ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro

Încă un necrolog al lui Ciprian Porumbescu

 

 

 

„Ne împlinim o tristă datorinţă, pe care ne-ar fi plăcut să nu ni se dea ocaziune a o face. Ne împlinim o neplăcută datorinţă, anunţând trecerea din viaţă a neobositului cultivator al muzicii naţionale, Ciprian G. Porumbescu.

 

Noi, românii, am pierdut foarte mult prin moar­tea lui Porumbescu, urmată aşa pe neaşteptate, căci de la talentul şi diligenta lui aşteptam roade îmbel­şugate pe înţelinatul câmp al muzicii noastre na­ţionale. Ciprian Porumbescu după, absolvirea studiilor sale filosofice, la Universitatea din Viena, s-a aplicat ca profesor de muzică la gimnaziul nostru din Braşov, fiind totodată şi conducătorul corului vocal de la biserica sântului Nicolae din Braşov. Activitatea lui era nemărginită şi, după cum ne asi­gură foştii săi colegi, doară aceasta a fost cauza cea mai de aproape a trecerii lui aşa de timpurie.

 

Atacat  la piept, în iarna anului  scolastic curente, s-a dus în Italia nordică, spre a-şi repara să­nătatea, însă toate în zadar, căci în 25 Mai stil vechi şi-a dat nobilul suflet în mâinile creatorului, sub îngrijirile surorii sale şi a încărunţitului taică, în casa părintească, Stupca, în Bucovina.

 

În suferinţe mari şi la grele nevoi, ne cade bi­ne dacă vedem că se află oameni care împart cu noi durerea. Regretăm pierderea tânărului Porumbescu, o regretăm din inimă, şi mai tare o regretăm cei ce l-am cunoscut în persoană, căci ştim ce am pierdut. Primească părintele Iracliu Porumbescu şi sora răposatului sincera noastră condoleanţă pentru pier­derea ce au suferit, şi dacă condoleanţa noastră îi va putea în câtva mângâia, primească-o ca ultimul tribut pentru răposatul”[1].

 

 

[1] Telegraful Român, Nr. 64. Anul XXXI, Sibiu, sâmbătă 4/16 iunie 1883, p. 257


1924: Răscoale la împroprietărirea ţăranilor bucovineni

 

Claca, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

 

„La Poiana Stampei, judeţul Câmpulung, 70 de ţărani s-au răsculat, pentru că autorităţile, considerându-i „revoluţionari”, nu-i trecuseră pe listele de împroprietărire. Numai după ce s-au răsculat şi au ameninţat cu moartea pe membrii comisiei agrare, ţăranii în cauză au fost înscrişi în tabelele de împroprietărire. Membrii comisiei agrare susţineau că, prin­tre aceşti ţăranii „revoluţionari”, era şi unul venit de la ţară, dintre „bol­şevici”[1].

 

Este interesant de reţinut faptul că la Poiana Stampei, deşi comisia agrară a fost nevoită să înscrie pe ţărani în listele de împroprietărire, aceştia n-au putut intra în posesia pământurilor decât tot prin revoltă. Ţăranii au aşteptat câţiva ani şi, văzând că împroprietărirea nu are loc, sătui de târguielile oneroase cu autorităţile, la 19 iunie 1925, în frunte cu un oarecare Samuil Rusoi, din Vatra Dornei, care s-a dat drept agent agricol, au trecut, în mod revoluţionar, la împărţirea pământurilor expropriate şi darea lor în folosinţă „pe veci”, după nevoile fiecărei fa­milii, fără a mai ţine seamă de îndeplinirea vreunei formalităţi din cele prevăzute în legea pentru reforma agrară. Li s-a dat ţăranilor, cu această ocazie, şi o parte din pământul rezervat pentru sesia parohială, fapt ce a determinat pe preotul din localitate să ceară de urgenţă intervenţia Camerei agricole din Câmpulung, pentru anularea acestei împroprietă­riri, considerată de el drept „împărţeală nelegiuită[2].

 

Nemulţumirile ţărăneşti au fost provocate şi de faptul că „rezer­vele comunale” se făceau din pământurile expropriate, în paguba sătenilor, în comunele Negrileasa şi Ostra, ţăranii, cu toate represiunile jandarmilor, au refuzat să cedeze „rezervelor” pentru sesii parohiale şi personalul bisericesc terenurile expropriate. Când agronomul regional, la 30 iulie 1924, s-a prezentat pe teren, împreună cu reprezentanţii Fondului bisericesc (fostul proprietar expropriat), pentru a lua în primire, pe seama statului, aceste terenuri, ţăranii s-au răsculat. Întreaga populaţie a acelor două sate s-a ridicat şi a ocupat terenurile, declarând reprezentanţilor statului că nu cunosc altă împărţire a pământului, decât aceea pe care au făcut-o ei, că ,,n-au nevoie nici de sesii”, nici „de preot”, nici de „biserică”. Acţiuni asemănătoare au avut loc şi în comunele Frasin, Vama şi Sadova, iar agronomul şef regional, temându-se că aceste acţiuni să nu se transforme într-o adevărată răscoală, a cerut să se trimită armată „pentru a stăvili mişcările bolşevice, care se lăţesc într-un mod îngrijorător”[3]. La 15 august 1924, Consilieratul Agricol din Suceava, aflând că mulţi ţărani de pe teri­toriul judeţului Câmpulung, rămaşi neîmproprietăriţi, au ocupat cu forţa pământul expropriat şi trecut la rezerva statului, a cerut, de asemenea, prefectului să ia măsuri urgente împotriva lor[4].

 

Tot în august 1924, ţăranii săraci din Ciocăneşti, care nu primiseră pământ, scriau cu amărăciune într-un memoriu: „e lucru prost că s-a juruit oamenilor pământ, dar juruinţa a rămas deşartă şi legea nu li-a venit cu nimic în ajutor”. În anul următor, însă, văzând că pe cale legală nu pot obţine nimic, se răscoală împotriva admi­nistratorilor Fondului bisericesc, pentru că aceştia nu vroiau să le cedeze o suprafaţă de 130 ha, expropriată deja, pe muntele Suhard. Intervenţia jandarmilor şi încăierarea ce a avut loc, cu această ocazie, a mărit îndârjirea sătenilor din Ciocăneşti, determinând autorităţile să bată în retragere[5].

 

Alte frământări ţărăneşti au fost cauzate şi de exproprierea unor pământuri ale Fondului bisericesc, ţinute, din moşi strămoşi, de ţărani, cu embatic. Articolul 6 din legea reformei agrare prevedea ca pământul rural stăpânit prin embatic, ca şi cel ţinut de ţărani cu arendă de cel puţin 10 ani, să fie expropriat în folosul acelor care l-au stăpânit până atunci. Comisiile agrare n-au ţinut seama de acest lucru şi, prin reformă, au trecut la deposedarea ţăranilor embaticari. Aşa au fost deposedaţi mulţi ţărani din satele Frasin, Prisaca Dornei, Ostra, Negrileasa şi altele. Procedeul acesta a produs mari nemulţumiri. Ţăranilor din comuna Frasin, judeţul Câmpulung, li s-a luat păşunea alpină de pe muntele Merţuri, pe care o aveau în arendă, de la Fond, de peste 20 de ani[6]. Această păşune a fost trecută drept rezervă comunală la Vama.

 

În Frasin exista un puternic curent revoluţionar printre muncitorii forestieri, întreţinut de comuniştii din sindicatele conduse de partid, curent care cuprinsese şi masele de ţărani. La intervenţia autorităţilor comunei Vama, ţăranii din Frasin au adoptat o poziţie revoluţionară, declarând că nu vor preda păşunea, iar dacă va fi nevoie, o vor apăra „cu ciomagul”. Când delegaţia autorităţilor din Vama a ameninţat cu legea şi cu puterea executivă, ţăranii frăsineni au strigat cu îndârjire: „ţineţi-vă voi de lege”, căci „noi ne facem legea singuri” şi „vom împuşca pe oricine ar îndrăzni să se apropie de acest loc”[7]. La 4 august, prefectul a cerut companiei de jandarmi din Câmpulung să ia măsuri urgente de pedep­sire. Împotriva ţăranilor din Frasin au fost trimişi şi jandarmii din Vama şi Bucşoaia[8]. Revolta a fost astfel înăbuşită.

 

Un caz oarecum asemănător a avut loc la Prisaca Dornei, unde ţăra­nilor li s-a luat păşunea de pe Poiana Tomnatic, pe care o primiseră la colonizare[9]. După mai multe memorii şi o delegaţie trimisă la Bucureşti, ţăranii din Prisaca, înfruntând represiunile jandarmilor, şi-au luat înapoi păşunea[10]. Lupta dintre ei şi autorităţile comunei Vama a continuat multă vreme. Şeful Serviciului agricol regional declara, mai târziu, că atitu­dinea sătenilor din Prisaca este identică cu a „comuniştilor din Rusia”[11]. În faţa rezistenţei ţăranilor din Prisaca, autorităţile judeţene au fost silite să bată în retragere, dispunând totuşi, pentru salvarea „presti­giului”, sancţionarea lor cu o arendă comercială dublă; în anul următor însă, s-a suspendat orice sancţiune şi urmărire a ţăranilor din Prisaca, până la noi dispoziţii.

 

În acelaşi timp, luptând pentru apărarea păşunii din Poiana Tomna­tic, ţăranii din Prisaca Dornei au sprijinit şi acţiunea a doi săteni din cătunul Zăvoi, care fuseseră deposedaţi de pământ. Lăsaţi fără posibilităţi de trai, cei doi ţărani au refuzat să execute decizia de expropriere a comi­siei agrare; au stricat semnele de defalcare şi muşuroaiele făcute de comisie, declarând autorităţilor că vor lupta cu ciomagul şi cuţitul împotriva oricui va încerca să-i scoată din pământurile de pe urma cărora se hrănesc de 30 de ani. Inginerul agronom, considerându-i „instigatori bolşevici”, a cerut prefectului din Câmpulung să trimită jandarmi pentru a-i pedepsi şi a pune astfel stavilă unei „purtări bolşevice care dă prilej de perturbări[12].

 

Datorită silniciilor la care erau supuşi, cu prilejul reformei agrare şi al aplicării unor măsuri administrative, ţăranii s-au răsculat, în unele sate, şi împotriva autorităţilor…

 

O răscoală violentă a avut loc, în septembrie 1925, în comuna Stupca, judeţul Suceava[13]. Aici lucrurile au evoluat treptat. Prin diferite manevre şi coruperea comitetului agrar, cei doi proprietari ai moşiei Stupca, Dimitrie-Niculiţă Popovici[14] şi Ghedeon Krismanici, au primit împuternicirea să sustragă 212 ha din partea de moşie expropriată. Această suprafaţă fusese, de mai mulţi ani, dată în folosinţa ţăranilor din Stupca. Decizia de restituire a Comitetului agrar din 1924 a zdruncinat, în mod deosebit, încrederea ţăranilor în autoritatea de stat şi în legile burghezo-moşiereşti şi a întărit ura lor împotriva moşierilor. Ţăranii, văzând că li se răpeşte pământul ce le fusese dat prin legile agrare, concludeau că legile sunt numai în folosul moşierilor, că cei puşi să le păzească le calcă şi, în consecinţă, nici ei nu mai sunt obligaţi să le respecte. În toamna anului 1924, ei au refuzat să execute decizia Comitetului agrar. Având şi pământurile însămânţate, au silit pe moşieri să renunţe la această parte de moşie, până în anul următor, după strângerea recoltei. Sperau că, până atunci, vor obţine o decizie dreaptă. Pentru anularea actului arbitrar al Comitetului agrar, ţăranii au făcut şi un memoriu la Ministerul Agriculturii, la care, bineîn­ţeles, n-au primit nici un răspuns.

 

La 5 septembrie 1925, au venit însă în comună cei 2 moşieri, însoţiţi de agronomi şi de mai mulţi jandarmi din Câmpulung, în frunte cu un căpitan, pentru a deposeda pe ţărani de cele 212 ha aflate în litigiu. Ţăranii n-au cedat în faţa moşierilor, care veneau cu forţă armată. Spiritul de revoltă împotriva celor doi moşieri era înrădăcinat. Aflând de sosirea acestora la pri­mărie, ţăranii au dat alarma, prin clopote şi sunete de goarnă. S-a adunat tot satul, bărbaţi, femei şi copii, în număr de 500-600 oameni. La somaţia consilierului agricol şi a căpitanului de jandarmi, de a se deplasa pe moşie, pentru defalcarea terenurilor, ţăranii au strigat „în cor” că nu vor să ţină seama de dispoziţia Comitetului agrar. Învăţătorul din comună, care fusese şi delegatul lor în comisia agrară, a arătat şi el că, întrucât s-a făcut o cerere, la Bucureşti, pentru trimiterea unei anchete, va refuza, împreună cu sătenii, să recunoască vreo hotărâre de defalcare, până la sosirea comisiei de anchetă. Nesocotind voinţa masei de ţărani, proprietarii au silit comisia de defalcare să plece pe moşie. Ţăranii erau foarte îndârjiţi. Consilierul agricol din Suceava, timorat de rezistenţa sătenilor, a atras atenţia celor doi moşieri şi i-a sfătuit să amâne execuţia defalcării. Nici comandantul companiei de jandarmi nu era de părere să se întindă prea mult coarda, totuşi s-a supus.

 

Văzându-se jefuiţi, provocaţi şi de atitudinea agresivă a proprieta­rilor – cum declara chiar comandantul companiei de jandarmi – ţăranii s-au năpustit asupra lor cu pietre şi ciomege. Din mulţime, unii ţărani strigau că pământul este al lor, stropit cu sângele şi sudoarea muncii lor. Unul dintre moşieri, D. N. Popovici, a fost trântit în şanţ, cu o ploaie de bolovani asupra lui. Din mâinile ţăranilor revoltaţi a scăpat numai cu aju­torul jandarmilor. Urmărit, moşierul a scos revolverul, să tragă în ţărani, dar s-a temut de furia dezlănţuită a maselor. S-a refugiat, apoi, în localul primăriei, de unde, la adăpostul jandarmilor, a plecat din comună, alungat mai departe de ţărani cu pietre. Krismanici, cel de-al doilea proprietar, lovit şi el, a scăpat de furia maselor cu ajutorul jandarmilor, care au oprit mulţimea revoltată[15]. Căpitanul de jandarmi a fost lovit, de asemenea, cu pietre. Starea de revoltă a ţăranilor, îndreptată împotriva celor doi moşieri, s-a prelungit până în seara acelei zile, liniştindu-se abia după ce comisia de defalcare a părăsit comuna.

 

Deşi comandantul companiei de jandarmi declara, la 7 septembrie, că nu se făcuseră arestări, deoarece, dacă ar trebui să se facă, ar urma să se aresteze în masă, totuşi postul de jandarmi din Stupca a procedat la arestarea aşa zişilor „capi de răscoală”[16]. Împotriva celor consideraţi „vinovaţi”, Cabinetul de Instrucţie Suceava a emis mandate de arestare şi de trimitere în judecată pentru crimă de rebeliune, conform codului penal. Tribunalul Suceava, temându-se ca „inculpaţii” să nu ridice întreaga populaţie la o nouă revoltă, confirmă mandatele de arestare şi mai târziu îi achită, punându-i în libertate[17].

 

Cazul de la Stupca, unde cei însărcinaţi cu aplicarea reformei agrare au revenit asupra hotărârilor iniţiale, părtinind pe moşieri, nu a fost sin­gurul în Bucovina. Membrii comisiilor agrare fiind, în majoritate, oamenii stăpânirii, nu aveau nici un interes să ia apărarea ţăranilor şi să supere pe marii proprietari. Contestaţii privitoare la modul arbitrar de interpretare a legilor agrare au fost foarte multe. De pildă, numai la Vama s-au făcut 173 de contestaţii. Justiţia fiind însă o justiţie de clasă, cu oameni ce se lăsau mituiţi de moşieri, nu făcea dreptate sătenilor. Ţăranii săraci, neavând cu ce plăti procesele şi neavând nici încredere în judecători, încercau să-şi facă dreptate singuri”[18].

 

 

[1] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond Camera Agricolă, dos. Împroprietărirea sătenilor din Poiana Stampei, Reforma agrară, 1920-1923, neinventariat.

[2] Ibidem.

[3] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925.

[4] Ibidem, fond. Camera Agricolă, 1920-1923, neinventariat.

[5] Ibidem, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925, nepaginat. Scrisoarea Direcţiei generale a Fondului bisericesc din 23 iunie 1925. Vezi şi Dezbaterile Adunării Deputaţilor din 6 noiembrie 1924, p. 52.

[6] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond Prefectura, dos. Reforma Agrară, 1924, nepaginat.

[7] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond. Prefectura, dos. Reforma Agrară, 1924, nepaginat.

[8] Ibidem, fond. Camera Agricolă, dos. 1920-1927, neinventariat.

[9] Ibidem, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925, nepaginat. Ţăranii din Prisaca erau colonişti germani, veniţi din timpul stăpânirii austriece. Pe considerentul că au primit pământ la colonizare. Comisia de ocol, în şedinţa din 17 septembrie 1923, le-a stabilit un lot de împro­prietărire tip, de 0,75 ha, în loc de 2 ha, cum era lotul tip pentru Vama, din care făcea parte şi satul Prisaca (Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond. Camera Agricolă, dos. Reforma agrară, 1920-1923, neinventariat).

[10] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925, nepaginat. Vezi Procesul-verbal din 1 august 1924 şi Raportul comunei Vama nr. 1267 din 15 iunie 1924.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925, nepaginat.

[13] Arh. St. Suceava, fond. Tribunal, dos. 1108/1925, Răscoala ţăranilor din Stupca.

[14] Acest moşier îşi avea reşedinţa în Costâna, unde deţinea o proprietate de 575 ha, din care, în mod arbitrar, a izbutit să-şi păstreze, la expropriere, mai mult de jumătate (Srh. St. Buc., Min. Agriculturii (Vânzări), dos. 188/1930).

[15] Arh. St. Suceava, fond. Tribunalul, dos. 1108/1925, f. 13, 67-69, 130-137. Căpitanul de jandarmi, în buletinul de informaţie, pe care îl dă la Tribunalul Suceava, la 7 septembrie, relatează : „La un moment dat, femeile şi copiii au început a arunca cu pietre în proprietari şi numai cu mare greutate i-am putut salva din mâinile mulţimii şi i-am adăpostit” (ibidem, f. 13).

 

[16] Ibidem, f. 12, Raportul postului de jandarmi din Stupca, de la 11 septembrie 1925.

[17] Ibidem, f. 55-56

[18] Adăniloaie, N.; Dîrdală, I., Acţiuni ţărăneşti în Bucovina în perioada aplicării reformei agrare din 1921, în Studii, Nr. 4, Anul XVI, 1963, pp. 869 şi urm.


Fundul Moldovei, sat de păstori înstăriţi din Câmpulungul Bucovinei

 

Bătrânul Raţiu – Colecţia Vasile Ursache

 

„De-a lungul râului Moldova, între centrul de cale ferată Pojorâta şi Breaza, pe o distanţă de 16 ki­lometri, se întinde neregulat, amorf, satul de munte Fundul Moldovei. Culmi paralele, împădurite (obcine), sugrumă râul pe Câmpulungul care adună aşezările ome­neşti şi uneşte ţinuturi. Vârsta comunei n-a fost stabilită. Cele mai depărtate amintiri ale locuito­rilor pomenesc de Iosif al II-lea, dar, desigur, sa­tul fiinţa încă din secolul 16 sau 17, ca majori­tatea satelor de păstori din văile şi depresiunile Bucovinei sudice.

 

Recensământul din 1930 arată, în Fundul Moldo­vei, existenţa a 4.490 suflete. Opt ani mai târziu, populaţia creşte la 5.087 suflete, alcătuind 1.500 familii. Locuinţele, în număr de 1.300, formează câ­teva mici nuclee, rânduite pe malurile Moldovei; cele mai multe însă se împrăştie pe obcine, prin defileuri, împrumutând numele gârliţelor izvoarelor: Colacul, Orata, Botoşel, Timăr.

 

În afara acestor locuinţe, o sumă de aşezări se­cundare, târle, proprietăţile păstorilor înstăriţi, ocupă înălţimile cu fâneţe îndestulătoare, cuprin­zând un aspect esenţial în definirea economică şi socială a satului. Şaptezeci la sută din locuitori sunt crescători de vite, stăpânitori de obcine şi izlazuri mai mult sau mai puţin întinse. Astfel, 400 familii deţin 0-1 fălci, iar 150 familii, cu 50-250 fălci[1], cifre care arată starea de avuţie a majorităţii populaţiei din Fundul Moldovei. Care este explicaţia acestei bune situaţii din punct de vedere funciar? Cui se datoreşte faptul că oierii din Fundul Moldovei stăpânesc, în medie, suprafeţe de 25 fălci, în vreme ce locuitorii sate­lor învecinate nu posedă nici a treia parte din această medie?

 

Iată, după spusele unui bătrân proprietar local­nic, lămurirea fenomenului: „Când împăratul (Iosif II-lea – n. r.) o luat munţii mănăstirilor să facă Fondu’ (Fondul Bisericesc –n. r.), o adus un ingi­ner, să împartă pământu’, da’ oamenii din satu’ nost nu l-o lăsat, ci l-o luat cu paru’ la goană ş-o zis că toţi munţii is a lor. Atunci o ocupat cine o vrut şi s-a trecut fieştecare la Grundbuch (Cartea funduară – n. r.). Aşa am rămas noi cu moşiile, până-n ziua de azi!”.

 

E adevărat că pământurile s-au mai îmbucătăţit, între timp, iar noii veniţi, adăogaţi celor sărăciţi, au format, cu vremea, o pătură de nevoiaşi lipsiţi de avere funciară şi reprezentând 30 % din populaţia satului. Dintre aceştia, o treime, români, lucrează („lucră orice”), fie pe pământurile celor chiaburi, ca argaţi, ziuaşi (oameni cu ziua), la câmp, la vite, cu 88-100 lei pe zi vara, iar iarna, cu 60-80 pe zi („şi unde lucră, acolo mâncă”). De asemenea, se an­gajează la pădurile Fondului Bisericesc sau ale particularilor, ca ţugari (cărăuşi), tăietori de parchete, cu 100-150 lei pe zi, şi lucrători la ferăstraiele şi fabricile de cherestea din împrejurimi (Pojorâta şi altele).

 

Celelalte două treimi, 20 % din întreaga popu­laţie a satului, germani, lipsiţi de pământ, se văd nevoiţi să-şi părăsească gospodăriile, pentru a munci în băile (minele) de mangan, pirită din apro­piere: Iacobeni, Vatra Dornei, sau la marile lucrări de cale ferată: tunele, terasamente, poduri, de la Ilva Mică, unde muncesc peste zece mii de lucră­tori. Parte din mine au fost sparte de ruşi, în timpul războiului, spun oamenii. „Amuş le-o desfunda borţile, că vrea să le lucreze iar”. Şi mulţi dintre nevoiaşii satului cumpănesc între a rămâne acasă, îndurând lipsuri, şi a lua drumul nemţilor spre băile cu câştiguri frumoase, dar care cer sacrificiul ruperii de sat. / Mircea TIRIUNG[2].

 

Soţi din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Uresache

 

[1] 1 falce = 14.432 mp

[2] Tiriung, Mircea, Fundul Moldovei, sat de păstori înstăriţi din Câmpulungul Bucovinei, în Sociologia românească, nr. 7-12, Anul IV, iulie-decembrie 1942, pp. 504, 505


1883: De la Suceviţa, la Rădăuţi şi Suceava

 

 

 

„Ieşind din mănăstirea Suceviţei şi trecând pe lângă o frumoasă livadă, ce este în afara mănăstirii, plină de pomi încărcaţi cu fructe, am luat drumul la Rădăuţi, acompaniaţi de venerabilul Arhimandrit Filipovici, care ne-a petrecut până la Rădăuţi. De la Suceviţa, la Rădăuţi, este cale ca de două ore. În acest orăşel, ne-am oprit puţin la venerabilul protopop şi paroh Ioan Mândrilă, care ne-a condus la biserică şi ne-a arătat anticităţile ce se cu­prind în ea.

 

Orăşelul Rădăuţi, între mulţi locuitori, de naţiuni şi religiuni diferite, are şi un număr de 3.074 suflete de creştini ortodocşi români. O singură biserică românească, fostă, oarecând, catedrală a Episcopiei de Rădăuţi. Se păstrează încă încăperile vechii reşedinţe episcopale, se înţelege că reformate, şi astăzi toate ocupate de amploiaţi ai guvernului austriac, nelăsând măcar o încăpere pentru locuinţa preotului, care trăieşte în oraş, destul de departe de bise­rica sa.

 

Biserica românească de la Rădăuţi a fost, până nu de mult, lăsată în părăsire şi în o tristă decadenţă; acum însă este restaurată şi zugrăvită din nou. Aceasta este cea mai veche biserică, din câte există astăzi în Moldova şi în Bucovina. De aceea şi forma şi construcţia ei – cu totul particulară. Ea are forma bazilicilor antice. La început, ea se despărţea numai în 3 părţi: nartica, templul si altarul. Biserica, în lungimea ei, este despărţită în trei părţi, prin două rânduri de coloane pătrate, simple. Pe aceste coloane este o boltă lungăreaţă, care se întinde peste toată biserica, în partea ei din mijloc, care, prin boltă, devine mai înaltă decât părţile laterale dintre coloane şi păreţi. Bolta, în lungimea ei, se întrecurmă prin doi păreţi, unul acel de la pridvor, altul între nartică şi templu. Amândoi păreţii aceştia despărţitori au uşi cu uşori de piatră, sculptaţi în rigle şi încheiaţi deasupra în formă gotică de unghi ascuţit. Deasupra bolţilor lăturate dintre coloane şi zid, sub acoperământ, sunt, în jurul bisericii, nişte chiliuţe cu mici ferăstruie, care trebuie să fi fost tainiţe pentru vremi grele, de care adeseori se întâmplau în Moldova, în anticitate. Intrarea în acele chiliuţe se face prin scări aparte, care se încep de la un antret deosebit, ce este din partea din urmă – nartica. Biserica nu are cupolă, ca alte biserici din veacurile 15, 16 şi 17. Acoperământul a păstrat forma antică: ţuguiat, cu streşinile lăsate în jos de cornice ca de doi stânjeni, spre apărarea zidului de umezeala ploilor…

 

Rădăuţi, biserica Bogdania – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

După trei ore de petrecere în Biserica fostei episcopii din Rădăuţi, luându-ne ziua-bună de la părintele Egumenul Suceviţei şi de la protopopul Mândrilă, care, cu toată bunăvoinţa ne-au secundat în cercetările noastre prin Biserică, am părăsit Rădăuţul şi ne-am îndreptat spre Suceava, unde am ajuns aproape de 9 ore, seara.

 

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Suceava. Aici ne aştepta P. Arhimandritul Darie Ternovieţki, la vechea mitropolie a Moldovei, unde am fost găzduiţi. Suceava, vechea capitală a Moldovei, are o poziţiune foarte frumoasă, aşezată pe platoul unui deal, care singur, prin natura sa, are o poziţiune strategică, fiind apărat din toate părţile cu vai adânci. Din vechime, oraşul era numai pe deal, iar acum s-a întins şi pe coastă, în partea dinspre Moldova. Oraşul este tot ocupat de streini, mai ales jidovi; românii au rămas puţini, numai pe mar­gine, prin mahalale.

 

Duminică, în ziua de 29 August, când se serbează tăierea capului Sântului Ioan Botezătorul, biserica vechii Mitropolii era plină de închinători, mai ales de rusnaci, veniţi din Galiţia, spre a se închina la moaştele Sfântului Ioan Noul, care sunt depuse în Suceava încă de Alexandru cel Bun, aduse de la Akerman (Cetatea Albă), unde acest Sfânt primise martiriul de la turci. Aceste sfinte moaşte fac din Suceava un loc de pelerinaje pentru creştini, mai ales din Moldova de sus, din Bucovina, Galiţia şi alte provincii austriece. Credinţa în puterea vindecătoare a moaştelor aduce, în toate zilele, acolo bolnavi la rugă către Sfântul; lângă sicriu de-a pururea găseşti astfel de pacienţi, rezemaţi cu capetele de sicriul Sfântului, rugându-se înşişi şi ascultând rugăciunile preo­ţilor. Credinţa lor cea mare produce efecte miraculoase, care măresc devota­mentul către Sfânt şi i-au făcut un renume mare în popor, nu numai între or­todocşi, dar şi eterodocşi. Toţi îl stimează, fără osebire de cult şi dogmă, ca şi cum ar fi al lor protector şi apărător comun. Rusnacii din Galiţia se deosebesc prin un devotament mai mare. Câte serbări are Biserica ortodoxă, dedicate Sân­tului Ioan Botezătorul, ei în toate văd pe Sfântul Ioan de la Suceava, şi cu cârdul vin de se închină la moaştele lui în acele sărbători”[1].

 

 

[1] Melchisedec, Episcopul, O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina, în Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, volumul 2, fascicula 1, Bucureşti 1883, pp. 47-75

 


1883: Vechiul portret al lui Ştefan cel Mare

 

Ștefan cel Mare, portret copiat de Karol Popp de Szathmari după cel de la Putna

 

 

„Cu ocaziunea discuţiunilor urmate în Academia Română, în anul trecut, asupra adevăratului portret al eroului nostru, mulţi credeau că portretul cu­noscut până acum, care reprezintă pe Ştefan în forma unui sfânt, şi cu barbă, ar fi copiat de pe zidurile Bisericii din Mănăstirea Putna, care este ctitorie a Marelui Ştefan, şi unde negreşit trebuia să se fi păstrat adevăra­tul lui portret. Aceasta m-a îndemnat să cercetez, la Putna, despre acest portret. Am văzut, mai sus, că în Biserica de la Putna, afară de mormintele şi odoarele ctitoriceşti, nu s-a păstrat nimica din timpul Marelui Ştefan, fiind totul prefăcut, din temelie, de alţi ctitori posteriori; Biserica nu este îngrădită. Am aflat însă, în trapezarea Mănăstirii, portretul căutat al Marelui Ştefan, care, mai îna­inte, se păstra în Biserică. Portretul, cu rama sa, are o lungime de 1,35 metri şi 98 centimetri lăţime. Draperia pe de laturi este roşie; câmpul icoanei – în raionul ca­pului – albastru, împrejurul capului culoarea albastră formează o aureolă de raze tot albastre. Marele Stefan este reprezentat cu corona în cap. La mijlocul razelor coronei, în partea dinainte, este o ridicătură, pe care este închi­puit Dumnezeu Sabaoth cu globul în mână, iar deasupra ridicăturii, o cruce, care predomină toată coroana. Părul lung acoperă umerii, în frunte despărţit prin cărare; ochii, mai mult închişi, căutând în jos. Bărbia, cu falca de jos, au nu­mai puţine umbre de peri, aşa că, la cea dintâi privire, chipul se înfăţişează numai cu musteţe şi fără barbă. De la bărbie, pe de amândouă laturile feţei, se lasă în jos nişte umbre, în lungime de 8 centimetri, care se împreună la partea de jos în doi cârlionţi, întorşi – unul în dreapta, altul în stânga, iar în dos se unesc cu părul capului. Împrejurul grumazului, Ştefan poartă o alurgidă de aur, lată de 12 cm, cu diferite desenuri pe ea şi cu capete de om. De alurgidă atârnă un engolpiu, lung de 27 cm. La colţul de jos din dreapta, portretul are această inscripţie: „Acesta este chipul lui Ştefan Voevod, fiul lui Bogdan Voevod, cel bătrân, carele au domnit în pământul Moldaviei 47 de ani, s-au scos de pe alt chip foarte vechi din zilele Măriei sale în anii de la Chr. 1456, prin osârdia a Sfinţiei sale Paisie Ionovici Igumenul Sfintei Mănăstiri Putna, şi s-au lucrat de smeritul Vasilie Popovici din târgul Suce­vei la leat 1797. febr. 18”. Iată, dar, foarte bine precizată data zugrăvirii acestui portret: anul 1797, sub egumenul Paisie, de un zugrav de biserici din Suceava. Portretul acestui egumen se păstrează tot în trapezare, şi se spune, în in­scripţie, că el a egumenit de la anul 1796, până la anul 1805. Va să zică, acest egumen, chiar în anul dintâi al egumeniei, a pus pe zugravul Vasilie din Suceava de a zugrăvit portretul Marelui Ştefan.

 

Dar zugravul zice că l-a scos de pe un alt chip foarte vechi (a fost copiat, în 1871, de Karol Popp de Szathmári – n. n.), din zilele lui Ştefan Vodă, din anul 1456. Să admitem că acest chip a putut să fie fost scos de pe un altul foarte vechi, însă acea vechime n-a putut să fie „din zilele măriei sale din anul 1456”; căci atunci Ştefan încă nu era domn; căci, precum se deduce din datele găsite pe acoperământul de pe mormântul Marelui Ştefan, rezultă că el s-a suit pe tronul domnesc în anul 1457, la începutul lunii apri­lie. În portretul acesta, nu este nimica luat de pe natură, ci totul arată pe un zugrav ordinar de icoane, care are ţesute tipuri, pe care le reproduce mai bine sau mai rău, după talentul său pictural şi după uz. Trăsurile principale sunt acele ale chipului lui Christos, care se descriu la finele ceasloavelor celor mari româneşti, anume: părul despărţit deasupra frunţii prin cărare, lăsat pe umeri, creţ în partea de jos, barba despărţită în furculiţă, înfăţi­şare serioasă, frumoasă etc. Dar şi aceste trăsuri ale lui Christos sunt rău reprezentate în portretul de care vorbim : Căutătura semăna mai mult cu a unui om mort. Poziţia alurgidei pe piept este nenaturală, fiindcă lasă sub bărbie o bună parte de piept decoltată. Părul lăsat pe nişte umeri prea laţi este iarăşi ceva nenatural. Haina are forma unul sac larg şi fără deschizătură pe dina­inte, încât îi acoperă şi mâinile; nu are asemănare cu hlamida domnească cunoscută din alte monumente ale picturii antice.

 

Venind la barba şi ne-barba acestui portret, voi mai adăuga, că dl Bucevski, observând acea ne-barbă de pe portretul în cestiune, crede că ar fi umbre, rău copiate de pe portretul cel vechi, dacă acela ar fi existat, sau rău inventate de pictorul portretului actual. Eu cred mai mult că portretul acesta este o invenţie a zugravului din Suceava, din anul 1797, care, spre a-şi recomanda lucrarea şi a dobândi mai mulţi muşterii la atelierul său, a in­ventat copierea de pe un portret foarte vechi, din anul 1456, din zilele Mă­riei sale, Ştefan Voevod.

 

Răposatul Gheorghe Asaki, în zelul lui de a deştepta simţul naţional şi a reînnoi memoria Marelui nostru erou, a copiat portretul de la Putna. Lui însă nu i-a plăcut barba şi ne-barba din portretul de la Putna, de aceea i-a făcut barbă omenească cum se cade şi, în această formă, a publicat portretul, crezut până acum în România, ca al Marelui Ştefan / Episcop Melchisedec[1].

 

 

Ştefan cel Mare, cu barbă inventată de Gheorghe Asaki

 

[1] Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, volumul 1, fascicula 2, Bucureşti 1883, pp. 280, 281

 


Pagina 1 din 12012345...102030...Ultima »