ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro

Despre Mânjina lui Costache Negri

 

 

 

Extras de pe procesul-verbal din 10 Iulie 1919, al comisiunii judeţene de expropriere, circumscripţia Galaţi.

 

Comisiunea hotărăşte: Declară expropriat întinderea de 1.713 hectare şi 4 arii, teren cultivabil din moşia Mânjina, comuna Costache Negri, judeţul Covurlui, proprietatea dlui P. Rădulescu. Cota expropriată cuprinde toată moşia Mânjina, în limitele ei, din care se scade întinderea dlui proprietar, in partea de sud a moşiei, delimitată astfel: la sud, proprietatea Potârnichea, proprietatea dnei Elefteria Economu; la nord, delimitarea locuitorilor clăcaşi de la 1864 din Costache Negri, pe toată întinderea ei, apoi o linie dreaptă spre răsărit, spre Valea Vulpii, până la complectare. În partea de apus, linia de expropriere va începe în partea de sud-vest a moşiei, de la punctul de întâlnire a hotarelor moşiei Potârnichea, Călmăţuia – Mânjina, anume din moşia de lângă pârâul Serului şi apoi va urma o linie spre nord, până în şoseaua Pechea – Cudalbi, la moşia din capul delimitării clăcaşilor de la 1864 şi proprietatea Mânjina. În această suprafaţă, rămasă proprietarului, se cuprinde cota legală de 324 hectare şi 6 arii, plus circa 58 hectare, socotite ca teren necultivabil. Teren inundabil, 20 hectare, case, saivane, moară, grădină de zarzavat – 26 hectare, vie – 5 hectare şi 49 arii, şi conacul din vatra satului, în întindere de 6 hectare şi 52 arii. Apreciază a se plăti hectarul cu: delegatul proprietarului, 1.950 lei preţ unitar; delegatul sătenilor, 950 lei preţ unitar şi delegatul Casei centrale şi dl preşedinte 1.500 lei preţ unitar. Preşedinte, S. Buicliu. Membri: I. P. Manolescu, Zaharia Soare Ioan, Stan V. Neagu. Conform cu originale: Secretar, N. Grigoriu”[1].

 

*

 

Extras de pe hotărârea de expropriere No 8. Comisiunea, în majoritate, hotărăşte: Confirmă în totul procesul verbal No. 3 şi 4 din 14 Mai 1921, a comisiunii judeţene de expropriere a izlazului. Declară expropriat din moşia Cocoroş, proprietatea dlui Mihail Alexandri, suprafaţa de 40 ha pentru înfiinţarea de păşune comunală în comuna Costache Negri, care teren se va lua din moşia Potârnichea, proprietatea dnei Ecaterina Economu, în hotar cu moşia Mânjina, proprietatea dlui P. Rădulescu, pe o lăţime de 600 metri spre sud, paralel cu pârâul Gerului, începând înspre vest de la locul unde se termină cota de izlaz ce trebuie să dea moşia Potârnichea şi mergând, spre est, până la terminare, iar la punctul unde va ajunge complectarea cotei se va desface de restul moşiei Potârnichea printr-o linie trasă perpendicular pe hotarul Mânjina, adică după cum s-a stabilit de comisiunea judeţeană.

 

Având în vedere că, prin hotărârea sub No. 5, din 18 August 1922, a acestei comisiuni, la lăsarea cotei intangibile de 100 ha, a acestei moşii, s-a scăzut şi suprafaţa ce acum se ia ca imaş, în care caz se respinge incidentul ridicat pe tema că, dacă s-ar expropria izlazul, iar intră în cota intangibilă.

 

Cu apel. Dată şi citită în şedinţă publică la 30 Octomvrie 1922. Membri: Gr. Grigorovici, Ion Pelin.

 

 

Cu opinie separată pentru preşedintele comisiunii de a se scoate de sub expropriere suprafaţa de 40 ha, teren din moşia Cocoroş, proprietatea dlui M. Alexandri, întrucât comuna Costache Negri are suficient izlaz pentru nevoile locuitorilor din acea comună şi chiar mai mult în plus,

 

De pe calculul făcut asupra capilor de familii, cari sunt numai în No. 380. Preşedinte-jude: V. N. Ionescu. Secretar-grefier, Savinescu”[2].

 

*

 

 

„Potrivit Decretului Regal nr. 1719 din 2 Iulie 1915, toate bisericile şi mănăstirile anterioare anului 1834 se declară, în principiu, monumente istorice până la revizuirea şi completarea inventarului general al monumentelor”. În plus, Comisiunea declara monument istoric, în comuna „Costache Negri (fostă Mânjina), jud. Covurlui: Casa şi parcul marelui vornic Costache Negri. Decret nr. 2336/1943. Mon. Oficial nr. 199 din 26 august 1943”[3].

 

 

 

[1] Monitorul Oficial al României, nr. 110, 4 septembrie 1919, p. 6308

[2] Monitorul Oficial al României, nr. 100, 7 august 1923, p. 4930

[3] Brătulescu, Victor, Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pe 1943, Bucureşti 1946, pp. 13, 14


Alţi Hânculeni, de pe ambele maluri ale Prutului

 

În faţa ochelarilor mei: celebrul chirurg, Domnul Dr. Sorin Hâncu

 

 

 

Dintre Hânculenii basarabeni, Iacob Hâncu ajunsese profesor de limba românească la Universitatea din Petrograd, având un loc de cinste printre „mânuitorii condeiului din Basarabia”[1], iar doctorul Calistrat Hâncu, care ţinea enorm la identitatea sa de neam, era preşedintele zemstei judeţului Bălţi[2].

 

 

Despre Iacob Hâncu se mai poate afla că, „În urma dorinţei ţarului Alexandru I, exprimată cu ocazia vizitei lui în Basarabia (1818), se hotărăşte înfiinţarea unor şcoli primare lancasteriene (monitoriale)”, cu „caracter religios şi moldovean”, şi-atunci „Gavril Bănulescu trimite la Petrograd pe profesorul Iacob Hâncu şi pe doi seminarişti ca să deprindă metoda lancasteriană. Se tipăresc şi cărţi de şcoală în graiul nostru. Prima şcoală s-a deschis la Chişinău, la 7 februarie 1824, apoi la Bălţi, 11 mai 1824 şi, la 16 mai, acelaşi an, la Ismail. Urmează cea de la Tighina (1827) şi cele de la Orhei, Soroca şi Cahul, în 1843”[3].

 

 

În Moldova din dreapta Prutului, îi avem la loc de cinste, prin părţile Tecucilor, din Plasa Bârladului, pe Simion Hâncu, preot la biserica Sfântul Gheorghe din Iveşti, şi pe Constantin Hâncu, preot la biserica Adormirii Maicii Domnului din parohia Umbrăreştii[4].

 

 

În primăvara anului 1927, la Iaşi, s-a „tras un foc de revolver asupra părintelui (în numărul anterior s-a scris că s-a tras asupra studentului) Hâncu, vicepreşedintele Asociaţiei studenţilor Creştini” („care din fericire n-a fost atins”[5]), în cadrul tulburărilor mişcărilor studenţeşti, coordonate de profesorul Răşcanu[6].

 

 

În 1936, un Dumitru Hâncu bucovinean se întâlnea cu o rubedenie de-a mea, Gheorghe Gâză, în redacţia revistei „Ţara Şipeniţului”, editată de Pompiliu Atanasiu, Constantin Iacob, Nicu Prisăcăreanu, Vasile Ionescu, Gheorghe Gâză, Ion Rugină, Dumitru Hâncu şi I. Vasilică[7].

 

*

 

Un personaj absolut impresionant, din acelaşi neam, a fost cărturarul Radu Hâncu, eşuat în Epoca de Aur, profesor la Institutul De Istorie din  Bucureşti. Om înzestrat, dar dezorientat de confruntarea cu realitatea, Radu Hâncu s-a prăbuşit în ratare şi în ridicol. De parcă ar fi fost mereu şi mereu singur pe lume. „Cei care luau două chenzine pe lună de la Institutul de Istorie se împărţeau în două categorii. Cei tineri, cu dosar bun, care nu ştiau nimic, şi cei bătrâni, cu dosar prost, care mai ţineau minte câte ceva. Cei într-adevăr învăţaţi trecuseră mai toţi prin închisori. Hâncu, deşi tânăr – mă rog, n-avea decât vreo patruzeci de ani, poate nici atât – făcea parte din a doua categorie.

 

Bun cunoscător al limbilor clasice – tradusese Dialogurile lui Lucian din Samosata – făcuse şi el puşcărie, pentru înşelătorie însă, nu pentru delicte politice. Trăia, cu maică-sa, deşi avea familie numeroasă de întreţinut, fusese osândit să plătească sumedenie de pensii alimentare. Lipsit de resurse şi aflat la strâmtoare, s-a dus şi el – unde? – la biserică, să ceară lui Dumnezeu să-l lumineze şi să-l ajute. Ajuns acolo, află poarta ferecată. Acui Hâncu, deşi botezat în credinţa pravoslavnică, trecuse la papistaşi, îl convertise o poloneză cu care trăia el, pentru odraslele ei plătea el banii ăia. Or, pe vremea aia, se nimerise că autorităţile închiseseră catedrala Sfântul Iosif, credincioşii nu se mai puteau întruni nică­ieri. Stă Hâncu în faţa porţii, cugetă şi are, aşa, o revelaţie. Lăcaşul cel vechi c închis? Nu-i nimic, trebuie clădit altul.

 

Merge el apoi din credincios în credincios, cere bani la fiecare, după puteri, pentru noua casă a Domnului. Banii îi bate pe urmă la tălpi cu poloneza aceea a lui. Credincioşii ridică jalbă la stăpâ­nire, care-l umflă pe Hâncu şi-l trimite la umbră, să se pocăiască. Ieşind din temniţă, i se dă şi lui o slujbuliţă, să se îndrepteze. Unde? Fireşte, la Institutul de Istorie, ajunsese institutul ăsta ca Armata Salvării.

 

Acolo însă a arătat acelaşi dezgust pentru munca de orice fel, se ferea să facă ceva, cât de cât. Elian, la care ajunsese Hâncu, îl ierta, amândoi puturoşi, habotnici, amândoi victime ale unor femei mizerabile, erau făcuţi să se înţeleagă.

 

Hâncu o făcea totuşi prea lată, nu voia nici măcar să se facă a face ceva, aşa, de ochii altora.

 

– Dragă, zicea Elian, eu te cred pe cuvânt că lucrezi, dar ştii, mai sunt ceilalţi, oameni ca Toma Necredinciosul, oameni care vor să pipăie şi să urle, vorba lui Arghezi, „Este!”. Adă şi dumneata o foaie, ceva, orice, scris de dumneata, altceva nu-ţi cere nimeni.

 

– Domnule profesor, răspunde Hâncu, foarte cuviincios, eu, ştiţi, nu pot face mai multe decât fac. Pe urmă, gândiţi-vă şi dum­neavoastră, eu toată leafa mea trebuie s-o dau la alţii, nu rămân cu nimic, ca să trăiesc, să trăiesc mizerabil, trebuie să lucrez pentru alţii, să fac traduceri, să…

 

– Ştiu, dragă, ştiu, ofta Elian, ce să-ţi fac, mi se cere şi mie, că altfel… În fine, să mai vedem, străduieşte-te şi dumneata, cât de cât…

 

Hâncu a zis că îi aduce, mai bine nu-i aducea. Elian îi ceruse o foaie, asta era un fel de a vorbi. Hâncu o foaie i-a adus, şi aia cu patru rânduri pe ea numai, alea patru rânduri pline de inepţii, nu ştiu cum izbutise el asta, altfel nu era băiat prost, făcea treaba aia în silă, asta-i. „Nu-mi place istoria”, suspina el, „nu mi-a plăcut nicio­dată, este o îndeletnicire stupidă”…

 

A supravieţuit cu pensia maică-si, a mai făcut traduceri, a mai împrumutat de la Uniunea Scriitorilor, nu ştiu ce s-a mai făcut cu el, după ce a murit bătrâna.

 

Nu era atât politicos, cât umil. Avea ceva de târâtoare subterană, un cap mare, triunghiular, de triton, vânăt la chip, ochi albi, ro­tunzi, nasul roşu şi ascuţit, păr decolorat, lins în faţă, zbârlit în spate, mâini mari, lipicioase, un umblet furişat, glas exasperat, de cerşetor, pomenea mereu de nenorocirile care-l loviseră, fără a intra în alte amănunte, te făcea să te jenezi, se uita la tine fix, ca cineva care aşteaptă să bagi mâna în buzunar şi să-i dai ceva, nu se ruşina de altfel să-ţi ceară de-a dreptul, dacă erai nesimţit şi nu-i dădeai, cu împrumut fireşte. Trebuia să fii atent cu lucrurile tale, altfel le lua cu el, le vindea pe stradă, la ţigani. Îşi lingea mereu buzele, avea o gură fremătătoare, umedă, de ventuză, ca un castravete de mare. Nu asculta niciodată ce-i spuneai, vedeai în ochii lui că-şi zice: „Şi tu, şi tu eşti dintre cei ce mă prigonesc şi mă ponegresc şi mă năpăstuiesc şi mă…”.

 

„Da, da, domnu’… domnu’…”, zicea, absent, greşea mereu numele celui cu care sta de vorbă, dacă-i atrăgeai atenţia avea, aşa bănuială de rânjet în colţul gurii. „Aşa e, aşa e, mă scuzaţi acum, vă rog să mă scuzaţi, trebuie să plec…”. Nu pleca, însă, aştepta întâi să-i dai bani, dacă nu, îţi aducea el aminte. Nu mulţumea niciodată, îţi întorcea spatele şi pleca.

 

Îi plăceau filmele vechi de groază, cu Dracula, mergea la ele cu maică-sa, cât trăia, după aia se ducea singur, se uita în sală, la chipurile spectatorilor, dacă avea o vecină de scaun punea mâna aşa, aşa, ca din întâmplare, pe lumină n-avea curajul ăsta.

 

Bineînţeles, au trebuit să-l dea afară din Institut, n-au avut face, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el după aia. L-am mai văzut o dată, pe stradă. Stătea la ieşirea din toaleta publică de la Izvor, la „Femei”. L-am salutat, s-a uitat la mine veninos, altfel fusesem relaţii bune, mi-a zis, fără să mă recunoască, evident: N-a grijă, o să vă dau banii aceia, domnu’… domnu’ Vălimărescu”[8].

 

 

 

 

[1] Haneş, V. V., Basarabia noastră, Bucureşti 1940, pp. 7 şi 84

[2] Rupa, Alexandru, Un învăţător martir şi Românismul basarabean / Opera şi martirizarea lui Porfirie Fală, Chişinău 1929, p. 17

[3] Biserica Ortodoxă Română, Anul LX, Nr. 5-6, Bucureşti 1942, p. 230

[4] Biserica Ortodoxă Română, Anul IV, No. 7, Bucureşti, aprilie 1878, p. 24

[5] Înfrăţirea Românească, Anul III, No. 11, Cluj, 1 aprilie 1927, p. 12

[6] Înfrăţirea Românească, Anul III, No. 12, Cluj, 15 aprilie 1927, p. 8

[7] Iconar, Anul I, nr. 11, Cernăuţi 1936, p. 8

[8] Constantinescu, Radu, 100 de istorioare cu istoricii Epocii de Aur, Editura Fides Iaşi, 1997, pp. 100-103


„Vodă vrea şi Hâncul ba”

 

 

 

„Mănăstirea Hâncu, zidită, după cum o arată şi numele, de acel boier răzvrătit, stolnicul Mihalache Hâncu, contimporanul lui Duca Vodă, în jurul numelui căruia poporul a ţesut o sumedenie de legende şi povestiri eroice, are priveliştea tainică a vechilor locaşuri de adăpost împotriva hoardelor de turci şi tătari.

 

În vremea când se pusese la cale zidirea ei, Moldova trecea prin împrejurări nenorocite. Încă cu începutul celei de a doua jumătăţi a veacului XVII-lea, o criză serioasă şi o decadenţă con­damnabilă începuse a cuprinde din toate punctele de vedere Ţările române. Mai ales Moldova era pustiită fără încetare, când de războaiele purtate cu Turcii şi de năvălirile greu încercate ale Tătarilor şi Cazacilor, când de Domnii pământeni, susţinuţi în domnie de Turci sau de Poloni şi care se pe­rindau în scaunul domnesc al Iaşilor, la intervale uneori mai scurte decât un an (De la l653, până la 1685, doisprezece candidaţi la domnie). Alături de molime, birul apăsa duşmănos, fie pentru a potoli lăcomia aventurierilor domneşti, fie pentru a mulţumi cererile nesăţioase ale Turcilor.

 

Când, prin urmare, în astfel de situaţie se găsea Moldova şi în special Basarabia[1], cine se mai pu­tea gândi ca să zidească biserici, ca în alte vre­muri, în care arta bizantină să-şi cheme maeştrii depărtaţi şi pricepuţi?

 

Când stăpânirea era atât de nestatornică şi nă­vălirile de peste Nistru atât de dese şi vijelioase, cine mai cuteza ca să înceapă clădiri arhitectonice, care să uimească lumea de mai târziu şi care aveau nevoie de pace, de dibăcie, de jertfe şi de pricepere?

 

Cele dintâi începuturi ale Mănăstirii Hâncu sunt în legătură cu anul 1678. Pe atunci, în scaunul din Iaşi era, pentru a treia oară, domn Duca, acela care, în timpul celei de a doua domnii, bătuse, cu ajutorul oştilor turceşti şi tătăreşti, în pre­ajma Chişinăului şi poate nu departe de aceste locuri, răscoala boierilor moldoveni, în frunte cu însuşi Mihalcea Hâncul, boierul ctitor al mă­năstirii[2].

 

Ascunsă sub spinarea unui deal cât un munte, în acel desiş de codru vestit pe vremuri prin cetele de haiduci, pe care i-a adăpostit de atâ­tea ori, zidirea nu are înfăţişarea de cetate medie­vală. În aceste vremuri nici nu putea fi vorba de astfel de clădiri. Lipseau şi meşterii, şi ctitori, şi pacea. De altfel, în Basarabia nu se găsesc nicăieri aşezăminte ridicate din lespezi grele, dăl­tuite şi sprijinite pe contraforturi, pe care vremea să fi zugrăvit urme tăiate de ploi şi vânturi, cu ve­chile porţi grele, din blăni bătute, la încheieturi, în platoşe de aramă şi cu împrejmuiri de ziduri groase şi bastioane trufaşe ca la Suceviţa, prin care să apară scrijelate ochiurile crenelelor strâmte cât o tăietură de cuţit!

 

Niciunde nu se văd, în aceste părţi, înflorituri cu ciubucăria fină de măiestrite mâini veneţiene şi nici nervuri ţesute pe după ocniţe, care să joace în rând pe zugrăveala muşcată de zăpezi a zidurilor ca la Voroneţ.

 

Lipsesc şi discurile emailate în albastru, cum a fost, odinioară, la Putna, stâlpii canelaţi şi îm­brobodiţi cu căpiţele, ca la atâtea din mănăsti­rile muntene, şi chiar rozetele de piatră albă, cu arcuirea meşteră a bolţilor, ca la Trei Ierarhii din Iaşi sau ca la Slatina lui Lăpuşneanu, unde te primesc, alături de inscripţii ştirbe de mânia ani­lor, stemele cu zimbru, săpate meşteşugit în les­pezi împlântate pe frontispiciul porţilor de la intrări! Aici nimic din aceste podoabe, nimic chiar din influenţa acelei vestite culturi bizantine, care nu pierise încă şi de care, peste Prut, Domnii şi boierii moldoveni ştiuse cum să se folosească. Şi cum s-ar fi putut face ceva, când năvălirile dese ale Tătarilor şi ale Cazacilor împiedicară, ca şi la Vărzăreşti, nu numai ca mănăstirea să nu poată fi ridicată din zid, dar nici să nu-şi poată încropi o gospodărie temeinică decât abia către sfârşitul anului 1870, când stareţul Dosoftei, om aprig, porni procese pentru pă­mânturile pe care mănăstirea le căpătase ca danie de la numeroşii ei ctitori şi pe care moş­tenitorii de mai târziu vroiau să le răpească.

 

Pe atunci, în locul vechii chinovii de lemn, care mai întâi fusese schit de maici şi între zi­durile căreia s-o fi rugat de atâtea ori fiica stolnicului-ctitor, stareţul Dosoftei zideşte din cără­mizi şi piatră locaşul ce străjuieşte şi astăzi în preajma micului pârâu, Cogâlnicul, punându-i hramul acelei Paraschive frumoase, după dorinţa căreia s-a întemeiat schitul şi în umbra căruia s-a stins ca o candelă, călugăriţa legendelor lo­cului[3].

 

În dreapta, ca şi în stânga, se întind şiruri de chilii, în mijlocul lor străjuieşte mănăstirea, iar în fund, paraclisul de iarnă, cu coloanele albe, arhondaricul şi locuinţa superiorului, înconjurate toate de o îngrăditură simplă, dar trainică de pari şi îmbălsămate de un pătrunzător miros de stejar.

 

Gospodăria mare şi bogată se lase spre răsă­rit; acolo sunt hambarele, grajdurile şi toate acareturile moşiei; via şi prisaca sunt mai departe.

 

În curte, un lanţ nesfârşit de căruţe, cu lume multă, femei, bătrâni, copii veniţi la cetit. Pentru o găină şi câteva carboave, călugărul X, un preot bătrân, citeşte molifte, acaftiste şi spovăduieşte pe acei cu dureri apăsătoare pe suflet, ca şi pe acei cu boli trupeşti. Zilnic, şiruri întregi de nenorociţi se perindează pe dinaintea duhov­nicului; la plecare, se duc toţi mai întăriţi şi mai învioraţi, cei mai mulţi pleacă cu credinţa unei apropiate tămăduiri. Prea puţini sunt însă din aceia cărora aceste rugăciuni să nu le aducă vreo mângâiere. În uşa călugărului, pe care am fost să-l vizităm, am întâlnit o babă, ce spri­jinea, cu trupul ei pipernicit şi slab, un flăcău de vreo 16 ani.

 

– Ce păcate te poartă pe aici mătuşo ?

– Ei, ci păcate, nu vezi ?, răspunde ea dezgheţat: beleaua asta – şi-mi arată ne­potul – are pe ducă-se pi pustii într-însul şi l-am adus ca să-i citească părintele.

 

– Dar de ce nu-l duci la vreun.. – n-apucai ca să sfârşesc căci îmi luă vorba înainte:

– La vraci? Ei, şi dacă l-oi duce, ci crezi c-o să-i facă? Tot cu boala în el rămâne! Pot ii să se împotrigească gheavolului?

 

Şi a ieşit baba pe uşă, bombănind mai departe şi târâind flăcăul cu privirea împăienjenită, supt la fată şi galben ca lămâia.

 

Călugărul, care ne întâmpină cu un zâmbet binevoitor, e moldovean get-beget de al nostru; ştie ruseşte căci doar a fost ofiţer „de zăpas în pihotă[4] la Omsc şi, în urmă, agent în poliţia secretă.

 

Odaia în care ne primeşte păstrează un miros înecăcios şi amestecat de tămâie, de busuioc şi de vin. Un fum albastru pluteşte în lumina ochi­lor de geam lipiţi pe de margini cu hârtie. Pe pereţi stau atârnate scoarţe, iar înspre soare ră­sare, un şir nesfârşit de icoane, în toate mări­mile şi de toate felurile. Deasupră-le clipoceşte, aproape să se stingă, candela, iar mai spre mar­gine, tabloul Ţarului Alexandru al II-lea, în man­tie de purpură roşie, cu crucea în  mână. În rând cu geamul, o masă, peste care zac în ne­ştire cărţi vechi bisericeşti, cu slovă rusească, iar printre ele, câte va numere rătăcite din „Bassarabet-zul lui Cruşevan[5].

 

Părintele ne pofteşte să stăm şi, în timp ce se repede afară după o garafă de gin, noi răsfoim prin ceasloave”[6].

 

 

 

[1] Năvălirea cazacilor, conduşi de Constantin Şerban, sub Ştefăniţă, (Papură Vodă), fiul Iul Vasile Lupu, 1659.

Cotropirea Basarabiei de Nogai, sub Iliaş, fiul lui Alexandru Vodă Iliaş, 1666.

Răscoala boierilor, în frunte cu Mihalcea Hâncu, împotriva lui Gheorghe Duca Vodă, care-i bate lângă Chişinău, sprijinit de Turci şi Tătari, 1672.

Expediţia lui Mohamet IV împotriva Cameniţei.

Luptele date în jurul Hotinului, sub Ştefan Petriceicu şi, mai apoi, de Dumitraşcu Cantacuzin, 1674.

Prădarea Moldovei, de la Nistru şi până la Şiret, de Cazacii aduşi de Petriceicu Vodă şi instalarea sa pe Tron, în locul lui Gheorghe Duca-Vodă, care se afla, pentru a treia oară, în sca­un, 1685.

[2] De atunci se păstrează, în plaiurile basarabene, zicătoarea atât de des folosită, pentru a arăta răzvrătire şi nesupu­nere : „Vodă vrea şi Hâncul ba”.

[3] Vezi: Mănăstirile din Basarabia, de Arhimandritul V. Puiu, Chişinău 1919.

[4] de rezervă în infanterie

[5] O gazetă naţionalistă, scoasă de Cruşevan.

[6] Gheorghiu, Aurel J., Pe drumuri basarabene, Bucureşti, 1923, pp. 55-61


Cu privire la originea nobilă a Hânculeştilor

 

Boieri moldoveni

 

 

1606, aprilie 12: La vânzarea satului şi moşiei „Onceşti ce se cheamă Vascani, în ţinutul Romanului”, printre martori se afla şi răzeşul Ionaşco Hâncu lot Drăgoteani[1].

 

 

1667, iunie 3. La vânzarea moşiei Săpotiani, din Ţinutul Vaslui, printre martori „s-a tâmplat… şi Albul Hâncul, mulţi boiari”, Albul Hâncul semnând mărturia drept „Albul căpitan”[2].

 

 

1669, mai 2:Două acte privitoare la marele ctitor, boierul basa­rabean Mihalcea Hâncu:

 

 

1). Spiţa genealogică a lui Mihalcea Hâncu, ctitor al mănăstirii Hâncu[3].

 

Pentru că arătaţii doi fraţi sunt adevăraţi fii lui Neculai Hâncu dovadă slujeşte svidetelstva[4] de la neamurile şi Dvorenii Hănculeşti, ce s-au înfăţişat comisiei.

Precum că Miron Hâncu, ai căruia urmaşi ş-au înfăţoşat dovezile spre cercetare Dvoreneştii Comisii şi fii Stolnicului Dumitraşcu Hâncu slujeşte dovadă copia împărţelii pentru mo­şii şi ţigani, încredinţată de Serdăria Orheiului, din 7271 (1659) august 4 zile, iar pentru cinul de cămăraş, Hrisovul din 1789, ce s-au înfă­ţoşat acum Comisiei.

 

Precum că Dumitraşcu Hâncu Stolnic este adevărat fiu al serdarului Mihalcea Hâncu dovedeşte dania a tot neamul Hânculesc din 1781, mart 20, pentru un vad de moară de pe moşia Perenii, anume Grebencea, ce îl închirisăsc mănăstirii Hâncului, de pe care se înfăţoşează copia, iar originalul se află în documentele mănăstirii.

Precum că Mihalcea Hâncu a fost serdar îl adiverează două ispisoace Domneşti, ce e întâi de la Domnul Grigori Ghica Voevod din let 7167 (1659 – n. n.), mai 2 zile şi, al doilea, de la Domnul Ştefan Voevod din let 7168 (1660 – n. n.), Ghenarie 20, pentru moşia Mâneşti din ţinutul Trotuşului.

 

 

2). Suret de pe ispisoc sârbesc de la Ştefan Voevod din vleat 7168 (1660) Ghenar 2.

 

Precum Domnia Mea am dat şi am întărit boierului nostru Mihalci Hăncului serdar pre a sa dreaptă ocină şi danie, din ispisoc de danie şi de miluire ci-au arătat nouă de la Ghica Voe­vod, satul Mâneştii, în ţinutul Trotuşului, care sat au fost mai înainte a lui Vasilie Hatmanul, fratele lui Gheorghe Ştefan Voe­vod şi (l-a) luat Ghica Voevod, pentru viclenia lui. Pentru că de multe ori (s-a) rădicat cu oşti din ţara ungurească şi au vrut ca să-l scoată pre el din scaun. Şi au făcut multă pradă în săraca ţara Domniei mele, şi Dumnezeu nu i-au fost lui întru ajutori, şi tot s-au întors ruşinat. După aceea, dacă au deschis nouă Dom­nul Dumnezeu uşa milei sale şi ne-au dăruit nouă Domnia şi stăpânirea ţării, şi am luat părintescul scaun a lui Vasile Voevod, am luat Domnia mea toate satele şi moşiile lui Gheorghe Ştefan Voevod, pentru multă avere ce-au dat tatăl meu de mai sus scris, Vasilie Voevod, în mâinile lui, ca să o ţie cât era vel logo­făt. Dar el ca un om viclean ce a fost s-a rădicat cu oşti un­gureşti şi munteni şi ne-au scos pre noi din ţară, şi ne-au făcut nouă mult rău. Pentru aceea acel sat Mâneştii să fie boierului Domniei mele de mai sus scris Mihalci Hăncului serdar dreaptă ocină şi danie şi de la noi miluire şi uric şi întăritură neclintită niciodată în veci, şi altul să nu se amestece.

S-au scris în Iaşi, / însuşi Domnul au zis: Ştefan Voevod.

S-au tălmăcit de Gheorghe Euloghi / Dascăl. 1785, iunie 28”[5].

 

 

1678: Mănăstirea Hâncu. Vârâtă, pe la sfârşitul sec. XVII-lea, într-un fund de vălcea, ascunsă de vederea călătorului ce se afundă în valea Cogâlnicului, cel cu multe iazuri, mănăstirea Hâncu este fixată, în stânga, pe o costişă, măr­ginită de pădure cu feluriţi copaci. Întemeiată în 1678, de stolnicul Mihail Hâncu, care i-a şi dăruit moşia Săcăreni. La început de călugăriţe, prin jumătatea vea­cului al XVIII-lea, din pricina jafului tătărăsc, ea s-a populat cu monahi din Vărzăreşti. Până la 1836, a fost socotită schit. Egumenul Dosoftei, bulgar de neam, zideşte în locul bisericii Sf. Paraschiva, de lemn, alta de zid, iar pentru buna rânduială călugărească alcătuieşte nişte instrucţiuni, încă din 1823. A doua biserică, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, este ridicată, tot de zid, în 1841. În dreapta bisericii celei mari, în curte, găsim un mormânt cu inscripţia: „Supt această piatră odihneşte robul lui Dumnezeu stolnicul Ion Cheşcu, care au lăsat moşia Dumisale la satul Bolţun, pe apa Lăpuşnei, la anul 1817,  Aug. 12 zile, şi s-au îngropat la Sfânta mănăstire Hâncul, pentru care rugăm pre milostivul Dumnezeu să-l odihnească în soarta drepţilor, amin”. În biblioteca mănăstirii găsim ma­nuscrisele: un pateric cu 2 + 250 file, Istoria lui Carol al XII-lea cu 128 file, Cuvântările lui Isac Sirinul cu 321 file, aceasta din urmă cu multe note infor­mative istorice. Ar fi de căutat, orânduit, colecţionat, şi tipărit documentele mănăstiri, care zac până astăzi într-un turn, fără orânduială”[6].

 

 

1695, ianuarie 3. La Roman, printre martorii moşiei Nedeiani din Ţinutul Cârligăturii (Iaşi), se afla şi Hâncul Stegarul[7].

 

 

1821: Ioniţă Lupul, fiul lui Hâncul, de 55 ani, fără grade, căsătorit, are fii: pe Nicolae, de 11 ani, Isaia, de 8 ani, Iordache, de 7 ani. Copiii răposaţilor săi fraţi, ai lui Ioan, Dimitrie, de 21 ani, Nicolae, de 20 ani, şi Miron, de 10 ani; ai lui Mihail,  Agapie, de 18 ani. Ne­căsătoriţi.

 

Din avere imobilă, cu toate că le aparţine a patra parte din moşia Săcăreni, din Ţinutul Orhei, e cu pricină. Spiţa neamu­lui: Mihalcea Hâncul Vel Sărdar, Dimitraşcu Hâncul Stolnic, Mi­ron Hâncul Căpitan, Lupul Hâncul Căpitan. A avut fii: Mihail, Ioan şi Ioniţă Hâncul, doveditorul de acum al nobleţei, Ioan a avut pe Dimitrie, Nicolae şi Miron, iar Mihail, pe Agapie.

 

Cu privire la originea nobilă a Hânculeştilor, s-a stabilit din actul genealogic, întărit de documentele care urmează mai jos:

 

 

1). Din două hrisoave ale Domnitorului Gheorghe Ghica Voevod, de la 2 Mai 7167 (1659), şi al Iui Ştefan Voevod, de la 2 Ianuarie 7168 (1660), se vede că lui Mihalcea Hâncul, Vel Sărdar, i-a fost dată, pentru meritele lui, moşia Mâneşti, din Ţinutul Trotuş;

 

 

2). O co­pie, certificată de Sărdăria Orheiului, de pe documentul de la 4 August 7271 (1663), cu privire la Împărţirea unor moşii şi ţigani, care s-a făcut între urmaşii Hânculeştilor;

 

 

3). Un act de la 20 Martie 1781, în care se arată că copiii Căpitanului Miron Hâncul, nepoţii Stolnicului Dimitraşcu Hâncul, strănepoţii Sărdarului Mihalcea Hâncul, printre care a fost semnat pe acel act Lupul Hâncul, fiul lui Miron, au dăruit mănăstirii Vlădicina un iaz de moară, numit Grebence, de lângă râul Cogâlnic din Ţinutul Lăpuşnei, pe pămân­tul Pereni; şi

 

 

4). Hrisoavele Domnitorului Alexandru Ioan Kallimah Voevod, de la 22 Iulie 1796, în care se arată că, în urma cererii fiilor Căpitanului Lupul Hâncul: Mihail, Ioan şi Ioniţă Hâncul, care îşi au domiciliul în Ţinutul Orhei, au fost cercetate dovezile şi s-a stabilit că sunt, în adevăr, de origine Boierească şi strănepoţii lui Mihalcea, care a fost Sărdar, din care Ioniţă e doveditorul de acum, iar Mihail şi Ioan sunt părinţii unor minori, pentru care a stăruit la fel. De aceea, Comisiunea, care a funcţionat pentru cer­cetarea dovezilor privitoare la nobleţe, găsindu-le suficiente, prin încheierea dată la 10 Decemvrie 1821, a hotărât ca acest neam să fie trecut în partea VI-a a cărţii genealogice a nobililor, pentru Ţinutul Orhei.

Lipseşte de la dosar zapisul din 1781.

 

 

Însemnări.

 

 

Români din Moldova. Familie răzeşită[8], cu nenumăraţi ur­maşi care se trag direct din Sărdarul Mihalcea, ctitorul mănăstirii Hâncu, vestit prin răscoala împotriva Grecilor, sub domnia lui Duca-Vodă (1671-1672)[9]. Dr. Calistrat P. Hâncu (1851-1927) a fost fruntaş al zemstvei jud. Bălţi[10].

 

 

Documente.

 

 

I). Copie de pe hrisovul Domnului Ghica Voevod, de la 2 Mai, anul 7167 (1659). Noi, Gheorghe Ghica Voevod, cu mila lui Dum­nezeu Domn al Ţării Moldovei. Credinciosul nostru Boier Sărdarul Mihalcea Hâncul, arătat aici, a slujit sub diferiţi Domni cu cre­dinţă şi dreptate, în sfârşit ne-a slujit şi nouă şi Ţării noastre Mol­doveneşti şi slujeşte şi acum cu mare credinţă şi dreptate. De aceea, văzând acest serviciu credincios al lui, l-am răsplătit şi pe el cu deosebita noastră milă şi i-am dat în dar un sat, aşezat în Ţara noastră Moldovenească, în ţinutul Trotuşului, numit Mâneşti, care sat a aparţinut înainte Hatmanului Vasile, fratele lui Ştefan Voevod, dar pentru faptele sale rele i-am luat acest sat, pentru că nu o dată s-a ridicat cu oştirile ungureşti şi ne ataca cu sabia, aducând multă ruină şi jefuind pe bieţii locuitori ai Moldovei; dar Dumnezeu nu le-a ajutat şi de aceea s-au întors ruşinaţi; de aceea de azi înainte, pentru totdeauna, numitul Boier al nostru, iar după el şi urmaşii săi au dreptul să stăpânească în linişte satul pomenit mai sus, şi acela pe care Dumnezeu îl va face Domn al Ţării Moldovei, din fiii sau din neamul nostru sau pe altcineva pe care îl va alege Dum­nezeu de Domn, să n-aibă drept să anuleze acest hrisov de danie al nostru, ci trebuie drept răsplată pentru credinţa cu care Hâncul ne-a servit, să-l răsplătească şi să-l întărească în stăpânirea numi­tului sat Mâneşti; iar dacă cineva ar cuteza să calce acest hrisov de danie al nostru, Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul şi toţi sfinţii Săi să nu-i ierte asemenea crimă şi să împărtăşească soarta veşnică a lui Iuda şi a lui Arie cel blestemat de trei ori, amin. / Scris în Iaşi, pe copie e scris: însuşi Domnul a poruncit. Iscălitura Iui Gheorghe Ghica Voevod. A tradus Gheorghe Euloga Dascăl. 28 Iunie 1785.

 

 

II). Copie de pe hrisovul sârb de la Domnul Ştefan Voevod, de la 2 Ianuarie 7168 (1660). Prin acest hrisov Domnesc al nostru am miluit şi întărit după Boierul nostru Sărdarul Mihalcea Hâncul moşia lui proprie satul Mâneşti, din ţinutul Trotuş, care i-a fost dată în dar de Domnul Ghica Voevod, precum se vede din hrisovul aceluiaşi Domn Ghica, care sat a aparţinut înainte Hatmanului Vasile, fratele lui Ştefan Voevod, dar pentru faptele sale rele i-a fost luat de numitul Voevod Ghica, pentru că nu odată a atacat îm­preună cu trupele ungureşti pe numitul Domn Ghica, ca să-l ră­stoarne de pe Scaun, şi săvârşind multe jafuri pe biata noastră Ţară Moldovenească; dar Dumnezeu nu i-a ajutat şi de aceea s-a întors ruşinat; după ce Dumnezeu ne-a deschis porţile harului său şi ne-a miluit Domnia şi stăpânirea Ţării Moldovei, după urcarea noastră pe Scaunul părintesc al Domnului Vasile Voevod, pentru aceasta am luat toate satele şi moşiile care au aparţinut lui Gheorghe Ştefan Voevod, pentru că pe când era Vel Logofăt, numitul meu tată Vasile Voevod i-a dat multă avere în păstrare; dar el, nutrind ură, s-a ridicat cu trupele ungureşti şi munteneşti şi ne-a uzurpat Domnia, pricinuindu-ne multe pagube; de aceea, de acum şi pentru totdeauna, numitul Boier al nostru Sărdarul Mihalcea Hâncul are dreptul să stăpânească în linişte numitul sat Mâneşti, ca pe o moşie a lui, ce i-a fost dată în dar; ca urmare, miluind şi noi pe numitul Boier al nostru Sărdarul Mihalcea Hâncul cu satul po­menit Mâneşti, îl întărim în stăpânire prin acest hrisov al nostru. / Scris în Iaşi. / Pe copie e scris: însuşi Domnul a poruncit. Iscălitura lui Ştefan Voevod. A tradus Gheorghe Euloga Dascăl. 28 Iunie 1785.

 

 

III). Împărţirea moşiilor şi ţiganilor, făcută între fiii Vel Căpi­tanului Miron Hâncul, după cum se arată mai jos: anul 7271 (1763), Iulie ziua 20. Partea lui Lupu: o parte întreagă din satul Săcăreni, din Ţinutul Lăpuşna, împărţit în trei, un loc întreg de moară, care intră în partea a treia, vechea casă părintească, cu o grădină cu pomi roditori, lângă ea, şi alte lucruri care i se vor cu­veni, o parte şi jumătate din altă parte, cât i se va cuveni, cu un loc întreg de moară; de asemenea, a patra parte din alt loc de moară din satul Pereni, din acelaşi ţinut; o parte din satul Sângera, din acelaşi ţinut, care e împărţită în patru. Partea Catrinei: jumătate din partea satului Sângera, cu grădina cu pomi roditori şi cât i se va cuveni, jumătate din satul Moleşti, cu un loc de iaz şi cu un loc potrivit pentru stupărit, în Ţinutul Lăpuşna. Jumătate din satul Condreşti, cu un loc întreg de moară, loc potrivit pentru stupărit, cât va fi partea ei, în acelaşi ţinut; toate acestea sunt incluse în foaia de zestre a ei, a patra parte din satul Sângera în acelaşi ţinut. Partea Sinicăi, sora mai mică: în Ţinutul Lăpuşna, jumătate din satul Săcăreni, un loc întreg de moară, grădini cu pomi roditori câte i se vor cuveni; jumătate din satul Moleşti, cu locuri de iaz şi cu un loc prielnic pentru stupărit, în acelaşi ţinut, jumătate din satul Condreşti, cu locuri prielnice pentru stupărit, câte i se vor cuveni; toate acestea au fost incluse în zestrea ei. A patra parte din satul Sângera, în acelaşi ţinut. Partea Mariei, sora mai mare, satul întreg Briteni, după hotărnicire, cu un loc întreg de moară, loc potrivit pentru stupărit, cu pomi roditori, în Ţinutul Lăpuşna, ju­mătatea unui loc de moară în satul Ciuciuleni, pe râul Cogâlnic, cu o parte din stepă, care i se cuvine, potrivit zapisului, şi alt loc de moară, numit Mârzauca, în acelaşi ţinut, dar cum aceste locuri de moară, în pricină, pentru care Maria a început să ceară dreptate judecăţii, căci dacă le va câştiga, atunci fraţii ei să nu mai aibă pretenţii asupra părţilor care i se cuvin din acele locuri de moară, iar dacă în caz contrar nu le va câştiga, atunci nici ea nu va mai fi în drept să ceară fraţilor săi parte, nici cheltuielile pe care le va face cu pro­cesul. A patra parte a satului Sângera, din acelaşi ţinut, partea Lupei, măritată cu Hranacea; jumătate din satul Taşcani şi a patra parte a unui loc de iaz, cu 2 zapise; această parte i-a fost lă­sată de tatăl ei Miron Hâncul. Satul întreg Bondeşti, cu locuri de iaz, care loc i-a fost dat de fraţii ei, la împărţeală. Partea Nastasiei, măritată cu Căpitanul Nicolae Iacom: a treia parte a satului Săcăreni, cu un loc întreg de moară, şi grădini cu pomi roditori, câte i se vor cuveni lui Iacom şi pe care le stăpâneşte pe temeiul zapisului ce i-a fost dat de socrul său, Miron Hâncul, la logodna fetei sale, în faţa oamenilor întrebuinţaţi în acest scop; de aceea, potrivit zapisului ce i-a fost dat atunci de tatăl ei, ea are dreptul să stăpânească toată această avere, ca şi locul de moară arătat mai sus, ţiganii însă rămân, pentru că au fost împărţiţi la socoteală în patru: Lupu, Maria, Catrina şi Sinica, afară de aceia care i se cuvin Lupei şi Nastasiei, măritată cu Căpitanul Nicolae Iacom, pentru că pe aceste două surori le-a înzestrat însuşi tatăl lor, Miron Hâncul, şi a dat fiecăreia ţiganii care îi aparţineau. 44 suflete de ţigani au fost găsiţi împreună cu cei vânduţi, ceea ce face în total 48, iar din cei vânduţi fiecare e pus la socoteală acelui frate, de care a fost vân­dut acel ţigan, de aceea se cuvine de partea fiecărui frate câte două­sprezece suflete. Partea lui Lupu: l Andronache şi Vasilache, Cosma ţiganii vânduţi de Lupu. 1 Tudora soţia lui Andronache vândută şi ea. 1 fiu al lor de asemeni. 1 Ursu fiul Chimingerului de asemeni. 1 Paraschiva fata Chimingerului, pe care a avut-o de la soţia întâia. ½ fiul Paraschivei de asemeni. ½ fiul Paraschivei, care e socotit drept jumătate de ţigan. 1 Teodor Chifane burlac. 1 Marin ţigan bătrân. ½ fiul Eftimie Cizmarul, care se găseşte la mănăstirea Căpriana. 1 fiul Istiniei, sora lui Teodor, fraţi din neamul Şapte Iepe. 2 ţigăncile surorile lui Ioniţă Armancea Leţia, care ţigan este din ţinutul de Miază-zi al Basarabiei, numit Bugeac, în total 12, doisprezece. Partea Mariei, sora mai mare: 1 Maria, fata lui Constan­tin Costin, vândută lui Vasile Abaza; 2 fii ai ei, de asemeni vânduţi. 1 Mariuţa, ţigancă, vândută lui Anastase Leiţicanu. 1 Măriuţa, ţiganca pe care au vândut-o ginerelui lor, Căpitanul Nicolae Iacom. ½ băiat l-au vândut de asemeni. 1 fiul lui Pacul, vândut Iui Nico­lae Kogâlniceanu. 1 Gafiţa, fata Ileanei Babanase, soţia unui ţigan din mănăstirea Gârbovăţ. ½ fiul Gafiţei. ½ fiul Măriuţei, fata lui Murache. 1 Istinia, ţigancă, sora lui Toader, fraţii Şapte Iepe. Catrina, sora lui Toader Mogai. 1 exclus dintre cei vânduţi cu 42 lei, care i se cuveneau Mariei, pentru întregirea sumei de 126 lei, după cum se arată în lista de judecată. 13, în total treisprezece. Partea Catrinei: 1 fata lui Toader Ştefăniţă, vândută lui Vasile Potlog. 1 fiul ei vândut tot lui Potlog. 1 Măria, sora lui Ursu, vândută. 2 fii Anghelinei, sora lui Mogai, vânduţi lui Vasile Abaza. 1 Nicolae fiul lui Marin. 1 Safta, fata Tudorei. 1 fiul lui Ioniţă, fiul lui Ştefăniţă. 1 fiul Istiniei, sora lui Toader Gratie, din neamul Şapte Iepe. 1 Tudora, sora lui Mitache. 2 fiii ei, în total doisprezece. Partea Sinicăi: Ştefania, vândută Stolnicului Toma Luca; fiul ei, vândut aceluiaşi Luca. 1 fiul Măriei, sora lui Ursu, vândut lui Vasile Abaza. 1 Toader Mogai, vândut de Lupu Hâncul tot lui Abaza. ½ fiul Iui. 1 Anghelina, sora lui Mogai. 1 fiul ei. 1 Ioniţă, fiul lui Ştefăniţă. 1 fiul lui, vândut de Maria lui Râşcanu. 1 fiul lui Nicolae, fiul lui Marin. l Ioniţă, fiul lui Furnică. 1 Măriuţa, fata lui Murache. 1 Fiul Istiniei, sora lui Toader Gratie, din neamul Şapte Iepe. 12, în total doispre­zece. 15 suflete de ţigani, luaţi de la ei de d. Visternic Ioniţă Kazimir, pe care au să-i ceară înapoi prin judecată, cu condiţia că, dacă îi vor câştiga, atunci ţiganii aceştia vor trebui să intre în împărţeala pomenită, făcută între cei patru fraţi: Lupu, Maria Catrina şi Sinica. Iar din cei şase ţigani fugari, se cuvine fiecărui frate câte un ţigan şi jumătate, iar pentru 30 chile de grâu şi 70 sămânţă de mătură, despre care surorile au arătat că acestea le-au venit anul trecut de pe desetina din satul Sângera şi fiecare chilă de grâu e preţuită la 2 lei, iar sămânţa de matură, la 1 leu, ceea ce face în total 130 lei, se cuvine Catrinei şi Sinicăi, din toată suma 58 lei, pentru patru boi şi două vaci, iar lui Lupu 18 lei, pentru un cal, care vite le-a luat sora lor, Maria, printr-o hotărâre judecătorească a Măriei Sale Domnului Ghica Voevod, iar vitele acestea au fost preţuite de Vornicii de Poartă, iar din restul bani­lor să se scadă, înainte de toate, cheltuielile, dacă se va stabili că au fost făcute pentru găsirea moşiei Sângera, pe urmă toate celelalte să fie împărţite de asemeni frăţeşte, dar dacă suma de bani arătată, pri­mită de la desetină, anul trecut, va fi neîndestulătoare, atunci pen­tru completarea ei să se ia din desetina anului curent. Astfel, găsind drept, am făcut această împărţeală între noi, prin care fiecare din noi va avea să stăpânească partea lui în linişte şi neturburat de ni­meni. / August ziua 4 anul 7271 (1763). / Această copie este întocmai cu vechile zapise. Marcu Sărdarul.

 

 

IV). Noi, Alexandru Ioan Kallimah Voevod, cu mila lui Dum­nezeu Domn al Ţării Moldovei. Fiii Vel Căpitanului Lupu Hâncul: Mihail Hâncul, Ioan Hâncul şi Ioniţă Hâncul, care locuiesc în ţinu­tul Orhei, pomeniţi în prezentul hrisov al nostru, într-o jalobă, pe care ne-au înaintat-o, au arătat că se trag din Boieri şi că sunt strănepoţii lui Mihalcea Hâncul, biv Sărdar; de aceea, din respect pentru originea lor şi pentru că n-au plătit niciodată biruri şi n-au îndeplinit prestaţie, au cerut permisiune milostivă ca să nu fie supuşi la aceste măsuri nici de acum, înainte, şi să fie învredniciţi de privilegii şi miluiri Domneşti, de care se bucură ceilalţi Boieri. După cercetarea numitei lor jalobe, s-a stabilit în adevăr că se trag din Boieri şi că sunt strănepoţii lui Mihalcea Hâncul, biv Sărdar, precum adeveresc documentele pe care le au. De aceea, luând în consideraţie cererile petiţionarilor şi din respect pentru originea lor, găsind-o dreaptă, am hotărât, prin acest hrisov al no­stru, să-i scutim de orice bir care aparţine Vistieriei, precum şi de toate dările şi îndatoririle pe care le îndeplinesc ceilalţi locuitori, de asemeni nici conducătorii numitului ţinut nu sunt în drept să-i numească în delegaţii, pentru că, atunci când ar fi asemenea ne­voie, asemenea însărcinări le va da Guvernul, în urma unor porunci speciale ale Domnului. Afară de aceasta, în ce priveşte veniturile care i se cuvin Vistieriei, îi scutim de plata desetinei asupra produ­selor, dând fiecăruia din ei dreptul de a avea fără plata desetinei: cinci stupi cu albine şi cinci porci, fără plata goştinei cincizeci de oi, vădrăritului, cincizeci de vedre de vin, pentru aceste produse, ca o proprietate a lor, să nu li se ia nici desetină, nici goştina, nici vădrărit; de asemeni fiecăruia din ei i se dă dreptul să aibă pentru serviciu câte doi străini, pe care îi pot dobândi din alte stăpâniri străine, care oameni sunt scutiţi şi ei de orice bir către Vistierie, dări şi îndatoriri la care sunt impuşi ceilalţi locuitori, şi au să fie numai pentru folosinţa lor casnică. Ca urmare, poruncim domnilor Sărdari ai Ţinutului Orhei, precum şi dregătorilor şi altor slujbaşi, care se găsesc în slujbă, să îndeplinească întocmai tot ce s-a hotărât prin acest hrisov. / Anul 1796, 22 Iulie. / A întărit Vel Visternicul, / a tradus întocmai din original: Kifalov”[11].

 

 

1838: „Dintr-un act din 1838, pentru alegerea trupului moşiei Dorohoi de Popenii lui Mavrodin aflăm… că moşia Popenii era învecinată cu Şendricenii şi cu Trestiana „ce a fost a lui Gherasim Hâncu”, care Gherasim Hâncu nu poate fi decât numele de călugărie a lui Grigore Hâncu postelnicul, ce ţinuse în căsătorie pe Tudoriţa Mavrodin, fata vistiernicului Dumitraşcu”[12].

 

 

1942: Emil Hâncu semnează recenzii în „Analele Moldovei”, care apărea la Iaşi, făcând parte din conducerea revistei.

 

 

 

[1] Ghibănescu. Gh., Surete şi Izvoade, vol. V, Iaşi 1908, p. 239

[2] Ghibănescu. Gh., Surete şi Izvoade, vol. VIII, Iaşi 1913, p. 227

[3] „Se zice că moşiile boierilor Hâncu se-ntindeau, pe vremuri, de la Hânceşti, Mănăstirea Hâncu, Nisporeni, Valea Trăisteni (com. Boldoreşti), Isaicani şi până-n sus de amândouă malurile Prutului, unde şi astăzi se-ntâlneşte foarte des numele de familie Hâncu. Amândouă actele aparţin lui Ştefan Hâncu, coborâtor al lui Mihalcea Hâncu, astăzi plugar şi primar în comuna Bacloi, judeţul Lăpuşna”.

[4] Certificat

[5] Popovschi, Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia, Chişinău 1931, pp. 492, 493

[6] Ciobanu, Ştefan, Basarabia / Monografie, Chişinău 1926, p. 217

[7] Ghibănescu. Gh., Surete şi Izvoade, vol. VIII, Iaşi 1913, p. 51

[8] Dosarele Nr. 296, 1836, 447 file, şi Nr. 300, 1856, 93 file. Arhivele Stat. din Chişinău

[9] C. Stoide. Un episod din domnia lui Gh. Duca. Arhiva, Iaşi, Nr. 1-2, 1936, p. 56 şi urm.

[10] A. Sava. Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşna. Bucureşti, 1937

[11] Bezviconi, Gh., Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru: Actele Comisiei pentru cercetarea documentelor nobilimii din Basarabia , pp.244- 251

[12] Gane, C., Neamurile Mavrodineşti din Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1942, pp. 113, 114


Mânjina lui Costache Negri

 

 

 

„Mânjina”, în slovacă, înseamnă „om”, în bulgară, bosniacă şi slovenă – „minoritate”, deci numele definea, iniţial, o aşezare, o comunitate măruntă.

 

 

1900: Mânjina, comună rurală, în judeţul Covurlui, plasa Siretul, la 43 kilometri de Galaţi. Se mărgineşte, la Vest, cu pârâul Gerul, ce o desparte de comuna Călmăţuiul (judeţul Tecuci, la Nord, cu Cudalbi, la Est cu cătunul Oasele (comuna Cuca) şi comuna Pechea, şi la Sud, cu Hanul Conachi. E formată dintr-un singur sat, locuit de foşti clăcaşi.

 

Are o populaţie de 196 fa­milii, sau 800 suflete, din cari 406 bărbaţi şi 394 femei; o biserică parohială, cu hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel, sfinţită la 29 iunie 1883, deservită de un preot şi 2 cântăreţi; o şcoală mixtă, frecventată de 30 elevi; 3 cârciumi şi o prăvălie cu mărfuri.

 

Suprafaţa teritoriului comunei e de 6.239 hectare, din care 4.234 hectare arabile, 1.500 imaş, 415 fineţe, 25 vii şi 60 vatra satului; pădure mai deloc. Din acestea, 5.720 hectare ale proprietarilor mari şi 514 hectare ale proprietarilor mici. Proprietăţi mari sunt: mo­şiile Mânjina, Negrea – Potârnichea – Cocoraş şi Fântâna Gerului.

 

Pământul e mai mult şes, cu puţine văi şi ridicături; este fa­vorabil culturii cerealelor.

 

Vite: 13 tauri, 544 boi, 323 vaci, 49 junci, 20 junce, 20 gonitori, 5 gonitoare, 46 mânzaţi, 24 mânzate şi 15 viţei; 9 ar­măsari, 68 iepe, 68 cai, 2 asini, 18 berbeci şi 1.293 oi.

 

Budgetul comunei e, la venituri, de 4.426 lei şi 12 bani, iar la cheltuieli, de 4.375 lei.

 

Prin comună trece calea vecino-comunală Pechea – Mânjina – Pechea.

 

Drumul către Mânjina trece prin o vale, numită Potârnichea.

 

Prin comună curge pârâiaşul Go­loganul, ce formează şi Iazul Mânjinei.

 

Întreaga moşie Mânjina a fost odinioară proprietatea marelui patriot şi bărbat de stat Costache Negri. În satul Mânjina s-au ţinut multe din concilia­bulele bătrânilor noştri patrioţi, din ambele ţări surori (Moldova şi Muntenia), care lucrau pentru renaşterea naţională a Românilor şi pentru Unire; dar, pentru că cauza redeşteptării neamului român şi a recâştigării drepturilor de neatârnare ca Stat cerea sacrificii mari, C. Negri, care nu cruţa nimica pentru aceasta, fu nevoit a o vinde, şi astfel trecu în alte mâini. Casa în care a locuit Costache Negri şi în care se ţineau sfaturile patrioţilor ambelor ţări române, se vede şi azi în Mânjina.

 

Mânjina, moşie particulară, de 2.145 ha, în jud. Covurlui, plasa Siretul, comuna cu acelaşi nume”[1].

 

*

 

1521, Iunie 1, Hârlău. Ştefan Vodă întăreşte lui Banul dvornic şi lui Gaja ureadnic de Vaslui şi lui Dragoş un loc în pustiu, pe Sohului, să-şi facă sat.

„Cu mila Iui Dumnezeu, Noi Ştefan Voevod, domn ţării Moldovei, ştire facem cu această carte a noastră tuturor cui pre dânsa vor căta sau cetindu-i-se o va auzi; adică au venit înaintea noastră şi înaintea a lor noştri moldoveneşti boiari ale noastre slugi, sluga noastră credinciosul pan Banul dvornic şi Gaja ureadnic în Vaslui, şi Dragoş, cari au slujit nouă cu drep­tate şi cu credinţă; pentr-aceia şi noi, văzând a lor dreaptă slujbă spre noi, le-am dat în ţara noastră a Moldovei un loc din pustiu, la Sohului, mai în sus de Beachea, să-şi descalece singur sat, ca să le fie lor de la noi ocină şi moşie, lor şi copiilor lor, nepoţilor lor şi strănepoţilor lor şi la tot neamul lor, ce li se va alege mai de aproape neruşeit nici odi­nioară în veci de veci. Iar hotarul celui sat, ce-i în pustiu la Sohului, mai în sus de Beachea, să începe din matca Sohului, la stâlp, şi de-acolo la deal la un stâlp, şi de acolo prespre câmp la hotarul Mânjinii, şi iarăşi din vârf, să fie matca Sohului, la stâlp şi la vârful dealului, la stâlp, şi de acolo prespre câmp de unde să începe hotarul Mănjini; acela să fie tot ho­tarul, Iar la aceasta iaste credinţa domniei noastre mai sus scrisă, Noi Ştefan Voevod, şi credinţa prea iubitului frate al domniei noastre Petru şi credinţa tuturor boiarilor noştri…”[2].

 

*

 

1472, Iunie 25. Ştefan Vodă dă lui Ştefan Cudalbul şi lui Ilie Vrabie o bucată de loc pe valea Gerului (fals).

 

„Cu mila lui Dumnezeu Noi Ştefan Voevod, domn ţării Moldaviei, ştire facem cu această carte a domniei mele tuturor cui vor căta spre dânsa sau cetindu-se o vor auzi; adică au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor a lor noştri moldoveneşti boiari a mari şi a mici ale noastre slugi Ştefan Cudalbul vornic şi Ioan Vrabie izbaşă slujit-au nouă cu dreptate şi credinţă, deci noi, văzând a lor cu dreptate şi cu credinţă slujbă spre noi, miluitu-ne-am spre ei cu osebita noastră milă, datu-le-am şi le-am întărit lor, în pământul nostru al Moldaviei, o bucată de pământ peste valea Gerului, ca să le fie lor de la noi uric şi cu toate veniturile lor şi copiilor lor, şi nepoţilor şi strănepoţilor şi răstrănepoţilor şi la tot neamul lor, cine li se va alege mai de aproape neruşăit nici odinioară în veci. Iar hotarul ce­lei bucăţi de pământ peste apa Gerului să fie în curmeziş spre apus, până în maica Hereştilor, şi spre răsărit până în valea Ţigancei, ce se apropie de apa Mănzinei şi merge marginea din jos până la Fileşti, şi partea din sus, până ta Troiandol, şi capetele se hotărăsc cu moşiile Bujorăştii şi Gologanul. Iar dinspre alte hotare să fie pe unde din veac au îmblat”

 

După Moise Pacu, care-l aduce în Dicţionarul Geografic al jud. Covurlui, Cf. Surete ms. XIX, 707. Avem aici a face cu o mistificare, întrucât se urmăreşte un vădit interes de hotare mărite ale moşiilor Cudalbeşti şi Vrăbieşti de pe valea Gerului. L-am dat ca model de falsificare”[3].

 

*

 

„În căsuţa pitită, sub umbra plopilor înalţi sau în iatacul ferit din curtea de la Mânjina, s-a înfăptuit închegarea minunii: minunea Unirii, căci acei drumeţi singuratici şi fugari erau oamenii Unirii. Iar drumul noroios, ce se strecoară printre ţarnele ruginite de razele soarelui, este drumul care şi as­tăzi duce la Mânjina, refugiul zilelor furtunoase ale acelor de pe vremea grea a Unirii. Paznicul cu­minte, care le deschidea poarta, era bunicul ţăranului de-acum, iar plopii bătrâni, care-şi cântau glăsuirea lor ascuţită spre nemărginiri, stau şi azi în imensul parc şi-şi sclipesc, în fiece primăvară, argintul frunzelor lor în razele soarelui, care apune ca şi atunci, într-o mare volburoasă de purpură.

 

Da: acolo se adunau oamenii Unirii din cuprinsul Ţării şi îndrumau. Plecau apoi, de acolo, cu hotărâri, pe care le înfăptuiau, dar, mai ales, plecau cu zvoana iubirii în suflete…

 

Năzuinţele lor însă se izbeau de ziduri grele. Atunci veni vremea sacrificiului, pe care, necontenit, trebuia să-l facă omul Unirii, uitându-se mereu pe sine şi mistuindu-şi avutul cu o nepăsare demnă de înăl­ţimea sacrificiului. Atunci Mânjina lui Negri începu să fie mâncată de datorii…

 

În cele de pe urmă, frământările lor ajunseră la un liman. Trecând peste fiinţa lor jertfită, oamenii Unirii au izbândit. Omului de la Mânjina, Regelui spiritului de atunci, i s-a oferit pe drept un Tron, acel pe care, în vremuri, stătuse Voeivodul Moldovean. Nu s-a tulburat sufletul lui Negri atunci. Nu era croit acest suflet dintr-o stofă de rând, sufletul lui des­cindea de-a dreptul din cel mai limpede izvor stră­moşesc. El s-a văzut mic şi neînsemnat, cu rostul lui bine lămurit, cu lumina lui de jertfă şi iubire mereu gata la noi jertfe. Asta ştia şi simţea el: trebuinţa jertfei. Şi le-a spus celor din jur: „nu, mergeţi şi aflaţi pe Acel care trebuie să stea pe acest Tron, şi eu voi fi servul lui până la moarte, voi jertfi totul pentru a-l ajuta să-şi ducă Neamul”.

 

Şi astfel, din iubire şi jertfă, Unirea se făcuse.

 

Unirea este capătul unor anumite lupte seculare, care, odată înfăptuit, avea să fie începutul celeilalte lupte: a unirii desăvârşite a Românismului. Se fă­cea prin ea legătura puternică între trecut şi toate cele care aveau să fie în viitor. Şi iată-le cum se ridică tari şi neclintite, din negura îndepărtată a vremii, fantomele acelor Regi ai Unirii, uriaşe viziuni ridicate din inima Spiritului nostru colectiv.

 

Şi armele lor: iubirea şi jertfa… Iubire: pentru tre­cut, pentru întregul nostru patrimoniu sufletesc, iubire pentru pământul nostru; şi jertfă: jertfirea lu­crurilor mici şi meschine, a tuturor năzuinţelor fiin­ţei lor, jertfirea măririlor şi a onorurilor, a averii şi a bunului trai, jertfirea întregii vieţi, de la leagăn, până în pragul ţintirimului, o jertfă adâncă, defi­nitivă, adevărată…

 

Drept e că Unirea se făcuse şi că adevărul izbândise într-o măsură. Dar de aici, până la aşezarea în fapt a Unirii, mai era luptă.

 

Încredinţaţi de toate acestea, au pornit la treabă acei care înfăptuiseră ideea Unirii. Şi pentru sine, Omul Unirii îşi luă partea cea mai grea.

 

A lăsat curtea cu plopi înalţi din satul lui drag, a lăsat pământul ţarii, şi a plecat, dar mereu le-a simţit pe toate în preajma sufletului său, ca o lu­mină şi ca un îndemn. Ajuns pe ţărmuri străine, a început jertfa de fiece clipă, truda adâncă şi neîntre­ruptă care, neapărat, trebuia să învingă. Atunci în­cepu să-şi arate puterea Cuvântul, această mare taină omenească. Tors din miezul misterios al su­fletului, cuvântul înfăţişează, în mare măsură, chiar acest suflet. Adeseori însă oamenii i-au dispreţuit înţelesul,  dar de-a lungul lanţului nostru de continuitate, cuvântul, graiul, a însemnat totdeauna pre­zenţa spiritului de-a lungul lanţului.

 

De toate acestea ştia şi pribeagul nostru, când a pornit să se jertfească… îşi jertfea sufletul pentru a culege un neam întreg roadele. Începu cu ajutorul puterii sufletului său, pe calea cuvântului, să con­vingă, îşi alesese locul cel mai greu, unde se părea că lupta are cei mai putini sorţi de izbândă: în lu­mea putredă a Constantinopolei. Un suflet pribeag, într-o mare Gheenă. Dar sufletul acela nu s-a spăimântat. Şi dacă ades cădea, tot ades se ridica… De câte ori ai noştri, „căzuţi fiind jos, nu s-au ridicat din nou asupra biruitorilor?”…

 

Şi viziunea viitorului i se arăta clara, îndemnătoare şi vie. A doua zi, pornea din nou. Şi iar cădea şi iar se ridica, mai tare, mai plin de avânt.

 

Trebuia înfăptuită o minune, asta voia omul nostru. Şi câte umilinţe!

 

Omul fărâma pretutindeni bucăţi din sufletul său, le împărţea cu un dispreţ regesc, tuturor, spre binele tuturor. Aceasta era singura şi marea lui răs­plată: bucuria jertfei, fanatismul jertfei de sine.

 

În preajma terminării trebii lui, omul nostru s-a izbit de noi greutăţi. Reîncepea pribegia pe alte străine tărâmuri. Pe malul îndepărtatei Sene, acolo îşi duse lumea lui întreagă de fantome şi, ridicat ca o înalta stâncă de fiord, în pieptul căreia bat apele întunericului, aşa se ridică sfidător şi con­vins spiritul lui, în care mocnea şi dospea Spiritul unui neam întreg. Iar colo, în îndepărtata lui ţară, moşia-i scumpă, Mânjina, cu plopii înalţi şi cu toată comoara de amintiri, era ameninţată de datoriile fă­cute de omul nostru, pentru întreţinerea acestei lupte spre binele obştesc.

 

În această viaţă de necontenită şi desăvârşita jertfă, trebuie înţeles rostul Omului Unirii.

 

…În cele din urmă, cu datoria lui îndeplinită şi dusa până-n pragul izbânzii, se întoarse în ţară, regăsind-o în braţele unor grele zbuciumări de fon­dare.

 

Legi noi se făureau de la o zi la alta. Nicăieri, poate, ca în acest capitol al legilor, nu se vădeşte mai bine înstrăinarea de la albia noastră veche, tra­diţională, a spiritului nostru obştesc, şi totodată se arată deplin şi răul care a ieşit din aceasta. În loc ca legiuitorul să se apropie de trecutul nostru şi să vadă că legea scrisă nu e altceva decât o înfăţişare a unui spirit obştesc, o emanaţie necesară, aproape fatală a vieţii unei obştimi, s-a repezit la legile străine şi, traducându-le de-a dreptul, le-a dat spre ur­mare poporului nostru, ca şi cum viaţa spirituală a unui popor se poate schimba într-o clipă, ca şi cum legea ar avea vreo fiinţă aparte, în afară de viaţa unui popor. Opera cea bună ar fi fost ca, păstrându-se neatins lanţul nostru de continuitate spiri­tuală şi pe acest tărâm, să se adapteze acestui orga­nism viu, care e neamul nostru, numai aceea ce-i convenea, numai aceea ce se potrivea cu intima lui esenţă, proprie numai lui, cu excluderea celorlalte. A crede că dând legi noi, străine, unui popor, l-ai şi schimbat în sensul acelor legi, este o absurdă şi ridicolă pretenţie. Legea, ca şi graiul, ca şi toate emanaţiile spiritului unei colectivităţi, îşi are fatala ei curbă de naştere şi evoluţiune –naştere şi evoluţiune care pot fi influenţate, dar schimbate nici­odată – fără a nu stânjeni în acelaşi timp însuşi mersul organismului social din care face parte.

 

De toate acestea, Omul Unirii îşi dădu seama, dar nu ridică glas de dojană: era convins că toate, oricât de multe ar fi fost, nu puteau să smulgă spiritului nostru, adevăratul lui înţeles. Reîncepu lupta, reîncepu deci sacrificiul.

 

Regimul Unirii se apropia însă grabnic de sfârşitul lui. 11 Februarie se arăta de neînlăturat, ca o fata­litate istorică şi ca un finis al unei anumite vremi. Un inel al lanţului fusese turnat, acum trebuiau pregătite alte verigi ale aceluiaşi lanţ. O lume nouă se înfăţişa vremilor, Omul Unirii cădea Istorie, în comoara nepreţuită a celor trecute. Învăluit în uitarea vremii de atunci, avea să răsară măreţ, dim­preună cu celelalte fantome ale spiritului nostru mai pe urmă. Omul nostru avea să devie şi el un Voevod Moldovean, paşnic credincios al trecutului şi deci al clipelor de acum…

 

Când rădvanul domnesc purta spre graniţă pe acel care fusese Domnul Unirii, eroul nostru se re­trase în pustnicie. Simţea că rostul lui se sfârşise, că vremea lui trecuse. Fără cuvânt de batjocorire şi fără vreo umbră de pizmuire pentru cineva, fără îndoială în suflet şi fără vreo imputare cuiva, omul nostru îndeplinea cea de pe urmă datorie a jertfei lui: dispărea, cu voia lui. Şi nici nu-şi făcea vreo fală deşartă din toate acestea.

 

Acum, Mânjina, cu plopii ei înalţi, era desăvârşit a altora, trupul lui era adânc bolnav, sărăcia cea mai umilă îl împresura de pretutindeni. Jertfa era deplină. Şi nicicând n-a ridicat glas de cerşire. Văd, în vremea noastră, mulţi, care, fiindcă au făcut ceva pentru ţara aceasta, ridică pretenţii de recom­pensare?! Oare datoria locului pe care-1 ocupi într-un popor, şi chiar ceea ce de la tine însuţi ai făcut peste datoria ta se poate calcula în bani şi plăţi?! Acesta e un semn de decădere morală, la care trebuie să ne gândim.

 

În micul orăşel al Ocnei, ca într-o schivnicie, s-a retras omul nostru şi, în preajma vieţii lui de om sărac şi bolnav, a pogorât el însuşi vălul de uitare. Din toate ale lui, el făurise încă un inel al lanţului nostru, şi aceasta-i era de ajuns.

 

 

Când noul regim se statornici, el răspundea cu glas cuminte celor care-l îmbiau să ia parte la viaţa publică: „nu… vremea mea a trecut,  e acum, al altora rândul”.

 

Tot aşa de umil şi simplu a respins de la sine demnitatea de trimis al Naţiei, dată în lipsa lui. Era în viaţa lui o deplină legătură… Un granit de in­transigenţă! Iar când conducătorii noului regim i-au propus ca, din averea Statului, să-i răscumpere Mânjina pierdută, atunci acest Rege s-a ridicat cu amărât glas de protestare şi i-a dojenit. Poate singura lui dojană. Sufletul lui se simţea jignit. Cum?

 

Să i se ia din suflet piatra cea mai fără de preţ? Să i se socotească în bani toată truda lui dezinteresată şi senină? Cum? Toate luminoasele lui gânduri şi simţirile lui nobile şi vibratoare, şi toată iubirea, şi toată jertfa lui, toate răsplătite în chipul acesta?… Nu, cu hotărâre, nu!… Şi a în­depărtat de la sine această jignitoare propunere. În anii grei ai bătrâneţii el nu avea decât o singură şi regească mângâiere: să petreacă prin faţa sufletului său icoanele luminoase ale trecutului, să le mai în­ţeleagă încă o dată rostul şi să le simtă aroma lor mângâietoare. Şi-aşa aştepta moartea. Dar moartea, în cugetarea lui, nu putea să însemne un sfârşii. Pentru trupul nemernic, da, dar pentru spiritul creator şi veşnic, niciodată. Simţea însuşi cum în sufletul lui se zbăteau, ca de acum, toate volburile spiritului celor trecute şi simţea că de îndată, după moarte, spiritul lui îmbogăţit cu încă o luptă avea sa cadă în patrimoniul spiritual comun, al obştimii noastre, ca un prisos: mai mult, neîncetat mai mult.

 

În umilinţă şi jertfă îşi dusese întreaga lui viaţă, în umilinţă şi jertfă a murit: simplu ca un Rege al spiritului ce era. Un mormânt necunoscut şi ne­cercetat e semnul vremelnic al morţii lui. Dar, de îndată, după moarte, şi pentru totdeauna, fantoma spirituală a acestui Rege s-a ridicat neînduplecată şi luminoasă. Ea, în tovărăşia celorlalte fantome voievodale, ne împresură iubitoare şi caldă, ne în­deamnă şi ne ridică, ne învăluie proteguitoare de toate părţile, ca nu cumva vânturi rele, care bat, să stingă facla noastră de viaţă, aşa de trudnic păstrată de-a lungul vremii şi încredinţată nouă de înain­taşi spre ducere mai departe”[4].

 

 

 

 

[1] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul IV, Bucureşti 1901, pp. 363, 364

[2] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XVIII, Bucureşti 1927, doc. 69,  pp. 114, 115

[3] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XVIII, Bucureşti 1927, doc. 98,  p. 157

[4] Lascarov-Moldoveanu, Al., Revoluţia de mâine, Cap. III – C. Negri / Unirea, Bucureşti 1925, pp. 43-49


Pagina 1 din 12412345...102030...Ultima »