DETECTIV de MEMORIE | Dragusanul.ro

Arcanaua sau Arcanul, în toate provinciile româneşti

 

 

 

 

În ciuda îndemnului din 1874 al clujeanului Dr. Gregoriu Silasi, de a conserva elementele Datinii primordiale, pentru că „această avuţie naţională românească este azi, mai mult decât oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării”, şi ne revine tuturor datoria de „a conserva aceste tradiţiuni sacre ca pe una dintre cele mai principale şi mai puternice elemente de conservare a naţionalităţii noastre române printre furtunile milenare”[1], în cultura română nu mai există decât goana după doctorate, care spulberă şi mărturiile care au mai rămas[2], majoritatea ca perspective parţiale (fie poezie populară, fie partituri muzicale, şi niciodată descrieri coregrafice). Ilustrator, în această privinţă, este şi destinul jocului de brâu „Arcanul” sau a variantei strâns înrudite, „Arcanaua, dans naţional, ce se joacă de feciori şi fete”[3], pe care superficialitatea gonacilor după titluri academice îl confundă cu „Bărbuncul”[4], numindu-l „joc de recrutare foarte vechi”[5], probabil în baza unor zonale „tradiţiuni populare, moştenite din gură în gură şi din reproducerea, din ce în ce mai slabă, a vechilor obiceiuri”[6]. În Bucovina, feciorii nu se luau la oaste, precum „bădiţa Vasile” în Humuleştii lui Creangă, „cu arcanul”, ci, iniţial, prin recrutări benevole, numite „bărbunc” (de la Werbung)[7], apoi prin „asentare”, deci prin ordine de recrutare, soldate, în cazul la Simion Florea Marian doar cu o lună de instrucţie sumară, „la glotaşi”, pentru că era întreţinător de familie, iar la Ciprian Porumbescu fără nici o zi de instrucţie, pentru că era bolnav, iar ofiţerul austriac de la Braşov, căruia i-a arătat „asentarea” (Vorladung – citaţie), l-a trimis să-şi vadă, mai întâi, de sănătate, la Nervi, în Italia[8].

 

 

Este drept că unele surse din veacul al XI-lea consideră  „Arcanaoa” drept un „dans ţărănesc care are un caracter războinic”, iar „Arcanul”, dans popular”[9], aşa cum se întâmpla, înainte de 1862, cu varianta oltenească a brâului „Arcanaua”, „Biru greu”, pe care o culesese Alecsandru Berdescu (Caietul 6, partitura 4, identificată doar de „Zicălaşi”) drept „Danţŭ popular eroicŭ, numit: Biru greŭ” (Allegro vivace), deşi o variantă asemănătoare, „Biru Danse” (iarăşi, necunoscută până la „Zicălaşi”), era notată de Wachmann[10], tot fără trimitere la „Arcanaua” sau „Arcanul”, drept „Allegretto”. Din aceeaşi perioadă, „Arcanul” lui Grigore Vindereu se cânta „Allegro”, iar cel al lui Nicolae Picu, „Vivacissimo”. Renumitul cărturar şi muzicolog bucovinean Prof. George Onciul, considera „Arcanul”, „care după sensul lui e de asemeni rezervat bărbaţilor”, asemănător „Căluşarului”[11]. Probabil şi posibil este ca între Arcanaua şi Arcanul să fi existat diferenţe de ritm al execuţiei şi, drept consecinţă, de destinaţie ca joc, melodia mai lentă fiind dansată de feciori şi fete, drept joc de brâu, deci ca reminiscenţă a ritualurilor şi misterelor „brâului cosmic”, săvârşite la Echinocţiul de Primăvară, în omagierea tainei sfinte a „nuntirii cosmice”, iar melodia mai rapidă, în cinstea lui Marte (Jupiter – după opinia lui Diaconovich: „Arcanus, conumele lui Iupiter, ca zeu al oracolelor”[12]), Jupiter câştigând o astfel de întâietate în creştinism, încât este pictat, la Suceviţa – de pildă, drept Iisus Hristos, după cum o proba prelegerea pictorului Eugen Maximovici, din 1893, „Tipologia chipului lui Hristos în arta bizantină, având în vedere deosebirile din pictura bisericească domestică[13].

 

Cu siguranţă, însă, „Arcanul”, în ciuda afirmaţiei categorice a Elenei Niculiţă-Voronca („Arcanul e un joc cel joacă numai flecăii”[14] – la Ropcea), nu înseamnă şi nu a însemnat niciodată un dans de recrutare, nici măcar în Moldova, unde „bădiţa Vasile” era luat la oaste cu arcanul, dar nici el şi nici altcineva nu joacă vreun „Arcan”. Că numele „Arcanului” nu are nici o legătură cu frânghia cu laţ, cu care se prindeau tinerii în Moldova, pentru luarea la oaste, o mărturisesc şi vechile dicţionare: „Arcanu pl. –e, arcanum, secret, mister, lucru ascuns, lucrare ascunsă”[15]; „Arcamu, arcanu, n. mystère, m.”[16]; „Alcamu, alcanu, arcamu şi arcanu, s. m. 1. lucru ascuns, secret, mister, res occulta, arcanum, mysterium”[17]. Conform textelor vedice Arcana Dïpikä[18], în care Dïpikä se traduce drept „lampa care luminează”, deci „lampa cerească”, adică Luna, Arcana înseamnă mister, taină, misterul cosmic putând fi accesat prin revelaţie, dobândită de săvârşirea „celor nouă procese ale serviciului devoțional”[19], deci ale ceremoniilor care, prin nava-lakșana, deja trec de la faza de ceremonie la cea de mister. J. A. Vaillant, „fondator al colegiului internat din Bucureşti şi al şcolii gratuite de fete, profesor de literatură la şcoala naţională Sfântul Sava”, cum însuşi se eticheta pe coperta cărţii Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, pe care avea să o publice la Paris, în 1857, intuia o simbolistică interesantă şi corectă a arcanelor sau a arcelor zodiacale, scriind că „inteligența inzilor, ridicându-se până la Arcul cerului, care este reședința arcanelor sau a arcelor inelului zodiacal, de când arcanele au devenit mistere, au dat-o ca principiu, iar romii au compus arcanele lor, adică au imaginat muzical o corabie[20] (deci o arcă, precum cea a lui Noe – n. n.), un argo; și acest argo, ca fiecare arc dintr-un cerc, este un arc ceresc care împreună cerul cu pământul, un arc zodiacal care favorizează navigarea prin ceruri, un fel de pod, de punte pentru a păşi constant de pe pământ pe cer, biruind relele timpului, din noapte, în zi; prin muzica imaginată ei au urcat fără încetare în această corabie[21], pentru a naviga continuu dintr-o parte în cealaltă a mării eternității, de la zi, la noapte; și astfel, trecând, în fiecare noapte și în fiecare zi, deasupra capului lor, acest arc ceresc, acest arc zodiacal, eliberându-i, transpunându-i, trădându-i, noapte de noapte, zi de zi, arc-anes sau al revoluții diurne și arcuri anuale, care fac misterele cerului, au făcut harghah sau tradiție; și cum lumea este boltită, cupola cerească circulară, cortul al cărui arc este cupola și întregul, şi pentru ei, romii, cortul însemna este carena și întreaga corabie, pe care au fost îmbarcate științele pământului”[22]. În plus, în prima descriere sumară, făcută de Gheorghe Asachi, în 1858, se enumeră, în afară de „hora rotundă întinsă, şi arcanaoa înşirată cu tropote cadenţate (măsurate) făceau a răsuna pământul”[23], menţionând, în 1858, „tropotele cadenţate”, care nu sunt specifice „Arcanului” cules de Mikuli în 1849, care se dansa pe vârfuri, ci „Arcanului” lui Vindereu, de mai târziu. Din păcate, nu există şi alte partituri, nici măcar de mai târziu, deşi Bogdan Petriceicu Hasdeu, bazându-se pe sute de răspunsuri la chestionarele sale, lua în discuţie larga răspândire a dansului în toate provinciile locuite de români. Înainte de a reda descrierea dansului „Arcanul” din Bucovina, Hasdeu preciza, cu privire la surse şi răspândire: „T. Burada, Almanah muzical, 1877, p. 63: „Arcanaoa. Ţuţuienii, mai ales acei din Vrancea, joacă acest joc. El se execută de cătră mai mulţi bărbaţi şi femei şi se aseamănă în săltări întrucâtva cu hora de brâu…”. / „Între jocurile poporului de pe aici este şi arcanaua” (N. Sandrovici, Dorohoi, c. Târnauca). / „Să jucăm moldovineasca de mână, serbeasca dc brâu, arcanaoa pe bătaie…” (Iconom G. Ionescu, Iaşi, c. Miroslava). / Jipescu, Opincaru, p. 52, înşirând jocurile ţărăneşti din Prahova: „căluşari, şu-şu-şu, arcanu, ţigăneasca, joiana, brăileanca”[24].

 

 

Cam în aceeaşi perioadă, într-o şedinţă a Academiei Române, Ollanescu spunea că „la Vrancea şi în Ardeal se joacă Arcanaua, ce se aseamănă cu hora de brâu, având în frunte un vătaf, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Ea se joacă tot la un fel în Moldova, Muntenia, Bucovina şi Ardeal […] Jocul Hangului (din munţii Hangului), Horodinca Malorusienilor din Bucovina şi Ţuţuianca (Mureşanca) au multă asemănare cu Arcanaua, pe când Pristandaua de la Moldova se joacă ca şi de brâu bărbaţi şi femei la un loc”[25]. Informaţia aceasta a fost folosită şi de Tudor Pamfile[26], şi de Niculescu-Varone[27], dar, din păcate, „folcloriştii nu au dat în general prea mare atenţie cântecelor de joc, adică acelor texte poetice care se cântă pe melodiile anumitor dansuri populare, în timpul desfăşurării jocului însuşi”[28], deşi „cântecele de joc se înrudesc strâns, ca atmosferă şi tematică, cu cântecele de lume”[29]. În aceste condiţii, sunt greu de identificat melodiile „Arcanului”, în ciuda faptului că există zeci de mii cu partituri ale unor „cântece de joc” din întreg cuprinsul României actuale, dar nici o descriere a variantelor regionale ale dansului ritualic ancestral.

 

 

În privinţa „Arcanului” din Bucovina, şi cel autentic, numit „Arcanul vechi” /1887), şi cel falsificat în 1908, numit „Arcanul nou”, lucrurile stau mult mai bine, Alexandru Voievidca notând variante ale „Arcanului” aşa cum se cânta la Gura Solcii, Gura Sadovei, Părhăuţi, Şcheia, Frătăuţii Noi sau Storojineţ, deşi astăzi, chiar dacă nu există, cercetătorilor de marcă le sunt „cunoscute (??? de unde, dacă nu există?) jocurile Arcanul de la Arbore, Arcanul de la Câmpulung, Arcanul de la Stupca”[30], deşi, din voinţa activiştilor comunişti, în întregul judeţ Suceava se joacă, peste tot, dar numai pe scene, nu şi la balurile gospodarilor sau la nunţi, doar varianta falsificată prin anii 1965-1966 a variantei falsificate în 1908.

 

Înainte de anul 1887, „în Bucovina, Arcanul se joacă de feciori şi fete. Se face o horă, ţinându-se de mâini, dar fără a bănănăi cu ele. Mişcarea e de la stânga, spre dreapta. La tactul muzicii încep, cu piciorul drept, trei paşi înainte, aducând corpul în direcţia mişcării. Isprăvind pasul al treilea, se opresc pe piciorul drept, un tact, şi fac un pas, cu piciorul stâng, spre piciorul drept, readucând corpul în poziţia de la început. Această mişcare se face continuu, după tactul muzicii. Obişnuit, cercul se află deschis, cu un vătav în frunte, care ţine în mână un băţ, bătând cu el tactul, la unele figuri ce le intercalează. După un interval oarecare, la isprăvitul unui tact, vătavul ridică băţul, strigând: „Unu-nainte! Unu-napoi! Una bună, şi la drum!”. Atunci se opreşte şirul, face un pas cu piciorul stâng pe dinaintea piciorului drept şi întoarce piciorul drept pe dinaintea celui stâng. Oprindu-se pe piciorul drept, aduce lângă el piciorul stâng şi, la ultimul tact, bat cu toţii deodată cu piciorul drept în pământ. Apoi urmează ca la început, până când vătavul porunceşte: „Doi-nainte, doi-napoi! Tri-nainte, tri-napoi!” etc.” [31].

 

Falsificarea dansului „Arcanul” („Arcanao brâul verde”)[32], la Fundul Moldovei[33], în anul 1908[34] („Povestea acestui dans al Arcanului[35] merită să fie redată ca o pildă caracteristică a procesului de modernizare a coregrafiei populare sub influ­enţa a oraşului”), într-o variantă jucată numai de „flăcăi care au urmat şcoala de meserii din Câmpulung”, a condus, în anii comunismului, la o nouă falsificare, dat fiind „caracterul general al Arcanului”, de „punerea în scenă cultă, de pildă în scena finală, unde jucătorii îngenunchează în cerc, pentru a asculta un cântec”, dar şi din pricina împuţinării „purtătorilor jocului”, aşa că, încă din 1932, „din pricina complicaţiei lui, Arcanul se joacă rar şi puţini sunt acei ce ştiu să-l poarte”. Câtă vreme există descrierea variantei din 1887, în alte sate ale judeţului Suceava, probate ca având, odinioară, acest dans, s-ar putea reconstitui „Arcanul vechi”, de către un coregraf cu adevărat priceput, ceea ce nu cred că se va întâmpla, totuşi, vreodată.

 

Identificarea melodiilor de pe teritoriul naţional care descindeau din „Arcanul” (cazul şi al unei „Sârbe” din Dobrogea, nu doar „Biru greu” şi „Biru Danses”) ar contribui la aflarea unor detalii asupra acestui ritual coregrafic ancestral, cu atâta răspândire în spaţiul românesc al celor trei imperii de odinioară. Importanţa „Arcanului” din Bucovina, aşa falsificat coregrafic cum este, ar creşte, iar prestigiul îndătinat al Bucovinei şi, mai ales, al obcinilor ei, de păstrătoare credincioasă a Datinii „vremilor cărunte, ba poate şi mai cărunte”, ar avea numai de câştigat. „Zicălaşii” sunt pregătiţi, inclusiv documentar, să contribuie la această inedită şi singulară recuperare. Dar vor fi ajutaţi sau măcar lăsaţi să o facă?

 

 

[1] Silaş, Grigore Dr., Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în Transilvania, nr. 5, Anul VIII, Braşov 1 martie 1875, p. 51

[2] „Nici o ştiinţă pozitivă nu avem despre producerile artistice, dramatice, muzicale şi altele ce ar fi fost în ţara noastră prin timpuri mai îndepărtate. Nimeni nu s-a gândit să scrie felul sau chipul cum ele se făceau la noi” (Burada, Teodor T., Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iaşi 1915, p. 6)

[3]Arcanaua, dans naţional, ce se joacă de feciori şi fete în forma unei hore, în frunte cu un vatav, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Se aseamănă întru câtva cu hora de brâu. Se obişnuieşte în Moldova, Muntenia, Bucovina şi în unele părţi ale Ardealului” (Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 237)

[4] „Dincoace de munţi, în Năsăud, se foloseşte termenul bărbunc; cf. Bărbuncul de la Năsăud” (Ioniţă, Vasile C, Contribuţii lingvistice / Onomastică. Lexicologie”, 2, 2003)

[5] „Zona etnografică Moldova: / jocuri bărbăteşti – Coraghiasca, Bătuta (variante de brâu şi hore) şi Arcanul (sârbă) […] jocuri bărbăteşti, marea majoritate reprezentând variante de brâu, hore – Vrancea, Corăgheasca şi Bătuta, sârbe, Arcanul joc de recrutare foarte vechi” (Iuraşcu, Viorica, Studiu de cultură tradiţională românească / Privire analitică asupra zonelor etno-folclorice, p. 40)

[6] Burada, Teodor T., Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iaşi 1915, p. 6

[7] Viaţa în Suceava era foarte neliniştită, mai ales în zilele de târg, joia şi duminica. Pe piaţă, la Bărbunc („bărbunc” înseamnă recrutare şi vine de la cuvântul nemţesc „Werbung”), se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Primprejur, juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de „Bărbunc” ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc pe cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele. Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul.

Scumpă, însă, era, pe atunci, sărutarea unei guri frumoase, căci doisprezece ani trebuia să duci raniţa împărătească în spate, tocmai prin fundul lumii, pe la Beci (Viena) şi în Lombardia. De aceea, voluntarii erau bociţi de neamurile şi de drăguţele lor ca şi morţii. În vremea asta, vestita bandă a lui Grigore Vindereu, ţiganul, zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce erau juraţi sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţii, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor:

Vino, mândră, pân’ la cruce

De vezi neamţul cum ne duce,

Că ne duce ca pe boi

Şi ne tunde ca pe oi,

Ne-aruncă păru-n gunoi,

Vai, săracii, vai de noii… (Grămadă, Ion, Din Bucovina de altă dată, Biblioteca societăţii „Steaua”).

[8] Scrisoarea din 13 noiembrie 1882, în Porumbescu, Ciprian, Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine, Suceava 2003, p. 232

[9] Damé, Frédéric, Nouveau dictionnaire roumain-français, Bucarest 1893, p. 88

[10] Bouquet de Mélodies Valaques orginales, partitura no. 11

[11] Onciul, Prof. George, Despre Muzica Populară Romănească, în Cetatea Luminii, Anul I, No. 1, 23 august 1954, São Paulo, p. 31

[12] Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 237

[13] Maximovicz, E, Tipologia chipului lui Hristos în arta bizantină, având în vedere deosebirile din pictura bisericească domestică, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 21-26

[14] Niculiţă-Voronca, Elena, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, Iaşi: Polirom, 1998  p. 482 – după ediţia apărută la Cernăuţi în 1903

[15] A. T. Laurianu şi J. C. Masimu, Dictionariulu Limbei Romane, Bucuresci 1871, p. 82

[16] Antonescu, G. M., Dictionariu ramanu-francesu / şi francesu-romanu, Bucuresci 1875, p. 16

[17] A. T. Laurianu şi J. C. Masimu, Glossariu care coprinde vorbele din limba romana, Bucuresci 1876, p. 14

[18] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887

[19] „Titlul acestei cărți Arcana Dïpikä, înseamnă „lampa care luminează arcana”. Termenul arcana semnifică onoare sau închinare. Ca unul dintre nava-lakșana, cele nouă procese ale serviciului devoțional se referă la închinarea formei zeității Domnului. Arcana Dïpikä ne învață exact cum este îndeplinită această slujbă și cum să-L mulțumim pe Domnul prin aceste proceduri de cult” – Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[20] Deci şi dansurile corăgheşti sunt arcane, şi anume arcanele naşterii şi ale renaşterii, prin nuntire cosmică – n. n.

[21] Numită „Corabia Varra” , cea care avea să supravieţuiască marelui diluviu, oprindu-se în ţinutul şi în timpul căldurii solare, numit, de asemenea, „Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17; „Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898)

[22] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 34, 35

[23] Burada, Teodor T., Istoria teatrului în Moldova, vol. I, Iaşi 1915, p. 73

[24] Hasdeu, Magnum Etymologicum Romaniae, Tomul II, cu Introducerea „citită denaintea Academiei Române în şedinţa de la 13 martiu 1887”, Ediţia Universitas, 2018, p. 286

[25] Ollanescu, Dimitrie C., Teatrul la Români, în Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XVIII, 1895-1896, Memoriile Secţiunii Literare, Bucureşti 1897, p. 121

[26]Ţuţueanca (Mureşeanca), au multă asemănare cu Arcanaua, pe când: / Pristandaua de la Moldova se joacă ca şi de brâu, bărbaţi şi femei la un loc” (Pamfile, Tudor, Jocuri de copii, Bucureşti (Academia Română) 1909, p. 15)

[27] „29. – Arcana, Arcanea, horă de brâu, jucată de Ţuţuieni, mai ales din Vrancea, Lazăr Şăineauu: op. citat, pag. 47, col. II. Joc ţărănesc în Moldova şi Ardeal. „Dicţionarul Lim­bii române”, op. citat, pag. 230, col. II.

  1. Arcanaua, horă, Haşdeu: „Etymologicum Magnum Romaniae”, pag. 1494. În Vrancea şi Ardeal, Teodor T. Burada: „Almanah musical”, anul III; 1877. Iaşi, pag. 62. Hora de brâu, în Moldova, Elena Sevastos: op. citat[27], pag. 280. Dimitrie C. Ollănescu: op. citat, pag. 121. C. Bobulescu: „Lăutarii noştri”, Bucureşti, 1922, pag. 108.
  2. Arcanul, horă în Bucovina. Din Arhiva fonogramică a Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor. Horă, Haşdeu: „Etymoloaicum Magnum Romaniae”, pag. 1494 (în Moldova şi Bucovina). Demetru Vulpian; Musica popula­ră. „Jocuri de brâu”. Aranjate pentru pian. Vol. V. Bucuresci-Leipzig, 1886, pag. I. Joc foarte răspândit în Bucovina, Musica şi tactul ca la sârbă. Se joacă numai de flăcăi. Se alege un vatav (conducător), care conduce jocul şi strigăturile. Citiţi Şezătoarea, revista pentru literatură şi tradiţiuni popu­lare, Fălticeni, jud. Suceava (azi Baia). Director: Artur Gorovei. Vol. XVIII/1922 pag. 40. Joc popular în Bucovina, Din colecţia dlui Tiberia Brediceanu, Hora, Biblioteca „Muza Română” Nr. 78/1929.
  3. Archeneaua, brâu de mână, în judeţul Năsăud Maramureş. Citiţi O. T. Niculescu-Varone: „Jocuri româneşti necunoscute”, Bucureşti, 1930, pag. 11” (Niculescu-Varone, G. T., Dicţionarul jocurilor româneşti, Bucureşti 1931, p. 16).

[28] Academia Republicii Populare Române (coordonator: Acad. G. Călinescu), Istoria literaturii romîne, Bucureşti 1964, p. 153

[29] Academia Republicii Populare Române (coordonator: Acad. G. Călinescu), Istoria literaturii romîne, Bucureşti 1964, p. 154

[30] Ioniţă, Vasile C, Contribuţii lingvistice / Onomastică. Lexicologie”, 2, 2003; Ioniţă, Vasile C, Contribuţii lingvistice / Onomastică. Lexicologie”, 1, 2002

[31] „Arcanaua, dans naţional, ce se joacă de feciori şi fete în forma unei hore, în frunte cu un vatav, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Se aseamănă întru câtva cu hora de brâu. Se obişnuieşte în Moldova, Muntenia, Bucovina şi în unele părţi ale Argeşului” – Diaconivici, Dr. C., Enciclopedia română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 237

[32] „Ei au fost, în acest scop, special instruiţi la Câmpulung, de către un învăţător”

[33]Arcanul. E socotit a fi unul din cele mai vechi jocuri. Astăzi însă nu se mai joacă decât în forma lui nouă, cea veche fiind complet uitată, formă care desigur era o sârbă, deoarece paşii pe care se bazează coregrafia sa actuală sunt paşi de sârbă. Ca­racteristica jocului este că întreaga coloană de dan­satori porneşte şerpuind, pentru a formă apoi roata

[34] Capsali, Floria, Jocurile din comuna Fundul Moldovei, în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, nr. 1-4, Anul 10, Bucureşti 1932, pp. 413-427

[35]Arcanul, însă, pătrunde în forma lui nouă într-un chip deosebit, deoarece, în 1908, săteanul Pintilie Timu din cătunul Benea, Fundul Moldovei, care ne-a servit de altfel în cer­cetările noastre ca un excelent informator (socotit fiind cel mai bun jucător al regiunii), împreună cu un grup de vreo douăzeci de flăcăi bucovineni, a jucat la Viena Arcanul, cu prilejul expoziţiei etnografice pentru sărbătorirea a 50 de ani de domnie ai lui Franz Iosef. Ei au fost, în acest scop, special instruiţi la Câmpulung, de către un învăţător. Atunci i s-au adus modificările în aranjarea jocului. / Desigur, de la forma de atunci, Arcanul a mai evoluat, dovadă ne stau şi detaliile pornografice din comenzile variantei culese de la Gheorghe Ursu, care şi el a dansat, cu acel prilej, la Viena. Totuşi, caracterul general al Arcanului de azi se resimte de punerea în scenă cultă, de pildă în scena finală, unde jucătorii îngenunchează în cerc, pentru a asculta un cântec. Din pricina complicaţiei lui, Arcanul se joacă rar şi puţini sunt acei ce ştiu să-l poarte. / „Purtătorii jocului” nu sunt, de altfel, mulţi nici pentru celelalte jocuri, căci nu oricare dintre cei aflători la horă ştiu să poarte jocul şi nu acela poartă toate jocu­rile, ci fiecare cu preferinţa lui. / , Cât priveşte determinarea precisă a locului pe care îl ocupă jocurile din satul Fundul Moldovei în coreografia populară a regiunii şi a poporului românesc, faptul nu ne este cu putinţă, deocamdată, dată fiind lipsa completă de informaţii pe care le avem în literatura noastră specială. Ea se va putea face numai atunci când se vor studia monografic sate divers alese, din toate regiunile ţării. În vederea acestei munci viitoare, dăm studiul acesta ca un început de muncă”


Cele 6 zicale ale Prinţului Ion Ghika

 

 

 

 

 

Nu ştiu dacă, după ce au fost aranjate pentru pian de Henriz, cele 6 zicale româneşti, trimise de Prinţul Ion Ghika englezului Eustace Clare Grenville Murray, pentru completarea cărţii „Doine or The National Songs and Legends of Roumania”, publicată la Londra, în 1854, cu o prefaţă din 12 septembrie 1853, şi-au pierdut sau nu autenticitatea, dar înţeleg, din corespondenţa lui Ghika cu Vasile Alecsandri, că zicalele acelea i-au fost prezentate (termenul vremii: „făcute”) de Dimitrache Bondoliu Lăutarul, care-i cântase şi lui Liszt, la Bucureşti, în decembrie 1846.

 

În partituri, nici o zicală nu poartă titlu, ci un număr, iar în carte, unde se vorbeşte mai ales despre legende, deşi introducerea face o trimitere la istoria (varianta Kogălniceanu) şi la obiceiurile românilor (varianta Alecsandri), doinele sunt numite melodii pentru „ore”, Grenville Murray propunând, astfel, o interesantă şi nu lipsită de temei distincţie între melodii şi dansuri, de lipsă fiind, cum ar zice românii învăţaţi ai vremii lui, argumentările, care, conform altor autori, inclusiv mitropolitul Dosoftei, considerau muzica instrumentală rugăciune, închinare, iar dansul ritual.

 

Cum în intenţia noastră, a „Zicălaşilor”, stă, pentru acest an, desluşirea influenţei pe care lăutarii moldoveni care l-au urmat, în 1860, pe Vodă Cuza la Bucureşti, asupra melosului românesc din cele trei imperii care ne stăpâneau ţara, vom începe lecturile, pe care le va face Răzvan Mitoceanu cu arcuşul, de la aceste 6 partituri, cunoscut fiindu-ne faptul că viaţa muzicală a Principatelor Române avea să fie dominată, în Capitală şi nu numai, de neamurile lăutăreşti Dinicu şi Ciolacu din Bălţi, Budală sau Bădală (într-o jalbă din 1854) din Chişinău, Năstase Ochi-Albi din Botoşani, Barbu (mai ales Anton, chitaristul) din Iaşi şi de liderul bucureştean Dimitrache Ochi-Albi Bondoliu Lăutarul, care, ca şi Năstase din Botoşani (fiul lui Angheluţă din Suceava), primise porecla „Ochi-Albi” din pricina aceleiaşi albeţi la ochi, dar fără a fi părintele fraţilor Ochi-Albi din taraful lui Ionică, pictat de Aman, cum s-a crezut din pricina poreclei, el având un singur fecior, pe renumitul „vlădică Calistrat Unghiurliu[1], de la Sărindari”[2], „Unghiurliu şi Chiosea fiul au fost cei mai mari cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti”[3],  pe care ăl trimisese la şcoli, cu banii obţinuţi, după ce s-a răscumpărat pe sine, prin lecţii de muzică, printre discipolii lui renumiţi numărându-se cei patru componenţi ai unui celebru cvartet, Anton Pann, Nicolae Filimon (da, autorul romanului „Ciocoii vechi şi noi”), Chiosea, „bătrân cu anteriu lung, cu cauc de şal vărgat pe cap, era dascălul copiilor de la şcoala din Udricani; el îi învăţa să citească şi să scrie. De la Chiosea ieşeau dieci de visterie şi calemgii ; de la el au învăţat să scrie româneşte: Logofătul Greceanu, Văcăreştii, Anton Pan, Petrache Nănescu, N. Alexandrescu, Paris Momuleanu, Efrosin Poteca, Eliade, Marin Serghiescu şi alţii”[4], Petrache Nănescu, acesta din urmă, „crescut de Ghiculeşti, a fost vătaf de curte, vătaf de spătărie, judecător de tribunal şi a murit îngrijitor la Spitalul Brâncovenesc. Cânta bine din vioară”[5].

 

 

 

 

Pentru că, de-a lungul vremii, am izbutit să desluşesc, în bună parte, biografiile lăutarilor de odinioară, despre care am scris pe larg în „Cartea Datinii”, cu evlavia cu care îi respir pe toţi păstrătorii de identitate, indiferent de vremuri şi de origine, ca pe nişte adevăraţi sacerdoţi ai spiritualităţii ancestrale, ştiu ce mesaje ne vor transmite străvechile zicale, niciodată luate în studiu după reînviere şi ascultare, ci doar din citare în citare, de fiecare dată mai eronat şi mai contrafăcut. Iar Prinţul Ion Ghika, mărturisitor deplin, probabil că mai are, undeva, printre teancurile lui de scrisori, rămase de izbelişte în Biblioteca Academiei Române, şi alte partituri ale unor zicale ale vremii lui (doar studiase muzica cu Vaillant), pe care nimeni nu le caută, pentru că nu a prins de veste că există.

 

 

 

 

[1] „Unghiurliu şi Chiosea fiul au fost cei mai mari cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti” – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53.

[2] Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[3] Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53

[4] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 730

[5] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898,p. 742


Germanii romano-catolici BAYER din Bucovina

 

 

 

Bayer Erast Artur Matei, născut la Siret, în 21 septembrie 1897, botezat „după ritul romano-catolic de către preotul Stanislas Krauss, nu am izbutit să aflu mare lucru, în afară de datele care mi-au fost puse la dispoziţie de către doamna Gabriela Zils. Doar dacă, în „Tabelul de controlori vamali cu o gradaţie, care îndeplinesc condiţiunile ca să fie înaintaţi la gradul de şef de vamă fără gradaţie, caracterizaţi de comisie Foarte buni”, „16. Bayer Erast, vechimea în serviciu 10.09.1923; vechimea în grad 15.03.1940”[1] este acelaşi cu Bayer Erast Artur Matei (reperele cronologice corespund), am avea o primă mărturie. Am aflat că tatăl său, Bayer Mieceslas Wilhelm, fost judecător supleant, a fost, o vreme, avocat la Zastavna şi la Vijniţa, de unde s-a mutat la Cernăuţi, în Cernăuţi, având calitatea de „consilier superior”. Şi mai ştiu că tatăl lui Mieceslas Wilhelm Bayer, Wilhelm Bayer era ofiţer de infanterie şi jandarmerie activ, cu grad de locotenent între anii 1901-1906, în regimentul Klagenfurt[2].  Nici despre Olga Czerkawska, proprietară a unei case cu livadă de pomi fructiferi în Lehăceni, nu am aflat nimic, deşi am dat, în anul 1860, de un Johann von Czerkawscki, coleg de clasă cu Eminescu, în „Programm des k. k. Ober-Gymnasiums in Czernowitz in dem Herzogtum Bukowina für das Schuljahr 1860”, tipărit în tipografia lui Johann Eckhardt, care poate face parte din genealogia doamnei Gabriela Zils. Şi mai existau, în 1921, Cercavschi Gavril şi Teofil, com­patroni bisericeşti în Gogolina, deci în megieşia Lehăcenilor[3].

 

 

Spre sfârşitul perioadei interbelice, adică în 1941, întâlnim câţiva BAYER, de pildă pe cel căruia i-a fost conferită Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” cu spade clasa III-a, Bayer Eduard[4], de distincţii asemănătoare având parte, în anul următor, şi caporalul Bayer Jakob (M.O. nr, 161, 14 iulie 1942), şi soldatul Bayer Wilhelm (M.O. Nr, 160, 13 iulie 1942), dar nu am de unde şti dacă există vreo legătură între ei şi neamul de la care am pornit discuţia.

 

 

[1] Monitorul Oficial, Nr. 66, 18 martie 1942, p. 2013

[2] Schematismus der k. k. Landwehr und der k. k. Gendarmerie, für 1906, Wien 1906, p. 136

[3] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[4] Monitorul Oficial, Nr. 173, 28 iulie 1942, p. 6267

 

 


Teodor Tovarniţchi, cumnatul lui Ion I. Nistor

 

Una dintre cele două imagini, nelocalizate, care mi-au fost trimise de dl Vlad Rene Roşca

 

Povestea aşezărilor bucovinene a canalizat interesul unora dintre contemporanii care-şi caută străbunii spre aptitudinile mele de detectiv particular de memorie, aşa că mă văd obligat să înfiinţez o rubrică specială, chiar dacă, spre deosebire de detectivii particulari judiciari, cei ai memoriei nu câştigă nimic (nici nu le trece prin gând solicitanţilor că munca ar trebui remunerată). Iar primul personaj în căutarea căruia am pornit este un intelectual bucovinean de odinioară, Teodor Tovarniţchi, al cărui nume este trecut pe o troiţă din cimitirul din Carapciu, deşi doar tatăl lui era din Carapciu pe Siret (vatra neamului Tovarniţchi, cum se va vedea în finalul probatoriului), mama fiind din Igeşti. Băiatul a făcut gimnaziul la Suceava şi, prin urmare, a fost „studintele” lui Simion Florea Marian, căruia îi furniza informaţii despre obiceiurile din districtul Storojineţului, dar toate localizate în Igeşti, nu în Carapciu – ceea ce mă face să cred că părinţii săi au trăit în Igeşti, acolo unde Teodor a şi copilărit (altminteri, nu ar fi ştiut atât de bine obiceiurile). În 1903, terminând cursurile gimnaziale, cu statut de învăţător, Teodor s-a hotărât să plece la Viena, pentru a face studii universitare economice, ocazie cu care a făcut parte din conducerea Societăţii „România Jună”, ocazie cu care, în acelaşi an 1906, semnează o scrisoare de susţinere a demersurilor lui Nicolae Iorga pentru apărarea limbii române. Întors în Bucovina, a prins un post de director al băncii din Câmpulung, apoi, după ce Ion Nistor i-a devenit cumnat, face carieră. Ajunge în consiliul de administraţie al Băncii Regionale din Cernăuţi, funcţie în care îl găsim şi în 1924, devine „verificator”, deci un fel de expert economic, al Comisiei Agrare Centrale şi îi merg toate atât de bine, încât, în 1927, presa îl acuză de fraude. Posibile sau doar inventate. În tot acest timp, între el şi Aurel Morariu a funcţionat o teribilă prietenie, cimentată în vremea primului război mondial, când amândoi s-au refugiat în Bucureşti, apoi la Iaşi. Deci elemente mai picante despre acele vremuri pot fi găsite în amintirile mezinului lui Constantin Morariu, Aurel însemnând şi o garanţie de onestitate pentru Teodor Tovarniţchi,  pentru că nu se însoţea cu oricine. Cam astea ar fi, pe scurt, reperele vieţii expertului economic bucovinean, pe care ţin să le şi probez în cele ce urmează:

 

Cealaltă informaţie nelocalizată, trimisă de dl Vlad Rene Roşca

 

1899: Simion Florea Marian „comunicată de Tóder Tovarniţchi, stud. gimn.”, „ó”, conform regulilor lui Bărnuţ citindu-se „oa”, „Sân-Tóder îl ţin oamenii pe la noi (în districtul Storojineţului şi, în special „a celor din Iordăneşti” – n. n.) pe la noi în sâmbăta întâia a Postului mare”[1].

 

Provenienţa textului de mai sus

 

În 1906, T(e)odor Tovarniţchi, casierul „României June” din Viena este trecut „stud. merc.”, ceea ce înseamnă că tânărul bucovinean studia economia la Viena. Dacă există sau nu vreo legătură sau nu între Teodor Tovarniţchi (în germană se scria ca şi în polonă Towarnicki) cu „Theodor Towarnicki, lehrer, Suczawa”, care se cazase la Hotel „Central” din Cernăuţi, în 1903, se poate afla din anuarele gimnaziului sucevean. Într-o scrisoare adresată lui Nicolae Iorga, în 2 aprilie stil nou 1906, „În numele Românilor din Viena”, Tovarniţchi figurează printre primii semnatari, dar, de data asta, drept „Tudor” – probabil notat astfel de către Iorga, pentru carte[2].

 

 

1918: În martie, Teodor Tovarniţchi încă făcea parte din elita câmpulungeană, după cum mărturiseşte „Eu, cum nu făceam parte din nici o formaţiune militară din Câmpulung şi mă ţineam direct de ministerul de război de la Viena, m-am ataşat fruntaşilor români de acolo, Boca, la care aveam şi locuinţa, Griclevici, Constantinovici, Teleaga, Ţurcan, Anghel, Tovarniţchi, Iacoban, doctorul Mălinaş, de origine tot ardelean, şi inginerul silvic Sbiera, devenit, mai târziu, prefectul judeţului, şi alţii mulţi al căror nume îmi scapă”[3].

 

În Comisiunea agrară centrală, ca reprezentant al băncilor, „Teodor Tovarniţchi, director al casei de economii din Câmpulung”[4].

 

 

 

1919: Comisiunea agrară centrală: Preşedinte: Iorgu G. Toma, consilier la curtea de apel. Locţiitor: Dr. Cornel Gheorghian, consilier la curtea de apel. Reprezentanţii administraţiei: Filaret Do­boş, secretar-şef la agricultură; Ion Balmoş, director, general la secr. lucrărilor publ.; Teofil Gramatovici, director general la secr. cult. Locţiitor: Dr.  Ion Ionaşcu, secretar de administraţie. Judecători: Dr. Vas. Bodnărescu, consilier la curtea de apel; Gheorghe Iacubovici-Boldişor, consilier de tribunal; Sig. Kas. Jasilkowski, consilier de tribunal. Locţiitor: Constantin Dracinschi, consilier de tribunal. Reprezentanţii băncii regionale: Dr. Vasile Marcu, director general al băncii regionale; Dr. Aurel Morariu, avocat; Teodor Tovarniţchi, director al casei de economii din Câmpulung[5].

 

În prima şedinţă a Comisiei agrare centrale, din 18 noiembrie 1919, care reprezintă Banca Regională în Senatul III, Tovarniţchi era „verificator”, urmând să studieze „chestia… datoriilor încărcate pe moşiile” care urmau să fie expropriate[6].

 

 

În 1923-1924, Teodor Tovarniţchi, face parte din Consiliul de Administraţie al Băncii Regionale Cernăuţi, consiliu condus de Dr. Aurel Morariu, întemeietorul comerţului cooperatist în Bucovina. În mai toate comitetele din care face parte Tovarniţchi, se află şi Aurel Morariu, sugerând o prietenie, dar şi o camaraderie aparte.

 

„În 1927, Dreptatea nr.794 din Cernăuţi se adresa prim-procurorului din localitate cu rugămintea „să se sesizeze din oficiu asupra fraudelor săvârşite de domnii Teodor Tovarniţchi, dr. Valerian Şesan et consortes” şi să nu întârzie cu „trimiterea la puşcărie a dlor Tovarniţchi – cumnatul actualului ministru Iancu Nistor şi dr. Valerian Şesan, consilier eparhal şi fost rector al Universităţii din Cernăuţi”. Acelaşi ziar, în acelaşi număr, se întreba „dacă e compatibilă cu situaţia de rector şi calitatea de escroc consacrat, după cum e părintele dr. Valerian Şesan”. / Cum Valerian Şesan fusese deja reales rector al Universităţii Cernăuţene, ziarul se întreba doar retoric: „Oare ce-şi va gândi studenţimea cetind cele din Dreptatea despre rectorul lor?…”[7].

 

 

1897: O colectă de produse agricole pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, făcută, în 1897, la Carapciu pe Siret şi la Prisecăreni, de „zelosul preot Maximilian MITRIC”, de cantorul Clementie SCRPCARIU şi de gospodarul Nicolaiu CÎRCIUL, menţionează pe Aniţa lui Dimitrie TOVARNIŢCHI, Mara lui L. TOVARNIŢCHI[8].

 

1919: Florea lui Ştefan Tovarniţchi, din Presecăreni, şi Veronica lui Florea Tovarniţchi, născută Nicolaevici[9].

 

1921: Floarea a lui Georgi Tovarniţchi, născută Ungurian, şi soţul ei Gheorghe a lui Lazar Tovarniţchi din Carapciu pe Siret[10].

 

 

[1] Marian, Simion Florea, Sărbătorile la Români. Păresimile, Vol. VII, Bucureşti 1899, p. 33, 39 şi altele

[2] Iorga, N., Lupta pentru Limba Românească, Bucureşti 1906, p. 139

[3] Roşu, Traian, Amintiri în legătură cu unirea Bucovinei şi intrarea Armatei Române, în Nistor, Ion I., Amintiri răzleţe din timpul Unirii, Cernăuţi 1938, p. 355

[4] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 84, 27 noiembrie nou 1919, pp. 4, 5

[7] Oprea, Ion, N., Bucovina în presa vremii / Cernăuţi 1811-204, Edict Production, Iaşi 2004, p. 78

[8] DEŞTEPTAREA, Nr. 15/1897, p. 124

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 86, 5 decembrie 1919, p. 14

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, 1 iulie nou 1921, p. 256