POEŢII BUCOVINEI | Dragusanul.ro

Dimitrie Loghin: Poemul martirilor fără de ţară

 

 

 

 

 

„Oi fi rămas să scriu tăcerea ce-ntârzie?”

 

 

prefaţa cărţii de poezie a regretatului meu dascăl ştefanist,

carte pe care am lucrat-o şi publicat-o nici nu mai ştiu când

 

 

Dimitrie Loghin, „poetul, vâslind limpeziri”[1], care a înţeles că „tăcerea-i pân’ la jertfă”[2] („prolifica tăcere”[3]), şi care, tocmai de aceea, şi-a scris poemele „pe o lespede de piatră grăitoare”[4], „plângea. Din copilărie cunoscu pândele dulci, afânate, / stelele îi înţepau pleoapele de abanos, / febrele creşteau în sângele-i cald înspumate, / extazul cules dintre ierburi umed, melodios”[5] („Poetul poartă anotimpurile în braţe, / cu zarea se-ncinge – bârneţ de azur şi brumă, / ascult cum îi plesnesc sub tălpi drumuri de ceaţă, / cum regeşte cerbul îi culege stelele din urmă”[6]).

 

Predestinat parcă să fie un „mire neales sub clopotul inimii-ţi strâmt”[7], Dimitrie Loghin, prin poemele mult prea îndelungă vreme tăinuite şi, în mod egal, ignorate, a locuit indiscutabile „anotimpuri de poezie”[8], iar „dincolo de solstiţii vara e semincer / sferic, luceafărul – stalactită rece în apă”[9], veşnic înspăimântat şi revoltat de faptul că „în aer e atâta durere că mă tem să o ştiu”[10].

 

Poetul Dimitrie Loghin, cunoscut şi rămas în memoria suceveană doar ca un profund regretat profesor de desen, dar şi ca un pictor remarcabil, s-a născut pe graniţa Bucovinei, la Boteşti, comuna Horodniceni, în 13 octombrie 1910. A urmat studii gimnaziale la Şcoala Normală din Fălticeni, iar din 1929 a fost studentul maeştrilor Ştefan Dimitrescu şi Nicolae N. Tonitza la Academia de Arte Frumoase din Iaşi. A fost profesor de desen la Botoşani (1935), apoi la Liceul „Ştefan cel Mare“ din Suceava, unde i-a urmat la catedră, din 1936, lui Ion Cârdei. Ca şi în cazul poeziei lui Cârdei, lirica lui Dimitrie Loghin schiţează pe cer, în cea mai bună tradiţie iconaristă, „moluz cu stropi de sânge muiat în veac trecut”, deschizând „zarea înaltă versurilor ce se desprind” când „din stele plouă aur” şi „nu-i nimeni sub amurguri – doar Pan mai întristat”.

 

Dimitrie Loghin doar schiţa, doar contura cu o rază de lumină clipele care întregesc o viaţă sau alta („ca aripile ziua se zbate în năvod”). Lirica lui, disimulată în culoarea pânzelor de după tăcere („şi şoimul de sub frunte în vise de-l mai scap / în ochi o lumânare de viziuni aprinde”), a rămas în paginile de dincolo de sine: „Încet, încet, tămâie-mă luceafăr duh etern, / îmbracă-mă cu veghe cânt de greier – câmpeneşte, / în pulberea de rouă pat trupului aştern / Şi-o punte dimineţii care înmugureşte”.

 

După război, când poeţii Bucovinei ispăşeau pentru nevinovăţia metaforelor, Dimitrie Loghin n-a mai publicat nimic. L-am întâlnit, uneori, pe la şedinţele cenaclurilor sucevene, ba şi în paginile revistei Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, „Sinteze”, apoi în cele ale unor antologii bucovinene vechi, în care aşezase, din „Panerul cu rod” al vieţii sale, numai câteva dintre fructele operei, din „zidirea asta revărsată din mister”[11].

 

Există, desigur, şi un sublim al biografiei lui Dimitrie Loghin, cel care ţine de viaţa sa de artist „iconar” („noi duceam pe umeri poemele dintâi”[12]), o viaţă debutată în 1939, când, oficial, renaşterea spirituală, începută în 1932, nu mai exista şi când Mircea Streinul îl invita pe „tânărul profesor sucevean Dimitrie Loghin”, în câteva rânduri ale „Poştei redacţiei” gazetei „Suceava”, să-l contacteze. Streinul, personajul plenar al culturii bucovinene, pe nedrept ignorat şi astăzi, în ciuda cuvenitului mit iconarist („Mircea Streinul va fi pururea viu printre noi”[13]), descoperise în Dimitrie Loghin, care publicase, deja, o plachetă cu superbe poeme la Fălticeni[14], un poet iconarist de primă mână[15] şi se simţea obligat cu includerea lui în prima şi irepetabila reuşită de impunere, în cadrul spiritualităţii româneşti, a „sufletului bucovinean” ca expresie lirică distinctă, rodită „în grădina culturii acestui colţ de ţară”[16].

 

O carte poştală, păstrată, ca şi tablourile, ca şi manuscrisele, în zestrea de suflet a fiicei lui Dimitrie Loghin, doamna profesor Viorelia Braicu, expediată de Mircea Streinul, de la Cernăuţi, în 9 noiembrie 1937, „D-sale D-lui / D. Loghin, / profesor, / în Suceava, / str. V. Alecsandri, 15”, confirmă preţuirea deosebită de care se bucura Dimitrie Loghin în sufletul mentorului său:

 

 

Iubite domnule profesor D. Loghin,

 

De existenţa matale am aflat încă din astă primăvară, când am scris în Iconar despre „Colocviu trist”.

Am revenit în „Buna Vestire” asupra poeziei Matale, în care văd mari realizări. Sunt de părere să continui activitatea lirică.

Te asigur că vad un mare poet în D-ta. Petrecându-mi concediul la Cernăuţi, am văzut la Liviu Rusu un tablou al Matale.

Am rămas uimit. Am sesizat imediat o imensă valoare în plastica Matale.

 

Tabloul cu garoafele e superb. Tonul verde se raportează admirabil la nuanţele roşii – ceea ce numai Matisse a reuşit perfect.

Dacă vrei, trimite-mi imediat la Bucureşti 2-3 tablouri de ale D-tale. Când vei aranja o expoziţie, ţi le retrimit. Vreau să scriu despre D-ta un foileton întreg. Trimite-mi deci imediat la Bucureşti cele 2-3 tablouri, pe adresa de mai jos, într-un colet.

 

Admiratorul D-tale, / Mircea Streinul, / la d-na M. Ionescu, / în Bucureşti, / str. B. P. Hajdeu, 2”.

 

Streinul stabilise, în cadrul programului literar iconarist, dezbătut zi de zi, dar neformulat ca atare vreodată, decât în ripostele din aceeaşi „Poşta redacţiei”, trei tipuri de relaţionări, pe care doar în opera lui Mircea Streinul şi în cea a lui Dimitrie Loghin le găsim explicit şi aproape religios desfăşurate: 1) cu universul, prin credinţă; 2) cu mitul, prin lut; 3) cu viaţa, prin dragoste.

 

Poetul Dimitrie Loghin, deci, avea să fie, pe tot parcursul vieţii sale, un nedezminţit iconarist, în opera lui relaţionările cu universul  („abia început, în cântecul meu, Doamne, te caut”[17], „catapiteazma cerului e-o pleoapă spre munte”[18], „lângă holde satul e ca un leagăn cu heruvimi”[19] sau „mi-ai dăruit neliniştea, mă scutură pe jos, / de ceasuri lungi cătam în luminare slava / sunt piatra ce lovise toiagul lui Hristos / cu sunet lung şi-asemenea cu otrava”[20]), cu mitul („nu mai ştiu căpătâiul ţărnei sub frunte”[21], „norii, cocorii tărâmului”[22], „cerul l-ai gustat ca un olar”[23] sau „sus, de unde spaţiul începe ocult”[24]) şi cu viaţa („plânge / tăcerea pe noi”[25] sau „apoi am stat sub cerul înalt ca un cireş, / a curs pe noi apusul mai galben decât ceara”[26]) coexistând dinamic, într-o nedezminţită armonie a tragicului şi a deplinului, dar întotdeauna dincolo de amintiri, deci departe de matricea stilistică a locului natal („plec de aici, trecerea mea nu e pe lângă moarte”[27], „trec zarea, arde tâmpla-mi, storc cântecul turnând / paharelor lumina, un vers descălecându-l”[28]).

 

Despărţirea de spaţiul arhaic al veşniciei (văzut şi trăit, ca şi la Lucian Blaga, poet şi filosof al culturii pe care Dimitrie Loghin îl preţuia în mod deosebit, drept conservatorism pe deplin justificat şi în bună parte sacru) produce o ciudată dezrădăcinare („braţele-i cer cunoaşterea dimineţii”[29]), o rană de la cer la pământ, pe care nu o poate vindeca decât starea de cântec, ritmicitatea străveche a limbajului („trist alunec în şuvoiul versului înfrânt”[30]), dar şi revolta justificată a poetului-om şi a omului-poet, în faţa timpului neiertător, distrugător („pe visul meu se-nalţă umbrele de-apoi, / nu-i lună să-mi împlânt în ea cuţitul”[31]), o revoltă dusă până la disperare („vai, mamă, nu mai am nici un azur!”[32]), dar şi până la amăgirea care ne dă putere de viaţă, deci până la speranţă, speranţa născocind definiţii ideale („soarele – degetul divin”[33], „ecourile – rândunea spre infinit / ale ierburilor săbii”[34] sau „mă lasă-aici cocorii mai înalt / ca o duminică nedescuiată şi târzie, / un clopot grav pe cer cucernic scrie / mai rar cântări de psalt”[35]).

 

Sub teroarea timpului („alături de somnul de patimi şi moarte”[36]), veşnic strâns de cercurile vârstelor, aparent „e un zbor leneş poemul din care scutur / o lacrimă pe ulucile visului”[37], un zbor asemenea somnului (ecou de netăgăduit al morţii, deci al veşniciei celei de-a doua naşteri), „somnul – subpământeană uimire”[38] – fiind un produs al „frunţii”, fruntea reprezentând reperul lunar al vieţii omeneşti („somnul plutaşilor e lunar / până moare în foi de porumb bruma”[39]), atunci când „penultimul anotimp se iroseşte tăcut, / prin arinişti e o sinucidere moale”[40], de parcă „înalt peste amurguri / trecu jilav destinu-i de stemă, baldachin”[41], statornicind ultima încăpăţânată speranţă, cea a zborului („sub ciocârlii vor rămâne veşnicii”[42]) sau, mai curând, al unei ultime optimiste nedumeriri: „Oi fi rămas să scriu tăcerea ce-ntârzie?”[43].

 

Poezia lui Dimitrie Loghin, aparent aspră şi necizelată – aidoma ciopliturilor ţărăneşti în lemn, este una profundă, tulburătoare, desfăşurată când în crochiuri sugestive, când în filigran trudit cu migală, dar indiferent de starea lirică („poetului i-s dăruite amintiri ce nu-s hărăzite oricui”[44] sau, în celălalt plan, „va fi poemul nostru o albă jucărie”[45]), relaţionarea cu universul („poetul poartă anotimpurile în braţe, / cu zarea se-ncinge – bârneţ de azur şi brumă, / ascult cum îi plesnesc sub tălpi drumuri de ceaţă, / cum regeşte cerbul îi culege stelele din urmă”[46]) poartă pecetea conştientizării vremelniciei, în ciuda dublei naturi a poetului, omenească şi demiurgică: „Abia început, în cântecul meu, Doamne, te caut, / ierburile râd sub rouă ca sub unde de flaut, / crugului luminii m-ai dat să-i fiu stăpânitor / şi-n simbolurile pământului – creator”[47].

 

Natura pământească a creatorului de artă, în general („poemul ce-l scriem acum adulmecă, adulmecă / din şoldul tău pământ prietenească trecere în lut”[48]), însingurează („biet cântăreţ, parcă văd tristeţea cum te-o străpunge, / vom sta şi unul, şi altul deoparte pentru nimeni, / nici pentru tine râuri de aur n-or curge”[49]), deşi „departe cântecul îndeamnă în şipote lumină”[50], însingurarea aceea creatoare îngrădind şi divinitatea între zăbrele nepăsării obşteşti („divinitatea mocnea în păduri primenire / şi nimeni nu o ştia”[51]).

 

Calea spre divin începe, pentru creatorul Dimitrie Loghin, în vecinătatea copilăriei, în necuprinderea satului natal, o vecinătate vegetală ancestrală, în care „ţarina-i moale, / Iisus trece binecuvântând-o sub sandale, / morţii au ochii dulci, prin spicele uitate / numai lumină şi bunătate”[52].

 

Satul zugrăvit şi de poetul, dar şi de pictorul Dimitrie Loghin, adesea contrapus târgului, „târg provincial în care am copilărit anii”[53], satul, deci, „e ca un leagăn cu heruvimi”[54], heruvimii fiind „oameni mohorâţi de vreme… oameni mohorâţi şi drumuri calme”[55], care trăiesc într-un spaţiu sacralizat de timp până la pietrificare, până la un imobilism total, dar plin de lirism şi de mister („e atâta cântec ce a-nceput să ne cuprindă / că satul s-a făcut cale de sprijin, / poamele dau miresme, pruncii colindă / curat ca floarea de vişin”[56] sau „e atâta cântec ce-a început să ne cuprindă / că satul şi-a făcut cale de sprijin interioare luciri, / poamele dau miroznă, pruncii colindă, / prietenă bună mi-i floarea de vişini scuturând liniştiri”[57]).

 

Farmecul sacru al satului, preistoric în tot şi în toate, ţine de borne sentimentale, satul fiind localizat, în timp şi în spaţiu, drept necuprinderea în care „zace munca tatei străjuită-n palme”[58], dar şi propria aparentă ursire („pământu-i gras şi râde pe unde-am tras cu plugul, / căci m-am născut să seamăn, să dărui şi să cânt”[59]).

 

Dincolo de sentimental, nu întâlneşti „nicăieri atâta vreme moartă, / nu-mi pluteşte setea pe la poartă”[60], iar nostalgia pentru satul natal („ne prindem de sat strâns cu amintirile cât plopii”[61]) capătă, ca în mai toată poezia bucovineană, reperele unor încrâncenate subiectivizări mitico-mistice („lângă copilărie, inima e corabia prinsă de vânt”[62] sau „fluierul inimă văratecă ne împrumută”[63]), care să tămăduiască discret eşecurile din vârstele rătăcitoare („mai bine aş fi rămas în sat, la voi, / înalt mesteacăn de colinzi bătut”[64]), prin crearea şi recrearea de mit doar prin atribuirea de aură naturală fiecărei aglomerări tăcute de ruralitate: „Închină-te satului, poleindu-mi jocul solar ca unui mire, / de-acolo m-am ridicat, de unde holdele au să-ţi meargă-nainte, / seara arborii ţin braţele pe umeri-mi a liniştire, / într-o zi vei bea şi tu vinul slovelor fierbinte”[65] sau, cumva lozincard, cu mândrie îndătinată, „în satul cu lumini şi ţărani înfloriţi / ni se scutură stelele, nu le-om mai cunoaşte, / viaţa trece, încă-o să ne mai împroaşte / copilăria cu ulii fugăriţi”[66].

 

Satul înseamnă în spiritualitatea universală, fără nici o îndoială, deschiderea spre sacru, spre îndumnezeire, dar satul acela miraculos şi liric este cel al primelor iniţieri, deci satul copilăriei, invocaţiile poetului către divinitate însemnând, la o privire mai atentă, tot atâtea reîntoarceri în copilărie.

 

„Liberează-mi, Doamne, sufletu-mi spre veacuri / ca fruntea-mi să-nflorească pomilor frunzişul!”[67], invocă poetul, marcat, reîmprospătat de copilărie, iar „Iisus trece tulburând în panere rouă”[68], încredinţat lăuntric, dar prin iconaristă relaţionare, că „strigătul mi-l apleacă pe vânturi Dumnezeu / ca mustul să-mi picure sfinţi în drum”[69] şi că, fiecăruia, „alături, Dumnezeu ne retezase câte-un stup / când culegeam amintiri calde din rouă”[70].

 

Invocarea divinităţii, şi filosofică, dar şi poetică prin însăşi esenţa sa, dezvăluie, în opera lui poetică, un Dimitrie Loghin profund religios, cu solide cunoştinţe teologice, cu o practică de închinător sobră, modestă şi disciplinată, un Dimitrie Loghin care-şi şopteşte inspirat şi cu netrucată evlavie rugăciunile: „Doamne, dă-ne liniştea în flori chibzuită!”[71]; „am început alt vers, cu rătăcitul Crist / cerşind o alinare sub pavăza de spini”[72]; „iar eu te-aştept de-atâta vreme, Doamne, / cu pâinea unui vers în două frântă”[73]; „Doamne, adolescenţa noastră ai înflorit-o-n stele mici, / le striveam când cădea roua sub opinci”, deci „îngăduie, Doamne, poetului, în prag de toamnă, pur / să scrie în culori de curcubeie mult ce se cere, / în stăpânirea Ta stau călimările din fiecare ere”[74]; „te simt iar, Doamne, piatră şi stamine, / la căpătâiu-mi sat cu-ai mei de pază”[75].

 

Lumea urbană, care, într-o primă fază a copilăriei, îl sperie, se dovedeşte a fi, în poezia lui Dimitrie Loghin, doar o prelungire a satului („târgul se-ncuibă în mine flămând ca o daltă”[76]), dar şi o prelungire-trecere a copilăriei în celelalte vârste, în firească succesiune şi, desigur, favorabile pitorescului provincial („oraşul şi-a lăsat pe-această pagină urmele”[77]), deşi prin târg nu se aude „nici un glas. Nici o melodie uitată pe buze, / ascultăm greierii, tristeţile orelor subţiri / ca o trecere în moarte; umbrele ample, ursuze / cădeau în noi nelinişte şi rătăciri”[78], parcul însemnând, ca şi amintirea, o oază de sat şi de copilărie veşnică („spre seară, eu am adus heruvimii în târg”[79]), care îngăduie păşiri pe cer („e parcul ostenit pentru mersul nostru pe cer”[80]), mult anterioare celor ale lui Constantin Ştefuriuc.

 

Târgul Fălticenilor şi, ulterior, cel al Sucevei – ambele unite într-un singur simbol, de „târg provincial cu uliţi mute – / lumină prelinsă de sub storuri străpunge / strada în gură / şi îndrăgostiţii în inimi / învăluiţi în linţoliu de zgură”[81] („se părea că oraşul ne-a adormit visul, dar nu, / la urmă veni mirajul ce nu l-am ştiut, / pruncii privind tainic”[82]), târgul, deci, în care „oameni desculţi s-agită că seara-i răvăşeşte în uliţi murdare” („Serghei Esenin, aceşti oameni sunt cei din vremurile tale”[83]), îl apropie pe Dimitrie Loghin de Serghei Esenin, pe fondul unui impresionist timpuriu, moştenit de toţi iconarii de la Rilke şi de la Trakl, dar în primul rând de la bucovineanul T. Robeanu, cel care, deşi se numea George Popovici, alesese un calambur retoric („Te robea, nu?”), adresat unei foste iubite, ca să-i fie pseudonim liric.

 

În „Acord” cu Esenin, Dimitrie Loghin avea două încredinţări mărturisite, ambele ţinând de durata de după vremelnicie, dar marcând, ca şi în celelalte poeme, o anume specificitate a poetului sucevean, în raport cu iconariştii vremii sale: 1) „tu n-ai să râzi, Serghei Esenin, ironie din ţărâna puhavă, / undeva sufletul meu te-a zărit tristeţe printre oameni umili”; 2) „Serghei Esenin, gândul meu s-a urcat să vorbească cu tine / lângă sufletul topit de clopotul unei biserici, în lumea cealaltă”.

 

Relaţionarea cu mitul, prin lut, ea însăşi eseniană, dar fără a abandona iluminările din poezia morţii scrisă de T. Robeanu, o poezie pe care însuşi Mircea Streinul o lua etalon (visa o monografie despre „Poezia morţii, la T. Robeanu”), începe şi continuă, la Dimitrie Loghin, printr-o suită de mărturisiri, toate în interferenţă cu celelalte două menţionate relaţionări: „Soare am băut eu însumi şi trupul meu e lut”[84]; „viaţa mea vâsleşte proaspăt humei umbră”[85]; „lutul căpăta suc dulce de poezie”[86]; „palmele-mi ridică, în apus şi în răsărit, din lut, / după zapis cu Duh Sfânt, o cruce”[87]; „la marginea pământului întorc faţa la pământ / somnului ce printre ierburi mă pierde”[88].

 

În contradicţie aparentă cu lutul (mitul), dar ea însăşi mit (veşnicie – „Concreteţea lui Tao este apa”, se spune în „Texte taoiste”), apa capătă şi semnificaţie poetică („e cântecul ca ploaia. Pe frunte-mi plânge luna, / lacrima i-o şterge de plopii goi şi ierbi”[89]), dar păstrând simbolistici îndătinate, precum cea a veşniciei („în ape subţiri cineva dezleagă lumină”[90]), cea de relaţionare cu universul („cerul s-a fărâmiţat în ciutură”[91], „înfloreau în ciuturi rădăcini de cer adânc”[92] sau „jilav curgea în şipot aerul pământului”[93]) sau cea de biruinţă a vieţii („fântânile duc luminiş din cer şi din flori, / apele adună în scoarţe clare infinituri”[94] sau „pentru izvoare, dansul dimineţilor nu mai e în nori, / în zâmbetul nechemat, alături de ierburi curgând”[95]), concreteţea multiplă a apei fiind, după viziunea metaforică a lui Dimitrie Loghin, şi liturgică („izvoare / ca o denie spre cer în săptămâna mare”[96]), şi creatoare („fântâna e oglindă spre tării”[97]).

 

Între toate aceste cosmicităţi receptate există şi o cosmicitate pământească, cea a tăcerii şi cea a jertfei, a martiriului, o cosmicitate şi ea preistorică, precum lumea satului, lumea iniţierilor prin copilărie: „Stăm în tăcerea-adâncă cu lumi patriarhale / şi ne privim prin cadre bunici, o clipă-n drum, / când ţi se zbate pleoapa şi-ţi potrivesc postum / poemele, inele pe degetele tale”[98], iar în opus, „tăcerea ce ne prinse de suflete zăbrele”[99] şi, anonimizante, prin uitare, „peste mine au crescut tăceri”[100].

 

Sub tăceri, „ajunşi în timpul jertfei”[101], „de atâta mucenicie plopul nostru e un sfânt”[102], iar noi, cu o ciudată premoniţie, „simţim în jertfa ce-o să vie drumul dintre vise”[103], deşi „un altul va privi, descătuşat din mine, ce îndur, / iar semne multe-or răsări prin lanuri fără rost, / acum e ceasul răstignirii şi-adăpost, / vai, mamă, nu mai am nici un azur!”[104].

 

Suflet, minte, poezie, o stare de spirit superioară, în egală măsură hăruire („mi-ai dăruit neliniştea, mă scutură pe jos, / de ceasuri lungi cătam în luminare slava, / sunt piatra ce lovise toiagul lui Hristos / cu sunet lung şi-asemeni cu otrava”[105]) şi blestem („sub condei viaţa e carte cu soare, / lăutele dau bucurii necântate, în noi / poemele pribegesc pustii ulicioare, / culegem tristeţea şi le aruncăm înapoi”[106]), marchează şi opera lirică a lui Dimitrie Loghin („căzu soarele-n parc vertical ca în mine, / muri apoi ca o lacrimă în vârful degetelor de pluş, / pe alei picurau frunzele pline / de sânge. Ochii nu mai stăruiau în urcuş”[107]), o operă ignorată şi îmbrâncită în uitare de slugoii ideologi ai comunismului, dar şi ţinută secretă de însuşi Dimitrie Loghin, după nefericitul an 1947.

 

Până în Sânzienele anului 1947, Dimitrie Loghin visa frumos şi avea datorii de împlinit. „În strădania de refacere şi reînălţare spirituală a poporului nostru – scria Dimitrie Loghin, împreună cu George Antonescu –, credem a nu fi inutilă participarea sufletului bucovinean cu specificul său, a cărui contribuţie a îmbogăţit – în tot trecutul nostru istoric – patrimoniul cultural românesc”.

 

În primăvara anului 1947, cei doi lucraseră o antologie (cam în genul „Revistei Bucovinei”) de literatură bucovineană, mărturisind, în prefaţa-crez, cum că „mănunchiul acesta de literatură ar vrea să aducă ceva din prospeţimea aerului înmiresmat al pădurilor şi înălţimilor carpatine, în care sufletul bucovinean şi-a avut întotdeauna mediul propriu de trăire şi creare”[108].

 

În cele doar 60 de pagini ale antologiei, purtând titlul unui poem al lui Dmitrie Loghin, „Floare de gând”, figurau cu creaţii proprii (titlurile le reproducem în paranteze) creatorii: Mircea STREINUL (Migrare, Moartea în pădure, Cuvânt către fratele soare), Eusebiu CAMILAR (Bucurie), George DRUMUR (Lucruri mici, Înger străveziu), N. TCACIUC-ALBU (Copilul, Crizantemele), Ghedeon COCA (Poem), George ANTONESCU (Suflete în primăvară), Neculai ROŞCA (Retorsiune, Fata irealei Duminici), Iulian VESPER (Un înger, Arta), Dimitrie LOGHIN (Pomul fără rod, Cerb împuşcat, Tinereţe, Voievodul rapsod), Teofil LIANU (Lirică, Dacică), Eusebiu FOCHI (Copilul în literatura scriitorilor L. Blaga şi I. Teodoreanu), E. Ar. ZAHARIA (Necunoscut de oameni, O, singurătate), D. FLOREA-RARIŞTE (Cântecul făurarului), E. POPOVICI şi D. FLOREA-RARIŞTE (Jertfa pădurii, versuri traduse din N. A. Necrasov), Eugen FRUNZĂ (Acesta sunt, Cântec de leagăn), Sevastia FLOREA (Vis pentru mai târziu), Mihail CAZACU (Funcţiunea socială a culturii), George VOEVIDCA (Amor filologic), Petru REZUŞ (Preludiu la „Marea aşteptare”, După o bătălie interioară), Constantin OLARIU (Cânt al peregrinilor către pace).

 

Existau, în cuprinsul broşurii, şi trei comemorări (în acelaşi spirit al „Revistei Bucovinei”), respectiv „Oameni şi destin în scrisul lui Mircea Streinul” (George Drumur), „Un compozitor bucovinean uitat: Victor Vasilescu” (Gr. Macovei) şi „Mircea Streinul printre noi” (George Antonescu), toate menite tezaurizării de spiritualitate bucovineană.

 

Numai că un astfel de demers, prin care „Iconarismul” bucovinean părea să triumfeze definitiv, nu cred că a convenit autorităţilor bolşevice, în ciuda inserţiilor de „literatură nouă, revoluţionară”, ieşită de sub degetele viitorilor torţionari prin propagandă, adică Eusebiu Camilar, D. Florea-Rarişte sau Eugen Frunză, autorii antologiei fiind, ulterior, marginalizaţi, iar Dimitrie Loghin, copleşit de o umbroasă şi aproape materială tristeţe, nu a mai existat, ca scriitor, după aceea, în gomoasa viaţă culturală suceveană. E drept că, în maldărele de manuscrise puse la dispoziţie de către doamna profesor Viorelia Braicu, se află şi unele de prin anii 1963-1968, adică din perioada în care primul teoretician al iconarismului[109], Traian Chelariu, se stabilise, de nevoie, fără familie, la Suceava (a murit în 4 noiembrie 1966), oferindu-i lui Dimitrie Loghin şansa de a relua dialogurile literare de altădată şi de a comite, în paralel, poezie, dar lirica lui Dimitrie Loghin nu mai interesa pe nimeni, protipendada liric-comunistoidă suceveană refuzând începuturi şi tradiţii anterioare mesianicei lor întrupări literare. Taman cum se cam întâmplă şi astăzi.

 

Despre începuturile lirice ale lui Dimitrie Loghin am aflat din întâmplare, răsfoind paginile „Revistei Bucovinei” şi ale gazetei „Suceava”, pe vremea când lucram „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”. Abia de curând am intrat în posesia vremelnică a manuscriselor şi dactilogramelor sale, descoperind, cu o neostenită febrilitate, şi cărticica din 1935, „Colocviu trist”, dar şi cărţile care n-au mai văzut vreodată lumina tiparului, „Panerul poetului”, „Ritual liric”, „Floare de gând”, „Poarta de aur”, „Panerul cu rod”, „Pe puntea timpului” şi „Versuri de toamnă”, toate aceste opt cărţi de poezie fiind, în fapt, cum o probează şi un titlu aparent repetat („Panerul poetului” şi „Panerul cu rod”), tot atâtea tentative de reorganizare a unui vast material liric într-o posibilă unică tipăritură.

 

În toate aceste cărţi, pe lângă reluarea unor poeme, există şi câte un discurs liric nou, lesne de identificat, în condiţiile în care poemele vechi beneficiază, de regulă, de rescrieri cu creionul, în contrapagină. Domnul profesor se arătase dispus să mai lase de la sine, să-şi rupă, să-şi sfârtece din suflet, dar cartea visată nu a mai apărut, aşa că, astăzi, la trei decenii de la ultima lui plecare, mie nu-mi rămâne decât să încerc îngemănarea, între doar două coperţi, a tuturor celor opt cărţi de poezie (dintre care şapte inedite), premeditate, trăite şi scrise de Dimitrie Loghin.

 

Fiecare dintre cele şapte tentative de recidivă editorială poartă câte un titlu de carte, pe care l-am păstrat, dar asupra titlului general am optat singur. Am avut o primă opţiune pentru „Ctitorul de stele” (fiica poetului, doamna Viorelia Braicu, optase pentru titlul „Peste mine au crescut tăceri”, care prea sugerează moarte, în disonanţă cu un om veşnic viu), opţiune justificată de impresia fluidităţii luminii, pe care o crease Dimitrie Loghin prin cuvânt şi prin culoare, ezitând între titlurile sugestive ale altor poeme ( „Fuga în anotimp”, „Faunul rănit”, „Treceri iniţiale”, „Penultimul anotimp”, „Psalm pentru începerea zilei”, „Maestraşul lui Dumnezeu”) şi versurile la fel de emblematice din cuprinsul acestora („Am început alt vers, cu rătăcitul Crist”, „Peste mine au crescut tăceri”, „Tu n-ai să râzi, Serghei Esenin”, „Cum mă închin la cânt”, „De mână cu cerbii”, „Cu luna pe umeri”, „Cântecele Omului”), optând, în final, pentru sugestia poemului (un poem sacru este, în întregul ei, opera poetică şi plastică a lui Dimitrie Loghin) şi a martiriului, care încă mai stigmatizează, prin ignoranţă şi prin uitare, inconfundabilul iconarism bucovinean, pe care Dimitrie Loghin îl reprezintă pe deplin, iconarii fiind, datorită adversităţii cultivate de bolşevici şi datorită indiferenţei de după aceea, „martirii fără de ţară”.

 

În textul introductiv doar am încercat să expun motivările care fac din Dimitrie Loghin, măcar în sufletul meu, un mare poet bucovinean, aflat în imediată vecinătate cu Mircea Streinul. Nu cer nimănui să-şi însuşească punctul meu de vedere, scopul acestei apariţii editoriale fiind doar acela de a încredinţa rafturilor bibliotecilor (care, din păcate, ne ţin loc de memorie obştească) câteva frânturi din patrimoniul care ne aparţine, deşi nu prea dăm semne că l-am şi merita.

 

Împlinind o datorie lăuntrică, parcă aud în propria-mi însingurare răsucindu-se neliniştita interogaţie a lui Dimitrie Loghin: „Oi fi rămas să scriu tăcerea ce-ntârzie?” (I. D.).

 

Bustul lui Eminescu, de Dimitrie Loghin – nerealizat vreodată

 

[1] Lanuri

[2] Timp nevinovat de vârstă

[3] Banala pândă

[4] Relief

[5] Visează Pan sub febre

[6] Măestraşul lui Dumnezeu

[7] După despărţire

[8] Perspective lirice

[9] Claviaturi serale

[10] După despărţire

[11] Fragment din Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean

[12] Intimitate

[13] George Antonescu, Mircea streinul printre noi, Floare de gând, Suceava, 1947, p. 53

[14] Dimitrie Loghin, Colocviu trist, Editura reviste „Înmuguriri”, Fălticeni, 1935

[15] Inclusiv prin „meşteşugirea” de cuvinte noi, tehnică introdusă în literatura bucovineană de George Voevidca şi preluată de iconari, Dimitrie Loghin născocind cuvintele: cuibuşuri, melancolizau, dumbre, evantalii, iubeţe, crudăciune, amiaz, silnicită, dumbravnic, povârnind etc.

[16] George Antonescu şi Dimitrie Loghin, Început de carte, Floare de gând, Suceava, 1947, p. 3

[17] Psalm pentru începerea zilei

[18] Pământ

[19] Singulara euritmie

[20] Eu te aştept

[21] Pământ

[22] Claviaturi serale

[23] Mesaj pădurean

[24] Penumbră

[25] Invitaţie pentru Eros

[26] Să-ntindem şahul

[27] Cânta un armonist?

[28] Cuvântul prins în ritmul belşugului

[29] Pruncul

[30] Scrisoare

[31] Sub cerul plumburiu

[32] Scrisoare

[33] Psalm pentru începerea zilei

[34] Pământ

[35] Sub cerul plumburiu

[36] Faunul rănit

[37] Final

[38] Echinocţiul de primăvară

[39] Penumbră

[40] Penumbră

[41] Somnul domniţei

[42] Pământ

[43] Azi

[44] Cânta un armonist?

[45] Scrisoare

[46] Măestraşul lu Dumnezeu

[47] Psalm pentru începerea zilei

[48] Trecere în lut

[49] Cânta un armonist?

[50] Semn de drum

[51] Echinocţiul de primăvară

[52] Renunţări autumnale

[53] Litanie

[54] Singulara euritmie

[55] Ţarini îmbrăcate cu trifoaie

[56] Compunere

[57] Să iubim

[58] Ţarini îmbrăcate cu trifoaie

[59] Belşug

[60] Primăvară

[61] După despărţire

[62] Pauză lirică

[63] Verset de margine

[64] Scrisoare

[65] Sacrilegiu

[66] Laude

[67] Eliberare

[68] Privelişte

[69] Floare de gând

[70] Intimitate

[71] Recviem

[72] Pregătire

[73] Eu te aştept

[74] Decor

[75] Poem religios

[76] Acord

[77] După despărţire

[78] Pentru parcul singuratec

[79] Gravură

[80] Pentru parcul singuratec

[81] Litanie

[82] Pauză lirică

[83] Acord

[84] Poveste

[85] Primăvară

[86] Cursiv de taină

[87] Compunere

[88] Ctitorul de stele

[89] Iar trec

[90] Fântâni

[91] Stampă

[92] Fuga în anotimp

[93] Spaima satirului

[94] Recital

[95] Perspective lirice

[96] Verset de margine

[97] Treceri iniţiale

[98] Reculegeri

[99] Reculegeri

[100] Ţarini îmbrăcate în trifoaie

[101] Ad uxorem

[102] Renunţări autumnale

[103] Jertfă

[104] Scrisoare

[105] Eu te aştept

[106] Inscripţie pentru poem

[107] Pentru parcul singuratec

[108] George Antonescu şi Dimitrie Loghin, Floare de gând / Culegeri din scrisul bucovinean, Suceava, Sânziene 1947, p. 3

[109] Digresiuni inoportune, în „Junimea literară”, nr. 7-12/1932, pp. 181-189, şi Înapoi la Eminescu / Digresiuni neliterare în jurul unei teme literare, în „Junimea literară”, nr. 1-12/1933, pp. 119-130, 168-177


Agatha Grigorescu Bacovia: Poeţii Bucovinei

 

Aici, Bucovina!

 

 

„Numeroase reviste apărute la Cernăuţi, după Unire, unele continuând dinaintea Unirii, altele înfiinţate după, au grupat în jurul lor o serie de talente ce au depăşit provincia. „Junimea Literară”, „Făt Frumos”, „Glasul Bucovinei” şi altele au reunit colaborări ale atâtor talente: George Voedvica, Mircea Streinul, Iulian Vesper, Mihai Horodnic, Neculai Roşca sunt talente bine­cunoscute publicului nostru literar. Ei se impun chiar Metropolei. Activitatea periodicelor literare creşte şi se extinde şi în alte oraşe ale Bucovinei. La Rădăuţi apare „Muguri”, revistă, sub alte auspicii literare, ale altei şcoli şi altor curente literare decât cele germane (Rilke). Tot la Rădăuţi apar revistele „Orion”, „Îndrumarea”, „Pana Li­terară”, iar la Siret un grup de scriitori editează revista „Freamăt Literar”.

 

În anul 1933, prin domnii Mircea Străinul şi Iulian Vesper, ia fiinţă „Colecţia Iconar”, transformată în editură, iar în 1935, dl Liviu Rusu întemeiază „Revista Iconar”, sub îndemnul dlui prof. Traian Brăileanu. Scriitorii de la această revistă se remarcă prin Mircea Streinul, Vasile Posteucă, Iulian Vesper, Nicolae Tcaciuc-Albu, Teofil Lianu, Neculai Roşca, Ghedeon Coca, George Antonovici, Aspazia Munte, Traian Chelaru. Ei colaborează şi la „Ţara Şepeniţului”, revistă literară.

 

Străbătând operele acestor tineri poeţi, observăm, în primul plan, ca materie de inspiraţie, natura: pastelul, tabloul, cadrul unor poeme le oferă natura prinsă în ritmuri vii, colorate şi imagini fericit înnoite sau cu totul noi. Descriptivă şi statică lirica buco­vineană actuală are, ca primă preocupare, perfecţionarea formei şi limbajului poetic. Se simt afinităţi şi influenţe din toate şcolile şi curentele literare de la noi, şi vădită îndreptare spre curentele franceze, tendinţă firească de emancipare de sub influenţa germană.

 

Poeţii noştri mari le sunt cunoscuţi şi influenţa lor e prezentă în poeziile tinerilor talente, care totuşi reuşesc să fie şi foarte personali. Arghezi, Bacovia, Demonstene Botez, Ion Pillat, Blaga, Adrian Maniu îi regăsim printre rânduri. Dar o continuă şi lucidă sforţare de a se diferenţia şi de a fi cât mai personali se simte puternic. Dăm ca exemple:

 

George Antonescu

 

Gh. Antonovici (sau George Antonescu – n. n.) licenţiat în Teologie, colaborator la revistele „Crai Nou”, „Orion”, „Geana”, „Junimea literară”, „Plai”, „Ţara Şepeniţului”, „Glasul Bucovinei”.

 

„Culegător de Spice…

Îmi scrise-n faţă macul

zorilor întâia floare

Când am deschis iatacul,

să dau bineţe plopilor din zare…

Încă nu ştiau că-i zi dulăii…

Fluierul tăcea ascuns în brâu,

Să-nveţe a spune proaspăt cântul său

pentru mieii creţi ca undele-n pârău.

În mantie de răcoare-am stat

ca un drumeţ în umbre de măslin.

Fior de rouă trupul meu uscat,

bău iar sufletul senin”.

(Breviar de poezie bucovineană contemporană).

 

Motivul poetic ne poartă de la Horaţiu, la Francis Jammes, şi vibrează cu vagi accente din Blaga; dar ce fericită notă personală conturează poema! Nota mistică religioasă din „Utrenie” e prinsă în tehnica versului modern, pe fond patriarhal idilic ca şi în „Torent de seară”, „Drum de Nord” etc.

 

Traian Chelariu

 

Mai puternic influenţat de Rilke, autorul de predilecţie al poetului, Traian Chelariu, care are studii universitare la Cernăuţi, Paris, şi Roma, se răsfrânge şi influenţa lirismului latin occidental, cu artis­tice mijloace.

 

„Doamne, e timp să ne gândim la drum.

Lasă-mă iar pribeag, plecat cu anul

umple cu spini pustiul şi medeanul,

pune pe noi şi colb şi fum.

 

Cine şi acum nu şi-a zidit altarul

alt paradis vremelnic nu-l aşteaptă

decât toiagul greu şi mâna dreaptă

durută-n umbra ce i-o face darul”.

(volumul Exod).

 

Sensibilitatea simbolistă, într-o notă original plăsmuită din pri­mitivism artistic şi rafinament poetic, smulge poetului frumoase distihuri în poema „Primitiv”:

 

„Tristeţea, haină veche, în vânt o aruncai

când ne trezi nechezul neaşteptat de cai.

Cu roibi, cu murgi, cu dereşi pornirăm toţi un stol,

izvor de apă vie, stă ziua în ocol.

 

Câmpia prinsă-n ierburi roti un singur lan,

Luată-n neopritul copitelor elan.

În urma noastră, cearcăn şi peste noi întins

creştea numai văzduhul torid şi necuprins.

 

Târziu, când lângă linişti de ape-am poposit,

odihna prin mireasmă sub cerul obosit.

Şi noaptea pe sub poale de munţi ne-a strecurat

ascunşi de întuneric ca aurul furat”.

(Vol. Exod).

 

În volumul „Aur vechi”, poetul ne dăruieşte poezii de rafinată sensi­bilitate, de exemplu „Luteţie stamină de Aur”, „Sfârşit” şi altele. Spaţiul nu ne îngăduie să reproducem, cât ar fi necesar şi cât am dori.

 

 

Ghedeon Coca

 

Ghedeon Coca, în „Confesiuni adolescente”, vădeşte o aleasă sen­sibilitate, eleganţă şi mlădiere ritmică şi oarecare feminitate:

 

„Mătasea algelor subţiri foşneau,

plutirii noastre în larg de elegii,

şi tot mergeam prin aspre vijelii

spre steaua care nu se mai vedea”…

 

„Fregată”, „Alge” sunt motive marine, care servesc discret cadrul sensibilităţii poetice.

 

George Drumur

 

George Drumur (ţăran autodidact) e un talent remarcabil prin vigoarea şi originalitatea motivelor poetice. „Pridvor cu Voievozi” ni-l arată îndrăgostit de peisajul voievodal al provinciei natale: retrospective popasuri în istorie, în gravură şi un panteism viguros, în „Umbre de lut”, iar în „Bucură-te, Pădure”, factura populară în cantilenă mistică, e foarte izbutită.

 

„Prin vârfurile dantelate cu legende slave

Voievozii prin furtunile-nserărilor pornesc

Spre mânăstirii, spre veşnice vegheri bolnave

Şi-n glorie primesc pereţii trupul lor domnesc.

 

În funde de tăcere, cosiţe de cărbune

Domniţele sfioase-n dragostea înnoadă,

Şi-aşteaptă trandafirii zorilor să sune

Prin plaiuri, albi hulubi în prada lor sa cadă”.

 

Regretăm ca motivele voievodale nu au prea atras pe poeţi. Ele nu au inspirat decât incidental pe unii dintre dânşii. I-am fi dorit cu  inspiraţia mai în adâncul  filonului istoric voievodal al Buco­vinei.

 

Vasile Posteucă

 

Vasile Posteucă încearcă să exploateze mai mult acest motiv: dovadă „Cântec de Domniţă” are un pronunţat timbru romantic şi nu situează în cadru autohton pe Domniţă. Ea poate aparţine plaiurilor bucovinene ca şi castelelor de pe Rin sau aiurea.

 

„Domniţă din trecut medieval

Singura-n castel de basm uitată

Mâinile cu plânset de coral

Ard bujori pe fruntea lung îngândurată…

 

De sub vadurile primăverilor se zbate

Lance de oştean făr’ de stăpân,

Ca s-adune mers nepământean prin fân,

Lângă zvon de alăute-nlăcrămate”.

(Revista Iconar).

 

Neculai Roşca

 

Neculai Roşca, profesor la Câmpulung (Bucovina), e puternic influenţat de simbolismul francez. Traduce pe Baudelaire, Verlaine şi Rimbaud. Cultivă acest gen mai în toate poeziile sale, folosind un ritm obosit, muzical, decadent.

 

Cimitir în câmp

 

Ne-am întâlnit mai simplu decât ne-am aşteptat,

dar putredele cruci ne-au înteţit declinul,

când seara-şi închinase în stropi potirul,

împrăştiind răcoare pe-al nopţilor oftat.

 

Părea ajuns de rodul din arbori cimitirul

În sufletele noastre trezite s-a iscat

Profunda nostalgie a celor ce au plecat,

simţind cum îşi înnoadă-ndoliată firul.

 

Îmbrăţişarea noastră pornea din infinit

şi-n prima sărutare trăirăm înmiit

acel apus de soare arhaic şi vibrant,

 

şi-nfioraţi de gânduri străvedem spre miez de noapte

ne-am regăsit sărutul prelung, exasperant,

în seva celor morţi din vişinele coapte”.

(Neutral).

 

„Pishastenie” are ceva din morbidezzea poeziei decidente. „Pei­saj”, „Retrospecţie”, „Dans” sunt poeme cu puternică influenţă a poeziei Mallarmeniene.

 

Mircea Streinul

 

Mircea Streinul este cel mai fecund şi mai deplin realizat. Răsfrânge tehnica şi preocupările poeziei actuale cu puternice note per­sonale. O mare varietate de inspiraţie în volumul „Itinerar cu anexe în vis”: „Petru Cercel”, „Descripţii”, „Moartea Prinţului Get”, „Fragmentări” sunt poeme cu variate teme, ce vădesc preocupa­rea de reînnoire în inspiraţie şi factură poetică.

 

Poetul visează

 

Lăsaţi pânza pe faţa Mariei

Numai una e lacrima bucuriei

Maria Domnului;

 

saltă vântul la fereastră

vrea s-o vadă

Pre Măria Domnului;

 

şi s-o ducă-n raclă albastră,

ca să şadă

în dumbrava somnului,

 

să-i slujească îngerii de nea,

cu aripi de catifea,

cu picioare de mătasă,

zgomot să facă-n casă”.

(vol. Tarot sau călătoria omului).

 

E cel mai direct influenţat de poezia lui Blaga „Al zecelea cuvânt”, din volumul-ciclu „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi”, ne arată puternice afinităţi cu panteismul impresionist al dlui Lu­cian Blaga.

 

Nicolae Tcaciuc-Albu

 

Foarte exotice motive de inspiraţie găsim la Nicolae Tcaciuc-Albu, în volumul „Li-Tai-Pe” (Flori din răsărit). Exenplu: „Moartea lui Li-Tai-Pe”.

 

Iulian Vesper

 

Iulian Vesper, în volumul „Echinox în odăjdii” sau în volumul „Conste­laţie”, cultivă o serie de subiecte cu pronunţată tendinţă de specu­laţie filosofică; „Spiritualismul”, „Exclusiv”, „Moarte”. Sobru şi interiorizat, poetul mânuieşte cu eleganţă artistică versurile:

 

„Noi suntem o liniştită pătrundere

În copilăria lucrurilor întristate.

Inima ta, orizont de tăcere,

În dimineaţa timpului bate.

 

Cunoaştem lucruri care au fost

Iubim înţelesuri ce nu sunt;

Purtăm pelerine de stele

Şi în suflet pământ”.

 

„Poem pentru iubirea ogoarelor”, respiră mistica contopire a eului cu cosmosul, zicând:

 

Să iubim ca Isus singurătatea a ogoarelor

Pentru înfrăţirea duminicală a oglinzilor cereşti cu faţa întunecată a pământului

Pentru grânele de seară, de noapte şi de zi

Pentru sărbătorile ţărânii atât de aproape de frunţile şi privirile morţilor.

 

Să iubim ca Isus liniştita înviere a pâini

Sub zorii scunzi în luminata creştere a lutului

Şi pentru strălucirea în hotarele fără sfârşit

Grâul înspicat să roagă singurătăţilor lui pământene.

 

Să iubim ca Isus înduplecarea tristă a spicelor,

Pentru foamea neştiutoare a lumii singure şi neizbăvite,

Pentru uitarea pământului şi a trupului istovit

Pentru bucuria mâinilor ce vor frânge pâinea”.

 

Poezia dlui Iulian Vesper are rezonanţe de viguros lirism, cu minunate realizări de fond şi formă.

 

Cristofor Vitencu, E. Ar. Zaharia, ca şi George Voedvica şi Roman Bocu, sunt iarăşi o serie de poeţi de un vibrant lirism. Iubirea e foarte puţin cântată. George Voedvica cântă dragostea mai mult din atitudine artistică, decât din temperament sentimental. Aproape toţi aceşti talentaţi poeţi sunt peisagişti sau prea intelectualizaţi pentru teme afective, sentimentale.

 

Teofil Lianu

 

Am lăsat la urmă pe cel mai fraged şi mai original dintre toţi, pe Teofil Lianu. În volumul „Curcubeu peste ţară”, adună tânărul poet, învăţător în Plaiul Cosminului, poeziile sale de o frăgezime şi prospeţime de imagini surprinzătoare. Pe fond şi formă populară, poemele se desprind colorate şi inedite:

 

„Cer albastru de oţel

S-a-ndoit pe umezi măguri,

Prunii cresc lumine-n faguri

Floare albă burdujel.

 

Ciutură de soare fin

Pe ogor de mălăişte

Sună orele ca nişte

Bani de aur în chimir.

 

Brazdă caldă de noroc

Fier de plug a lins pe lanuri

Pâlcuri moi de iarbă, lanuri

Cresc în ziuă de ghioc.

 

Mâini crăpate dăruiesc

Lutului sămânţă bună

Să răsară-n somn de lună

Ca un dar împărătesc.

 

Sau unicul juvaer

Fluier, fluieraş de fag,

Scrie lună peste prag,

Fluier, fluier de argint

Scrie trupul pe pământ;

Scrie-n lemn frumos de soc

Sprâncene de busuioc.

 

Ziuă albă

Grea de nalbă

 

Înserare sub ogoare

Lângă somn, cojoc de lună

Noapte bună

Noapte bună!

 

Mire, Mire,

Trandafire

 

La capăt de sat sărac,

Pod de rouă peste veac,

La marginea câmpului

Fluierele vântului

Cărările sfântului”…

 

Din cele citate, autorul desprinde sforţarea de a găsi forme de exprimare poetică tot mai personale, mai proaspete şi colorate. Dacă acest mănunchi de poeţi tineri nu adâncesc teme poetice sau nu rezolvă probleme literare adânc originale, în schimb găsim efortul plin de succes de a se adapta şi integra în evoluţia unei forme şi ţinute artistice plină de subtilităţi. Şlefuirea migăloasă şi pasionată a unei limbi poetice premergătoare marilor epoci de renaştere literară. Este prea tânără această lirică a Bucovinei româneşti, dar, deşi fragedă, e colorată, sinceră, spontană, mlădioasă şi plină de făgăduinţe. Se vor trece desigur spre creaţii mai puternice şi ori­ginale.

 

Tragedia epocii noastre deschide drumuri largi de maturizare în toate direcţiile. Talentele ce le-am prezentat aci sunt chezăşia unui viitor literar fecund în opere de viitor. Durerile mari stimulează creaţiile mari. Le dorim aprig şi le aşteptăm cu drag, astfel ca scumpa noa­stră provincie să fie, cu sufletul ei, tot mai în permanent şi viu contact cu sufletul nostru”[1].

 

 

[1] Grigorescu Bacovia, Agatha, Poeţii Bucovinei, în Preocupări literare, Nr. 4, Anul VI, Bucureşti, aprilie 1941, pp. 117-124


Poezia Bucovinei, în spaţiul culturii române

 

Austria, luând Bucovina sub protecţia sa – desen simbolic, de pe harta din anul 1800 „Geographische Karte der gesammten Cameral Religions und Schulen Fonds Güter in der Bukovina”

 

Pentru că există un dezinteres incalificabil faţă de ceea ce, în fond, ne defineşte în spaţiul cultural românesc, literatura, îmi propun să recuperez textele vechi, care pun în lumină o anumită individualitate şi o valoare de necontestat a scrisului bucovinean de odinioară. Nu voi încerca să trag concluzii, ci să contemporaneizez concluzii din vremea tumultului, când modernismul imaginii poetice se afla într-o dură confruntare cu tradiţionalismul cultivat de Nicolae Iorga, uriaşul istoric, poet modest fiind, acuzând poezia tânără, care răsuna „în ţara „durutului”, care, zică-i-se şi Bu­covină, e bătrâna şi totuşi aşa de primăvăratec etern tânăra noastră Moldovă”, ca fiind scrisă de „nerozii triumfători în cercurile „abs­conse” ale zilei”[1].

 

Şi totuşi, poezia bucovineană, aflată în zodia „Iconar”, izbutea să se impună prin prospeţimea imaginii şi prin ceea ce Iorga numea, fără să o identifice şi în poezia modernă bucovineană, îndrăzneala de a crede „că poezia este un capitol al muzicii”. Asta este ceea ce ştiu şi voi afla, fără îndoială, în legitimările pe care le voi afla în mărturiile de dincolo de graniţele Bucovinei istorice, în întreg spaţiul naţional şi spiritual al României mari.

 

O prefaţă inspirată, deşi ocupa doar o jumătate de pagină, lua în calcul, fără etichetări, „o nouă imagine a vieţii”, datorată generaţiei foarte tinere de poeţi români şi „rezultată din îmbrăţişarea spiritului cu idealul, în clipele de supremă transfigurare. În antologie, alături de Vlaicu Bârna, Geo Bogza, Dan Botta, Virgil Carianopol, Virgil Gheorghiu, Emil Gulian, Radu Gyr, Eugen Jebeleanu, George Lesnea, Pericle Martinescu, Saşa Pană, Mircea Pavelescu, Stephan Roll, Teodor Scarlat, Zaharia Stancu, Tristan Tzara, Urmuz etc., pot fi întâlniţi, cu imagini lirice remarcabile şi cinci poeţi „iconari”, Traian Chelariu, Teofil Lianu, Mircea Streinul, Iulian Vesper şi E. Ar. Zaharia, inspirata „Antologie de imagini din poezia nouă” a lui Teodor Scarlat atenţionând, practic, asupra modernismului eficient al poeziei bucovinene de atunci, care deja îşi aflase un loc în paginile istoriei literaturii românilor.

 

Traian Chelariu

 

traian chelariu

 

bibliografie: exod (iconar, 1933)

colaborări la ziare şi reviste: junimea literară etc.

în manuscris: aur vechi

 

Pădurile ard aur în apus

vezi, omeneşte casele-au căzut

pe gânduri lângă focul vetrei lor[2].

 

Teofil Lianu

 

teofil lianu

 

bibliografie: rod (iconar, 1933), stampe în lumină (răboj, 1933)

colaborări la ziare şi reviste: revista scriitoarelor şi scriitorilor români, orion, junimea literară, răboj etc.

 

Noaptea rezemată-n crestele pădurii

a cântat din frunza fagilor şi-a adormit

Amiaza s-a oprit cu spicele spre soare[3].

 

 

Mircea Streinul, desenat de Radu Bercea

 

mircea streinul

 

bibliografie: carte de iconar (1933)

colaborări la ziare şi reviste: gândirea, revista scriitoarelor şi scriitorilor români, viaţa românească, junimea literară, orion etc.

 

În plante cu melancolii de cimitir

se furişează-ncet la amiază vara;

un plop pe marginea şoselei în delir

îşi smulge frunzele pe rând şi-aşteaptă seara.

prin cerc de-albastră apă moartă-n zare

pluteşte nufărul de aur – luna

deasupra mea-nălţară enorme târguri norii[4]

 

 

 

iulian vesper

 

bibliografie: echinocțiu în odăjdii (iconar, 1933)

colaborări la ziare şi reviste: junimea literară, pana literară, vitrina literară, orion, răboj etc.

în manuscris: prolog

 

Ţi-i plânsul zbor de naiuri în lemnul scund al serii

Când carnea azurată va bate-n aur pur

şi sângele – ecoul orchestrelor marine –

va nărui cleştarul tăriilor din jur,

din ochiul mort va creşte un zâmbet pentru tine.

Undeva, în copilărie,

caii satului meu pasc zorile liliachii[5].

 

 

e. ar. zaharia

 

bibliografie: apoteoz

colaborări la ziare şi reviste: orion, junimea literară, răboj, pana literară.

în manuscris: scrisori către afania, eseuri.

 

Şi-n zori cum dimineaţa se brumase

şi-obrazu-i era ud de peste noapte

nici frunze negăsind, nici mere coapte

s-a căţărat pe coama unei case[6]

 

 

[1] Cuget clar, Anul I 1936-1937, Vălenii de Munte 1937,  pp. 17, 18

[2] Scarlat, Teodor, Antologie de imagini din poezia nouă, Bucureşti 1934, p. 12

[3] Scarlat, Teodor, Antologie de imagini din poezia nouă, p. Bucureşti 1934, 21

[4] Scarlat, Teodor, Antologie de imagini din poezia nouă, Bucureşti 1934, p. 30

[5] Scarlat, Teodor, Antologie de imagini din poezia nouă, Bucureşti 1934, p. 35

[6] Scarlat, Teodor, Antologie de imagini din poezia nouă, Bucureşti 1934, p. 38