POEŢII BUCOVINEI | Dragusanul.ro

Traian Chelariu: Dulcile cuvinte ale prea blândei

 

 

Catrina Ursu din Fundul Moldovei

 

 

Auziţi-mi, Doamne, graiul gurii mele,

plânsetul şi truda dulcilor cuvinte

câte Vi le-nchină una dintre cele

mai umile roabe fără minte.

 

 

Şi-ascultaţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

zise pentru Iadul trist şi pentru Raiul

limpede ca roua şi-nflorit ca plaiul,

cu minuni albastre, cu ninsori de stele

şi cu promoroaca pâlcurilor grele

de-amintiri şi doruri omeneşti şi sfinte

cete de arhangheli albi cum numai crinii

câmpului se-mbracă-n pânzele luminii.

 

 

Şi-ascultaţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

izvorând vecernii, denii şi utrenii

înecate-n hohot plâns şi în mătănii

din minutu-n care cele trei vedenii

m-au sortit pe mine, blândă mucenică,

să veghez de-a pururi rugătoare-n pragul

zorilor şi-al serii câte trec de dragul

zilei ce asemeni ceţei se ridică

şi asemeni ceţei cade şi ne lasă

mai duioşi în urmă, mai streini acasă.

 

 

Mă primiţi, o Doamne, numai mucenică

să Vă fiu,  – nu pentru Rai sau pentru mine,

nici pentru ca-n pulberi să mi se-nsenine

trupul când cea sfântă Moarte-o să-l pogoare

unde nici o rană grea nu ne mai doare

şi nici o prihană nu ne adumbreşte, –

ci primiţi-mi ruga numai pentru lanul

care-n holde spicul pâinii şi-l trudeşte

dornic să-ncunune cu belşuguri anul.

 

 

Şi-auziţi-mi glasul numai pentru jalea

vitei ce-n ogradă molcumă tânjeşte

adăstându-şi hrana zilnică şi ceasul

neştiut cu care va pleca-nspre ţara

presimţită doară-n boli şi în primejdii.

 

 

Şi-ndreptaţi şi mie, când m-oi duce, pasul

înspre cele ceruri şi-n cereşti odăjdii

îmi feriţi, o Doamne, sufletul: Ocara

să nu mi-l ajungă; – iar acum de bune

să primiţi, cu-această una rugăciune,

sfântul semn al Crucii, hohotul fierbinte,

postul meu şi ale mele dulci cuvinte…

 

 

Zi şi noapte, Doamne, m-oi ruga umilă

şi voi sta-naintea Voastră neclintită

să ne daţi viaţă limpede şi milă, –

că nemăsurată şi nemărginită

este îndurarea Voastră. – Nu ne scrieţi

gândul şi cuvântul pline de greşeală:

Fapta şi ştiinţa noastră ne înşeală

prea ades şi-adesea rătăcim, cu toate

ci ni-i dor de drumul cel fără păcate.

 

 

Nu dormiţi, o, Doamne, ci-ale Voastre sfinte

şi înalte braţe să ne lumineze, –

şi-auziţi-mi glasul dulcilor cuvinte

pentru-a tuturora viaţă şi povaţă, –

pentru pruncii care, fără să-i boteze,

mor şi nu pot trece vămile de ceaţă, –

pentru împăraţii mari, pentru noroade,

pentru cei ce-n dragoşti şi în fericire

uită câteodată singuri să gândească

la curata Voastră faţă şi n-au ştire

de-obidiţii care-n sfânta mănăstire

intră şi, cu toţii, robi supuşi şi roabe,

uită-ale făpturii omeneşti podoabe

şi ale făpturii omeneşti odoare

şi slăvesc, prin cântec dulce de psaltire,

aplecata Voastră frunte-mpărătească

ce-o lăsaţi lumină-n veacuri viitoare…

 

Şi primiţi-mi ruga pentru cel ce-n lume

e strivit de cazne, lanţuri sau tristeţe

sau, lovit de boală fără leac, cu jale

blastămă şi ceasul Morţii şi-l doreşte.

 

 

Nici celor ce-n crâşme suduie şi-n glume

joc îşi bat de sfânta Crucii frumuseţe,

fie că sunt tineri sau în bătrâneţe,

nu le scrieţi, Doamne, vorbele neroade:

Fără ştire omul lunecă şi lesne

limba încâlcită-n rele-l ia-nainte.

 

 

Nu-l lăsaţi în veacul de apoi prin bezne

să se osândească. Nici celui ce minte,

fură sau ucide nu-i daţi urgisire, –

nu-i luaţi iertarea Voastră milostivă

ci-ascultaţi-mi glasul dulcilor cuvinte

şi înspre povaţă bună deopotrivă

îndreptaţi-l, Doamne, pentru sfântul Bine:

 

 

Pururi să se facă numai sfântul Bine,

căci aşa în pilde-aţi pilduit şi milă

multă ne lipseşte spre a înţelege

cum aţi pus răsplata şi cum nu e silă

să plinim cu toţii sfânta Voastră Lege…

 

 

Şi-ascultaţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

pentru-al tuturora veac şi sănătate

şi a tuturora binecuvântare, –

căci fără de ele nime nu e-n stare

să se mântuiască. Şi de la ruşine

să ne scoateţi încă, şi cu bunătate

V-aplecaţi urechea sfântă înspre toate

ale noastre patimi şi dureri mezine.

 

 

Şi-auziţi-mi dorul cel ceresc şi darul

Duhului – Prea Sfântul – peste noi să vie:

Prin învăţătura Voastră el ne-nvie

şi prin ale Voastre Evanghelii harul

Raiului ne-mbracă-n stări de mântuire…

Dar le faceţi toate cum veţi şti – că cine

ar putea de lume să ne aibă ştire

dacă-am duce lipsă de al Vostru bine?!

 

 

Şi să ne trimiteţi îngerii, tot gândul

să ni-l îndrepteze şi de la ocară

să ne ducă-n zarişti albe de lumină,

căci prea slab ni-i pasul cel de lut şi tină

şi ispititoare calea cea uşoară

la al cărei capăt, sufletul prădându-l,

ghearele gheenei ne pândesc întruna

cum pândeşte doară la răscruci tâlharul.

 

Îndurarea Voastră însă ne arată

chiar şi-n ceasul cela de sfârşit paharul

izbăvirii, Doamne, şi întreg amarul

ce l-am strâns în suflet se preface-ndată

în iertare decât mierea mai curată…

 

Pentru îndurare, pentru izbăvire

graiul meu alege dulcile cuvinte,

nu băgaţi în seamă ne-nvăţata-mi minte

dacă nu e-n stare multe să-nţeleagă…

Cine înţelege bogăţia-ntreagă

şi puterea Voastră cea de peste fire?!

Căci în cer sunt toate, însă nime n-are

(ca şi orbii care în urma noastră strigă

milă pe la poduri şi ne cer pomană),

ochi să-ntrezărească înstelată strană

unde Prea Curata Maică-n neprihană

şede şi, duioasă, între sfinţi ascultă

cum se face cântec slava Voastră multă…

 

Şi primiţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

cum primit-aţi umbra florilor câmpiei

despre cari ne-nvaţă (ca şi de-ai vădanei

cei doi bani) toţi cei ce-n lungă pocăinţă

plâng a lor purtare rea când, în fierbinte

rugă regăsit-au buna lor credinţă.

 

Scoateţi-Vă robii din ale robiei

munci întunecate şi senină pace

iară să coboare peste-ntreg norodul

omenesc şi peste mări şi vânt şi munte –

ca şi peste orice ierburi şi mărunte

pietre şi nisipuri, ploi, zăpezi şi grindeni.

Îndurarea Voastră, Doamne, să se-ndure

de vieţuitoarea care prin pădure,

apă şi oriunde cuib de-odihnă-şi face,

iar împărăţia Voastră pretutindeni

să-şi sporească-ntruna tot mai dulce rodul…

 

 

Şi-ascultaţi-mi astăzi graiul gurii mele

şi feriţi pământul de-nvrăjbiri şi boală

şi de-a urii negre straşnică greime, –

căci de ale urii cazne nu e nime

ocolit, cum nime nu-i fără greşală…

 

 

Pentru ispăşirea cea fără de pată,

ca un stâlp-naintea Voastră neclintită

sta-voi zi şi noapte, Doamne,-ndurerată

de durerea celor cărora prin vreme

le e dat să fie pururi în ispită, –

şi de teama celui care nu se teme

de înalta de pe urmă judecată.

 

 

De aceea fie ruga mea primită

pentru-al tuturora trai şi sănătate,

pentru-al tuturora rai şi bucurie,

şi-ale fiecărui bune-nvăţăminte…

 

Şi primiţi-mi, Doamne, dulcile cuvinte

ca şi începutul Anului şi-al sfintei

Luni şi-al Săptămânii sfinte şi al Zilei, –

şi ne faceţi pururi buni părtaşi ai milei

mari şi ai iertării dragi şi ai iubirii:

Să-nflorim în mâna Voastră sinilie

liniştiţi ca merii, plini ca trandafirii…

 

 

(Gândirea, Anul XIX, nr. 3,

martie 1940, pp. 158-162)

 


Iulian Vesper: Iisus

 

 

 

Se pleacă-n noapte marginile lumii

Ce-i viu Te vrea. Uscate mâini se-ntind

Spre chipul Tău ca palidul luceafăr

Ce blând vesteşte oamenilor pace.

 

Trecute zori ce nu se mai arată

Trufaşe valuri de-ntuneric vin.

Oh, raza Ta din adâncimi ne cheamă

Şi noi păşim în noaptea-nsângerată

Şi n-auzim nici glasul de aramă

Şi fruntea ni-i pe veci întunecată.

 

Pustii oceane-şi oglindesc durerea

În visul Tău şi Tu le mângâi lin

Şi stepelor le-mpaci nemărginirea

Dai munţilor uşoare povârnişuri

În palma Ta se lămureşte firea.

 

Săruţi trudite frunţi ce Te aşteaptă

Corăbii trec sub zarea Ta de foc.

Creşti din visare şi rămâi în faptă,

Eşti bici năprasnic, umbră înţeleaptă,

Şi tronul Tău răsare-n orice loc.

 

 

 

Alungă-ne din raiul milei Tale,

Goneşte-ne din slava Ta de crini

Ridică-al răzbunării aprig fulger

Nu mai mustra pe cei de ură plini.

Oh, stinge-Ţi ochii ce ne-aduc iubire.

 

Prea blândă-i mâna ce pe tâmple trece

Nu mai putem răbda. Ni-i glasul veşted

Lasă-ne-n bezna cea de-a pururi rece.

Şi uită-ne… Te-am răstignit odată

În cuie mâinile le-am pironit pe lemn

Şi-atunci cerşeai iertare pentru oameni

Şi te uram şi ne-ai iertat c-un semn.

 

Tc-am adăpat cu fiere când strigai: Mi-e sete

Pe ucenici cu pietre-i ucideam pe drum.

Ardeau pe ruguri trupurile-ncinse

Şi-altarele ţi le schimbam în scrum.

 

 

 

 

Şi azi tot iertător… Întoarce-ţi faţa

Rămâi prea bun în cerul Tău pustiu

Fii paznic drept iubirii Tale treze

Nu Te-arăta, ştim bine că eşti viu.

 

Dar dă-ne azi pământu-n stăpânire

Prea slab eşti fierul aspru să-l înfrunţi

Bătrâni Ţi-s sfinţii… Viaţa ne ascultă.

Ea umple cerul şi coboară munţi.

 

Un semn fac şi popoarele pe şesuri

Îşi mişcă-n valuri umbra călătoare.

Motoare vii îţi vor goni odihna

Aripi ca gândul vor ţâşni în soare.

Priveşte-n luciu armele viteze

În aspru pas oştirile pornesc

Vezi graniţe în flăcări… Ard oraşe…

Mulţimi nebune Ţi se roagă Ţie

E rece fierul cald în inimi laşe

Se schimbă-n plâns tăcuta bucurie

Că Tu şi-acum îi vei putea iubi.

 

Oh, iată deznădejdea cenuşie

Aripa-şi fâlfâie din zori de zi

Pe buze supte rugile-ncetează

În ochii stinşi nu arde nici o rază

Ei ştiu că noaptea asta vor muri.

 

 

 

Ajută-le de poţi… Întinde-ţi mâna

Ei tot mai cred minciuna Ta cerească.

Învie morţii… Iată săptămâna

De când jelesc cei vii. Oh, prind să te urască

Şi cei mai credincioşi se leapădă de Tine.

În loc de rugi, rostesc blesteme. Mâine

Vor zgudui şi zările-Ţi senine

Pentru o bucata mucedă de pâine.

 

Pe jos un vaier se ridică-n noapte

Pământul faţa şi-o ascunde-n mâini

Prelungi suspine, rugăminţi în şoapte

Se-nalţă dintre ziduri şi ruini.

 

Mulţimi îndurerate de bătrâni,

Copii ca florie de câmp, senini,

Ridică ochii spre icoane arse

Morminte tinere pe lângă drum

Păzesc vieţi ce-s în pământ întoarse.

 

Din noi hogeaguri se ridică fum

Femei cu prunci în braţe la altare

Cu ochi curaţi Te caută-n văzduh

Presimt în inimi pacea viitoare

Le-nvie iar puternicul Tău duh.

 

Războinici tari cu suflete de piatră

Surâd ca-n vis câmpiilor de luptă

Ei văd cum altă viaţă le răsare

Se-ncheagă iarăşi vremea întreruptă

 

Sclipeşte-n zări odihnitoarei vatră

Pe drumuri vechi copiii îi aşteaptă

Ei vin mereu, zâmbind, cu faţa suptă

S-au războit pentru-o pricină dreaptă.

 

Durer, Iisus pe Muntele Măslinilor – Universul literar, 1927

 

 

Că totuşi jalea sufletul le-neacă

Atâţi tovarăşi ce-au cântat pe aici

Doar umbre-n nopţi târzii o să mai treacă.

Iertarea-n inimi lin îşi face loc

 

Şi mila-n lacrimi ochii trişti îmbracă

Sub streşini arma şi-o ascund. Acasă

Copiii toţi stau roată lângă foc.

Bogată pare vatra cea săracă

Ca-n basme viaţa iarăşi e frumoasă

Şi obrajii le râd vesel de noroc.

 

Ogorul negru pieptul îşi desface

Şi fierul luciu cântă pe câmpie

În aer suflete domnesc în pace

Ating din zbor colina argintie

 

Simt freamătul ce-n brazde tainic zace

Şi trupul lor ca purpura adie.

Cetăţi şi târguri freamătă în soare

Corăbii iuţi oceanele despică

Se aprind din nou boltitele cuptoare

Păduri, furnale cerul înnegresc

 

 

 

Pe cheiuri largi se-nalţă macarale

Semeţul piept vapoarele-şi opresc

Hamali spre punte o pornesc agale

Alţi saci se-aruncă proaspeţi pe cântare

Alţi muşchi plesnesc sub negrele poveri

Miroase a gudron şi-a dor de mare

Odgoane tari catargele strunesc

 

Se zbate-un suflet trist şi-o sărutare

Pecetluieşte cald trecutul ieri

Străine ţărmuri flutură în zare

Cetăţi de-argint, strălimpezi primăveri.

 

 

 

 

Şi Maica Domnului stăpânitoare

Le-adună iarăşi slabele puteri.

Un chiot viu. O salvă. Corăbierii

Se-ndreaptă necăjiţi spre nicăieri.

 

Luptăm mereu. Pe ţărmurile lumii

Se-nalţă ziduri, freamătă oraşe

Ciobanii turmele spre munţi le urcă

Sclipeşte-n zori luceafărul pe cer

Şcolarii-n cărţi învaţă ce-i viaţa

De pretutindeni, mâinile Te cer

 

Suntem bolnavi. Viaţa ne usucă.

Tristeţea neagră carnea ne sfâşie

Simţim pe buze şoapte de nălucă

Ni-i pasul greu pe-ntinderea pustie.

 

Unde ne duci? Spre ce minuni de mâine

Ne urci trudind în fiecare zi?

Primim în dar bucata Ta de pâine

Din lut şi somn ne-ajuţi să ne trezim.

 

Putea-vom oare în lacrimi răsplăti

Că ochiul Tău ne rabdă să trăim?

Loveşte-ne, căci dragostea Ţi-i vie

Flămânzi ne lasă, Te-om dori mai mult

Striveşte-ne, mereu te vom slăvi,

Redă-ne pacea, vei găsi tumult.

 

Stoarce ţărâna, vei zări iubire

Trudeşte-ne, mai tari ne vei afla.

În ochii stinşi visând nemărginire

Stă cerul plin de Îndurarea Ta.

 

Eşti pomul vieţii, noi suntem frunzare

Eşti vis, noi trupul Tău vom fi

Râu veşnic, Tu, noi unde călătoare

Timp luminat, noi umbre de o zi.

Semănător, în snopi ne vei culege

Eşti grâu etern, noi brazde şi pământ.

 

Eşti lege Tu, noi cei fără de lege,

Eşti gând statornic, noi purtaţi de vânt.

Eşti floare Tu, noi spinii Tăi firavi

În cer întâiul, noi mulţimi de rând

Eşti Tu puternic, noi mereu cei slabi

Tu arzi în veci, ne stingem tremurând.

 

Flacără trează, îţi suntem cenuşi

Temei de veac, noi pulbere în soare

Palat de-argint, noi prag suntem şi uşi

Obraz sublim, noi lacrimi trecătoare.

 

 

Durer, Învierea – Universul literar, 1927

 

(Zaharia, R. Ar, Antologie rădăuţeană, Cernăuţi 1943, pp. 114-118)

 


Ovidiu Papadima, despre „Iisus” al lui Iulian Vesper

 

Iulian Vesper, desenat de Radu Bercea

 

 

Mi-aduc aminte de poezia sa Iisus, poem de largă şi adâncă respiraţie, publicat la începutul acestui an. Una din cele mai impresionante cristalizări poetice a acelor teribile alternanţe de umbră şi lumină, care ne trec astăzi prin suflet nu numai nouă, ci unei bune părţi din întreaga omenire.

 

 

Poemul începe cu un vers ce dezvăluie deodată şi singur toată lărgimea orizonturilor sumbre din sufletul poetului:

 

 

„Se pleacă-n noapte marginile lumii”.

 

 

Însă, peste momentul omenesc de îndoială, de tragism (Şi noi păşim în noaptea-nsângerată)  se suprapune nesilită, întremătoare, uriaşa încredere nelămurita a firii ce se lămureşte în Dumnezeu:

 

 

„Pustii oceane-şi oglindesc durerea

În visul Tău şi Tu le mângâi lin

Şi stepelor le-mpaci nemărginirea

Dai munţilor uşoare povârnişuri

În palma Ta se lămureşte firea”.

 

 

Dar liniştea aceasta încrezătoare a firii nu poate fi şi cea a omului modern. El e atât de conştient de căderea lui în păcat, încât aproape ajunge să urască chipul atotînţelegător, ce-l iartă mereu, aducându-l la umilinţă:

 

 

„Oh, stinge-Ţi ochii ce ne-aduc iubire-

Prea blândă-i mâna ce pe tâmple trece.

Nu mai putem răbda. Ni-i glasul veşted.

Lasă-ne-n bezna cea de-a pururi rece.

Şi uită-ne..”.

 

 

Omul modern nu poate suporta această umilinţă, tocmai fiindcă orgoliul său e prea mare. E gata să ofere un pact satanic în adâncimea disperării sale:

 

 

„RĂMÂI PREA BUN ÎN CFRUL TĂU PUSTIU

Dar dă-ne azi pământu-n stăpânire.

Prea slab eşti fierul aspru să-l înfrunţi

Bătrâni Ţi-s sfinţii… Viaţa ne ascultă.

Ea umple cerul şi coboară munţi.

Un semn fac şi  popoarele pe şesuri

Îşi mişcă-n valuri umbra călătoare.

Motoare vii îţi vor goni odihna

Aripi ca gândul vor ţâşni în soare”.

 

 

Trebuie să recunoaştem că rareori s-a creionat cu mai multă vigoare şi puritate poetică, la noi, mişcarea orgolioasă a tehnicii moderne. Dar orgoliul acesta îşi cuprinde în sine însuşi caducitatea, ca orice orgoliu. Din el creşte ruina:

 

 

„Oraşe ard…

Oh, iată deznădejdea cenuşie

Aripa-şi fâlfâie în zori de zi”.

 

 

Mişcarea aceasta din sufletul omului îşi prelungeşte ecou­rile grave şi triste în cosmos:

 

 

„De jos un vaier se ridică-n noapte

Pământul faţa şi-o ascunde-n mâini”.

 

 

Dar îndurarea destinelor privegheate de cer rămâne totuşi în adânc şi va ieşi odată în lumină – ca pace.

 

 

Una din cele mai largi şi mai viguroase bucolice ale muncii modeme, din câte au fost la noi poezie, se încheagă ca alternanţă astfel în poem:

 

 

„Cetăţi şi târguri freamătă în soare

Corăbii iuţi oceanele despică

Se-aprind din nou boltitele cuptoare

Păduri, furnale cerul înnegresc.

 

Pe cheiuri largi se-nalţă macarale

Semeţul piept vapoarele-şi opresc

Hamali spre punte o pornesc agale

Alţi saci se-aruncă proaspăt pe cântare

Alţi muşchi plesnesc sub grelele poveri.

Miroase a gudron şi-a dor de mare

Odgoane tari catargele strunesc

 

Se zbate-un suflet trist şi-o sărutare

Pecetluieşte cald trecutul ieri

Străine ţărmuri flutură în zare

Cetăţi de-argint, strălimpezi primăveri.

 

Şi Maica Domnului stăpânitoare

Le-adună iarăşi slabele puteri”.

 

 

Nici o înflorire a cuvântului în imagini izbitoare, nici o preo­cupare de a ului cititorul. De fapt, poemul acesta e scris de parcă nici n-ar exista cititori pe lume. Poetul îţi dă impresia că-şi deapănă gândurile doar pentru el însuşi pe hârtie. Nu e or­goliu, ci o formă de umilinţă, de respect faţă de propriul său gând, fiindcă şi pe el, la rându-i, nu-l simţi decât ca pe un vas simplu, ce trebuie doar să cuprindă lucrul mâinilor şi înţelepciunii Domnului, E o umilinţă simplă şi firească, ce a dat clasicismul anticilor când credeau tare în zei şi clasicismul creştinilor, când Iisus le era tare aproape, în Evanghelie…

 

 

Dar poetul e al vremii de azi, nu al acelora. De aceea în el nu poate dura această încrezătoare contemplaţie a rânduielii sub semnele Transcendentului:

 

 

„Simţim pe buze şoapte de nălucă

Ni-i pasul greu pe-ntinderea pustie.

 

Unde ne duci? Spre ce minuni de mâine

Ne urci trudind în fiecare zi?

Primim în dar bucata Ta de pâine

Din lut şi somn ne-ajuţi să ne trezim.

 

Putea-vom oare în lacrimi răsplăti

Că ochiul Tău ne rabdă să trăim?”.

 

 

La aceste îndoieli şi întrebări, poetul nu poate răspunde di­rect şi sigur. Şi nici Divinitatea nu mai poate coborî azi, să răspundă şi să lămurească singură, ca în bunele vremi de odinioară.

 

 

Şi atunci poemul se sfârşeşte – recapitulându-se şi rezumându-se patetic – într-un întreg şir de puternice antiteze:

 

 

„Loveşte-ne, căci dragostea Ţi-i vie

Flămânzi ne lasă, Te-om slăvi mai mult!”.

 

 

Din antiteza faptei creşte antiteza cunoaşterii şi a recu­noaşterii:

 

 

„Semănător, în snopi ne vei culege

Eşti grâu etern, noi brazde şi pământ.

 

Eşti lege Tu, noi cei fără de lege,

Eşti gând statornic, noi purtaţi de vânt…

 

… Flacără trează, îţi suntem cenuşi

Temei de veac, noi pulbere în soare

Palat de-argint, noi prag suntem şi uşi

Obraz sublim, noi lacrimi trecătoare”.

 

 

În finalul poemei astfel antiteza ajunge la tensiunea ei maximă: omul e văzut doar ca o lacrimă trecătoare pe chipul infinit al Dumnezeirii. Umilinţa lui a ajuns şi ea la termenul ei ultim: la calmul marilor înţelegeri.

 

 

Calmul acesta poetul ni-l dăruieşte şi nouă. Luciditatea marilor zbuciume până la el poetul şi-o ia asupră-şi. Ca orice adevărat slujitor al marilor destine ale poeziei.

 

 

(Universul Literar, Anul LII, Nr. 12, 30 aprilie 1943, pp. 1, 2)

 


Cine este Mihai Horodnic?

 

 

 

„Şi aceasta se întâmpla prin anii 1923-1924. Erau de-acum strânşi ghem într-un fel de cenaclu tradi­ţional la Rădăuţi, care la liceu s-a continuat până azi, recuno­scut apoi de scoală, iar revista „Mugurul” a căpătat îngăduiala direcţiunii să apară oarecum oficial, în gata întregii lumi şcolare, ba şi pentru exterior, cu numele „Muguri”, în februarie 1924.

 

Ce bucurie rară! Să vezi revista aceea pe care au picu­rat luminile privirilor lui Mihai Horodnic, s-o vezi acoperita cu romantice heleşteie albastre şi cu plâns muzical de tei şi de mesteceni ce-şi scuturau melancolia peste chipul cu obraz ru­men al poemelor; să vezi zăvoaiele, colinele dulci, ape ce vi­sau ca nişte domnite adormite lângă versurile în care strălucea depărtat luna sau fuiorul de nea al colindelor, ca nişte con­stelaţii pe veci aprinse, ce înduioşare!

 

*

 

Din februarie 1924 până în 1926, revista „Muguri” a fost redactată prin stăruinţa, munca, migala şi îndărătnicia lui Mihai Horodnic, la a cărui încăpăţânare de a scoate revista cu orice preţ s-au alăturat şi ceilalţi, cei dintâi cavaleri ai poeziei. În „Muguri” au apărut aproape toate poeziile lui Mihai Horodnic, în „Muguri” a debutat ampla inspiraţie a lui Iulian Vesper (pe atunci, Oreste şi T. C. Grosu), Ionel Negură, acolo toţi ceilalţi, până la Ion Roşca (E. Valerian), Aurel Prelipceanu şi Constan­tin Rotariu.

 

La „Muguri” trebuie să-şi aducă aminte şi E. Giurgiuca, Ardeleanul, cum a colaborat şi poate mai are pe undeva scri­sori de la cei dintâi poeţi iconari ai Bucovinei.

 

În vremea aceea, la nici o altă şcoală din Bucovina nu se manifestaseră încă elevii cu asemenea interesante acţiuni. Mai târziu, a apărut, la Cernăuţi, revista „Speranţa” a unui liceu de băieţi şi, după aceea abia, confederaţia estică a dlui Barbu Sluşanschi, de la liceul „Aron Pumnul”, nici nefiind vorbă de mult mai tardiva tabără literară a dlui Mircea Streinul, cu „Caietul celor 4”.

 

„Muguri” apărea lunar sau o dată la două luni, cu bucăţi în proză şi versuri, note, cronică, ultimele fiind din pana lui Horodnic.

 

Cine este Mihai Horodnic şi meritul lui poetic au spus-o, cu pricepere, domnii Iulian Vesper, în „Orion” (I, 6, 15 Iulie 1933) şi  „Glasul Bucovinei” (19 August 1936), Vasile Posteucă, în ediţia de poezii „File din poveste” (Ed. „Mitropolitul Silvestru”, Cer­năuţi) şi în „Haiducii” (Ed. I. E. Torouţiu,. Bucureşti). Dar mi se pare că s-a insistat prea puţin asupra sufletului ce l-a pus, ce l-a dăruit acest adolescent excepţional, talent surprinzător de precoce, pentru a grupa cu folos inspiraţiile camarazilor, pentru a crea şi menţine o atmosferă de poezie şi de fertil entuziasm. El era cel mai entuziast; el era totdeauna gata sa găsească câte ceva nou, o ieşire, ca să nu închine steagul. Asupra rolului acestui animator va trebui să se mai revină, precizându-se, spre cinstirea lui, cât i se datoreşte. Horodnic era de-acum în clasa a VII-a, în anul 1926. „Muguri” era în anul III. De un an, el era conducătorul „Mugurilor”, al Olimpului şi al dan­sului de muze.

 

Cu ce bucurie şi emoţie priveam pe aceşti, pentru noi, aproape titani de la Rădăuţi, pe Iulian Vesper, de cure-mi amin­team încă, uşor, puţin, deşi în lumina solara a unei recreaţii de primăvara, de la şcoala primară, pe un neted imaş verde, şi pe ceilalţi, plimbându-se prin luminoasele spatii ale Rădău­ţilor.

 

Căci pe toii în vedeai, pe vremea aceea, la Rădăuţi, mai cu seamă vinerea, în zi de iarmaroc, şi când toată şcolărimea se revărsa în ora, de acoperea străzile cu viermătul simpatic şi nesfârşit. Oricine a văzut, pe atunci, o zi de târg, în vacanţa mare, a rămas încântat de mulţimea intelectualilor ce se ri­dicau din judeţ, ce mişunau, ce se evidenţiau peste tot. Acolo se puneau la cale alte şi alte isprăvi, cu toată vigoarea sufletului tânăr şi tot mai tânăr! Căci aşa au fost Romanii de la Rădăuţi totdeauna!

 

În toamna lui 1926, nişte inspiraţi, printre care Mihai Horodnic şi Iulian Vesper, s-au dus la râul Suceviţa ca la un pârâu al Trandafirilor, să se scalde. În ziua de 4 septembrie, Mihai Horodnic s-a înecat, iar la 6 septembrie era înmormântat – un nespus de impresionant car funebru trecu, de la Biserica lui Bogdan Vodă, pe strada Ştefan cel Mare, spre cimitirul oraşului, urmat de o apă de lume, când l-a văzut sub­semnatul pe Mihai Horodnic – şi bătea un soare domol, cu prelungiri de aur pe sub streşinile oraşului de atunci, parcă tot mai întristat. Tineretul şcolar mai avut-a vreun idol ca Mihai? Erau aşa de tragice pe ziduri afişele mortuare ce anunţau izbăvirea lui Horodnic şi despărţirea de „Muguri” şi ca atunci niciodată nu mi s-au părut mai inutile uşile cele mari, închise, ale liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”, iar anunţul mortuar de pe ele, înfiorător, sinistru strălucea de perversă satisfacţie.

 

Cu moartea lui, revista la care era conducător din toamna anului 1925, efectiv abia din 1926, primeşte o lovitură atât de sensibilă, încât, afară de numărul omagial, excepţional editat la tipografia Blondovschi şi dedicat integral dispărutului, unde se publică şi poezii inedite, cu chipul de suav Apollo, nu mai apare o bună bucată de timp. Cât elan nu pusese Horodnic, chiar de la început, din 1924, să fie cât mai cuceritoare şi mai curată revista! Bucuria cea mai mare el o avea! Nădejdile cele adânci de el se legau cel mai mult. Aşa ni-l arată contemporanii, cei ce l-au cunoscut de aproape. Cu fiecare număr, pe lângă versurile şi proza lui,. era toată bucuria lui Horodnic. Să ve­dem cum ni-l evocă admirabilul lui camarad, Iulian Vesper, în „Glasul Bucovinei” din 19 August 1926:

 

„Iată-l pe Mihai aple­cat deasupra lucrului. Lampa târzie fumegă. Părul lui mătă­sos, răzvrătit în bucle de smoală peste fruntea incomparabilă, are sclipiri albăstrii, şerpuitoare. Degetele agile petrec foaie după foaie pe piatra şapirografului. Nările mici freamătă de plăcere. Vraful de hârtii se măreşte. Mâine „Mugurii” vor fi pe piaţă.

Fiindcă aşa a fost Horodnic: o energie, o suavitate ce ar fi putut dărâma munţii. Visătorul dispărea în fata gândurilor, când acestea puteau fi puse în aplicare. O ureche atentă, o încordare de fier le transforma în acte, cu frumuseţile vizibile ale visului. Pentru această trudă îl iubeam: ca şi Aurel Vlai­cu, care-şi înfiripează de mic o jucărie a dorului de zburat, din trei lemne şi o nălucire de motor, Mihai Horodnic întruchipează din hârtie, tuş violet şi un şapirograf o adresa către ideal, un mesagiu al adolescenţei triumfătoare şi, mai mult, o slovenire de simţire românească ferventă şi entuziastă”.

 

Pentru „Muguri” frumoasa epocă eroică aproape trecuse. În jurul revistei se născuse o adevărată mişcare, o puternică şcoală literară, al cărei corifeu, sub rază eminesciană, era entuziastul imbatabil Horodnic, în ale cărui inspiraţii juvenile se recunosc, mai mult ca la ceilalţi, stemele mereu regale ale cântecului popular şi temele eterne ale marii poezii. Mai era aceasta prima şcoală literara postprimbelică din Arboroasa şi ea interesează pentru pulsul vieţii noastre culturale, pentru cantitatea de elan şi încredere răspândite în fiecare, pentru persistenţa de a obţine noi şi însemnate victorii spirituale.

 

Se vede că lui Horodnic nu i-a fost dat să-şi vadă draga lui revistă tipărită; acest vis l-au făurit în faptă alţii, dar el rămâne înainte-mergătorul pe drumul acesta al idealului.

 

Legănat şi sărutat cu sărutul de osândă neagră al morţii, el s-a dus mai devreme decât am vrut, decât trebuia, şi, peste ani, tot aşa de neaşteptat de nimeni, Ion Roşca îi imita. tăcut, destinul.

 

El „s-a mişcat viu printre noi, când eram o clasă de elevi gălăgioşi, chiulangii poate, clasa a VII-a a anului 1926. Dar lu­mina rourată, ce se strecura prin genele dese ale elevului Horodnic, va proiecta încă mult asupra Bucovinei româneşti ne­liniştea unui adolescent ce-şi caută visurile” (Iulian Vesper, ibidem).

 

Revista „Muguri” a fost avântul de tinereţe, de sacrificiu şi de poezie, cum prea puţine a mai cunoscut, de atunci, Arboroasa: fără şefie, fără cârteli şi fără cartelă doctrinară, fără gelozie, ci cu dragoste curată.

 

„Până la el, strie tot Iulian Vesper, în „Orion” (I, 6, 15 iulie 1933), într-un articol, „Luceafărul poeziei bucovinene”, peisagiul bucovinean se păstrase arid, cristalizat în frumuseţi reci, propriu unui sistem filosofic. El rămâne cheia de boltă a liricei bucovinene contemporane”.

 

Contemporanii lui Horodnic sunt Iulian Vesper, Ionel Ne­gură, Ion Roşca, C. Rotariu, Eftimie Galan, Ghedeon Coca, E. Prelipceanu şi alţii, a căror atingere cu literatura a fost numai un incident fericit şi uitat al tinereţii, tinereţe animată de geniul precoce al poetului. Între aceşti robuşti plaivasari, am văzut şi pe agilul Eugen Drăguţescu, pictorul de la Roma şi Milano, care, la 23 noiembrie 1926, a interpretat rolul celui mai tânăr personaj (copilul Brumărel) din piesa lui Horodnic  „Haiducii”.

 

Tradiţia unor strânse legături cu literatura s-a păstrat la „Eudoxiu Hurmuzachi”, datorită, totdeauna, sufletului înţelegător al profesorilor Ilie Vişan şi Ion Dan, ca şi directorului Em. Isopescu, cunoscut cărturar, specialist în literaturile clasice şi în cea franceză.

 

Din acest neîntrerupt elan artistic şi cultural s-a stârnit noua redacţie a „Mugurilor”, societatea literară „Bogdan Dragoş” (cu Eugen Gorescu, George Putneanu, V. Berculeanu), la care s-au adunat maldăre de folclor, ba şi isteţul, neîntrecutul Album etnografic „Judeţul Rădăuţi în imagini”, tot ace­stui crescând interes rădăuţean îl putem atribui, fără a anti­cipa, asupra celorlalte manifestări.

 

Un răstimp, când colaboratorii de la „Muguri”, împrăştiaţi de fatalitate, se pregăteau să intre la Universitate, revista apare sporadic. În 1927, apare (anul IV, nr. 1, 2-3) la Botoşani, la I. Cojocariu, în format nou, cu colaborări de la Mircea Ciobanu; Toma Novac, Nestor Deleanu, M. Strungaru (pe care-l întâlnesc în paginile ziarului „Bucovina”), Şt. Grigoriu, Nicu Rândunel, Ionel Negură, mai toate pseudonime. Se publică şi din Mihai Horodnic („File de poveste”).

 

De data asta, are şi o interesantă cronică a revistelor mari („Gândirea”, „Datina” etc.) şi cronică locală şi se pare că a fost redactată de Ionel Negură.

 

Dar octavanii aceştia sfârşesc liceul şi revista rămâne uitată o altă bucată de vreme.

 

Ce eveniment era pentru noi apariţia „Mugurilor”! Fiecare bucată, în proză sau în versuri, fiecare rând, şapirografiat sau tipărit, era citit, recitit, răscitit, tălmăcit, discutat, admirat şi autorul se bucura, în ochii celorlalţi, de o trecere cu totul deosebită!

 

După doi ani, la 1 februarie 1929, C. Rotariu, care pu­blicase o frumoasă colindă, „Florile dalbe”, reia firul de glorie al revistei. Dar, probabil din neatenţie, „Muguri” apare datat tot cu „an. IV. nr. 1” (pe februarie 1929) şi nr. 2-3 (pe martie-aprilie 1929), ca şi cel de la Botoşani, din 1927. La această a treia serie de „Muguri” publică postum Mihai Horodnic, din ale cărui „File de poveste” rămăseseră manuscrise la C. Rotariu, apoi: E. Valerian (Ion Roşca), M. Ciobanu (C. Rotariu), care ia cuvânt în chestia generaţiei „mucosorum”, A. Prelipceanu, Ghedeon Coca, F. Vedeanu, I. Isopescu, E. Pop de la Suceava, A. Cerneanu, V. Niculcea şi Chira Dionisie. Se publică tradu­ceri din Baudelaire, Mistral, Molière, J. J. Tharaud; recenzii despre O. Cazimir, Z. Stancu, M. Sadoveanu, Bucuţa, toate de Ion Roşca, versuri, proză, note. Ba s-au prevăzut şi trei pre­mii în bani pentru cele mai bune lucrări primite la revistă. Redacţia este la Internat. Cu venirea primăverii, se mută în str. Cornelson 20, unde, multă vreme, locuise şi Mihai Horodnic.

 

De data asta, viaţa îi e precară, mult mai scurta; numărul 4, anunţat pentru 25 mai, nu mai apare niciodată. Entuziasmul scade; C. Rotariu părăseşte liceul, revista ia vacanţă lungă.

 

Dar în ianuarie 1934, dl George Putneanu îi scotoceşte trecutul şi mai publică un singur număr (an. V. nr. I, 1934), în format liliputan, iar redactorul spune: „Am răsfoit arhivele liceului şi le-am  găsit minunate. Câţiva băieţi de inimă au scos, acum zece ani, revista „Muguri”. Prin stăruinţa dlui profesor Ilie Vişan şi prin râvna celor câţiva elevi harnici, această revistă a apărut patru ani. După terminarea liceului a celor din urmă colaboratori, a încetat apariţia ei, în 1929”. Acest număr îl semnează Putneanu, iscălit, şi Mircea Cricov, Va­lerian dela Ţară, Panait Ramură. Poezii mici, proză de debut. La cronică, despre „Golia” lui Ionel Teodoreanu şi despre „Carte de iconar” a lui Mircea Streinul; despre revistele „Junimea literară” şi „Orion”, cu ocazia morţii lui Ion Roşca, despre care dl George Putneanu scrie: „Acest bun prieten al oameni­lor şi al pământului a trăit puţin şi s-a vorbit puţin despre el”.

 

Tot de aci aflăm că, în vara lui 1933, Bucovina avea şapte reviste literare, dintre care, în 1934, nu mai rămăseseră decât trei.

 

Aceasta este frumoasa, dar şi tragica evoluţie a revistei „Muguri”. Cine ştie când se vor mai ridica noi plaivasuri inspirate de azur şi cine va relua eroic Andromeda suferinţelor lui Horodnic pentru a reînviora proaspăt o atmosferă, un ideal, o vic­torie, semne al prezenţei spiritului viu printre noi” (Zaharia, E. Ar., Antologie rădăuţeană, Cernăuţi 1943, pp. 14-19).

 


Vasile Gherasim: Se naşte Dumnezeu

 

 

 

(26.11.1893 – 10.02.1933)

 

 

 

 

God Is Being Born

 

 

 

Frozen the sky, and blue

The stars are gazing in the night like wolves’ eyes.

It is so quiet in the world…

I nearly believe that God is being born. Now.

It’s frosty.

And the stars are

bright…

 

 

One second, after another:

Tick, tack. Tick, tack…

Unfolding from eternity

Plunging? into eternity again,

(And never ever coming back… in glamour or in pain…)

Stars keep breaking loose from never-ending heights,

Sinking then into never-ending depths…

… Tick, tack, tick, tack…

 

 

I  can recall…

My spirit was alive when Christ was born;

It was also night time: I was standing

And staring at the endless ice-cold sky

Like I am staring now.

I could feel God touching the depths

Of my spirit.

 

 

Then Christ was born…

It was so quiet in the world that

I could hear

Time counting up her seconds: tick –

 

 

Tack…

 

 

 

 

 

 

Se naşte Dumnezeu

 

 

 

Albastru-i cerul şi-ngheţat

Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte.

E-atâta linişte în lume

Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu.

Şi-i ger

Şi stelele lucesc…

 

 

O clipă zboară după alta:

Tic, tac, tic, tac…

Din veşnicie se desfac

Şi iarăşi se scufundă-n veşnicie,

De unde niciodată n-or să vie.

Şi stele se desprind din goluri nesfârşite

Şi cad în adâncimi nebănuite.

… Tic, tac, tic, tac…

 

 

Mi-aduc aminte:

Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos;

Era şi-atuncea noapte: eu stăteam

Ca şi acuma şi priveam

La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă.

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu

Străbate Dumnezeu.

 

 

Şi s-a născut atunci Hristos.

În lume-atâta linişte era

Că se-auzea când vremea-şi număra

Clipele: tic, tac

Tic, tac…

 

 

 


Pagina 1 din 3123