Universul literar: La mulţi ani!

Din slăvile cereşti sosi

An Nou, drăguţ copil,

Zglobiu, voios şi zâmbitor

Ca soarele-n April…

Şi generos el împărţi

Din cornu-i aurit:

Speranţe, daruri, bucurii…

An Nou, bine-ai venit!..-

A dat onoruri la cei mari

Şi milă de sărmani,

Şi-acestora le-a împărţit

Îmbrăcăminte, bani…

Şi-a dat copiilor drăguţi

Din cornu-i aurit:

Parale, haine, jucării,

An Nou, bine-ai venit!…

A-mbucurat pe cei bătrâni

Prin micii lor nepoţi

Cari le urară, sorcovind,

Strigând în cor cu toţi:

„La anul şi-ncă la mulţi ani,

Bunicule iubit,

Cu sănătate şi noroc!”,

An Nou, bine-ai venit!…

A dat speranţe la bolnavi,

Găsiţi de el plângând,

Că se vor face sănătoşi

Deplin şi în curând…

A-ncurajat pe nevoiaşi

Prin drăgălaş şoptit

Că soarta lor se va schimba…

An Nou, bine-ai venit!…

A dat, în fine, tuturor

Din cornu-i aurit

Speranţe, daruri, bucurii…

An Nou, bine-ai venit!…

De Anul Non urăm şi noi

La toţi: belşug şi bani,

Şi sănătate şi noroc,

Şi spor şi… La mulţi ani!

Universul literar, No. 1, Anul XXVI, vineri 2 ianuarie 1909

George Coşbuc: Colindătorii

Cad fulgii mari, încet zburând

Şi-n casă arde focul,

Iar noi, pe lângă mama stând,

De mult uitarăm jocul.

De mult şi patul ne-aştepta,

Dar cine să se culce?

Rugată, mama repeta

Cu glasul rar şi dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos

În ieslea cea săracă;

Şi boul cum sufla milos

Căldură ca să-i facă.

Drăguţ un miel cum i-au adus

Păstorii de la stână

Şi îngeri albi cântau pe sus

Cu flori de măr în mână.

Şi-auzi. Răsar cântări acum,

Frânturi dintr-o colindă

Şi vin mereu, s-opresc în drum

S-aud acum în tindă –

Noi stăm cu ochii pironiţi

Şi fără de suflare:

Sunt îngerii din cer veniţi

Cu Ler, oi, Domnul mare!…

Ei cântă-nălţător şi rar

Cântări de biruinţă,

Apoi se-ntorc şi plâng amar

De-a Iudei necredinţă,

De spini, de-ostaşi şi c-a murit…

Dar s-a deschis mormântul

Şi El acum e în cer suit

Şi judecă pământul.

Şi până nu tăceau la prag,

Noi nu vorbeam niciunul –

Sărac ne-a fost, dar cald şi drag

În casă-ne Crăciunul.

Şi când, târziu, ne biruia

Pe vatra caldă somnul,

Prin vis vedeam tot flori de măr

Şi-n faşe mic pe Domnul.

Coşbuc, George, Colindătorii, în Albina, No. 50-52,

Anul XXIII, 16-31 decembrie 1924, pp. 707, 708

George Coşbuc: Pomul Crăciunului

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

Pădurea iarna doarme, c-aşa vrea Dumnezeu.

Şi numai câte-un viscol o bate uneori,

Ea plânge-atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.

Şi tace-apoi şi-adoarme când viscolele pier.

În noaptea asta însă vin îngerii din cer

Şi zboară-ncet de-a lungul pădurilor de brad,

Şi cântă-ncet; şi mere şi flori din sân le cad.

Iar florile s-anină de ramuri până jos

Şi-i cântec de lumină şi-aşa e de frumos!

Iar brazii se deşteaptă, se miră; asta ce-i!,

Se bucură şi cântă cu îngerii şi ei.

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

Dar uite ce-ţi trimite dintr-însa Dumnezeu.

Un înger rupe-o creangă din brazii cu făclii

Aşa cum au găsit-o, cu flori şi jucării.

Departe într-un staul e-n faşe-acum Isus

Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus!

Dar el e bun şi-mparte la toţi câţi îl iubesc –

Tu vino şi te-nchină, zi: „Doamne-ţi mulţumesc”.

Crăciunul anului 1914 – Săptămâna Războiului din 25 decembrie 1914

(Albina, Anul VI, Nr. 12/1902)

Aurelia Pop, 1933: În noaptea sfântă

Flori de crin, Nr. 10, Anul II, Şimleul Silvaniei, decembrie 1933

În noaptea sfântă de Crăciun,

Când vin la geam colindători

Şi-n cântecele lor ne spun

Povestea celor „Trei păstori”,

Când după datini strămoşeşti

Se-mpart colaci – prinos adus

Odraslei sfinte din poveşti,

Nevinovatului Isus –,

În noaptea sfântă de Crăciun,

Când se iveşte „Steaua”-n zări

Şi pretutindeni în cătun

S-aprind pe masă lumânări,

E-atâta farmec pe pământ

Că pleacă-n stoluri îngerei

Şi se cobor din cer pe rând

La case mari ca şi-n bordei…

Ei vin pe tainice cărări

Împresuraţi de fulgişori

S-aducă binecuvântări

În preajma sfintei Sărbători.

Dar numai celor buni le-a dat

Să-i vadă-n vis când se cobor,

Cum din aripi de-argint curat

Revarsă pace-n urma lor.

Acel ce dă, cu suflet bun,

Din darul său şi la săraci,

În noaptea sfântă de Crăciun

E-mbrăţişat de îngeraşi…

(Flori de crin, Nr. 10, Anul II, Şimleul Silvaniei, decembrie 1933, p. 10).

Carmen Sylva: Nu mai e pom de Crăciun

La ce ai mai căzut, zăpadă?

Că e Crăciun aş fi uitat;

Durerea inimii zdrobite

Adânc eu aş fi îngropat.

Acuma, când te văd, tu care

Pământului haină îi eşti,

Acum, din nou, lupta cea veche

În inimă îmi răscoleşti.

*

De ce cu mâna ta cea albă

Îmi zugrăveşti dragul portret

Aşa de-atrăgător şi galeş,

Că mă răpeşte-ncet, încet?

Mergând prin stepă pelerinul,

În dorul său neţărmurit,

A lui frumoasă, scumpă ţară

Ca printr-un farmec a zărit.

*

Coboară-te, o viziune,

La mine, jos, acuma vin’

Şi-mi turbură cu mâna-ţi albă

Somnul care-i de visuri plin;

În trista mea odaie bate

– Nu aştepta ca să-ţi mai spun –

Şi îmi şopteşte cu-ndrăgire:

„O, vino!, sus este Crăciun!”.

CARMEN SYLVA

(Foaia populară, No. 43, 27 decembrie 1898)