acuzaţilor

 

Pe perete-n jos. Au trecut la locuinţa depozitarului de spirt A. Bolaci. Aici, ca în alte părţi. L-au legat, l-au bătut şi i-au cerut bani. În timpul târguielilor, femeia depozitarului s-a strecurat într-o cameră vecină, a luat cei 120 de mii de lei, câţi avea, şi de la etaj s-a scoborât cu ei, pe parcane şi pe burlane, şi a dispărut în întunerecul nopţii. Bandiţii, văzând că nu găsesc bani, au bătut pe bărbatul său rău de tot.

 

Gheorghiţă Coroi

 

O luptă în aer. Au întrat, apoi, în locuinţa unui oarecare Burihovici. Aici însă s-au schimbat lucrurile. Burihovici era un om puternic. Şi, cu toate că a fost ameninţat cu revolverul, a prins pe Coroi şi a vrut să-l arunce pe fereastră, de la etaj. Dar şi-a băgat nasul nevastă-sa şi a stricat lucrurile. Cum era întuneric, ea credea că bărbatul său e deasupra prăpastiei, gata de a fi aruncat pe fereastră. Şi a început a trage pe bărbat de spate, astfel că banditul a scăpat. De frică, însă, Coroi a sărit pe acoperişul unei case şi, de acolo, a dispărut, împreună cu tovarăşii săi.

 

Coroi, pe banca acuzaţilor

 

În urmărirea bandiţilor. Domnul maior Manuil, comandantul legiunii de jandarmi Botoşani, a cerut ajutoare de la legiunile de jandarmi Iaşi, Roman şi Dorohoi, şi, astfel, a plecat în urmărirea bandiţilor. Într-un lan de floarea soarelui, de la marginea pădurii Guranda, bandiţii au fost descoperiţi. După cum scrie un ziar din capitală, ei au fost trădaţi de un tovarăş de-al lor, numit Vieru. S-a pornit atunci o luptă pe viaţă şi pe moarte. Sunau mitralierele, şi de o parte, şi de alta. Şase bandiţi, toţi răniţi, unul pe moarte, s-au predat. Şeful bandei, Coroi, a reuşit însă să dispară, împreună cu alt tovarăş. Jandarmii sunt acum în urmărirea lui (Unirea Poporului, XVI, 34, Blaj, 26 august 1934, p. 1).

 

Coroi, la proces

 

Banditul Coroi a fugit din închisoare. Temutul bandit, pe urmele căruia au bătătorit drumurile codrului, mai lunile trecute, jandarmii din trei judeţe, Coroi, cel despre care s-au scris multe pagini de gazete şi despre care ştim că s-a predat singur, ca să scape de viaţa trudită de haiduc, a fugit de la închisoarea din Botoşani, unde îşi aştepta judecata. Paza lui Coroiu o făceau soldaţi din regimentele garnizoanei Botoşani, câte 30-40, pe rând, sub comanda unui subofiţer. Pe lângă soldaţi, mai erau şi câţiva gardieni speciali. În noaptea fugii, era de pază soldatul Mihail Siminiceanu, din contingentul 1934, de fel din comuna Călăraşi, nu departe de Dorneşti, comuna lui Coroi. Acesta era un băiat voinic şi foarte bine văzut de mai-marii săi. Tocmai pentru că era cel mai destoinic a fost pus de pază la uşa celulei lui Coroi, nu numai acum, ci şi de alte ori.

 

 

La ora 12, noaptea, s-a făcut inspecţia. Totul era în regulă. Coroi dormea. La ora 1, a venit ofiţerul de rond şi, când a trecut prin dreptul celulei lui Coroi, a văzut că santinela lipseşte, uşa e deschisă înapoi, iar banditul nu mai e acolo. S-a dat imediat alarma, s-au trimis înştiinţări în celelalte oraşe şi la graniţă, dar, până când scriem aceste şire, banditul n-a putut fi prins. Nu se ştie precis planul fugii. Se crede că soldatul a fost plătit sau a fost atras de faima lui Coroi şi, de aceea. a plecat cu el. S-a luat la cercetări şi fostul director al închisorii, un oarecare Ustachi. Acesta chefuia, înainte vreme, cu Coroi, în închisoare, din care pricină a fost dat afară din slujbă. Vestea de mai sus a produs mare vâlvă, mai ales în ţinuturile moldovene (Unirea Poporului, XVII, 33, Blaj, 18 august 1935, p. 3).

 

Alaiul lui Coroi

 

Banditul Coroi s-a predat. Soldatul care i-a înlesnit fuga s-a împuşcat. După ce Coroi a fugit din închisoarea de la Botoşani, jandarmii şi poliţia s-au pus pe urmele lui. Dar parc-ar fi intrat în pământ. Nu era chip să-l prindă. A treia zi de la fugă, telefonul procurorului moldovean trimitea la Bucureşti o ştire parcă de necrezut. Banditul Coroi, spunea procurorul, s-a predat astă-dimineaţă. Vom povesti pe scurt cum s-au întâmplat lucrurile. În ultima zi pe care a petrecut-o la închisoare, Coroi s-a înţeles cu soldatul Simniceanu să-i înlesnească fuga. I-a spus că vor forma împreună o bandă şi se vor îmbogăţi. Soldatul, spre nenorocirea lui, a ascultat. În miezul nopţii, fiind de pază, i-a deschis celula. Au vrut să elibereze pe toţi deţinuţii, dar n-au putut, căci s-a auzit o sonerie. Era ofiţerul de rond, care venea la inspecţie.

 

 

Au ieşit repede în curte şi s-au dus la bucătărie, să caute ceva de mâncare. N-au găsit însă nimic. Au sărit atunci zidul. Ajunşi în stradă, au auzit alarma, pe care a dat-o ofiţerul. Prin grădini şi prin porumbişti, au fugit spre Suliţa, unde era soacra lui Coroi, de la care a luat 1.500 lei. De sate se apropiau tare cu greu, căci erau înconjurate toate cu jandarmi. După trei zile, Coroi s-a întors iar la Botoşani. Era noaptea, după miezul nopţii. A intrat la un restaurant şi, când a ieşit de acolo, a cerut unui birjar să-l dacă la procuror acasă. Acesta nu ştia unde locuieşte procurorul, de aceea l-a dus la avocatul Mănăstireanu. Împreună cu avocatul, Coroi a plecat la procuror, unde s-a predat.

 

Gheorghiţă Coroi, în cătuşe

 

Luat la întrebări, Coroi a spus că a fugit pentru că a auzit că o să fie trimis la Suceava, unde va fi ţinut mai „la răcoare” decât la Botoşani. A arătat că, dacă ar fi vrut, putea să nu se mai întoarcă, dar n-a făcut-o pentru că se simte nevinovat. După semne, se pare însă că e nebun. Râde, plânge şi se loveşte cu capul de pereţi. Soldatul care i-a înlesnit fuga a fost găsit împuşcat în pădure. S-a împuşcat de frica legii. El a declarat că a fost înşelat de Coroi, care l-a părăsit apoi în mijlocul pădurii. Acum e la spital, pe moarte (Unirea Poporului, XVII, 34, Blaj, 25 august 1935, p. 4).

 


Haiducul Coroi? Aş, tâlharul cu trenchcoat!

*

Coroi profil Adev 1936 dec 9

Gheorghiţă Coroi a terorizat nordul Moldovei vreme de trei ani (1932-1935), predându-se uneori şi evadând din închisoarea din Botoşani atunci când avea el chef.  În curtea închisorii, unde era considerat un erou, filma, scria mesaje pentru filme cu sunet şi coresponda intens cu publicaţiile vremii. Investise mult în clasa politică a nordului moldav şi, datorită acestei coruperi, putea face tot ce dorea (cu directorul închisorii, avocatul Ursache, chefuia şi juca cărţi adesea, bucătăreasa lui Ursache gătind zilnic pentru Coroi).

La închisoarea din Botoşani, Coroi avea rezervată celula de odinioară (1912) a haiducului Pantelimon şi, pentru că declarase că are crize cardiace, în faţa celulei lui se afla mereu o santinelă, care să-i sară în ajutor.

În seara de 12 august 1935, la toate inspecţiile făcute de plutonierul Voicu şi de agentul Variga, inclusiv la cea de la miezul nopţii, lucrurile erau în perfectă ordine. În faţa celulei în care dormea Coroi, fusese postat ca santinelă soldatul Mihai Siminiceanu, din contingentul 1934, originar din comuna Călăraşi, „un băiat voinic şi un soldat foarte bine notat de superiorii săi”.

Disprariţia lui Gheorghiţă Coroi şi a santinelei Mihai Siminiceanu a fost sesizată la ora 1 şi jumătate, de către sublocotenentul Alexandrescu, care a dat imediat alarma, la faţa locului prezentându-se, pentru primele cercetări, prim procurorul Ion Adam, adjunctul său, Schiru, şi judecătorul de instrucţie Mihăescu.

*

În primăvară, acuzat că şi-ar fi ucis mătuşa, pe Zamfira Coroi, Gheorghiţă Coroi a susţinut că nu el, ci jandarmul A Iliesii (Ailiesii, adică – n.n.), care îi furase nevasta, ar fi comis crima, ca să se răzbune pe el. Şi, cum nu s-au găsit probe care să-l incrimineze pe Coroi, Curtea cu juri din Botoşani l-a achitat, Coroi rămânând în închisoare pentru procesul din toamna anului 1935, în care Coroi şi banda lui urmau să fie judecaţi pentru crime (pe care Coroi nu le recunoştea) şi pentru tâlhării şi jafuri. Cineva din banda sa s-ar părea că declarase că Gheorghiţă Coroi ar fi săvârşit şi o crimă, obligându-l pe Coroi să evadeze, pentru a trata cu politicienii corupţi retragerea acestei învinuiri, mai ales că, în 11 august, directorul închisorii, Ursache, preda închisoarea grefierului Pastia, înlocuit, după un scurt interimat, de Tăbărean, după ancheta întreprinsă de inspectorul închisorilor Ratcoviceanu.

 

*

Carcicatura Evadarea lui Coroi ADEV 1935 aug 15

*

 

Pe urmele lui Coroi pornise întreg aparatul poliţienesc, în frunte cu directorul Ionăşescu, şi corpul gardienilor publici, comandaţi de Clopoţel (14 august 1935). Se ştia că, în iarna anului 1933, după ce îl împuşcase grav pe colonelul de jandarmi Manuil şi îl ucisese pe plutonierul Agrigoroaei, Coroi se ascunsese în Botoşani, la „o persoană cu suprafaţă socială” şi nu a putut fi găsit. Suspectat a fost unchiul concubinei lui Coroi, secretarul serviciului veterinar Niculae Ionescu, care îşi avea casa în strada Grăniceri şi la care trăgea, adesea, Gheorghiţă Coroi. Ionescu fusese arestat odată cu Coroi, dar a fost pus în libertate la 1 august 1935, din lipsă de probe.

 

*

Coroi in Curtea inchisorii ADEV 1935 aug 14

*

 

„După evadarea lui Coroi. Bandit urmărit de poteră zi şi noapte” (15 august 1935), panica s-a răspândit în întreg nordul Moldovei, dar mai ales în Botoşani. „Pe toate străzile se vedeau grupuri de oameni, discutând viu această întâmplare. Fiecare dădea altă versiune uimitoarei evadări a lui Coroi”. Comandantul legiunii de jandarmi din Iaşi, Popp, a chemat, de urgenţă, la Iaşi pe toţi şefii de posturi, pentru a-i învăţa cum să-l prindă pe Coroi şi să-l aducă, apoi, la închisoarea „Galata” din Iaşi, „una din cele mai fortificată închisori din ţară”, condusă de directorul Manariu.

Bătut cumplit de plutonierul Voicu Mihai, soldatul Siminiceanu plănuia o dezertare, atunci când Coroi i-a propus să fugă împreună. Evadarea a fost lesnicioasă: Coroi a deschis uşa celulei, cu o bară de fier, primită de la Siminiceanu, apoi au plecat împreună, poposind în grădina publică, pentru puţină odihnă. Apoi au traversat cimitirul „Pacea” şi porumbiştea de după cimitir, dispărând în pădurea Copălău.

În drum, între Buda şi Suliţa, unde trăia soacra lui Coroi („nevasta” era, de fapt, concubină şi se numea Adela Ionescu Dodoi), de la care avea să împrumute 1.500 de lei, evadaţii au prădat doi negustori. Au rătăcit, apoi, prin păduri, despărţindu-se la Rediu, lângă Rădăuţi-Prut. Coroi a plecat la hramul mănăstiri Agafton, iar Siminiceanu a rămas să-l aştepte. Împuşcat în piept de poteri, Siminiceanu a fost arestat şi dus la spitalul din Botoşani (20 august 1935).

Ancheta care a urmat, condusă de procurorul general al Curţii de Apel din Iaşi, Pogonat, a dezvăluit că temutul „Coroi huzurea la închisoare ca nimeni altul. Nu numai că nu stătea în celula de fier, în care trebuia ţinut, dar i se scoseseră şi lanţurile şi fiarele. Era instalat confortabil într-o odaie aparte şi avea la dispoziţie pe un ţigan, anume Muţilă, arestat pentru furturi, care-l servea toată ziua”.

În paralel, au fost audiaţi concubina lui Coroi, Adela Ionescu Dodoi, sora lui, Aneta, şi fârtaţii lui, Bălăucă, Caliniuc şi Dumbrăveanu.

 


Coroi se predă justiţiei

Gheorghiţă Coroi, în cătuşe

Gheorghiţă Coroi, în cătuşe

*

În noaptea de 15, spre 16 august, pe la ora 3, dimineaţa, la poarta casei avocatului botoşănean Mănăstireanu, din str. Sf. Nicolae, a oprit o trăsură (nr. 48, condusă de birjarul David), din care a coborât Gheorghiţă Coroi. Avocatul şi-a chemat clientul în casă şi l-a ospătat din abundenţă, Coroi fiind rupt de foame. Pe la 4 şi jumătate, cu aceeaşi trăsură, Coroi şi avocatul său au ajuns în strada I. C. Brătianu, la locuinţa prim procurorului Adam, pe care l-au trezit din somn, dar acesta fiind în concediu, la condus la penitenciar, apoi l-a chemat locţiitorul lui, procurorul Spiru, ca să continue ancheta.

Întrebat despre motivul evadării, Coroi a răspuns că se temea să nu-l ucidă jandarmii, în timpul transferării la închisoarea din Suceava (17 august 1935).

 *

„Procesul banditului Coroi a fost strămutat” la Bacău, la cererea avocatului lui Coroi (din 25 aprilie 1936), iar judecata s-a făcut, pentru 33 de oameni, în trei zile de burniţă deasă, spre sfârşitul lui noiembrie 1936. Reportajul din timpul procesului, alert şi colorat, merită reprodus, în bună parte, aşa cum a fost scris de C. L. Vâlceanu:

* 

„Coroi stă în capul băncii. Ca băieţii silitori… În spatele lui Coroi, pe umărul drept, Adela. Pentru Adela Coroi a făcut tot ce a făcut. Cum s-o fi oglindind, în definitiv, Adela asta în pupilele lui Coroi, de a putut el să ajungă în halul acesta social? Fiindcă, obiectiv vorbind, Adela n-are nici un şic: nici aluniţă în bărbie, nici nu râde parşiv. Mai mult. Este – de ce n-am spune-o – dincolo de banal…

Din perete, în perete, sala geme…

Rumoare. Coroi s-a ridicat să depună. Are freza la ţanc şi trenchcoat-ul, şmechereşte, în cârcă. Adela îl soarbe cu ochii.

Depoziţia dezamăgeşte, este sub nivel. Probabil că de asta sala a căzut într-un neastâmpăr de pădurice.  Omul cu atâta faimă se bâlbâie oarecum. Înţelegeţi că vina lui nu-i tocmai a lui. Este, mai întâi, a lui Bolfan. Acesta a murit. Este, apoi, a lui Căsăndrel. Şi acesta a murit. Şi, în cele din urmă, este a lui Mazăre. Adică a celui de-al treilea mort. Toţi sunt vinovaţi de greşelile lui Coroi, nu pentru că toţi sunt de aceeaşi teapă, ci pentru că toţi sunt morţi.

Continuarea are întreruperi strategice şi nu lipsite de teatral. Vorbitorul îşi mângâie freza – ca pe o pisică umană – şi-şi smuceşte trenchcoat-ul mai sus, spre ceafă.

Plictisit, reia depoziţia, urmărind alt fir, dar acelaşi scop. Pomeneşte de fosta lui nevastă şi de A Iliesii, şeful de post. L-a prins în curtea lui, când ieşea de la ea. El, Coroi, era în rândul oamenilor, cu pământ şi acareturi în bătătură. De nu-i frângea ciolanele ăluia, el tot în rândul oamenilor ar fi fost. Mai bine nu-i frângea ciolanele şi-l lăsa să plece, cu femeie, cu tot. Dar tot A Iliesii este vinovat. În loc să sară gardul la vecini, a ieşit pe poartă şi i-a căzut în pumni.

După ocoluri, Coroi a tăcut. Îşi ia locul în capul băncii, aproape satisfăcut”.

* 

Şedinţa se încheie, iar cei 33 bandiţi sunt duşi, în lanţuri, la arestul din Bacău. „Pe sub burniţă, de la cazarma de infanterie, vine, cu băgare de seamă, un cântec de alean: Prin pădurea Bradului / Trece mama Radului…”.

O nouă şedinţă de judecată, în 24 noiembrie 1936, într-un Bacău sărăcăcios şi rebegit de frig. Printre fârtaţii lui Coroi, „Maxim, o namilă roşioară şi fleaţă; Fuişor, un flăcău cu ochii mărunţi şi jucători; Bălăucă, de o prostie masivă, impunătoare; Vieru, uscăţiv şi de un sentimentalism umed; Bobleja, cârn. Şi restul, despre care nu se poate vorbi mai mult”.

*

Procurorul general I. Petrescu

Procurorul general I. Petrescu

„Sâmbătă, adică în ziua a doua a procesului, Coroi se fofila, aruncând vina pe Bolfan, Căsăndrei şi pe Mazăre, morţi. Arunca vina sau se ascundea – parcă se juca de-a mijita – după absenţa lor iremediabilă. Apoi, pentru că trei morţi nu-i erau suficienţi ca să scape, a mai aruncat vina şi pe unul viu, pe şeful de post A Iliesii.

Acum dezbaterile s-au oprit la isprava de la Truşeşti. În Truşeşti, Coroi a slujit, peste zece ani, la dl Lupu Merdler, arendaş.

Pe dl Lupou Medler, Coroi l-a tâlhărit împreună cu Maxim. Asta scrie în actul de acuzare. Şi Coroi, şi Maxim susţin cu totul alt lucru. Precum că nu l-au „vizitat” pe dl Lupu Merdler, decât ca să-şi ia unele boarfe, rămase la dânsul. Fiind în casă şi, mai ales, singuri, ei, Coroi şi Maxim, au mai „pus deoparte” şi alte fleacuri de bijuterii şi blănuri. Total: câteva sute de mii.

Preşedintele (către Maxim): Este adevărat că i-ai trimis o scrisoare, din spital, lui Coroi, care era, atunci,liber?

– Nu este adevărat.

Maxim păleşte. Urmăreşte cum preşedintele desface o hârtie, o declaraţie, pe care taică-său a înaintat-o tribunalului. Preşedintele o citeşte: reiese că Maxim a trimis, totuşi, o scrisoare lui Coroi, în care mai era scris, pe lângă numeroase nimicuri: „ce să fac cu chestiunea de la Lupu Merdler”.

Coroi vrea să salveze situaţia. Este oprit, la moment, de procuror:

– Te faci avocatul lui Maxim? Să trecem la alt cap de acuzare. El se referă la lovitura dată la dl Haim Gotesman, din Drăcşeni.

Un vârtej de întrebări şi răspunsuri. Se intenţionează, din partea apărării, sprijinită de Coroi, scoaterea dintre capetele de acuzare a loviturii în discuţie.

Răsar nume noi de inşi şi de localităţi, cu care Coroi şi cei treizeci şi trei au luat contact. Bunăoară, se trece în pripă asupra loviturii de la Moscăuteni, de la soţii Solomon şi de la schitul Cozancea, unde bietul călugăr Mihai Eftode a fost deposedat de suma de 15 lei.

În legătură cu schitul Cozancea, dintre cei treizeci şi trei se relevă Vieru, care vrea să convingă pe judecători că ataşamentul lui de Coroi se explică prin aceea că era agent acoperit.

*

Prins între întrebări, la rândul lui, Coroi povesteşte, cu intenţii sincere, că nădăjduia să intre într-o mănăstire.

– Am vrut să mă fac călugăr.

Asistenţa râde, judecătorii, tot aşa. Râd şi cei treizeci şi trei. Până şi Coroi râde, ca s-o dreagă.

Procurorul: Cotoiul călugărit…

– Sunt sfinţi mai tâlhari ca mine.

Trec la scărmăneală loviturile de la Rotenstein, de la Albert, de la Goldman.

De toate loviturile, Coroi, în special, are păreri foarte vagi. Pe niciuna n-a săvârşit-o decât din greşeală sau dintr-o necesitate, pare-se, „superioară”.

Peste sforţările lui se singularizează unica necesitate în toată tevatura: nevinovăţia.

În sală, spaţiul fierbe.

*

În coastele lui Coroi, în coastele celor treizeci şi trei, s-a proptit, însă, îndârjirea judecătorilor şi a celor trei sute de opincari, martori. Au văzut sau n-au văzut vreo tâlhărie, martorii au purces la Bacău, lângă desagi, nu atât ca să-l arate cu degetul pe Coroi, ci ca să se convingă, acolo, că se face judecată. Jinduiesc după judecată (C. L. Vâlceanu, Adevărul, 25 noiembrie 1936).


Isprăvile lui Coroi

 

Coroi şi cei 33 de bandiţi

Coroi şi cei 33 de bandiţi

*

 

Duminică, 25 noiembrie 1936, „au fost ascultate gazdele…

Prima gazdă este un om îmbătrânit înainte de vreme. Parcă nici n-ar fi fost gazdă. Îl cheamă Nicolae Răileanu. Din înfăţişarea lui cam beteagă, spălăcită, nu-ţi rămâne decât o mustaţă. O mustaţă cât un porumbel gălbui. Pentru o mie de pitaci, a dus cu sania, la Tudoreşti, pe Bolfan, pe Căsăndrel şi pe Mazăre.  Pentru o mie de pitaci, a înlesnit o tâlhărie. Susţine, pleoştit, că cei trei i-au răzimat puştile în burtă şi că a trebuit s-o facă (Apoi a continuat în gând: mai era şi mia de pitaci!).

A tăcut, s-a lăsat pe vine, pentru că pe bănci nu mai era chip, şi şi-a şters nasul cu podul palmei.

La rând, Dumitru Crăcană. De fel, din Şipote. Povesteşte dezgheţat cum, într-un Crăciun, i-a bătut un deget în geam, spre grădină. A crezut că sunt colindele sau vreun vecin mucalit. Când acolo, trei namile, în şube de frânari: Coroi, Căsăndrel şi Dumbrăveanu. Adică nu: Bolfan, Căsăndrel şi Mazăre. Rectificarea este făcută cu joc de cap şi de ochi, cum obişnuiesc cei care greşesc din pripă.

*

Pe Bolfan, pe Căsăndrel şi pe Mazăre au pontat, în depoziţiile lor, şi Coroi, şi ceilalţi, care au fost ascultaţi. Pe ei pontează şi gazdele. Numai astfel se înţelege de ce şi celelalte gazde, Vasile Curmei, Ilie Foca şi Perat Ibrahim, au pontat pe ei. Mă rog, gazdele, ca şi tâlharii, au interesele lor. Bolfan, Căsăndrel şi Mazăre au murit – se poate spune – dintr-o necesitate. Ca să scape ei mai uşor. De când stau în pământ, le-au putrezit, cu siguranţă, oasele. Nu mai ştiu să deschidă gura, să-i dea de gol. De ce n-ar ponta, deci, pe morţi?

Judecătorii zâmbesc. Au simţit manevra, care nu este nici cea mai bună, nici cea mai politicoasă.

Lumea din sală comentează la ureche, într-un fel sau altul. În nici un caz, fiţi siguri, favorabil pentru şiretenia gazdelor.

– Manole Munteanu!

– Aici!

Cel strigat este un bărbat fercheş, voinic. Ocupaţia, crâşmar. Ocupaţia oficială, pentru ochii satului, pentru că ocupaţia adevărată şi rentabilă a lui Manole Munteanu era aia de traficant de arme. La el, în subsidiar, au împărţit prada Coroi, Bolfan, Căsăndrel, Mazăre, Dumbrăveanu, Maxim şi Adam Hodor (Până şi traficantul de arme pontează pe Bolfan, Căsăndrel, Mazăre, Dumbrăveanu. O fi având ceva de ascuns).

*

Vorbeşte ca avocaţii: o mână la şale, o mână face tumbe simbolice, de luat mărunţiş. Are curaj ca acasă. Ai impresia că este conştient de rostul traficantului de arme. Dacă nu era el, Coroi s-ar fi putut să nu fie ce este. Chiar dacă ar fi fost un fel de tâlhar, ar fi trebuit să se bizuie, în mare parte, pe muşchi. Or, asta n-ajungea ca să înfrângă tehnicitatea de care se folosesc mai cu seamă jandarmii. Unui pistol trebuie să-i opui cel puţin un pistol. Unei puşti, cel puţin o puşcă.

Logica asta, de altfel justă în circumstanţă, s-a învârtit şi în căpăţâna lui Coroi, dar în primul rând în căpăţâna roşioară a traficantului de arme. În primul rând, pentru că traficantul de arme a fost cu iniţiativa. Acesta şi-a fluturat, pe sub nasul lui Coroi, minunile cutărei şi cutărei puşti, cu care ţii în şanţ câţi drumeţi vrei.

Atât: Coroi a văzut viitorul.

– Nu l-am cunoscut de la început, domnule preşedinte. Veneau îmbrăcaţi în jandarmi şi de aia. Îmi cerea muniţii şi mă executam.

– Ajutai jandarmii…

Coroi se scoală, ca la şcoală, intenţionând să sprijine depoziţia traficantului de arme.

– Ne-a dat, nu ne-a vândut.

Traficantul de arme profită de ocazie:

– De fapt, Mazăre vindea muniţii.

*

Preşedintele face semn către grefier. Este strigat Tudor Furnică. Se deşiră, spre tavan, un zdrenţăros. Mai mare mila. Tudor Furnică este lei Ilie Foca şi Perat Ibrahim. Nişte lungani şi nişte zdrenţăroşi. Pe toţi îi întrece, totuşi, Tudor Furnică. Întâmplător. Tudor Furnică este plasat lângă traficantul de arme. Din contrastul aproape dureros între unul şi altul, simţi că Tudor Furnică este victima celuilalt. La procesul acesta, sunt mostre din fiecare realitate socială. Nu lipseşte nici omul zdrenţăros şi fabricantul de arme, care a împuternicit mâna lui Coroi şi a celor treizeci şi trei împotriva paşnicilor.

Tudor furnică înşiră, cu convingere, cu pumnul la umăr:

– Credeţi-mă, domnilor!

Plânge.

De după dosare, grefierul pronunţă numele lui Vieru. A căzut prost. Succesul lui Tudor Furnică o să-l desfiinţeze.

Vieru este judecat ca tăinuitor şi complice. Se sforţează să demonstreze că, dacă a tâlhărit cu Coroi, a făcut-o ca agent acoperit. Ce avea să mai şi tăinuiască Vieru, dacă a fost omul jandarmilor? Ce ştia Vieru ar fi trebuit să ştie şi jandarmii. N-au ştiut, pentru că Vieru a uitat – ghinion! – să-i informeze.

Nu-i place că este şi tăinuitor. Nu era destul că se număra printre cei treizeci şi trei? Vina de tâlhar este, cel puţin, vina unuia care a bravat cu poleiala funcţiei de agent acoperit.

Cade ca o lăptucă printre bălăriile celelalte, mai răsărite.

*

Ultimele interogatorii au scos la suprafaţă pe Ioniţă Gheorghe, agent veterinar la Botoşani, şi pe Alexandru Ionescu-Dodoi, din Suliţa, tatăl Adelei.

Ioniţă Gheorghe, agentul veterinar, mărturiseşte că l-a găzduit pe Coroi, fără să ştie că este Coroi.

– Mi s-a recomandat Jean Corneliu, funcţionar la Sângeni.

Explică de ce nu l-a dat, când l-a recunoscut, pe mâna poliţiei şi de ce a predat banii primiţi numai după arestare, şi nu la momentul cuvenit.

Cele afirmate de Alexandru Ionescu-Dodoi sunt cele afirmate de Ioniţă Gheorghe, agentul veterinar. Situaţii identice (C. L. Vâlceanu, Adevărul, 26 noiembrie 1936).


Iubita lui Coroi

În drum spre Tribunalul din Bacău

În drum spre Tribunalul din Bacău

*

„Adela, ibovnica.

Despre Adela nu se ştiu tocmai multe. Cu toate că despre Adela ar trebui să se ştie toate amănuntele. Toate. Pentru că de amănuntele astea a fost şi este ferecată soarta lui Coroi, tâlharul cu trenchcoat, pomadă şi pudră…

Din interogatoriul Adelei, care a decepţionat până la scârbă, se observă că ceea ce a existat între cei doi a fost, într-adevăr, o întâmplare, o patimă. Pe Coroi l-a cunoscut la agentul veterinar Ionescu, la Botoşani. Chiar cu cinci zile înainte să-l prindă jandarmii. Îl chema – staţi să-şi aducă aminte! – Jean Corneliu. L-a fixat, o dată, lung. L-a mai fixat, o dată, tot lung şi gata. Jean Corneliu îi aparţinea, cât era de spătos. Şi Adela parcă se minunează de ce este în stare să realizeze o femeie.

După aia, a mers uşor. Mai mult. Jean Corneliu, nume banal şi fără perspective, a devenit, într-o noapte, Coroi. Care va să zică, Coroi se dăduse în fapt. Pentru asta, ea nici n-ar fi făcut prea mulţi purici cu el. Noroc că, după cinci zile, l-au înhăţat.

Vedeţi? Adela, ibovnica, nu este pătată nici cât negrul de sub unghie. Hei, dacă ar fi fost la mijloc clenciul veritabil al dragostei, ar fi fost şi idila, şi sacrificiul. Ar fi fost, poate, salvat şi Coroi.

*

Martorii părţii civile…

– Ghedeon Ferenciuc!

Aprodul repetă zadarnic, cu şoldul în uşă.

Absentul este păstorul sihăstriei Vorona, călcată, într-un decembrie, prin 1932. Se dă citire unei declaraţii, scoasă din parapetul dosarelor. Sunt înşiruite, migălos, tertipurile de care au uzat, atunci, tâlharii. Doi au pătruns în sihăstrie, patru au rămas de caraulă la pădure. Ăia care au pătruns în sihăstrie erau cât doi saci uriaşi şi mânjiţi cu chinoroz până la gât. Şi, păziţi de ăia patru din pădure, s-au apucat să-şi facă de cap prin chilii.

Mai întâi, au poruncit călugărilor să poftească în curte, desculţi şi numai în albituri. Că hâr, că mâr, călugării s-au executat, cu gesturi pudice, dârdâind, trei ceasuri extrem de lungi, până când tâlharii au scotocit pretutindeni. Când n-au mai avut ce scotoci, au ieşit în curte, cu sfeşnice, cu boarfe, cu bani.

Mai neruşinat, unul, către părintele Ghedeon Ferenciuc:

– Să trăieşti, cuvioase!

– Cu bine, taică!

Acelaşi, în continuare, către trupa călugărilor, pe două rânduri:

– Hai, la culcare, să nu răciţi!

În noaptea aia de decembrie, au mai fulgerat două fluierături, pe deşte, şi stăreţia a rămas tăcută şi mai săracă decât era.

Uşa sălii se crapă iar.

Încă un absent: Ichim.

*

Grefierul citeşte o declaraţie. La Ichim, în Pârcovaci, au „descălicat” Bolfan, Căsăndrel şi Mazăre (Morţii de care se împiedică, fatidic, şi martorii părţii civile, nu numai acuzaţii). I-au luat, dintr-un ştiubei, 12.600 lei. Agoniseală cu caznă. I-au luat banii şi l-au şi crestat cu baioneta. După aia, i-au suflat piper şi sare, cu o ţeavă, pe rană.

Mai departe.

Budiş, fost administrator pe moşia Alexandrescu, este prezent. S-a constituit parte civilă, cu 100 lei. Un rumân spirt de energic şi cu ceafă ostentativă. Îşi varsă focul, care îl prăjeşte cam de la 8 ianuarie 1934, de când i s-a luat o punguliţă cu 87.000 lei.

Arată, dramatic, cum s-a desfăşurat tâlhăria.

– Pe la zece, seara – era un întuneric de-ţi scoteai ochii cu deştele – îmi număram miile, la lampă. Vândusem câteva vagoane cu sfeclă. Aud: cioc, cioc! La un răstimp, iar: cioc, cioc! Măi, cine dracul o fi, de-mi ciuguleşte cerceveaua, la 10, seara? Bag banii în cutia mesei şi mă fac că mă joc cu mâna pe masă. Ciocăniturile au amuţit, dar au troncăit nişte bocanci în tindă. Într-o secundă, cineva a tăbărât pe mine, m-a trântit şi m-a legat belci. Ce te faci, Budiş, mă întreb eu, pe muţeşte?  *

Coroi ADEV 1935 aug 14

– Domnule Budiş, banii!

– Când am văzut că mă ia politicos, mi-a mai venit inima la loc şi i-am indicat cutia mesei. Gospodăreşte, necunoscutul a deschis cutia mesei, a subtilizat punguliţa cu 87.000 lei şi a glăsuit spre tindă:

– Nu intra!

Tinda mai ascundea unul. Cel din tindă răspunse, prefăcut, ca la teatru:

– Nu intru.

– Şi cine credeţi că era în tindă? Uite-l, acesta!

Budiş face stânga-mprejur spre Coroi. Apărarea, mulţumită, insistă:

– De unde ştii?

– L-am văzut, cum vă văd. A intrat şi el înăuntru, cu o lanternă roşie. Parcă era frânar…

Ultimele lămuriri ale lui Budiş tăiară scurt o povestire care fusese mai vârtos o luptă greco-romană, cu un ins închipuit, dar destul de puternic, pentru ca să fie aşezat, cu una, cu două, cu umerii la pământ.

Îşi şterse pomeţii cu batista:

– Când m-am eliberat, am dat fuga în întuneric. Pe şosea, un evreu plângea şi el după nişte mii. Pocneau puştile tâlharilor…

Grumajii celor din sală se uşurară ca de o piatră imensă. Publicul suna ca un lan de porumb, toamna (C. L. Vâlceanu, Adevărul, 27 noiembrie 1936).

În 27 noiembrie ningea. „Se aude cum ninge”. Începea o nouă zi de proces, cu „toţi martorii părţii civile”:

*

Coroi, la proces

Coroi, la proces

*

„Se revine, pe larg, asupra tâlhăriei din pădurea Guranda. Budiş este stăpânit de aceeaşi putere evocativă. Apărarea se căzneşte să obţină de la el maximum de chichiţe în favoarea lui Coroi şi a celor treizeci şi trei…

Urmează un martor senzaţional, locotenent colonelul Manoil (care murise, între timp – n.n.). Lumea se bucură ca de ceva bun. Zadarnic. Strigătul aprodului capitulează în faţa unei absenţe definitive…

Totuşi, este strigat Baciu Ion, singurul în măsură să povestească ce a fost în pădurea Guranda. Tocmai era în termen, militar.

Baciu Ion are o povestire a lui, şi ca ton, şi ca mimică. Asta, probabil, unde este doar o ţâră de om. Un sopran cristalin şi cu extravaganţă în gesturi. Ca să accentueze, se lungeşte aproape cu o jumătate de metru şi, de la nivelul acesta, domină. Cu Coroi a făcut cunoştinţă în pădurea Guranda. În sania cu care fugeau spre Truşeşti, mai erau Agrigoroaei, plutonierul, şi locotenent-colonelul Manoil, maior pe atunci.

*

În marginea pădurii, o altă sanie. Se vedea şi nu se vedea că este sanie.

– Ne-a primit, răstit, o voce de mocârţan. Agrigoroaei a răcnit cine era. Imediat ce-a zis Manoil, o ploaie de gloanţe. Măzăriche, domnilor. Pe fiecare ne-a picnit câte un plumb. Am scăpat cu fuga. Am scăpat: Agrigoroaei, doar pentru cinci săptămâni, că a murit.

De pe scaunul ei, apărarea trece la asalt. Pentru ea, Baciu Ion este un element care poate fi utilizat. Clipeşte şiret, zâmbind în musculiţă. Planul a şi fost elaborat cum se cuvine în chestii ca astea…

– Ştii că A Iliesii l-a bătut pe Coroi?

Baciu Ion simte rostul istoricului asupra bătăii şi dă un răspuns la ţanc:

– Coroi l-a bătut pe A Iliesii.

Răsună alt nume. Numele unui preot, care, lămureşte nu-ş cine, este absent pentru că este mort.

Obrajii lumii se schimonosesc. Se observă că lumea vrea şi veselie…

Daniel Bruell este un bătrân sfâşiat. Complet sfâşiat. De etate şi de moartea lui Iosub, fiul lui.

Pe Iosub l-au omorât Coroi şi Ungureanu. Iosub venea acasă, de la târg, cu Sami Kraft. Acesta era un tovarăş de negoţ al lui Iosub. Vorbeau, în căruţă, şi fumau. Nici prin minte nu le-ar fi trăsnit că unul din ei o să moară, în curând.

La o cotitură, le-au aţinut drumul Coroi şi Ungureanu. S-au atârnat de dârlogii cailor, au încărcat puştile şi, cu nişte pocnituri, au închis gura şi ochii lui Iosub. Dar s-au speriat caii de pocnituri. Au luat zăuşi, cu Sami Kraft leşinat şi cu Iosub mort. Aşa au ajuns în Suliţa.

Bătrânul plânge.

*

Apărarea crede că, dacă plânge, Daniel Bruell va fi maleabil. Înaintează cu bunăvoinţă vădită. S-ar putea spune – cu o mină de duioşie. Daniel Burell este, desigur, un nenorocit de părinte. Un fiu, în floarea tinereţii, pus sub iarbă verde, nu este un fleac. Iată, dar, un ins care merită toată afecţiunea. Fiinţa apărării suferă. Şi pentru că suferă, continuă cu interogatoriul. Încet, se desprinde faptul că apărarea are convingerea că cei care s-au atârnat de dârlogii cailor şi l-au ucis pe Iosub nu sunt nici Coroi şi nici Ungureanu. Isprava ar fi fost comisă de nişte ciobani, de la o stână din vecinătate. Ciobanii, prin traiul lor pădureţ, au, de multe ori, accese de furie sau de acaparare. Criminologi renumiţi au stabilit asta în manualul cutare, la fila şi aliniatul cutare. Domnul martor Daniel Bruell nu găseşte logic că nişte ciobani ar fi putut omorî pe Iosub?

– Coroi şi Ungureanu l-au omorât pe Iosub!

Suprema dovadă de nevinovăţia lui Coroi şi a lui Ungureanu este unul Gheorghe Manole, cu jachetă găsită şi cu nişte pantaloni bufanţi ferfeniţă. Degetul apărării îl arată cu certitudine. El deţine, neîndoielnic, secretul omorului. Evidenţa că Iosub este pe conştiinţa altora este indiscutabilă!

Gheorghe Manole depune catastrofal. Pe Coroi şi pe Ungureanu îi cunoaşte din sala de şedinţă. Umblă timid şi dă din umeri către apărarea care clocoteşte.

*

Este introdusă Roza Fischer. O femeie corpolentă şi cumsecade. Dicţiune perfectă. Nu se încurcă decât când îşi declară cifra anilor. O dată că are 56, o dată că are 66. Roza Fischer, de acord cu preşedintele, se stabileşte la a treia cifră: 76 de ani.

– Ce ştiţi despre tâlhăria de la 15 august 1934?

– Adică despre aia de la mine?

– Despre aia.

Amănuntele Rozei Fischer au şi puncte vesele. Subliniază, cu indignare, că a fost tâlhărită în amiaza mare. S-a pomenit cu individul, buzna în antreu. I-a cerut cheile cu ţeava pistoalelor. Avea vreo două. De altfel, onorabil la gură. Madam, în sus, madam, în jos – nici una, nici alta, să-i bage banii, pe care îi are dumneaei în scrin, în buzunarul hainei, că el este cu degetele ocupate de pistoale. Şi Roza Fischer se plimbă, ca în ceasul tâlhăriei, când s-a supus insistenţelor, de la un scrin imaginar, până la Coroi.

– Na 50.000 lei, na 140.000 lei! Total: 190.000 lei!

Oftează inimos.

Pe uşă, tras de aprod, se strecoară Ion Nichita. Cât a depus, n-a făcut decât morală lui Coroi.

Căscături îndrăzneţe printre lume.

Scaunul apărării scârţâie…” (C. L. Vâlceanu, Adevărul, 28 nov. 1936).


Pagina 1 din 212