ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro

1908: Păţania corului din Bosanci

 

Biserica din Bosanci, cu Romstorfer în planul doi

 

 

„La noi, în sat, s-au pus la cale părinţii şi cu domnii învăţători şi au făcut un cabinet de lectură şi un cor, în care cântă o mulţime de flăcăi şi gospodari din sat. Ţi-i mai mare dragul să-i asculţi. Domnul învăţător Mihaiescu îşi dă cea mai mare silinţă şi toţi se bucură de aşa un lucru frumos. Când, deodată, vine, Duminica trecută, jandariul Hassel şi spune că nu mai dă voie să se adune cântăreţii seara, ca să înveţe a cânta. Şi noi nu ştim cu ce drept vine jandariul să oprească un lucru aşa de frumos! El poate să oprească ca să nu cânte unul, beat, într-o cârşmă ceva, dar aşa, cum? Dar vezi că la jidan se pot toate face! Eu v-am scris asta, ca să vadă lumea cum ne pun străinii beţe în roate, când văd că am început un lucru frumos. Că am oblicit noi că dl de la poştă i-ar fi spus jandariului că nu poate suferi cântarea şi l-a rugat ca să le oprească oamenilor ca să mai cânte. Dl de la poştă să-şi astupe urechile ori să se ducă de la noi, din Bosancea, dacă nu-i place. / Amu v-aş mai întreba, domnilor, ceva, că poate îţi şti domniile voastră din Cernăuţi mai bine. Adică ce-i cu şcoala cea nouă? N-au domnii de gând să ne facă rând şi nouă cu o şcoală cum se cade, că ne-am hrănit să trimitem copiii noştri în borde­iele cele de până acuma, în care s-a ţinut şcoală. Îi mare ruşine pentru un sat ca Bosancii să n-aibă o şcoală ca oamenii!”[1].

 

 

[1] Apărarea Naţională, Nr. 3, Anul I, Cernăuţi, sâmbătă 16 mai 1908, pp. 35, 36


1908: Gospodărie turcească în Zahareşti

 

 

 

 

„Comitetul comunal este sufletul unui sat, căci de la comitet atârnă bunăstarea comunei. Membrii din comitet ar trebui să fie părinţi ai comunei, nu jupitori şi de nouă piei. Să începem, mai întâi, cu comitetul comunal. La noi, domnilor, de 12 ani, în care vreme s-au perindat patru vornici, nu s-a făcut răfuiala nici unui vornic, aşa că satul nu ştie cum stă cu banii grămezii. De câte ori a în­cercat vreunul dintre cei din comitet ca să-i în­demne şi pe ceilalţi să facă odată răfuiala, n-a izbutit deloc, pentru că atât Dumitru Băiţan, Constantin Frîncu şi Nicolai Vartepniuc, cât şi alţi deputaţi s-au înfruptat din banii comunei şi amână răfuiala pe mai târziu. Noi nu ştim ce să facem, vornicul de acum şi care, peste trei luni, iese şi el din vornicie, şi azi e tot nerăfuit. Am voit să facem o poftire la comitetul ţării şi n-are cine să ne-o facă, pentru că noi nu ştim carte, iar dascălul Malcinschi este sluga vornicului, ca şi a secrearul comunal Ştefaniuc, cine-i, ştie el, care poartă întreaga comună de nas. La şedinţele comitetului, Ştefaniuc vorbeşte nemţeşte cu vornicul, poate au chiar şi secrete, iar noi nu-i înţe­legem ce vorbesc. Cu dreptate este oare aceasta? L-am rugat pe superiorul Avram să ne scrie poftirea, dar el nu vrea să se strice nici cu unul, nici cu altul, aşa că averea comunei noastre se  isprăveşte şi, la urmă, datoriile făcute de comitetul co­munal pe nedrept ni le pun la leul birului.

 

Tot astfel stă treaba  şi  la  bancă. Lucrurile merg calea racului. Gospodari cinstiţi, ca Costan Fărtăiş a Răbuianului, Vasile Tomoiagă şi alţii, membri în comisia de control, au fost daţi afară, pentru că erau primejdioşi, deoarece începură acuma să priceapă bine cum merg şuruburile băncii. Cum am zis, directorul băncii ţine cu vornicul Băiţan şi nu-l sileşte să plătească nici carnetele la bancă, măcar că n-a plătit de doi ani nimic nici din capital, nici din dobândă. Afară de asta, Băiţan n-are nici o avere pe dânsul, măcar o codiţă de purcel, şi totuşi i-au dat bani ca împrumut. Asta se cheamă gospodărie?

 

I-aţi dat pe Costan Fărtăiş şi Vasile Tomoiagă afară din bancă şi aţi pus în loc pe nişte gospodari tineri, pe care îi purtaţi dumneavoastră cum vreţi. Ba, ce-i mai mult, Dumitru Vartepniuc, deşi îi om cinstit, nu-i membru în bancă, numai tatăl său, şi totuşi l-aţi băgat pe Dumitru în comisia de con­trol. Pe Marcu Fărtăiş, hargat la preotul, nu-l silesc să plătească carnetele, iar lui Ilie Grămadă nu vreau să-i deie părtăşia înapoi, măcar că a plătit toate datoriile şi a cerut-o de vreo 8 luni. / Deocamdată numai atâta, mai târziu însă vom povesti din fir în păr toate trebuşoarele săteşti, ca să ştie şi cei de sus cum îşi împlinesc cei chiemaţi datorinţele. / Vasile a Saftei[1].

 

 

[1] Apărarea Neamului, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, Sâmbătă 30 mai 1908, pp. 59, 60


1908: Duminica Mare la Iordăneşti

 

Ţărani din Iordăneşti

 

 

„Luni, a doua zi de Duminica Mare, s-a ţinut în Iordăneşti adunarea generală a soc. „Arcaşul” din loc, care până atuncea dormise, căci nu avuse nici un căpitan. Dară am avut noi noroc de dl Nicu Sauciuc, jurist, care a ştiut să câştige gos­podarii pentru „Arcaşul” nostru. Însufleţit pentru binele ţăranului, ne dă îndrumări trebuincioase. Duminica şi sărbătorile, el e în mijlocul nostru şi ne vorbeşte despre tot ce e bun şi frumos. E de amintit că el a dăruit bibliotecii cabinetului de lectură „Arboroasa” 150 de cărţi trebuincionse, de care se foloseşte fiecare. Bunul Dumnezeu să-i ajute la toate cele bune. Multă laudă se cade şi domnului Andrii Carp, primarului nostru, care cu­noaşte rostul soc. „Arcaşul” şi lucră pentru mărirea ei. Pentru aceea a şi fost ales ca căpitan. E de amintit că din aşa numita inteligenţă n-a fost nimeni de faţă le adunarea generală, afară de dl nostru învăţător, aşa că-ţi făcea o plăcere deose­bită să vezi o adunare numai de gospodari, con­dusă de zelosul Nicu Sauciuc. În comitet s-au ales căpitan Andrei Carp, comand. Ilie Sărăcuţ, instruc­tor Ionică Cîrciu, casar George Mălaicu, toţi gos­podari, şi secretar Nicu Sauciuc, jurist, apoi conducătorii cetelor, şi anume pe gospodarii Maftei Melniciuc, Chirilă Halac, George Cîrciu, Savestru (Niţu) Bojescul. Ca trimbiţaşi au fost aleşi Dumi­tru a Pavel Bojescul şi Andrii Hîrlaia, ca subinstructori Savestru I. Bojescul şi Dumitru Opaiţ.

 

Între multe altele, s-a sfătuit, ca „Arcaşul” să înfiinţeze o prăvălie şi alte mijloace, ca să scăpăm de jidovimea satului, care ne sărăceşte. Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom curăţi satul şi de litfa aceasta şi le vom trimite de-a rândul la Palestina. De St. Ilie se va sfinţi steagul „Arcaşului”. Ca nănaşă va funcţiona Societatea academică Junimea[1].

 

 

[1] Apărarea Neamului, Nr. 9 şi 10, Anul I, Cernăuţi, joi 23 iulie 1908, p. 97


1940: Omagierea lui Mattias Friedwagner în Academia Română

 

 

 

ŞEDINŢA PUBLICĂ DE LA 19 APRILIE 1940. / Preşedinţia dlui C. RĂDULESCU-MOTRU. / Dl I. NISTOR face o comunicare despre „Tudor Vladimirescu şi Sfânta Alianţă. / Dl Dr. N. IONESCU-ŞIŞEŞTI, membru corespondent, citeşte o co­municare despre „Encefalite cu germeni vizibili.

 

 

Şedinţa infimă

 

 

Dl Preşedinte C. RĂDULESCU-MOTRU zice: „La 5 Aprilie s-a stins din viaţă, la Dornwald, lângă Gallspach, aproape de Linz, profesorul Mathias Friedwagner, de la Universitatea din Frankfurt pe Main. Deşi în vârstă înaintată, de 80 ani, moartea l-a surprins în plină activitate. Titular al catedrei de romanistică, profesorul Friedwagner primise chemarea onorifică de la Universitatea din Cernăuţi, la 1911, când era rectorul acestei Universităţi. Trăind, între anii 1900-1911, în mijlocul românilor din Bucovina, se stabiliseră asemenea legături sufleteşti, încât romanistica lui M. Friedwagner avea ca punct de greu­tate preocupările de limba şi literatura română. Când, la 1906, în Ministerul Instrucţiei Publice din Viena se lua hotărârea să se dea o mare atenţiune folclorului diferitelor popoare din imperiul habsburgic, sarcina de a se ocupa cu adunarea cântecului popular românesc, text şi melodie, o ia asupra-şi Friedwagner. Patru ani de-a-rândul, a organizat şi îndrumat culegătorii acestor bogăţii spirituale.

 

În 1912, plecând la Frankfurt pe Main, Friedwagner ducea cu dânsul o comoară de aproximativ zece mii cântece populare din Bucovina, texte, şi două mii cinci sute arii populare româneşti, prinse pe note. Aci, la Frank­furt, pe cât de onorifică îi era chemarea, pe atât de grea sarcina de a organiza catedra la care fusese chemat. Friedwagner, pe atunci în plină maturitate, trebui să pregătească transformarea Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Sociale în Universitate. Friedwagner a creat imediat, cu ocazia acestei transformări, lectorate pentru limba franceză, italiană, spa­niolă şi pentru limba şi literatura românească. A înzestrat biblioteca seminariilor cu lucrări de specialitate, iar pe masa seminarului de limbă şi literatură română nu lipseau periodicele româneşti din acea vreme.

 

La al XV-lea congres internaţional de romanistică, din 1912, ţinut în Frankfurt pe Main, profesorul Friedwagner a încălzit inimile congresiştilor şi le-a deşteptat interesul pentru poporul românesc, vorbind despre opera prozatorului nostru Mihail Sadoveanu.

 

Paralel cu activitatea didactică, munca la trierea, traducerea şi inter­pretarea materialului folcloristic n-a încetat, până când s-a dezlănţuit războiul de la 1914, al cărui sfârşit părea că-i ia orice nădejde de a-şi vedea tipărit rodul muncii sale şi a unei generaţii de cărturari bucovineni. Cri­zele economice şi sociale din ultimii ani sporeau încă această temere. Între timp, viaţa se scurgea şi bătrânul profesor cu adâncă tristeţe urca spre optzeci de ani. În momentele acestea de un dramatism tragic pentru soarta averii lui spirituale, adunată în timpul unei vieţi întregi de muncă, se produce gestul mărinimos al Suveranului nostru, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, care dă fondurile trebuitoare pentru imprimarea primului volum de texte şi melodii din cântecele populare din Bucovina. Săptămâna trecută, a dat bătrânul bun de tipar la ultima pagină a volumului şi a închis ochii pentru vecie. „Ce trist este că lucrarea apare abia după moartea tatălui meu, cărui însă soarta i-a îngăduit s-o revadă la corecturi, până la ultima pagină”, scrie fiica profesorului Friedwagner, dna Irmingard von Frauendorfer.

 

Profesorul Friedwagner a făcut ţării noastre şi servicii de valoare istorică. A răspuns multor detractori, în ceea ce priveşte originea şi aşezările noastre străvechi, prin cartea „Zur Frage der Urheimat der Rumanen” (Cu privire la vatra originară a românilor – n. n.).

 

Academia Română, apreciindu-i, încă la 1911, meritele sale atât în domeniul romanisticii în general, cât şi în acel al intereselor noastre na­ţionale, l-a ales membru corespondent, în şedinţa din 18 Mai 1911.

 

Pentru memoria sa, vom păstra veşnic cele mai respectuoase senti­mente”.

 

 

Dl General R. ROSETTI face a 26-a dare de seamă despre „Învăţă­minte din războiul în curs.

 

 

 

ŞEDINŢA DE LA 10 MAI 1940.

 

 

Dl Preşedinte C. RĂDULESCU-MOTRU, deschizând şedinţa, zice: „Domnilor Colegi, înainte de a deschide şedinţa, daţi-mi voie, ca, în câteva cuvinte, să asociez Academia Română la sărbătorirea de astăzi. Ziua de 10 Mai este, pentru noi, simbolul cel sfânt al legăturii pe care Dumnezeu a orânduit-o pe veci între dinastia Regelui Carol I şi soarta neamului nostru. Acestei legături datorăm întărirea şi înălţarea Statului român. Preşedintele, împreună cu mai mulţi dintre Domniile voastre, a asistat, astăzi, de dimineaţă, la serviciul divin, oficiat cu ocazia defilării trupelor, şi şi-au făcut datoria de a exprima omagii Suveranului, semnând în registrul Palatului.

 

Da, deodată cu sărbătorirea zilei de astăzi, veştile venite de pe teatrul de război din Apusul Europei ne-au zguduit sufletul. Suntem vestiţi că, în aceste clipe, se petrec evenimente de o importanţă covârşitoare pentru viitorul lumii întregi. Coincidenţa serbării noastre cu aceste evenimente nu poate fi trecută sub tăcere. Tradiţia instituţiei noastre impune că, în asemenea ocazii, preşedintele să-şi spună cuvântul. Voi spune, dar, dlor colegi, cuvântul care este în gândul nostru al tuturor Aici, între păreţii acestei zidiri, a rodit din belşug o muncă susţinută pe o neţărmurită în­credere în viitorul neamului românesc. Această neţărmurită încredere va susţine munca noastră şi de aci, înainte, oricât de zguduitoare vor fi eveni­mentele zilei, căci nimic nu îndreptăţeşte a o părăsi. Avem la conducerea Statului mintea luminată a M. S. Regelui Carol II şi, spre paza hotarelor, eroismul iubitei noastre armate. Ziua de astăzi dă un prilej mai mult să ne exprimăm încrederea neţărmurită în viitorul neamului nostru”.

 

 

Dl Secretar General ALEX. LĂPEDATU comunică o scrisoare primită de la dl Mihai Măgureanu, fost Subsecretar de Stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, prin care se aduce la cunoştinţa Academiei că defunctul profesor german Mathias Friedwagner, fost membru corespon­dent al Academiei Române, şi-a exprimat, printr-o scrisoare, adresată, la 26 octomvrie 1938, Patriarhului Miron Cristea, pe atunci Preşedintele Consi­liului de Miniştri, voinţa ca întreg materialul folcloristic adunat de dânsul, pentru lucrarea „Rumanische Volkslieder aus der Bukovina”, şi din care o parte se află sub tipar, la o editură din Wuizburg, să rămână Academiei Ro­mâne. Dl Măgureanu trimite, în anexă, scrisoarea în original a lui Friedwagner, cuprinzând această dispoziţiune a sa. Domnia sa ne trimite şi o scri­soare ce i-a fost adresată personal de Friedwagner, la 23 noiemvrie 1939”.

 

Dl General R. ROSETTI face a 27-a dare de seamă despre „Învăţăminte din războiul în curs[1].

 

 

[1] Analele Academiei Române. Dezbaterile, Tomul LX 1939-1940, Bucureşti 1941, pp. 75-77


Încă un necrolog al lui Ciprian Porumbescu

 

 

 

„Ne împlinim o tristă datorinţă, pe care ne-ar fi plăcut să nu ni se dea ocaziune a o face. Ne împlinim o neplăcută datorinţă, anunţând trecerea din viaţă a neobositului cultivator al muzicii naţionale, Ciprian G. Porumbescu.

 

Noi, românii, am pierdut foarte mult prin moar­tea lui Porumbescu, urmată aşa pe neaşteptate, căci de la talentul şi diligenta lui aşteptam roade îmbel­şugate pe înţelinatul câmp al muzicii noastre na­ţionale. Ciprian Porumbescu după, absolvirea studiilor sale filosofice, la Universitatea din Viena, s-a aplicat ca profesor de muzică la gimnaziul nostru din Braşov, fiind totodată şi conducătorul corului vocal de la biserica sântului Nicolae din Braşov. Activitatea lui era nemărginită şi, după cum ne asi­gură foştii săi colegi, doară aceasta a fost cauza cea mai de aproape a trecerii lui aşa de timpurie.

 

Atacat  la piept, în iarna anului  scolastic curente, s-a dus în Italia nordică, spre a-şi repara să­nătatea, însă toate în zadar, căci în 25 Mai stil vechi şi-a dat nobilul suflet în mâinile creatorului, sub îngrijirile surorii sale şi a încărunţitului taică, în casa părintească, Stupca, în Bucovina.

 

În suferinţe mari şi la grele nevoi, ne cade bi­ne dacă vedem că se află oameni care împart cu noi durerea. Regretăm pierderea tânărului Porumbescu, o regretăm din inimă, şi mai tare o regretăm cei ce l-am cunoscut în persoană, căci ştim ce am pierdut. Primească părintele Iracliu Porumbescu şi sora răposatului sincera noastră condoleanţă pentru pier­derea ce au suferit, şi dacă condoleanţa noastră îi va putea în câtva mângâia, primească-o ca ultimul tribut pentru răposatul”[1].

 

 

[1] Telegraful Român, Nr. 64. Anul XXXI, Sibiu, sâmbătă 4/16 iunie 1883, p. 257


Pagina 1 din 12112345...102030...Ultima »