POEŢII BUCOVINEI | Dragusanul.ro

Vasile Gherasim: Se naşte Dumnezeu

 

 

 

(26.11.1893 – 10.02.1933)

 

 

 

 

God Is Being Born

 

 

 

Frozen the sky, and blue

The stars are gazing in the night like wolves’ eyes.

It is so quiet in the world…

I nearly believe that God is being born. Now.

It’s frosty.

And the stars are

bright…

 

 

One second, after another:

Tick, tack. Tick, tack…

Unfolding from eternity

Plunging? into eternity again,

(And never ever coming back… in glamour or in pain…)

Stars keep breaking loose from never-ending heights,

Sinking then into never-ending depths…

… Tick, tack, tick, tack…

 

 

I  can recall…

My spirit was alive when Christ was born;

It was also night time: I was standing

And staring at the endless ice-cold sky

Like I am staring now.

I could feel God touching the depths

Of my spirit.

 

 

Then Christ was born…

It was so quiet in the world that

I could hear

Time counting up her seconds: tick –

 

 

Tack…

 

 

 

 

 

 

Se naşte Dumnezeu

 

 

 

Albastru-i cerul şi-ngheţat

Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte.

E-atâta linişte în lume

Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu.

Şi-i ger

Şi stelele lucesc…

 

 

O clipă zboară după alta:

Tic, tac, tic, tac…

Din veşnicie se desfac

Şi iarăşi se scufundă-n veşnicie,

De unde niciodată n-or să vie.

Şi stele se desprind din goluri nesfârşite

Şi cad în adâncimi nebănuite.

… Tic, tac, tic, tac…

 

 

Mi-aduc aminte:

Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos;

Era şi-atuncea noapte: eu stăteam

Ca şi acuma şi priveam

La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă.

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu

Străbate Dumnezeu.

 

 

Şi s-a născut atunci Hristos.

În lume-atâta linişte era

Că se-auzea când vremea-şi număra

Clipele: tic, tac

Tic, tac…

 

 

 


Vasile Pînzariu: La moartea mamei

 

 

 

 

Mother’s Death

 

 

 

written after the dream I had in the night between

the 23th and the 24th of June (Midsummer Night) 1957

at Gherla

 

 

I couldn’t be there when my mother died.

At times a dream would keep awake my senses:

a convoy in a serpent’s crawl and glide

down winding paths by winding shabby fences.

 

 

I stumbled to the garden through the mist

trying to grip the tallest apple-tree

under the vault of which mother would list

her things to do up in her mind, or flee.

 

 

Sometimes she’d knit us mufflers in that garden.

She’d raised us all, two sisters and six brothers,

she’d often weep alone, bearing a burden

of pain and longings still – common with mothers…

 

 

Midsummer elves would sweat the night away

seeking under grey vaults their grooms, the real.

The mourning bell would toll in me the way

that mournful waves of heat come cleanse, and heal.

 

 

The sev’n had mirrored in her weakened eyes,

while she could still catch sight of twinkling light,

she’d longed for something more, she’d whisper wise:

„my youngest shall be here late in the night”.

 

 

Slaying the vicious pumas with the same

shaking and crippled arm that had embraced her,

I’d been too deaf to hear her call my name…

to come to part with her at night, and face her!

 

 

 

 

 

 

La moartea mamei

 

 

 

scrisă după visul ce l-am avut

în noaptea de 23/24 iunie (Sânziene) 1957

la Gherla

 

 

 

La moartea mamei n-a fost chip s-ajung,

vedeam prin vis prohodul de departe

cum se târa ca şi un şarpe lung

pe-un drum sucit, pe lângă garduri sparte.

 

Prin ceaţa vremii dibuiam grădina

să caut bolta mărului cel mare

sub care mama îşi găsea hodina

când ne-mpletea flanele şi fulare.

 

Ea ne-a crescut, purtându-ne de grijă

la şase fraţi şi două surioare,

plângea-n ascuns, avea o schijă

de dor în ea, dar nu spunea ce-o doare…

 

Suna prin mine clopotul simţirii

şi vara-n doliu astupa cangrene

sub bolţi cernite, căutându-şi mirii

se năduşeau prin aer sânziene.

 

Toţi şi-au lăsat în ochii ei făptura,

cât mai avea o clipă de lumină,

dorea ceva, dar i se-nchise gura

fără ca fiul cel mai mic să vină…

 

Am încercat să-nlătur nişte pume

cu braţul libertăţii mele ciung.

Zadarnic ea m-a tot chemat pe numa,

la moartea mamei n-a fost chip s-ajung!

 

 

 

Acriitorii martiri Vasile Pînzariu, Dumitru Oniga şi Eugen Dimitriu

 

 


George Damian: A venit să vadă mieii…

 

George Damian, iniţiatorul nostru în iconarism

 

 

George DAMIAN

(24.03.1927 – 07.08.1998)

 

 

 

 

 

 

The Calling of the Lambs

 

 

 

Like the shadow of a high door

Like the sweeping of a wind,

He has gone over the garden,

Bodyless, like he had sinned.

For the lambs would just keep calling…

 

In that very night, the dogwood

Let their scarlet glimmer all.

From the depths of depths of earth

He could hear some lambs call.

So, he’s come. Some hounds were barking

Uphill, dumbly at the moon.

 

Like the shadow of a high door,

Like the sweeping of a wind,

Just for one and one more second

Father was at home, with us,

Went in haste over the yard,

Bodyless, like he had sinned,

For the lambs would just keep calling…

 

(Traducerea: Ioana Carp, Olanda)

 

 

 

 

 

 

A venit să vadă mieii…

 

 

 

Parc-a fost o umbră naltă

Sau o ramură de vânt,

A trecut peste grădină

Fără trup fără cuvânt.

Îl chemau în şură mieii…

 

Chiar în noaptea-aceea cornii

Şi-au aprins toată culoarea.

El de-acolo din pământuri

Le-auzise răsuflarea

Şi-a venit. Lătrau pe coastă

Nişte câini bolnavi de lună.

 

Parc-a fost o umbră naltă

Sau o ramură de vânt.

Pentru câteva secunde

Tata s-a întors acasă,

A trecut peste ogradă

Fără trup fără cuvânt

Şi s-a dus să vadă mieii…

 

 


Vasile Bumbac: Imnul Crucii

 

 

 

 

Vasile BUMBAC

 

07.02.1837, Costâna – 27.02.1918, Suceava

 

 

Deşi a scris numeroase poezioare („Imnul Crucii”, „La Basarabia“, „Partea şi norocul meu“, „Portretul iubitei“, „Anacreon şi femeile“, „Cântec“ etc., toate publicate în „Aurora Română”), ba chiar şi o epopee, „Dragoşiada“, cu titlu final „Descălecarea lui Dragoş în Moldova“, precum şi o sumedenie de versificări ale poveştilor şi tradiţiilor populare, meritul mare al lui Vasile Bumbac stă în traduceri din Schiller („Contele de Habsburg“), Horaţiu („Oda a 4“-a), Homer („Iliada”) etc.

 

 

 

Imnul Crucii

 

Domnul însuşi crucea pe-al său braţ o duse

Şi pe cruce Domnul fost-a răstignit;

De pe cruce Domnul în mormânt se puse

Şi prin însuşi Domnul crucea s-a mărit.

 

 

Din mormânt cu fală Domnul Crist învie,

Cu puterea crucii tartarul zdrobind,

Păgânismul cade cu-a sa-mpărăţie,

Crucea biruieşte, cerul deschizând

 

 

Şi la ceruri Domnul falnic se ridică,

Crucea este Domnu-n cer şi pe pământ;

Şi creştinii, astăzi, într-un glas răspică:

Înviat-a Domnul, Dumnezeu cel sfânt.

 

 


Constantin Ștefuriuc: Cineva i-a împușcat sufletul

 

 

 

Astăzi se împlinesc 75 de ani de la nașterea lui Constantin Ștefuriuc, ultimul mare poet al Bucovinei. Nu-i plăcea să-și sărbătorească ziua nașterii („Nu-i a mea, ci a lui Karl Marx, de asta am și ales-o pentru ivirea în lume”, obișnuia să glumească), pentru că detesta trecerea timpului, tropotitul cu bocancii inconștienței peste măreția primăverii, pe care el o trăia sfielnic, furișându-se „desculț pe cer”, întotdeauna drept „frumosul în piele de tigru”, care propunea împărtășania din trupul sacralității Poeziei, oficiind sacerdotal și devenind, astfel, „mirele pâinii”.

 

 

Era și rămâne poetul înnăscut, căruia cele trei ursitoare (trecutul, prezentul și viitorul, care ți se dăruiesc împreună, la naștere) îi hărăziseră existența martirică și vremelnică a celui menit să inițieze și să trăiască doar ceea ce a avut de spus. A fost primul iconar modern și, deci, ultimul vrednic descendent spiritual al lui Mircea Streinul. Făcea partea din cea mai minunată redacție pe care am întâlnit-o eu în această viață, cea a ziarului „Zori noi” din Suceava, întotdeauna rupt de mondenitatea literară, care îl și izola, speriată de dimensiunea răscolitoare a operei lui. Era prieten cu toți marii scriitori ai României contemporane lui, dar nu și cu celebritățile sucevene ale clipei.

 

Constantin Ştefuriuc, în copilărie

 

 

Mulți sunt cei care s-au tot lustruit cu numele lui, dar eu îi știu, din acele vremuri, doar câțiva prieteni: Dănuț Burgheaua, Gheorghe Parascan, Victor Micu, Emil Satco, Ion Paranici, Ion Nedelea, Dumitru Vințilă și cam atât. Avea, desigur, și o mulțime de prieteni tineri, iar dintre femei, pe celebra Dida Drăgan, artista care i-a botezat fetița. Știa să fie prieten, dar nu și familist. Era prea boem, prea serafic, pentru a face față și realității și pentru a-și găsi calea și printre cele pământești.

 

 

Cântecele lui, întotdeauna dumnezeiești închinări, pururi aripi pulsând în profunzimile tainice ale cerului, fascinau trăitorii de poeziei și răscoleau invidiile făcătorilor.

 

 

Astăzi, 5 mai 2021, eu încalc un embargou al prieteniei, propunând sărbătorirea lui Constantin Ștefuriuc, la împlinirea a 75 de ani de viață. Mă bazez, în această afirmație, pe o învățătură a lui Iisus, care spunea că nu există moarte, ci numai nașterea cea adevărată și deplină. Iar eu sunt de părere că nu se poate păși în veșnicie fără bagajul pământesc al trăirilor. Tocmai de asta, adresându-mă autorului Constantin Ștefuriuc și operei sale, am să-i urez, sfidând pizmele și neghiobiile:

 

 

 

 

La mulți ani, Constantin Ștefuriuc,

și Dumnezeu să ni te ție

în memoria românilor drept bucurie!

 

 


Pagina 1 din 212