ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro

Bulgăraş de gheaţă rece, la muncă în Germania!

 

 

 

Niciodată nu mi-am putut explica textul minunatului cântec „Bulgăraş de gheaţă rece” sau „Izvoraş cu apă rece”, prin care fata bucovineancă, plecată printre străini, îşi plânge dorul de mamă şi de satul natal: „Izvoraş cu apă rece, / pe la poarta mamii trece, / iese mama să se spele, / dă de lacrimile mele” şi, desigur, întreabă drumeţii dacă n-au văzut, n-au cunoscut, prin cele ţări ale lumii, odorul sufletului ei. Cântecul era atât de tulburător încât îl avea în repertoriu, cu acelaşi mesaj, toate bandele de lăutari, dar parcă nimeni nu-l cânta mai sfâşietor decât solcanii. Şi iată că, din întâmplare, îmi iese în cale un text publicitar, „Referinţe favorabile de câştig pentru familiile de lucrători în câmp în Germania”, care probează că mulţi bucovineni tineri, ca şi acum, luau calea Germaniei, ca să câştige o pâine nu mai uşor, ci cu o răsplată a muncii cât de cât mai rezonabilă decât în Bucovina şi în România, unde, iarăşi, plecau tinerii, la muncile agricolo. În anunţ, nu se face referire la etnici germani, pentru că în toate şcolile provinciei se învăţa limba germană, aşa că bucovinenii, ca şi galiţienii, erau considerţi ,,germani”.

 

Durează, fiind din ce în mai actual, de mai bine de un veac anunţul acesta de recrutare a forţei de muncă bucovinene pentru muncile agricole din Germania. Şi mă doare actualitatea lui atât de adânc, încât pun anunţul ca fundal, ca simbol al lumii halucinante în care îmi petrece ultimii ani de viaţă.

 

,,Biroul german pentru lucrători de câmp” în Berlin caută, pentru întreaga împărăţie germană, familii germane de lucrători de orişice ex­ploatare pe moşii cavalereşti şi domenii. Familiile se pot obliga la lucru şi pe mai mulţi ani şi referinţele de simbrie respective de câştig sunt foarte bune. Fiecare familie capătă locuinţă gratuită, care constă din o odaie, o cămară, o bucătărie şi grajduri, precum şi o încăpere comodă pentru încălzire. Pentru aceasta capătă ca daruşag, de la conducerea moşiei, trei paturi cu şase lăicere, un dulap, o bancă, două scaune, doua mese şi aca­returi de spălat, mâncat şi copt pentru patru persoane. Numai pentru lu­cruri eventuale de mână are să grijească familia singură. Pentru un lucru de douăsprezece ore pe zi, se plăteşte, pentru un an, în bani gata, urmă­toarele: Unui bărbat – 120 mărci, în rate lunare câte 10 mărci pe lună (douăsprezece coroane) şi la finea anului, un premiu de 24 coroane. Mai departe, un centnar de grâu, 12 centnare de secară, 4 centnare de orz, 2 centnare de mazăre, 2 centnare de ovăz, 80 centnare de barabule şi încălzire cu totul gratuită. Pe lângă aceasta, circa 8 prăjini de pământ, un strat arat pentru curechi şi o bucată de grădină lângă casă. Trăsurile necesare pentru gospodărie se capătă de la conducerea moşiei. O femeie capătă, ca simbrie zilnică, iarna, 50, vara 60 şi în timpul recoltei (şase săptămâni) 75 bani. Pe lângă acestea, mai capătă o femeie o coroană 80 bani pentru mulsul vacilor. De se întâmplă că un bărbat se întrebuinţează mai mult timp ca servitor de cai sau la îngrăşat vite, atunci capătă el un onorar deosebit, de 36 coroane, bani gata, şi 5 centnari de secară. Mai departe, îi este permis unei familii să ţie o vacă gratuit. În caz că nu se întâmplă aceasta, atunci capătă, de la conducerea moşiei, două capre bune de lapte şi două litre şi jumătate de lapte zilnic. Fiecare familie capătă, afară de acestea, gratuit, doi mascuri (purcei – n. n.) câte de 10 săptămâni spre creştere, care abia după 8 luni se pot tăia sau vinde. Creşterea de gobăi e tot gratuită. Dacă sunt într-o familie băieţi de 15 ani, atunci aceştia pot fi întrebuinţaţi ca băieţi de curte. Întâiul băiat de curte capătă, afară de simbria obişnuită, de 50, 60 şi 75 de bani 10 centnare de secară şi 15 de barabule, precum şi o remuneraţie de 15 mărci. Al doilea sau alţi băieţi de curte capătă, pe lângă plata zilnică de 60 bani (iarna), 70 bani (vara) şi 85 bani (pe timpul recoltei), 14 centnari secară, 20 de barabulo şi 15 mărci premiu. Familii germane care nu pot exista, din cauze felurite, în patria lor, ar face bine să plece la Germania, la lucru. În vreo câţiva ani pot să-şi câştige sume frumoase de bani şi, întorcându-se acasă, vor putea restaura cu succes gospodăria părăsită. Pentru ţăran este, în Germania, totdeauna mai bine decât în America şi România. Anunţuri de la familii ţărăneşti germane, care reflectează la un lucru de agricultură în Germania le primeşte şi le dă desluşiri / mijlocitorul general pentru Bucovina şi Galiţia estică:

Hermann B. Langberg, Cernăuţi, strada principală, Nr. 37, mijlocitor de lucrători, concesionat de înaltul i. r. guvern”[1].

 

 

[1] Apărarea Naţională, Nr. 28, Anul III, duminică 12 aprilie stil nou 1908, p. 4


Povestea instituţiilor de cultură ale Sucevei

 

Teofil Lianu

 

Erau vremuri ciudate, vremuri în care omul întâmpina dimineţile conştient că trăieşte într-o lume într-una schimbată. Vremuri ale istoriei cu grumazul întins pe butucul călăului, vremuri pentru orbi, cărora li se vorbea despre lumină cu atâta forţă persuasivă încât orbii, în nevinovăţia lor, întrezăreau, undeva, în adâncuri, conturul fascinant al soarelui pe care nu l-au văzut niciodată.

 

La porţile zilelor, pândarii cântăreau umbrele cu ochi tulburi. Fiecare orb, târându-şi umbra după sine, pipăia umbrele cu umbra şi se închipuia văzător. Erau vremuri ciudate, vremurile pândarilor Enea Ţurcanu, Ştefan Şvabu, Ion Farmatu, Ilie Vinaru, Vasile Ghiaţă, Ion Pânzaru, Laurenţiu Mihăescu, Iuliu Schorr, Constantin Miclea, Atanasie Mitric, vremuri în care porţile temniţelor se transformaseră în fălci apocaliptice, mereu lacome, mereu nemiloase, vremuri în care cărţile neamului erau smulse de prin rafturi şi de prin suflete pentru a fi arse, într-un rug uriaş, într-o vâlvătaie funebră, în curtea interioară a închisorii din Suceava. Erau vremurile cuvântului tras pe roată, cum avea să strige, din celula vecină rugului, Vasile Pânzariu, un tânăr poet care n-a mai ajuns poet decât cumplit de târziu, poemele lui purtându-l prin închisori politice până aproape de bătrâneţe.

 

În vremurile acelea, cărturarii Bucovinei interbelice îşi aşteptau, resemnaţi, sentinţele de condamnare. Aveau văz, pricepeau, ştiau să arate orbilor drumul cel bun. Deveniseră un pericol, făcliile lor făcând să freamăte umbrele. Scriau poeme de dragoste, pe care cenzura de partid le mutila, atribuindu-le titluri neghioabe. Un astfel de cântec, o adevărată evadare din ţinutul umbrelor a poetului iconar Teofil Lianu, avea să fie „botezat” !Cântecul ovăsului”, pentru a fi publicat în ediţia din 1 septembrie 1948 a ziarului judeţean „Lupta poporului”. Apoi, în 27 septembrie, acelaşi ziar anunţă că fostul iconar lucrează la volumul „Flamuri în zori”, volum „în care cântă marile transformau ce au loc în ţara noastră şi munca şi lupta poporului de la sate”. Numai că Lianu, conştient fiind că umbra temniţelor deja îi apasă pe creştet, scrie cu sufletul, iar Dragoş Vicol, responsabilul paginii literare („Vieaţa culturală”) din ziarul „Lupta poporului”, publică poemele adevărate, precizând, cu superbă şi benefică ipocrizie, că ele ar face parte din volumul care nu se va scrie niciodată, „Flamuri în zori”.

 

 

Dragoş Vicol

 

Dragoş Vicol, comunist convins, dar şi activist cultural la fel de sincer, desfăşoară, începând cu anul 1948, o activitate publică interesantă. Interesantă prin atitudini contradictorii, dictate şi de aderarea la comunism, dar şi de solidaritatea culturală, o solidaritate care făcea parte din fiinţa lui lăuntrică, de poet născut, iar nu făcut. Ca activist comunist, Dragoş Vicol „fabrică” o operă proprie, de care se va dezice, în parte, mai târziu, şi contribuie din plin la contrafacerile culturale specifice epocii. Din postura de activist comunist, Vicol interzice tradiţii sau doar produse ale unei tradiţii seculare. Un vechi obicei, o aparentă satiră la adresa pripăşitului în spaţiul nostru cultural, numită, pe vremea lui Cantemir, „Turca”, iar mai nou „Malanca”, displace poetului bucovinean pentru că în ea cică „se cultivă ura şovină şi caricaturizarea evreului şi a ţiganului”; prin urmare, el cere să se interzică „Malanca”, obicei multimilenar şi planetar al omagierii naşterii luminii întărite, sau îndeamnă să caricaturizeze sătenii, în „Malanca”, în spiritul epocii, „chiaburul hrăpăreţ, care nu-şi însămânţează ogoarele, care fură munca celui sărac”. Tot Dragoş Vicol „recomandă” ca „locul „domnilor şi boierilor” din colinde şi uraturi să-l ia muncitorul şi ţăranul muncitor, care luptă pentru altă lume”. Iar în spaţiul acesta ideologizat, în care un poet autentic precum Teofil Lianu nu mai avea loc, un muncitor analfabet din Putna, pe nume Marcu Zubaş, capătă valoare de simbol, încropiri rimate de genul „Ciocan-Seceră-Condei” devenind mostre de poezie militantă. Nici măcar Vicol nu-şi poate refuza gloriosul statut de „om al vremurilor noi”, explodând în paginile ziarului judeţean cu un exaltat „Cântec de dragoste pentru strung”.

 

În vremea asta, „Casa Naţională” din Suceava, acest sanctuar al culturii bucovinene de altădată, este naţionalizată, iar elitele bucovinene, devenite „clică de acţionari şi reacţionari”, sunt arestate, pe motiv că ar fi transformat „Casa Naţională” într-un „club în care se practicau jocurile de noroc şi se făcea politică ostilă regimului democrat”. Renovată în pripă şi rebotezată „Palatul Cultural”, fosta „Casă Naţională” devine, începând cu 15 noiembrie 1948, sediul noilor instituţii culturale ale regiunii, toate înfiinţate simultan: Ateneul Popular „Ciprian Porumbescu” (cor şi orchestră, conduse de profesorul Grigore Macovei), Muzeul regional al Bucovinei, Biblioteca publică (cu 5.000 volume), Consilieratul judeţean al Ministerului Artelor şi Informaţiei, condus de Dragoş Vicol, Conducerea judeţeană a Căminelor Culturale, condus de Ilie Grămadă (actualul Centru al Creaţiei Populare) şi Cenaclul Suceava (condus de acelaşi Ilie Grămadă, viitorul cenaclu „Nicolae Labiş”, de decenii desfiinţat).

 

Odată cu inaugurarea instituţiilor comuniste de cenzurat actul cultural, în Dragoş Vicol se trezeşte din letargie poetul, adică fiinţa capabilă de solidaritate culturală, deja întrezărită în atitudinea difuz protectoare faţă de iconarul Teofil Lianu. În jurul lui Dragoş Vicol încep să se adune condeiele adevărate ale acestui nord de ţară românească şi, pe lângă compromisuri, actul cultural autentic începe să-şi facă loc.

 

Dumbrăveni, dezvelirea bustului lui Eminescu.

 

Totul începe cu Eminescu, redescoperit, la sărbătorirea centenarului, în primăvara anului 1950, mai întâi prin „Ai noştri tineri” şi „Proletarul” (un fragment din „Împărat şi proletar”), un Eminescu despre care Dragoş Vicol conferenţiază peste tot, cu patimă şi cu hărnicie, un Eminescu tras spre „vremurile noi”, căruia George Sidorovici, marele prozator de mai târziu, îi dedică poemul „Strungarul despre Eminescu”, în care îşi imaginează o caraghioasă împăcare cu Poetul. Strungarul lui Sidorovici, acest simbol al cuceririlor tehnologice comuniste, îşi mărturiseşte sensibilitatea artistică, adresându-i celui căruia, prin vrednicie profesională şi prin militantism de stânga, i-a devenit egal: „Tovarăşe poet, obosită mâna de la strung răsfoieşte-n scara asta paginile albe”. Cenuşa cărţilor lui Eminescu, arse în curtea interioară a închisorii din Suceava, încă nu se spulberase în cele patru vânturi, când „s-a dat drumul la Eminescu”, încercându-se nu o reparaţie, ci o stranie falsificare. Ceea ce avea să se întâmple, doi ani mai târziu, în 1952, şi cu Caragiale, al cărui centenar se sărbătoreşte aidoma, prin conferirea unei năstruşnice, dar revoltătoare, vocaţii de stânga.

 

Sub linţoliul ideologic, realitatea, ascunsă sau disimulată, gemea de lacrimă, de sânge şi de suferinţă. Oamenii liberi, hăituiţi prin munţi, schingiuiţi prin închisori şi prin colonii de muncă forţată, trăiau revelaţii interzise şi erau, la rândul lor, interzişi ca revelaţie. Tot ce avusese mai bun neamul acesta era etichetat drept reacţionar şi bandit, iar mulţimea, dibaci manipulată, începea să accepte, iar uneori să şi creadă, adevărurile care n-au fost niciodată şi ale ei. Iar tineretul creştea cu adevăruri contrafăcute, se adăpa din surogatul luminii, pe care, într-o primă fază, îl fabricau de zor ideologi ai condeiului îndemânatec precum Dragoş Vicol, Ilie Grămadă, George Dan, Valeria Boiculesi, Traian Filip (autor şi al unui roman superb, „Calipso”), Ecaterina Mihăescu, George Sidorovici sau Ilarie Poştariu. Ei, condeierii zilei, drogau o generaţie, şedinţele Cenaclului literar al filialei Uniunii Scriitorilor din Suceava având, din ce în ce mai des, invitaţi din rândul pionierilor. Numai că primele „tinere condeie” vin în lumea contrafacerilor cu ceva proaspăt, cu o vibraţie interioară care copleşeşte şi încântă, primul poem vestitor de înnoire fiind dedicat „Lui Eminescu” de către o elevă din Gura Humorului, Oltea Paşcovici, care avea să eşueze, totuşi, în jurnalism, ce-i drept, unul de calitate. Apoi, în 2 iulie 1950, un pionier din Burdujeni, pe nume Norman Manea, marele scriitor planetar de mai târziu, fascinează scriitorimea suceveana, citindu-şi versurile la o şezătoare literară organizată de Cenaclul Suceava. Probabil că de aici, de la licărul de lumină pură pe care-l reprezenta Norman Manea, se naşte ideea unui concurs literar, care se organizează în şcoli, cu prilejul „Lunii prieteniei româno-sovietice”, juriul fiind format din Dragoş Vicol, Eugen Fetchin (Frunză) şi Nicolae Vlad. Un fericit joc al sorţii face ca festivitatea de premiere să aibă loc, duminică, 2 decembrie 1951, la Câmpulung Moldovenesc, iar câştigătorul să fie un tânăr, elev în clasa a X-a la Liceul de Băieţi Fălticeni, care, în acea zi, împlinea 16 ani, şi care se numea… Nicolae Labiş.

 

Cât de ciudată e voia sortii! Unul dintre organizatorii concursului literar, din cadrul „Lunii prieteniei româno-sovietice”, Eugen Frunză, avea să devină, după 1989, în amurgul ideologiei pe care, alături de alţii, a impus-o, mare „anticomunist”, iar tânărul acela de 16 ani, vibrant şi curat sufleteşte cum n-a mai fost un altul în toată istoria literaturii române, avea să devină, prin voinţa „anticomuniştilor” de tip Fetchin-Frunză, singurul poet interzis în România „democratică”, pe motiv că poetul revoluţiilor (nu al comunismului, ci al înnoirilor) ar fi fost… poet comunist. De parcă Nicolae Labiş, geniul care n-a mai avut când să păşească din adolescenţă, ar trebui să-şi asume păcatele unei epoci, o epocă pângăritoare, dar care pe el n-a izbutit să-l maculeze în nici un fel. Pentru că, dacă i se poate reproşa ceva poetului Nicolae Labiş, apoi i se poate reproşa forţa fantastică în rostire, o forţă pe care n-a mai avut-o nimeni niciodată. Dacă-l păstrăm în memoria neamului, nici un alt poet român nu o să ni se pară, prin comparaţie, decât un spuitor de metafore, mai dibaci sau mai puţin dibaci. Or, noi nu ştim să păstrăm iniţiindu-ne. Noi preferăm, de veacuri, să îmbrâncim în anonimat tot ceea ce ne eclipsează şi ne complexează.

 

Celelalte voci poetice ale primului concurs literar organizat în Bucovina postbelică aveau să se piardă pe parcurs, dar numele tinerilor premiaţi, de Ziua Poetului, în 2 Decembrie 1951, merită păstrate măcar prin ipostaza de martori ai primei confirmări. Prin urmare, consemnăm că s-au împărtăşit din fericirea Geniului de la Mălini OlteaPaşcovici, pe atunci elevă în anul al III-lea la Şcoala pedagogică Gura Humorului, Anişoara Dumitraş, pe atunci elevă în clasa a IX-a la Fălticeni, şi rădăuţeanul George Muntean, cărturarul bucovinean de mai târziu.

 

Dacă s-ar fi născut cu zece ani mai devreme sau dacă măcar ar fi trăit încă zece ani, Nicolae Labiş ar fi ajuns, probabil, coleg de celulă cu Vasile Pânzariu, poetul „cuvântului tras pe roată”. Dacă s-ar fi născut mai devreme, dacă ar fi crescut în legile nescrise ale satului nostru tradiţional, Labiş, cu firea vulcanică şi sinceră pe care i-o ştim, cu verbul său viguros, pe care doar anume vietăţi ale pădurii par a le întrupa, ar fi fost tribunul încruntat al satului tradiţional, cum, de altfel, se şi arată într-unele din poeziile sale. Prin urmare, chiar şi „Moartea căprioarei” ar fi fost interpretată ideologic şi condamnată la tragerea pe roată. Numai că Labiş s-a născut cu o anume menire şi a trăit doar atât cât a fost nevoie pentru ca, prin mitul poetului tânăr, să se legitimeze o generaţie nouă de scriitori, apoi, în baza aceluiaşi mit, sub aura lui Nicolae Labiş, să fie confirmaţi, în Bucovina, mai toţi marii poeţi ai contemporaneităţii noastre. Dacă n-ar fi murit prea curând, Nicolae Labiş, deja trăind dezamăgirile lui Panait Istrati, deja înfierat, „cu mânie proletară”, de unii dintre colegii săi de la Şcoala de literatură, cu siguranţă că ar fi sfârşit în hrubele în care cuvântul a fost tras pe roată.

 

 

În Bucovina unei vremi pe neaşteptate îmbătrânite, zilele de 2 iulie 1950 şi 2 decembrie 1951, zilele când lumea culturală regională avea să freamăte de admiraţie în faţa unor scrieri proaspete şi revelatoare, prelinse din condeiele adolescenţilor Norman Manea şi Nicolae Labiş, pun temelie durabilă mitului poetului tânăr. Sclipirile acestea de lumină cosmică pregătesc debutul literar, publicistic şi civic al colegilor lor de generaţie, născuţi în acest spaţiu sau doar în trecere pe aici. Unul după altul, în şedinţele de cenaclu şi în paginile ziarului judeţean debutează Platon Pardău, George Damian, Marcel Mureşeanu, Pan Solcan, Arcadie Arbore, Clement Antonovici, Florin Bratu, Ion Beldeanu, Constan­tin Ştefuriuc, iar instituţiile ideologice ale regiunii sunt populate cu tinerii aceştia, care, cu fiecare zi care vine, ignoră sarcinile ideologice pentru a-şi asuma rolul cultural la care-i obliga statutul lor de creatori.

 

Încă din 1951, elevul fălticenean Nicolae Labiş devenise un mit atât de magnetic, încât dascăli din întreaga regiune îşi fac de lucru prin oraşul lui pentru a-l cunoaşte, pentru a vedea cu ochii lor nu un poet de geniu, ci un adevărat prooroc. Pentru că aşa îl receptau toţi, după cum îmi mărturisea legendarul profesor Ioan Nemeş, drept un fel de prooroc, drept ceva divin şi intangibil, care îţi copleşea sufletul cu o ciudată armonie, ceva între împăcare şi mângâiere, ceva între speranţă şi certitudine. În prezenţa adolescentului Nicolae Labiş, dascăli cu faimă trăiau ciudata senzaţie a deschiderii unei ferestre spre lume, o fereastră prin care năvalnic se risipea lumina peste lumea orbilor, lumea în care cunoaşterea se făcea prin pipăirea umbrelor cu umbra. Odată deschisă fereastra aceea, unii orbi au început să vadă, apoi au aprins făcliile şi pentru alţii. Prin aprinderea făcliilor, instituţiile ideologice s-au transformat în lăcaşuri de cultură, iar ziarul judeţean (iniţial, „Lupta poporului”, apoi, din 1 iulie 1951, „Făclia Sucevei”, cu redacţie la Câmpulung) a primit, în 20 decembrie 1951, numele de „Zori noi”, paginile sale de „Coordonate literare” însemnând, vreme îndelungată, tot un fel de fereastră spre lumina cea adevărată. Din 22 decembrie 1989, după două ediţii purtând pe frontispiciu numele Sucevei, ziarul tradiţional judeţean a primit, din iniţiativa studenţilor, numele „Crai nou”, păstrându-şi identitatea culturală deja consacrată şi care, în fond, e singura care contează cu adevărat în lungul drum de la „Lupta poporului” la „Crai nou”. O identitate culturală impusă de şefi de ziar precum Platon Pardău, Ion Paranici, Ion Nedelea, Dumitru Teodorescu sau Dorin-Liviu Clement, adică de scriitori care au trăit din publicistică.

 

“Năpasta” lui Caragiale, jucată, la Suceava, în timpul vieţii autorului

 

Consilieratul judeţean Suceava

al Ministerului Artelor şi Informaţiei

 

Înfiinţat de Dragoş Vicol, primul culturnic, dar şi primul om de cultură al regimului comunist, Consilieratul judeţean al Ministerului Artelor şi Informaţiei se transformă, în baza HCM nr. 542/1953 a Sfatului popular regional Suceava, în Comitetul regional de cultură (în parte, actuala Direcţie pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, în parte. Şi anume cea care vizează creaţia şi arta spectacolului, Centru pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale), adică într-o instituţie de propagandă, dar care îşi abandonează repede menirea, pentru a-şi confirma numele şi pentru a crea o stare culturală în care actul artistic să fie bine recepţionat. O stare culturală care mai supravieţuieşte şi astăzi, ce-i drept – cam înţelenită, cam năpădită de buruieni şi de nepăsare. O stare de cultură în care se simţea nevoia unei galerii de arta, a unei reviste literare, a unui teatru orăşenesc, o stare de cultură re-trezită dibaci. Nu una contrafăcută, ci una reconstituită pe temelia culturală a Bucovinei de altădată. Cu toate calităţile şi defectele acelei culturi, în care făloşenia şi, implicit, parvenitismul erau la mare preţ.

 

În tradiţia culturală bucovineană, izolarea în acţiuni şi producte proprii, ceva de genul „avem şi noi faliţii noştri”, reprezenta o condiţie de bază a puseului cultural, care, în fond, reprezenta mai curând o mondenitate decât o asumare de jertfă. Din epoca austriacă, Bucovina moşteneşte tentaţia unui elitism parşiv, specific târgoveţului băştinaş, elitismul unui târg ca Suceava, colbuit şi uitat de vreme, dar care simte mereu şi mereu nevoia să se producă artistic în sălile Hotelului „Langer”, în spectacole muzicale şi în călătorii maiale, săvârşite în luna mai, călătorii spre sate din vecinătatea târgului, în care orăşeanul să se producă artistic, inclusiv prin cuvinte potrivite – nu pun ghilimele, pentru că nu e vorba de arghezienele „cuvinte potrivite”, ci de nişte făcături (vag de sorginte folclorică) prin care târgoveţul să-i arate ţăranului că el e domn, şi încă un domn de sorginte central-europeană. Adică vienez prin pretenţii şi dac prin fire, dar un dac din continuata frază a lui Herodot referitoare la „cei mai viteji şi mai înţelepţi dintre traci”, adică „leneşi, scandalagii, beţivi şi îşi vând copiii”.

 

În Bucovina istorică, în care reuniunile corale şi gazeta săptămânală sau lunară (un cotidian ar fi fost prea obositor, ar fi putut produce un adevărat surmenaj intelectual) reprezentau embleme nobiliare, dintre manifestările culturale profesioniste numai teatrul de turneu avea căutare, şi asta pentru că bucovineanul era, prin definiţie, pe lângă poet şi muzician, întotdeauna un mare actor. Dar în toate bucovineanul era un diletant, iar la statutul lui de amator ţinea cu tărie. A fi poet, muzician sau actor diletant reprezenta o coordonată a nobleţei. Centrul târgurilor era populat de o aristocraţie pentru care diletantismul reprezenta un blazon mai lustruit chiar şi decât averea. Faptul că un oarecare avocat Iulius Morwitzer, om bogat, cultivat şi cu stare, ajunge primar al Sucevei nu contează în ochii obştenilor cât contează că primarul avea o fiică talentată, care putea cânta la pian şi solo voce tot felul de bucăţi din muzica europeană. Posibilitatea unei valorificări a talentului progeniturii nu l-a interesat niciodată pe bucovineanul istoric, pentru că a trăi din actul creator şi a te dedica în întregime lui era, în accepţiunea bucovineană, ceva lipsit de demnitate.

 

Odată cu ocupaţia bolşevică, tradiţiile acestea sunt curmate brusc, în 1948 fiind naţionalizat şi ultimul bastion al diletantismului artistic bucovinean, „Casa Naţională” din Suceava. În Palat, devenit al tuturor şi, ulterior, dărâmat, au păşit oameni precum Dragoş Vicol şi Ilie Grămadă, cărora li s-a trasat sarcina de partid de a construi o nouă tradiţie şi o nouă cultură, iar ei şi-au luat sarcina în serios. Şi tocmai de asta principalele tare ale diletantismului bucovinean se păstrează, devenind, ulterior, şi tare ale culturii din vremea comunismului, în democraţia noastră originală izbucnind şi cu mai multă gomoşenie. Practic, între pagina literară „Vieaţa culturală” din ziarul comunist „Lupta poporului” şi celebrele reviste ale Bucovinei istorice („Foaea Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, „Aurora Română”, „Revista Politică”, „Junimea literară”, „Deşteptarea”) nu există mari diferenţe. Ici-colo, „poezii poporane”, două trei poeme diletante (în adevăratul sens al cuvântului), o povestioară înjghebată cu dichis şi câteva „veşti culturale”, de fapt referiri la fel şi fel de mondenităţi. Cinstit vorbind, Bucovina nu a avut niciodată (şi, în ciuda aparenţelor, nici nu are) o revistă literară care să se individualizeze pozitiv în spaţiul cultural românesc tocmai din cauza diletantismului, adică a fanfaronadei care exclude din teritoriul civic al creaţiei pe creatorul autentic. Tocmai de asta, când au vrut să-şi valorifice vocaţia, bucovinenii (T. Robeanu alias George Popovici, Mircea Streinul, E. Ar. Zaharia, Vasile Posteucă, Iulian Vesper şi aşa mai departe, până la Eusebiu Camilar sau Vasile Andru, Matei Vişniec sau Nichita Danilov) au evadat din „vesela grădină” a veşnicului diletantism, revenind rar, cu aură mistică, în teritoriul dumnezeiesc în care nu şi-au putut valorifica harul.

 

Instituţiile culturale comuniste, inaugurate în 15 noiembrie 1948, redescoperă tradiţionalul diletantism bucovinean, pe care îl impun în tot şi în toate. Aşa-zisa „cultură de masă” din vremea comunismului nu reprezintă o noutate în spaţiul bucovinean, ci o revenire la tradiţii. Prin urmare, deşi găzduieşte Ateneul Popular „Ciprian Porumbescu”, Muzeul Regional al Bucovinei, Consilieratul judeţean al Ministerului Artelor şi Informaţiei, Conducerea judeţeană a Căminelor culturale şi Cenaclul Suceava al Uniunii Scriitorilor, fosta Casă Naţională din Suceava îşi păstrează specificitatea, toate aceste instituţii trudind din greu, dar umăr lângă umăr, la glorificarea diletantismului. În Casa Naţională s-au schimbat chiriaşii, dar felul de viaţă şi obiectivele au rămas acelaşi. Tocmai de asta, din pricina diletantismului tradiţional, Bucovina nu a avut şi nu avea să aibă prea curând un teatru profesionist, o revistă literară de anvergură, un muzeu sau o bibliotecă implicate în viaţa vie a unui oraş din ce în ce mai mort. Instituţiile acestea, în baza tradiţiei, au tras cu tăvălugul, egalizând totul, dar egalizarea aceasta are şi partea ei bună. În fond, când dispar văgăunile e un lucru benefic, chiar dacă, pentru umplerea lor, trebuie dărâmaţi nişte munţi.

 

Egalizând, instituţiile culturale comuniste din Bucovina au creat un mediu al consumatorului de artă, un acvariu superb în care s-au adus, foarte rar, peşti de împrumut, iar toate vietăţile naturale au fost fie distruse, fie folosite doar ca decor.

 

Tragic este că, odată cu oamenii îndepărtaţi dintr-un paşnic mediu al veşnicului diletantism, a fost ştearsă şi memoria vie a Bucovinei de altădată. Au fost dărâmate şi clădiri, şi mituri, iar în locul lor nu s-a mai pus nimic. Suceava a devenit teritoriul pustiu al diletantismului. Teritoriul în care clipa, oricât de măreaţă ar fi ea, nu lasă nici o zestre viitorimii, localnicii grăbindu-se, cu incredibilă încăpăţânare, să cureţe după clipe, a avut, totuşi, o viaţă culturală frenetică şi profundă, în ciuda ignorării urmelor, iar meritele în faţa clipei aparţin celor care le-au săvârşit. Dacă vom avea răbdare şi dacă vom căuta, cu migală, în groapa de gunoi a istoriei, şi vom aduna cioburile clipelor luminoase din trecutul urbei, s-ar putea reface o anume construcţie, în care măcar viitorimea să poată locui confortabil. Tocmai de asta îndrăznim să cătăm cu înţelegere, ba chiar cu simpatie spre chiriaşii comunişti ai fostei Case Naţionale din Suceava, pentru că şi ei sunt complicii comiterii acestui adaos de veşnicie. Fără îndoială, contribuţia lor ar fi putut fi mai însemnată, dacă, vorba cronicarului, nu s-ar tot afla omul sub vremuri, ci vremile sub oameni. Dacă n-aş fi fost fiu de ţăran, dacă aş fi huzurit pe seama bunăstării funcţiei de activist comunist al unui alt tată, probabil că m-aş fi grăbit să dau cu maiul şi în oameni, ca să mă pricepeţi şi percepeţi drept mare opozant al comunismului. Fiu de ţăran fiind şi îndrăznind, cândva, să păşesc, cu suflet pierit, treptele spre birourile funcţionarilor culturii, nu pot uita că, mai peste tot, cu am întâlnit oameni, semeni gata să mă ajute, să mă respecte, să mă înţeleagă. Şi-atunci, de ce ar trebui, astăzi, să le întorc binele cu o neghioabă făţărnicie? Ca să mă încolonez în noua făţărnicie a timpului, ca să continuu tradiţia diletantismului bucovinean, cel care creează elite false, izgonind omul, cu trăirile lui licurinde, din bezna ancestralelor făloşenii? Eu încă mai sunt convins, iar Matei Vişniec mi-a şi demonstrat-o recent, că respectul faţa de fiecare om în parte (respect care impune şi negarea individuală a fantoşelor) îndreptăţeşte la respect, adică la condiţia de bază a asanării diletantismului. Scriind şi apreciind toate contribuţiile, motivezi contribuţii viitoare. În fond, în absenţa memoriei, motivaţia pentru viitor nu se mai justifică.

 

Consilieratul judeţean Suceava al Ministerului Artelor şi Informaţiei şi-a intrat în pâine luni, 15 noiembrie 1948, după o duminică sărbătorească, în care Palatul Cultural (fosta Casă Naţională proaspăt renovată) s-a inaugurat cu dichis, printr-un spectacol al Ansamblului artistic al Ateneului „Ciprian Porumbescu” din Suceava, cor şi orchestră, ambele dirijate de fostul mare muzician cernăuţean prof. Grigore Macovei. Primul lider al consilieratului a fost Dragoş Vicol, secondat îndeaproape, pe probleme de învăţământ (de „informaţie”), de Eugen Fetchin-Frunză, „anticomunistul” de după căderea comunismului. Consilieratul, transformat, în 1953, în direcţie regională pentru cultură, iar, după anii ’70, în comitet de cultură şi educaţie socialistă, capătă o identitate culturală distinctă, începând cu anul 1968, când la conducerea lui este numit Eugen Pleşca, deşi primele evenimente culturale ale Sucevei datează din 1965, când a fost vernisată, la Suceava, „Expoziţia Ţuculescu” (60 lucrări, aduse de la Paris, despre artist şi creaţia sa vorbind Baruţiu Arghezi şi pictorul Constantin Dipşe) şi a fost tipărită antologia de poezie şi proză „Rezonanţe”, îngrijită de poetul Marcel Mureşeanu.

 

Consilieratul a fost slujit, de-a lungul timpului, de oameni (cu păcate şi calităţi, dar care n-au fost nici Ana Pauker, nici Gheorghe Gheorghiu-Dej) care şi-au dorit să slujească în templul nevăzut al culturii. Dintre ci, timpul îi reţine, în baza faptelor bune şi rele, pe preşedinţii (directorii) Dragoş Vicol (1948-1965), Gheorghe Pintilescu (1965-1867), Eugen Pleşca (1968), Ioan Siminiceanu (1969-1970), Octav Monoranu (1971), publicistul Petru Rusşindrilar (1972), Dumitru Hreciuc (1973-) 974), publicistul Alexandru Toma (1975-1989), profesor Ileana Şutac (noiembrie-decembric 1989, timp suficient „să nu lase să moară Labiş-ul”), scriitorul Marcel Mureşeanu (1990-1993), istoricul Vasile Demciuc (1994-1996, 2002-2003), Aurel Buzincu (1997-2001) şi Constantin-Emil Ursu (interimar, în 2003 şi, probabil, în baza calităţilor, director din 2004, transferat ulterior ca manager al Muzeului Bucovinei, Emil Ursu fiind cel mai tânăr conducător al instituţiei, la doar 32 de ani).

 

Florin Boeru, Dumitru Oniga, Mihai Pânzaru-PIM, Dumitru Cucu, Vasile Pînzaru, Ion Drăguşanul, Constantin Ungureanu-Box, Vasile şi Gheorghe Iftode, Orest Onofrei, Gavril Mîrza, Constantin Sofroni, Doru Octavian Popovici, Gigi Tătaru, Marcel Mureşeanu, Mihail Iordache şi Cezar Straton

 

Omul numărul unu al instituţiei şi al vieţii culturale sucevene, vreme de 32 de ani, a fost poetul Marcel Mureşeanu, care, indiferent de funcţiile deţinute în sistem, ardelean fiind, s-a tot străduit să determine o ieşire din izolarea diletantismului, punând bazele tuturor manifestărilor culturale de interes naţional (de la Concursul de poezie „Nicolae Labiş” şi până la Festivalul „Umor la… Gura Humorului”), izbutind, împreună cu Alexandru Toma, cu ceilalţi şefi de instituţii culturale judeţene şi cu scriitorimea suceveană, apariţia suplimentului literar „Pagini bucovinene” (după 1990, revista „Bucovina literară”) şi înfiinţarea unei secţii de teatru profesionist la Suceava, pe care a şi condus-o, vreme de vreo trei-patru ani. Lui Marcel Mureşeanu şi lui Alexandru Toma li s-au alăturat, de-a lungul anilor, cu contribuţii mai mari sau mai mici, Ioan Iacoban (1967-1983), Emanoil Rei (1967), Lidia Andriescu (1967-1969), Georgeta Lucaci (1967-1970), Oltea Buzilă (1967-1982), Mihai Tusciuc (1969), muzicianul Andrei Lipovan (1969-1971), Dumitru Găinaru (1969-1971), Elisabeta Mihalache (1969), restauratorul Mihai Jelesneac (1969, 1972-1975), Cristian Tit (1969), Ovidia Pentelescu (1969), Dragoş Popovici (1969-1972), Georgeta Lucaci (1969-1983), Domnica Ilinca (1969), Aurica Toma (1969-1973), Margareta Cărpuş (1969), Teodor Crasi (1970-1974), publicistul Ioan Pînzar (1971), Lucreţia Mandache (1972-1974), poliglotul Ianoş Horvat (1972-1989), Mihai Jora (1972-1973), Sorin Hulubaş (1972-1973), Mircea Prohase (1973-1976), Aurelia Lungoci (1973), Radu Andrieş (1974-1976), Costache Dumitriu (1975-1983), Viorica Horga (1976-1989), Nicu Chircă (1977-1981), publicistul Petru Drişcu (1977-1983, 1990-1996), publicistul Mihai Ghergu (1978-1989), Vasile Florea (1981-1989), Maria Pătraşcu (1984-2004), poetul Victor Rusu (1984-1988, 2000-2020), Corina Ignat (1984-1989, 1995-2020), publicistul Ion Mihail Spânu (1990-2000), muzicianul Sever Dumitrache (1990-1992), Cecilia Caziuc (1990-1996), Domnica Semenciuc (1990-1995), Olga Diaconu (1990-2004), Elena Nitişor (1990-2004), Cornel Dănăilă (1991-1994), George Filipiuc (1994-1997), Svetlana Niculescu (1995), Aneta Palievici (1996-2004), Cristinel Pădurariu (1996 şi în prezent), folcloristul Ioan Ilişescu (1998-2004), poetul de limbă ucraineană Ioan Negriuc (1998), Eusebie Frăseniuc (1999-2000), Iulia Andrieş (2001-2018), Constantin-Emil Ursu (2001, în prezent manager al Muzeului Bucovinei), George Alexandru Burac (2001 şi în prezent), Ion Viorel Blănaru (2001 şi în prezent), Claudiu Vasile Alesăvetei (2002 şi în prezent), protopopul Mircea Nuţu (2002-2004).

 

Instituţia aceasta a funcţionat ireproşabil, asumându-şi şi meritându-şi statutul de primă instituţie culturală a judeţului între anii 1965-1993 (iar perioada coincide, nu întâmplător, cu cea în care scriitorul Marcel Mureşeanu a fost lider al vieţii culturale sucevene). Din 1993, când, datorită unor intervenţii politice brutale, coordonate de prefectul anticultural Ioan Băncescu, direcţia pentru cultură este politizată excesiv, instituţia decade, se anonimizează şi nu mai atrage atenţia Sucevei decât prin tot felul de scandaluri, toate cu rădăcini politice, toate determinate de lăcomoasă pohtire a banului public de către bicisnice cete politice. Manifestările culturale judeţene de tradiţie sunt abandonate, în marea lor majoritate, şi, tocmai de aceea, preluate, asumate şi, adesea, amplificate ca fenomen de Centrul Creaţiei Populare. Abia de curând, în 2003, după finalizarea unei dispute a vanităţilor înscăunarde între prefectul Ioan Cuşnir şi ministrul academician Răzvan Theodorescu printr-un armistiţiu (adică prin numirea directorului interimar Constantin-Emil Ursu), Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu pare să-şi fi regăsit, doar pe durata scurtului mandat al lui Emil Ursu, în primul rând prin comunicarea care determină colaborarea, ceva din gloria de altădată, mai curând strălucirea, dar nu şi materia care-i asigura acea strălucire. Dacă interesele, şi cele ale politicienilor, şi cele ale clerului, nu vor interveni brutal, sub imboldul clientelismului, în viitorul apropiat al culturii, probabil că se vor dura clipe de excepţie şi, de ce nu?, va renaşte pentru a nu mai fi uitată vreodată memoria Sucevei care să merite Suceava memoriei.

 

Platon Pardău

 

Conducerea judeţeană Suceava a Căminelor Culturale

 

Conducerea judeţeană a căminelor culturale, instituţie înfiinţată, în 15 noiembrie 1948, sub autoritatea lui Ilie Grămadă, care era şi liderul Cenaclului Suceava a Uniunii Scriitorilor, se transformă, în baza HCM nr. 542/1953 a Sfatului popular regional, în Casa regională a creaţiei populare. Existase şi în perioada interbelică o astfel de instituţie culturală bucovineană, coordonată de cărturarul Procopie Jitariu din Berchişeşti.

 

La Conducerea judeţeană a căminelor culturale, Casa regională a creaţiei populare de mai târziu, au slujit şi oficiat, cu statut de directori sau de simpli funcţionari, scriitorii Pan Solcan (1957-1960), Traian Filip (1958-1960), George Muntean (1958-1960), Platon Pardău (1961-1965), George Damian (1965), Radu Mareş (1965-1969), Marcel Mureşeanu (1965), Dumitru Ţiganiuc (1966-1969), Florin Bratu (1972-1980), Vic­tor Rusu (1982-1986), Alma Blanaru (1995-2003), Ion Drăguşanul (2001 şi până astăzi), compozitorii şi dirijorii Ştefan Pintilie (1957-1981), Dragoş Lucan (1957), Grigore Macovei (1958-1960), Nicolae Muşat (1961-1962), Filarel Oloieru (1960-1961), Andrei Lipovan (1962), Marian Palade (1983-1986), Sever Dumitrache (1989-1990), George Sârbu (2001-2004), pictorii Corneliu Paşcanu (1958-1959), Vigh Istvan (1961-1965), Elena Bardă (1962-1963), Gheorghe Ostafi (1961), Ioan Ustenco (1966-1970), profesorii Ioan Iacob (1956-1958, 1964-1969), Ioan Cuciurean (1966-1969), Nicu Chircă (1970), Mihai Spînu (1970), Rodica Dominte (1985-2000), Alexandru Amăriucăi (1989-1991), Dorin Curechian (1989), Mihai Căruntu (1990), Ileana Şutac (1991-2008), Pavel Blaj (2001-2010), Doina Lavric (2001-2003), coregrafii Comeliu Dumitrescu (1957-1960), Adriana Ioachimciuc (1959-1962), Aurelian Ciornei (1962-2006), oamenii de teatru Ilarie Curcchianu (1970-1980), Adrian Badiu (1972-1982), Rozalia Humescu (1956-1959), Gheorghe Atanasiu (1957), Aurora Foit (1957), Domnica Ilinca (1959), Adriana Panaitescu (1959), Eleonora Ilică (1960), Roza Covalschi (1960-1964), Ioana Posteucă (1961), Ilarie Ionesei (1962), Viorica Faur (1963-1965), Maria Sava (1963), Vasile Istrate (1963), Vasile Beraru (1964-), Mihai Păduraru (1964), Maria Manole (1964-1965), Maria Serediuc (1964), Viorica Robu (1965-1970), Viorica Horvat (1966), Vasile Iancu (1967-1969), Argeş Epure (1967-1969), Viorica Horga (1967), Ioana Leuştean (1970), Alexandrina Albici (1970-1982), Elena Smuc (1970), Mihai Guzu (1970), Constantin Spac (1970), Neculae Maga (1970), Constantin Sofian (1970), Aurel Iţco (1970), Liviu Mureşeanu (1970), Ioan Clim (1970), Alexandru Banciu (1970), Aurelia Şerbiuc (1973-1978), Aurica Toma (1975-1980), Vasile Maximesi (1976-1978), Mihai Filote (1978-1990), Vladimir Tudose (1981), Nicoleta Vlad (1981-1985), Cecilia Caziuc (1982-1990), Radu Ştefănescu (1983-1992), Gheorghe Senciuc (1983 şi până astăzi), Elena Fărtăiş (1984), Doina Covalschi (1985-1988), Ilarion Palade (1987-1988), Corina Scripcaru (1987-1990), Silvia Haidău (1987-1998), Cornelia Savu Ţipuleac (1987-1988), Angela Sulugiuc (1991-2012), Nicuşor Gabor (1991), Ecaterina Vasincu (1991-2004), Gheorghe Mihalciuc (1991-1992), Dănuţ Lungu (1991, 2003 şi până astăzi), Dan Croitoru(1991), Constantin Brezu (1992), Grigore Marcel Horodincă (1995-2014), Aurel Alexa (1995-2015), Anca Rebenciuc (1994-1995), Viorel Varvaroi (2000-2017), Lili Curie (2002-2004), Corina Scîntei (2002 şi până astăzi), Ion Băiţan (2003 şi până astăzi, dar ca director al Şcolii de Arte „Ion Irimescu”).

 

Conform tradiţiei elitismului românesc, vom reproduce, în ordine cronologică, şi pomelnicul directorilor, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre ei a fost, în adevăratul sens al cuvântului, o personalitate: Ilie Grămadă (1948-1956), Ioan Iacob (1956-1960), Platon Pardău (1961-1965, când trece la conducerea redacţiei „Zori noi”), Ioan Cuciurcanu (1966-1969), Ilarie Curechianu (1970-1982), Rodica Dominte (1985-1989 şi 1991-2000), Alexandru Amăriucăi (1989-1991) şi Pavel Blaj (2001-2009).

 

O păguboasă tradiţie românească anonimizează, odată cu trecerea timpului, personajele aparent nesemnificative ale epocii anterioare, mutând sudoarea şi implicarea în zestrea ideologică a liderului, care, astfel, capătă valoare de simbol. Pe asta se şi bazează, în fond, istoricismul elitist al neamului nostru, un istoricism care ignoră programatic toate investiţiile de suflet, în favoarea fantoşelor ideologice. Şi pentru că nouă ne repugnă atitudinile acestea selective, vom abandona tradiţia, încercând (după puteri, după „fântâni” –cum ar zice Hasdeu) să recuperăm contribuţiile fiecăruia la consolidarea unui fenomen cultural în Bucovina de după cel de-al doilea război mondial. Cu bună ştiinţă nu folosim majusculele atunci când e vorba de cel de-al doilea măcel planetar. În fond, suferinţa risipită peste omenire nici nu merită să devină reper, orele astrale ale omenirii fiind, în opinia noastră, doar cele menite să mângâie şi să vindece.

 

După confiscarea Casei Naţionale din Suceava, care cică ar fi fost, până în 1948, cuibul unei „clici de acţionari şi reacţionari”, după tragerea cuvântului pe roată prin închisorile politice ale României, urmează haosul cultural care, încet-încet, începe să se aşeze (asemeni pâclelor din zori) pentru a face loc primelor străluminări. Din trecutul Bucovinei, la Su­ceava mai pâlpâia (asemeni unei lămpi cu gaz, rămasă printre ruinele unui oraş bombardat) doar „poetul-zugrav” Teofil Lianu, cel preschimbat „când şi când, / în Crai-Noul fulgerând”. Numai că Teofil Lianu, prins în chingile unei epoci excesiv ideologizată, nu acceptă cadenţa, se rupe din încolonare şi are de suferit prin închisorile comuniste umilinţe inimaginabile, murind „faţă de lume împreună cu camarazii mei de război şi de gratii”. Odată cu el, se preling de pe cer în cenuşa clipei toate cărţile lui („Rod”, „Stampe în lumină”, „Cer valah”, „Curcubeu peste ţară”, „Cartea stihurilor”), celelalte rămânând de-a pururi nescrise. Pentru că, atunci când se reîntoarce în lumea morţilor vii, Teofil Lianu nu mai este poetul de odinioară, ci un filosof care acceptă să devină Teofil Dumbrăveanu şi, sub noua identitate artistică, să mai scrie doar poeme dedicate copiilor. Poate fi zărit şi printre invitaţii concursului care poartă numele lui Nicolae Labiş, dar aparenta recuperare culturală înseamnă, de fapt, o continuă supraveghere securistă, anii de recuperare civică alternând, la nesfârşit, cu cei de reîncarcerare.

 

Teofil Lianu, stând „cu luna în exil / Printre ulmi, printre mesteceni”, a trăit într-o epocă în care „pe la noi tăcerea-i rugăciune”, influenţând discret, dar durabil starea poetică, în vreme ce doar prietena lui pentru totdeauna, luna, îi scria chipul pe nisipul rece. Exilul de atunci poate fi iertat, dar exilul de după, adică uitarea de care au parte poetul şi opera sa şi după moartea omului, reprezintă o culpă colectivă a societăţii bucovinene contemporane.

 

Contemporan cu suferinţele lui Lianu, Dragoş Vicol rămâne un personaj cultural controversat, dar cu certitudine un personaj cultural. Lui i-a revenit rolul de a pune temeliile unei noi culturi, dar nu înainte de a le dărâma şi risipi în pustie pe cele vechi. Peste entuziasmele lui risipitoare trebuie să trecem, totuşi, cu îngăduinţă, reamintindu-ne zisa cronicarului referitoare la omul aflat sub vremi. Ceea ce trebuie să reţinem, dacă vrem să adunăm, fir cu fir, zestrea spiritualităţii bucovinene, este contribuţia lui la afirmarea generaţiei lui Labiş şi a celor de după Labiş.

 

Dragoş Vicol s-a străduit să încropească o generaţie de scriitori “de tip nou”, capabilă să slujească ideologia comunistă. A afişat deasupra lumii un orizont fals, apoi a prins să rătăcească prin mulţime în căutarea unui eroism nespectaculos, eroismul cotidianului, eroismul celor tară viitor şi tară trecut. A scris mult prea mult faţă de disponibilităţile sale literare, din dorinţa de a aduna lumina şi a o scutura în poeme („Muguri”, „Poemele de-acasă”, „Arboroasa” etc.), căutând „într-un adânc de ceas” argumentele care să dea rotunjime drumului „dintr-un timp în altul”. Generaţiile de scriitori de după el îi datorează o solidaritate dusă până în pragul prieteniei, iar Nicolac Labiş îi datorează prima confirmare poetică, cea din 2 decembrie 1951.

 

Ion Paranici

 

Viaţa culturală a Sucevei începe să însemne ceva odată cu Platon Pardău, scriitorul dornean care, odată sosit la Suceava, în 1961, indiferent de instituţia de cultură pe care o conducea, nu ostenea să adune în preajmă-i condeie viguroase, care să contureze un spaţiu literar distinct. Abia după aceea avea să afle şi răgazul pentru o operă proprie, suficient de cunoscută şi de recunoscută în întreg spaţiul românesc. La Suceava, Pla­ton Pardău, care-şi dorea cu patimă o revistă literară, în care să valorifice o producţie scriitoricească din ce în ce mai valoroasă, izbuteşte să scoată revista „Suceava”, din 1964, şi tot de atunci „Coordonatele literare” ale ziarului „Zori noi”, pagini de literatură păstrate cu sfinţenie şi, uneori, cu uriaşe eforturi şi sacrificii, şi de Ion Paranici, conducătorul de mai târziu al ziarului şi un poet înnăscut, iar nu făcut.

 

Odată cu Platon Pardău începe o epocă, iar afirmaţia nu este cu nimic gratuită. În jurul lui gravitează nume mari şi nume obişnuite, dar toate contribuind la închegarea unei stări de spirit distincte, care individualizează Suceava ca ţinut românesc într-un spaţiu cultural deja în refacere, în regăsire de sine.

 

Până la sosirea lui Pardău în Suceava, Casa regională a creaţiei populare, cum s-a numit din 1953 fosta Conducere judeţeană a căminelor culturale, înfiinţată în 15 noiembrie 1948, a grupat primele energii cul­turale ale regiunii. Instituţia, condusă de Ioan Iacob, un scenarist cu reuşite notabile, un om sensibil şi cu disponibilităţi culturale de necontestat, a fost, câtăva vreme, un excelent areal al diletantismului, exemplul tipologic constituindu-l activistul bucureştean Corneliu Dumitrescu, trimis la Su­ceava să revigoreze mişcarea artistică de masă, din postura de coregraf ad-hoc. Dumitrescu, dansator de ocazie într-un ansamblu muncitoresc din Capitală, încearcă să impună în folclorul local câteva dansuri cu tradiţie incertă şi, în mod categoric, străină de Bucovina. Omul scapă curând de povară, spre binele lui şi al folclorului bucovinean.

 

Din aceiaşi generaţie a diletantismului face parte şi Ştefan Pintilie, un muzician rafinat, un om delicat ca o trestie, care izbuteşte să lase după sine şi o operă muzicală interesantă, tot aşa cum izbuteşte să reactiveze vechile coruri bucovinene, cărora le stabileşte repertorii interesante, cel mai adesea apropiate de tradiţia muzicală a Bucovinei. Lui i se alătură, cu contribuţii impresionante în domeniul folclorului muzical, Dragoş Lucan, ambii descinzând, prin ucenicie, din Grigore Macovei, marele muzician cernăuţean, care va pune bazele Ansamblului artistic „Ciprian Porumbescu” orchestră şi cor, ansamblu care, în 1953, va participa la Festivalul mondial al tineretului, la Bucureşti. Prozatorii Traian Filip (autorul unui superb roman cu tematică suceveană, intitulat „Calipso”) şi Pantelimon Solcan întregesc echipa de „creaţie” într-o epocă a colectivismului diletant în domeniul cultural.

 

De-a lungul anilor, graniţa şubredă dintre diletantism şi creaţie se păstrează, graniţa aceasta fiind nu atât un atribut al comunismului, cât unul al oportunismului românesc tradiţional, care face loc în sistem nechemaţilor, atraşi de lumea culturii, de statutul social onorabil şi de salarii sigure. Unii dintre aceştia aveau să se remarce, ulterior, în domenii megieşe, cum este cazul inginerului economist Corneliu Paşcan, metodist cu probleme de artă plastică, viitor profesor de liceu şi universitar, care a scris lucrări „despre istoria şi industria lânii, despre tehnologii mo­deme în industria textilă” etc.

 

George Damian, iniţiatorul nostru în iconarism

 

Accesul creatorilor în instituţia parcă menită pentru a le pune în valoare vocaţia se face începând cu anul 1961, sub directoratul lui Platon Pardău. Scriitorul îi angajează la Casa creaţiei populare pe Vigh Istvan, graficianul de mare forţă, care se va stabili, mai târziu, în Canada, pe Elena Bardă, pictoriţa redutabilă de mai târziu, pe Aurelian Ciornei, un adevărat străjer al tradiţiei, cu eforturile răsplătite printr-un titlu de „Academician al satului românesc”, pe Andrei Lipovan, pianist şi compozitor, pe poeţii George Damian şi Marcel Mureşeanu, pe prozatorul Radu Mareş. Datorită lui Platon Pardău, Suceava îşi pune bazele unei elite culturale autentice şi durabile, pe care nici măcar nepăsarea obştească de după 1989 nu avea să o mai spulbere.

 

Datorită „echipei Pardău”, Casa creaţiei populare, indiferent de (titulaturile sub care a funcţionat), avea să reprezinte, de-a lungul anilor, o instituţie culturală în adevăratul sens al cuvântului.

 

Primul eveniment cultural autentic îl reprezintă organizarea, în 1965, a expoziţiei Ţuculescu, în care au fost expuse 60 de lucrări ale marelui artist român, aduse de la Paris de pictorul Constantin Dipşe şi de Baruţiu Arghezi. Iniţiatorul evenimentului a fost poetul Marcel Mureşeanu, adus de la liceul din Prundu Bârgăului de către acelaşi Pla­ton Pardău, şi care, şi din dorinţa de a însemna ceva, încerca un demers cultural strălucitor. Expoziţia, găzduită de Muzeul regional, care funcţiona într-o clădire aflată în centrul oraşului, acolo unde avea să se construiască noua Casă de Cultură din Suceava, a fost deschisă cu întârziere de trei zile, în ciuda eforturilor depuse de poet şi de directorul muzeului, Octav Monoranu. Abia atunci când Baruţiu Arghezi, cu autoritatea numelui pe care îl purta, a apelat la sprijinul autorităţilor comuniste judeţene, expoziţia cu cele 60 de lucrări semnate de Ţuculescu a fost deschisă. A urmat Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş”, precedat, în decembrie 1968, de Festivalul judeţean de datini şi obiceiuri de iarnă „Porniţi plugul, feţi frumoşi!”, festival iniţiat de Aurelian Ciornei, neobositul veşnic tânăr învăţăcel şi, în acelaşi timp, dascăl al satului bucovinean.

 

Mihai Unguraşu, Nicolae Cârlan, Ioan Cocuz, Teodor Hauca, George Damian, Gheorghe Flutur, Mircea Motrici şi Ioan Iftode

 

În vreme, Casa (Centrul) creaţiei populare a împământenit un adevărat calendar cultural pe teritoriul judeţului, reprezentat de Festivalul interjudeţean de folclor „Hora la Prislop” (la Pasul Prislop, din 1970), de Saloanele anuale ale artiştilor plastici amatori (sculptură, pictură şi grafică, la Suceava, din 1976), de Festivalul naţional de film de scurt metraj şi diaporamă „Toamnă la Voroneţ” (la Gura Humorului, din 1980), de Festivalul „Umor la… Gura Humorului” (din 1990), de Festivalul de muzică religioasă corală ortodoxă „Buna Vestire” (la Fundu Moldovei, din 1990), de târgurile meşterilor populari de la Gura Humorului şi Su­ceava (din 1990), de festivalurile de folclor „Arcanul” (la Rădăuţi, din 1991), „Comori de suflet românesc” (pe teritoriul întregului judeţ, din 1992) şi de „Şezătoarea” (la Fălticeni, din 1992), precum şi de cel internaţional, „Întâlniri bucovinene” (la Câmpulung Moldovenesc, din 1999), de Festivalul de poezie şi proză scurtă „Magda Isanos – Eusebiu Camilar”, cu un premiu special „Constantin Ştefuriuc” (la Udeşti, din 1995, festival debutat ca iniţiativă privată, confiscat de Societatea Scriitorilor Bucovineni şi „pasat” ca responsabilitate financiară Centrului), de Festivalul teatrelor populare „Ion Luca” (la Vatra Domei, din 1997) şi de Festivalul de creaţie plastică „Ion Irimescu” (la Fălticeni, din 2003).

 

Activitatea editorială a Casei (Centrului) creaţiei populare Suceava cuprinde reviste anuale de pluguşoare, colinde, uraturi, antologia de poezie şi proză bucovineană „Rezonanţe” (îngrijită de Marcel Mureşeanu şi publicată în 1965), „Caietele Labiş”, volumele de debut ale câştigătorilor Festivalului „Labiş”, culegeri de muzică, îngrijite de Ştefan Pintilie, revistele „Etnos”, „Comori de suflet românesc” şi, iniţiată de istoricul-director Pavel Blaj, „Lumea Carpatică” (cu numere bilingve), o antologie a folclorului obştesc de iama, „Veniţi de vă veseliţi!”, de Aurelian Ciornei şi Ion Drăguşanul, un „Dicţionar de termeni păstoreşti”, de Alma Blanaru, câteva monografii şi lucrări monografice, antologii ale epigramei „Umor la… Gura Humorului” şi „Gura humorului bucovinean”, precum şi două restituiri de excepţie, „Cartea sângelui”, de Ion Grămadă, şi „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine”, de Ciprian Porumbescu.

 

 

Un loc aparte în spaţiul cultural sucevean, un loc, din păcate, pierdut pe cer, îl ocupă Teatrul Popular „Matei Millo”, înfiinţat în 31 ianuarie 1975 de soţii Rodica şi Nistor Dominte. Pe scena pasiunii şi a dăruirii de sine, s-au jucat, printre altele, piesele „Un fluture pe lampă”, de Paul Everac, „Viaţa unei femei”, de Aurel Baranga, „Gaiţele”, de Al. Chiriţescu, „Drumul spre Everest”, de G. Genoiu, „Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată bătrână”, de N. Ionescu, şi „Chiriţa în provincie”, de Vasile Alecsandri.


1945-1948: Întâia ardere a cărţilor românilor

 

 

 

Începând din 2 mai 1945, cărţi semnate de Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, Ion Simionescu, Constantin Loghin, Alexandru Bocăneţu, Gheorghe I. Brătianu, Onisifor Ghibu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ştefan Ciobanu, Simion Mehedinţi, Ion. I. Nistor, Şt. O. Iosif şi aşa mai departe capătă statut de cărţi interzise, deci se confiscă şi se depun la prefecturi, apoi sunt date la topire. Abia în 1952, din prea mare grabă, cărţile interzise, din ce în ce mai multe, aveau să fie arse în curţile interioare ale închisorilor, ba chiar şi prin grădinile oamenilor, cum s-a întâmplat cu cele ale lui Toader Hrib.

 

Doina  lui Mihai Eminescu era atât de prigonită, încât era scoasă chiar şi din antologiile de poezie patriotică. Muzica în Basarabia, a lui Boldur, ba chiar şi cărţile de geografie ale lui Ion Simionescu, ba chiar şi monografia Cernăuţilor, lucrată în ani îndelungaţi de Alexandru Bocăneţu, sunt condamnate la moarte. Prima condamnare a scrisului românesc a fost decisă de Regele Mihai, Paul Constantinescu-Iaşi şi Teohari Georgescu, fiind pusă în practică de nişte funcţionari anonimi, care nu au lăsat nimic după ei, precum „doamnele Basta Zoe, Rizescu Maria şi domnii Samara Nicolae, Chimirea Nicolae, Ţopa Leon, Topală Constantin, Wilner Carol, Saftu Nicolae, Florente Ghinescu, şefi de serviciu temporari la acest Departament pentru verificarea materialelor (cărţi, broşuri, hărţi etc.), care urmează a fi scoase din circulaţie”.

 

Toate cărţile care puteau aminti de statutul românesc al Bucovinei şi Basarabiei sau de istoria onestă a Neamului Românesc căpătaseră stigmatul morţii, „din cauza cuprinsului lor dăunător”. Unele s-au salvat prin bibliotecile lumii sau pitite de ţărani pe sub streşini, cum s-a întâmplat, de pildă, cu Istoria oraşului Cernăuţi, pe timpul Moldovei, altele au dispărut pentru totdeauna.

 

Din listele pe care le-am găsit, publicate în Monitorul Oficial, am selectat doar autori şi cărţi din spaţiul culturii române, ignorându-le pe cele străine şi, mai ales, pe cele de propagandă fascistă. Nu am găsit toate listele şi nici nu am vreme să le mai caut, pentru că, din listele de mai jos, vă puteţi face o părere despre un capitol tragic al istoriei recente româneşti, ţinut sub oblon de istoricii care servesc un regim sau altul.

*

„Nr. 5.335 / 1945, Aprilie 16 // MINISTERUL PROPAGANDEI // Legea Nr. 364 // MIHAI I // Prin graţia 1ui Dumnezeu şi voinţa Naţională, Rege al României, / La toţi de faţă şi viitori, sănătate”. Regele decretează şi „înfiinţează, pe lângă Ministerul Propagandei, sub preşedinţia împuternicitului acestuia, o comisie formată din delegaţii: Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Artelor, Societăţii Scriitorilor Români şi Academiei Române”, care „va întocmi liste de toate publicaţiile periodice şi neperiodice, apărute de la 1 Ianuarie 1917, până la 23 August 1944, cuprinzând idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite”, apoi, „pe măsura publicării listelor de către comisiune în Monitorul Oficial, editurile, tipografiile, librăriile, întreprinderile comerciale de orice fel, debitele, anticăriile, chioşcurile, autorii în editură proprie, bibliotecile de împrumut, bibliotecile publice, precum şi toate instituţiunile publice care deţin publicaţiunile specificate în aceste liste, le vor preda Prefecturii judeţului respectiv / … / Dat în Bucureşti la 2 Mai 1945 // MIHAI // Ministrul propagandei, P. Constantinescu-Iaşi / Ministrul afacerilor Interne, Teohari Georgescu[1].

*

MINISTERUL PROPAGANDEI / În vederea executării dispoziţiunilor ce decurg din art. 16 al Convenţiei de Armistiţiu şi ale legii Nr 364, publicată în Monitorul Oficial, partea I-a, Nr. 102 din 4 Mai 1945, se aduce la cunoştinţa generală, lista Nr. 21 a publicaţiilor pe care Comisia de pe lângă Ministerul Propagandei a decis a fi retrase din circulaţie, din cauza cuprinsului lor dăunător bunelor relaţii dintre România şi Naţiunile Unite.

 

LISTA NR. 21:

 

01). Protopop maior I. D. Croitoru, Forţa noastră morală de-alungul veacurilor şi Războiul contra Bolşevismului, Bucureşti, Tip. Ministerului de Război.

02). Ilia Ivanof Salabaşeff, Mă întorc din „raiul bolşevic”, ed. II, Bucureşti 1944, Imprimeriile  Româneşti, ed. I, 1942.

03). Mihail Spătaru, Războiul nostru, Bucureşti 1943 (Biblioteca Politică).

04). Gr. Sturzu, În Răzoiul Sfânt cu Vânătorii de Munte. Note de campanie, Bacău, Editura „Moldovei”, 1943.

05). Spre a-ţi aminti Războiul Sfânt, Bucureşti 1941, Tip. Bucovina (Regimentul 1 Artilerie Grăniceri).

06). Al Ciorănescu, La Roumanie vue par les étrangers, 1944, Ed. „Luceafărul”. Se vor elimina pag. 92, 126, 130 şi 131.

 

Notă: se revine asupra lucrării „Către o nouă educaţie a tineretului – Pedagogia Comunităţilor de muncă” a dlui prof. Ilie Popescu Teişan, publicată în Lista Nr. 12 a publicaţiilor interzise, din 3 septembrie 1945, întrucât Comisia a constatat, examinând din nou cartea, că nu era cazul să fie retrasă din circulaţie”[2].

 

LISTELE NR. 23, 29, 30, 31, 32 – numai cărţi germane de propagandă[3]. LISTA Nr. 33:

 

Băgulescu, Căpitanul G., Zile de energie. Impresii şi povestiri de pe front, 1916-1917, ed. II (cu o scrisoare de N. Iorga). Bucureşti 1919, Inst. de arte grafice C. Sfetea.

Basilescu Aristide, prof. la Fac. de Drept din Buc., Corporatism în Romania?, Bucureşti 1943, Tip. Federaţiei naţionale cooperative de librărie.

Botârlă Alexandru, Pagini de război. Culegere prezentată de…, Bucureşti 1943, ed. Universul.

Cobrac A., Pericolul roşu, Bucureşti 1930.

Constantinescu-Princiar, Generalul Franco şi războiu1 civil spaniol, Bucureşti 1937, ed. Intelect.

Eminescu Mihail, Bucovina şi Basarabia, Studiu istorico-politic, prezentat de prof. I. Creţu.

Ionescu Serafim, Negustorii noştri, Piesă în trei acte, ed. a 3-a, Bucureşti 1930, Cartea Românească.

Ionescu-Siseşti, G., Probitate, Craiova 1935, Scrisul Românesc.

Loghin Constantin, Chestiuni generale de limbă şi literatură română (genuri literare, influenţe străine, curente literare ş. a.). Ed. a 7-a revăzută. Timişoara, ed. Mitropolitul Silvestru.

Panaitescu, General Scarlat, Aspecte economice şi sociale din Basarabia (1920-1926). Vol. I, Chişinău 1926, Tip. Eparhială, Cartea Românească.

Patriciu Stela V., Cu clasa mea la drum nou; Comunităţi de muncă şcolară, Bucureşti 1944, ed. Tiparul Românesc.

Petrovici Ion, Momente solemne, Ediţie îngrijită, Bucureşti 1943, ed. Casa Şcoalelor.

Prundiş Alexandru, Botezul de sânge. Icoane din războiul nostru, Tr. Măgurele, Tip. Niculescu-Dodu.

Salcia Constantin, Cântece de luptă, Bucureşti 1942, Tip. Cultura.

Schutzack Franz, Comunismul (Basarabia sec. XX), Bucureşti 1941, Tiparul Românesc, ed. Lumina Românească.

Simionescu Ion, Ţara Românească, Bucureşti 1919, Tip. Jockey-Club, I. C. Văcărescu.

Taşcă Gh., România în urma conferinţei de la München, Extras din rev. Analele industriei şi Comerţului, Nr. 11-12, Dec. 1938. Bucureşti.

Teodorescu Dumitru Gh., Naţional-Socialismul. Doctrine. Aspectul social. Statul totalitar. Colectivitatea. Führerul. Partidul, Bucureşti, Tip. Bucovina.

Vasilescu, General rez. Petre I., În ritmul vremii şi slujba neamului. Frânturi de suflet şi de gândire din epoca de sbucium 1940-1941, Bucureşti, ed. Universul.

 

LISTA NR. 33:

 

Petre V. Hanes, Tinereţe…, Bucuresti, Editura Socec. Se elimină: pag. 52 rând, 14-15, pag. 68 rând 10-26, pag. 70, 71 şi 72 (afară de ultimele trei rânduri).

V. V. Hanes, Cartea serbărilor şcolare, Bucureşti, Editura Publicom.

Wolf Hirth, Sborul fără motor, prelucrat de Căp. av. Petru Mircea şi instructor de zbor Cernescu Eugen, prefaţa de dl gral de escadră av. Jienescu, subsecretar de Stat al Aerului, Bucureşti, Editura Gorjan.

D. Iancovici, Societatea Naţiunilor, Bucureşti, Ed. Fund. Regale Principele Carol, (Cartea Vremii), colecţie enciclopedică îngrijită de Nichi for Crainic.

Serafim Ionescu, Voluntara, piesă naţională într-un act (Teatrul şcolar), Bucureşti, Ed. Cartea Românească, ed. I (1925), ed. II (1927), (din publicaţiunile Casei Şcoalelor).

Ernest Junger, Prin furtuni de oţel, Carnetul unui Comandant de detaşament de asalt, Tradus de locot. Victor Timcu, cu o introducere de gral Iacobici Iosif, Şeful Marelui Stat Major.

 

LISTA NR. 34 – cărţi italiene:

 

G. I. Brătianu, professore all’Università di Bucarest, La missione storica dell’Ungheria, Bucureşti 1942, Imprimeria Naţională.

Alessandro Ciorănescu, La tradizione storica e le origini del popolo romeno, Bucureşti 1942. Epurarea parţială: pag. 5, rândurile 3-4-5.

 

LISTA NR. 35:

 

Ion Agârbiceanu, În România Mare, Tâlcuiri şi sfaturi în trei conferinţe poporale, Bucureşti 1929, Ed. Casei Şcoalelor.

Corneliu Albu, De la Bobâlna la Alba Iulia. Lupta Transilvaniei pentru dreptate şi libertate, Bucureşti, Ed. Dacia Traiană, Epurare parţială: pag. 135, rândurile 3-4 de jos în sus.

Virgiliu P. Arbore, Anuarul liceului Gh. Şincai din Bucureşti, pe anii 1892-1942, întocmit sub îngrijirea dlui…, Bucureşti 1942, Tip. Remus Cioflec. Epurare parţială: pag. 41, rândurile 1-29 inclusiv.

August Beranek, Mareşalul Mannerheim al Finlandei,1867, Craiova, Ed. Scrisul Românesc.

Nicolae Bogdan, Carol al XII-lea, Regele Suediei, prototipul eroului modern, Bucureţti 1939, Ed. Cugetarea.

A. Boldur, Muzica în Basarabia, schiţă istorica, Bucureşti 1940, Institutul de arte grafice Marvan.

G. I. Brătianu, La questione romena nel 1940 (Memoriale I, II), Bucureşti 1940-1942, 2 vol., inclusiv versiunea franceză şi germană, Ed. Imprimeria Naţională.

Dimitrie D. Borcea, Politica preţurilor în Germania naţional-socialistă, 1933-1943, Bucureşti 1943, Ed. Muscelul.

Carabella, A. D., Cum stăm cu agricultura la începutul anului 1923, Bucureşti 1923, Adevărul.

Radu Cosmin, Românii la Budapesta, vol. I, II; Desrobitorii (vol. I); În capitala lui Béla Kuhn (vol. II), Bucureşti 1920, Ed. Librăriei Stănciulescu.

Octav Dessila, Ciclul iubim, roman, Vol. I – Început de viaţă; Vol. II. – Sfârşit de viaţă; Vol. III – Uităm prea repede. Toate ediţiile. Bucureşti, Ed. Cartea Românească.

Romulus Ioan Fodor, Deşteptarea valahă, studiu de psihanaliză politică asupra conştiinţei valahe şi a naţiunii. Conferinţă făcuta pentru „Cercul de studii valahe al Frontului Românesc”, Bucureşti 1935, Ed. Vasile Nicola.

Radu A. Florescu, Dogme, rasă, naţiune, Stat, Bucureşti 1931, Institutul de arte grafice „Eminescu”.

Alessandro Marcu, Solitudine romena, Bucureşti 1942.

Ilie Marinescu, Problema echilibrului economic românesc, Bucureşti 1941, Tip. Ardealul.

Theodor Martas, Viaţa amoroasă şi genială a lui D’Annunzio, Bucureşti 1938, Ed. Cugetarea. Epurare parţială: pag. 231, rândurile 9-12, fotografia de la pag. 225.

Vasile Netea, De la Petru Maior la Octavian Goga, Bucureşti 1944, Ed. Cugetarea. Epurare parţială: cap. Octavian Goga în întregime (pag. 299-321); pag. 271, strofa I, din poezia „La Arme”; pag. 272: strofa 11-a din poezie; înlocuirea copertei.

Paul I. Papadopol, Un sol al biruinţei: poetul Şt. O. Iosif, Bucureşti 1930, Ed. Cartea Românească. Epurare parţială: pag. 77 în întregime, pag. 78, până la cap. „Câteva din părerile lui Iosif”.

Pietrari, I. D., Ne fac dojană grea străbunii, poeme, Bucureşti 1940. Tip. „Bucovina” I. E. Torouţiu.

Lucian Predescu şi Ion Dinulescu, Manual de bacalaureat, Bucureşti 1943. Ed. Cugetarea.

Prigoana religioasă în Spania, cu poem-prefaţă de Paul Claudel, în româneşte de Constantin Stelian, Bucureşti. Ed. Cugetarea.

 

LISTA NR. 36:

 

Sandu, Z., Umbre măreţe, Bucureşti 1935. Ed. Cartea Românească. Epurare parţială: cap. Mihai Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu (pag. 47-52 inclusiv, pag. 127-129 inclusiv).

Preda Savu, Poeme de pe front, Craiova 1943, Gând şi slovă oltenească.

Romulus Seişanu, Ideia unirii în Ţările Române. Când s-a născut şi cum a evoluat ideia înfăptuirii României Mari, Bucureşti 1933, Ed. Universul.

Călin Serdaru, Dunări de vis şi de sânge, poeme, Bucureşti 1944. Imprimeria Curentul.

Ion Simionescu, Popasuri prin Ţară. Dinspre Tisa până-n Nistru, Bucureşti 1930. Ed. Casei Şcoalelor (Biblioteca de popularizare a Casei Şcoalelor). Se epurează în forma actuală, urmând să se pună de acord cu actualele date internaţionale.

Ion Simionescu, Ţara românească, toate ediţiile. Se epurează în forma actuală, urmând să se pună de acord cu actualele date internaţionale.

 

LISTA NR. 37:

 

Ştefan Ciobanu, La Bessarabie. Sa population, son passé, sa culture, Bucureşti 1941. Imprimeria Naţională (Académie Roumaine, Etudes et Recherches, XII).

Nichifor Crainic, Elogiul lui Octavian Goga, rostit la 22 Mai 1941, în şedinţa solemnă, cu răspunsul lui Lucian Blaga, Bucureşti 1941. Imprimeria Naţională (Academia Română. Discursuri de recepţie).

Tudor Eracle şi Gh. Neguriţă, Cărţi poştale militare. Versuri, Bucureşti, Tiparul Românesc.

Onisifor Ghibu, Cu gândul la Basarabia, Arad 2926. Ed. Librăriei Diecezane (Biblioteca Semănătorul).

Radu Gyr, Femeia în eroismul spiritual, moral şi naţional, Bucureşti 1936, Ed. Cetăţuia legionară,

Radu Gyr, Studenţimea şi idealul spiritual. Conferinţă ţinută în cadrul ciclului cu acelaşi nume, organizat de Cercul Studenţesc Doljan, Bucureşti 1935. Tip. I. N. Copuzeanu.

Anastase Iftimie, Pe frontul de Est, Bucureşti 1941. Imprimeria.

Ştefan C. Ioan, Din revoluţia rusească. Zile trăite, Bucureşti 1923, Tip. România Nouă.

Radu Petre şi I. Săndulescu, România în imagini, album de geografie pentru toţi şcolarii, Bucureşti 1925. Ed. Cartea Românească. Epurare parţială: pag. 4, 18, 44 (hărţile); pag. 35, Cernăuţi-vedere; pag. 45, Tighina-vedere; pag. 46, Suceava-vedere; pag. 62, ţăran basarabean, ciobănaş basarabean.

Mihail Polihroniade, Tineretul şi  politica externă, Bucureşti 1940. Ed. Mişcării legionare (Serviciul propagandei legionare).

Generalul R. Rosetti, Războiul pentru reeliberarea Bucovinei şi Basarabiei, Bucureşti 1942. Imprimeria Naţională (Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice, seria III, tomul XXIV, mem. 16)[4].  

*

MINISTERUL INFORMAŢIILOR. Prin decizia ministerială Nr. 809 din 9 Iunie 1947, doamnele Basta Zoe, Rizescu Maria şi domnii Samara Nicolae, Chimirea Nicolae, Ţopa Leon, Topală Constantin, Wilner Carol, Saftu Nicolae, Florente Ghinescu, şefi de serviciu temporari la acest Departament pentru verificarea materialelor (cărţi, broşuri, hărţi etc.), care urmează a fi scoase din circulaţie, contravenind art. 16 din Convenţia de Armistiţiu, retribuiţi fiecare cu diurna brutto lunară de lei 2.490.000, în care se include impozitul, se menţin în continuare de serviciu, cu începere de la data de 1 Mai 1947. Plata diurnelor se va face în conformitate cu dispoziţiunile art. 18 din legea Nr. 122 din 1947.

 

Idem Nr. 810 din 9 Iunie 1947, se primeşte, pe data de 31 Mai 1947, demisia dlui Ţigojanu Radu, şef de serviciu în acest Departament”[5].

 

„Dos. Nr. 5/1.105/1947 / MINISTERUL INFORMAŢIILOR // În vederea executării dispoziţiuni lor ce decurg din art. 16 al Convenţiei de Armistiţiu şi ale legii Nr. 364, publicată În Monitorul Oficial, partea I-a, Nr. 102 din 4 Mai 1945, se aduce la cunoştinţa generală că listele Nr. 40 şi 41, ale publicaţiilor interzise, pe care comisia de pe lângă Ministerul Informaţiilor a decis să se retragă din circulaţie:

 

LISTA Nr. 40

 

01). Breaz Ion şi Chinezu Ion, Poezii patriotice, Sibiu, Astra 1938; Epurare parţială: se elimină poezia „Doina” (lui Eminescu, iar manuscrisul a fost ars – n. n.), de la pag. 18, şi ultima strofă din poezia „Patria Română”.

02). Mehedinţi Simion, Rumuniia; perevod rumânscqovo, dètia 4-vo Klassa (România), mare geografie, traducere din româneşte pentru clasa IV. Odessa 1943.

03). Nistor Ion I., Protagonişti români pentru drept şi dreptate, Bucureşti 1943, Biblioteca politică.

04). Nistor Ion I., Basarabia, pivotul politic al Moldovei voevodale, Bucureşti 1944, Imprimeria Naţională.

05). Nedzelkaia E., Vestrane ujasov i nejidanostei (În ţara groazei şi a asupririi).

06). Procopovici Al., Basarabia noastră, Sibiu 1941, Ed. Dacia Traiană.

07). Petrovici Ion, Al doilea volum de impresii din Italia, Bucureşti 1938, Ed. Casei Şcoalelor.

08). Roiban G., Stepe-n vâlvătaie. Stihuri de pe front, Turnu Severin 1943.

09). Roiban G., Peste Nistru, Bug, Crâm, Turnu Severin, 1942.

10). Sângeorgiu Ioan, Aspecte literare, Sibiu 1938.

11). Sima Horia, Iaşii. Oraşul mişcării legionare. 8 Noemvrie 1940, Bucureşti 1940.

12). Şoiman C., Cele mai noi cântece de zonă (4 broşuri), Bucureşti 1942. Ed. St. Kiriţescu, apoi Librăria Românească.

14). Stamatu Horia, Acatistul Moţa-Marin, Bucureşti 1937, Ideia Românească, Tiparul Universitar.

l7). Tambur Alex., Alb şi Roşu (Povestiri din viaţa sovietică), Bălţi 1938.

18). Tambur Alex., Bandiţii. Povestire din viaţa sovietică, Bălţi 1938.

19). Tambur Alex., Osândiţii la moarte, Bălţi 1938.

20). Tambur Alex., Povoljanca. Povestire din viaţa sovietică, Bălţi 1938.

21). Tambur Alex., Probujdenie. Poviest iz jizni russkovo naroda (Deşteptarea. Poveste, viaţa poporului rus), Bucureşti 1943, Ed. Izdatelstvo Gazetâ Bukarester Tageblatt.

22). Topologeanu Preotul N. N, Încercarea Ruşilor de a desnaţionaliza Basarabia prin biserică, R. Vâlcea, Tip. „Cozia”.

23). Turcescu Gh. N., Concepţia comunistă doborâtă de biserică, Piteşti 1938, Tip. Liga Poporului.

24). Vaida-Voevod Dr. Alexandru, Cuvântarea către Naţiunea Română, Cluj, Ofensiva Română.

25). O manevră sovietică de ultimă oră. Ideologia bolşevică în pragul falimentului.

26). Regimentul 9 vânători de Gardă: Am biruit în Răsărit, Bucureşti 1943, Ed. Torouţiu.

27). Revista Teologică, anul XX, Ian., Febr., Nr. 1-2, Sibiu 1930.

28). Teatrul Naţional din Odessa 1943, Imprimeria Guvernamentală.

 

LISTA NR. 41

 

01). Badea Buzău Nic., Politica monetară a Germaniei, Bucureşti 1940, Ed. „Bucovina”; I. N. (corect: E. – n. n.) Torouţiu.

02). Bădăuţă Al., Icoane Argeşene, Bucureşti 1944, Ed. Luceafărul.

04). Balamace Ep., Cooperaţia în România întregită şi ţările vecine, Chişinău 1924, Ed. „Glasul Ţării”.

10). Bocăneţu Al., Istoria oraşului Cernăuţi, pe timpul Moldovei, Cernăuţi 1933, Ed. Glasul Bucovinei.

11). Boldur A. V., Contribuţiuni la studiul Istoriei Românilor. Istoria Basarabiei, Vol. III., Sub dominaţia rusească (1812-1918), Chişinău 1940, Tip. „Tiparul Moldovenesc”’

13). Chicoş Dr. Ştefan, Bogăţiile miniere ale României.

14). Codreanu Dr. Florin, Capitalurile germane în România, Bucureşti 1941. Graiul Românesc.

15). Constantinescu N. A., Renovaţia Istoriei Românilor de N. Iorga, Extras din „Revista istorică”, Vălenii de Munte 1940, Tip. „Datină Românească”. Epurare parţială. Se elimină rândul 2-3, de la pag. 185.

16). Constandache General Gr. N., Problema şefului, Bucureşti 1938-1939. România militară.

17). Cumpănaşu G., La colloration economique dans le cadre et l’ésprit de l’espace vital (Text şi în limba germană); Extras din revista Correspondance Economique Rou.maine, Nr. 3, 1941, Bucureşti 1941.

19). Dragomirescu Căp. Eduard Buzne şi Lt. Alex. Vasilovici, Artileria în războiul actual, Prefaţă General I. Şteflea, Bucureşti 1941. Tip. M. A. N.

20). Drăgoi Ovidiu, Relaţiile economice ale României cu Germania, Bucureşti 1939. Rotativa.

21) Economu General Div. Virgil, Războiul care vine, Bucureşti 1939. M. St. M.

25). Ghenzul V., Cooperaţia de consum din Basarabia, Chişinău 1921. Tip. Centralei Cooperativelor.

26). Ghenzul V., Din istoricul cooperaţiei de credit din Basarabia, Chişinău 1921. Tip. Centralei Cooperativelor.

28). Lupaş Prof. Ion, Trecutul nostru românesc. Scurt manual de istorie naţională, Sibiu. Bibl. populară a Asociaţiunei „Astra”.

29). Maior Iosif, Problema românizării economiei naţionale, Buureşti, Inst. de arte grafice. Tiparul românesc.

30). Manoilescu Mihail, Românism şi Ortodoxie, Caransebeş 1936, Tip. Diecezane.

31). Manoilescu Mihail, Secolul corporatismului, Bucureşti, Ed. „Naţională”  Ciornei.

33). Manoilesco Mihail, Les antagonismes matérieles et l’unité spirituelle de l’Europe, Roma 1933, Ed. Regale Academia d’Italia.

34). Manoilesco Mihail, La régime préferéntiel, Bucureşti 1930. Ed. Bucovina.

36). Nicoresco Paul, La Roumanie nouvelle, Bucureşti 1924, Imprimeriile Globus.

33). Pienescu Mircea V., Cooperaţia şi statul totalitar, Bucureşti 1940.  I. N. C. O. P.

39). Popesco Georges, Le relevement économique de la Roumanie, Paris 1922. Lib. Felix Alcan.

40). Rădulescu Dr. Ilie, Tabele statistice pe naţionalităţi în comerţ şi industrie, Extras din „Porunca vremii”, Bucureşti 1937, Lupta.

43). Savin Gh. Ioan, Creştinismul şi gândirea contemporană, Bucureşti 1940, Tip. Fântâna darurilor.

44). Sofronie George, La positión Internationale de la Roumanie, Bucureşti 1938. Centre de Hautes Etudes Internationales.

47). Strat George, Problema elitelor sociale (Comunicare făcută la Academia de Ştiinte Morale şi Politice, în ziua de 10 Aprilie 1940); Bucureşti 1942. Tip Universul.

48). Strat Georges, La situation économique des classes sociales en Roumanie, Bucureşti 1930. Ed. Socec.

49). Teodosiu Prof. Virgil, Pro Italia, Ploieşti 1936. Unirea.

55). La Roumanie Economique en 1926: Union des Chambres de Comerce et d’industries de Roumanie, Bucureşti Impr. de la cour Royale”[6].

 

 

[1] Monitorul Oficial, Nr. 102, 4 mai 1045, pp. 3701, 3702

[2] Monitorul Oficial, Nr. 17, 19 ianuarie 1946, pp. 405, 406

[3] Monitorul Oficial, Nr. 42, 25 iunie 1947, pp. 5196-5199

[4] Monitorul Oficial, Nr. 169, 26 iulie 1947, pp. 6615-6617

[5] Monitorul Oficial, Nr. 134, 16 iunie 1947, p. 4860

[6] Monitorul Oficial, Nr. 218, 22 septembrie 1947, pp. 8546-8548


1948: Centrala Industrială a Lemnului

 

Câmpulung, în colecţia Gabi Ojog

 

În pregătirea apropiatei naţionalizări, puterea comunistă începuse o inventariere metodică, prin înfiinţarea „centralelor”, pe ramuri industriale, care, în aparenţă, premeditau „conducerea şi controlul activităţii tuturor întreprinderilor industriale ale Statului, care lucrează în sectorul industrial” luat în vizor. Informaţiile acelea înseamnă, totuşi, un segment de memorie, pe care fiecare localitate în parte are dreptul de a-l recupera, în necontenita comparaţie de tip ursitoare – trecut, prezent, viitor.

 

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[1], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale:

 

Judeţul Baia:

 

Ing. Berdicevschi şi Haimovici „Râşca”, cu sediul în Râşca.

„Leon Brotman”, cu sediul în Cornul Luncii

„Domeniile Coroanei”, cu sediul în Găineşti.

„Moldova Forestieră”, Fraţii Haras, cu sediul în Râşca.

„Slătioara”, Marcu Segall şi Hollinger, cu sediul în Râşca.

„Sasca”, Froim Zalmanovici şi Leiba Herşcovici, cu sediul în Sasca.

 

 

Judeţul Câmpulung:

 

„Petre Achimescu”, cu sediul în Câmpulung.

„Iuliu Bălan”, cu sediul în Bucşoaia.

„Liviu Bălan”, cu sediul în Frumosul.

„Filip Bedrulea”, cu sediul în Valea Putnei.

„Bucovina S. A.”, cu sediul în Sadova.

„Bucovina S. A.”, cu sediul în Vama.

„Cartonul Românesc”, cu sediul în Molid.

„Dolliner şi Dauber”, cu sediul în Frasin.

„Domeniile Bucovina”, cu sediul în Frasin.

„Dorneniile Bucovina”, cu sediul în Gura Humorului.

„Domeniile Bucovina”, cu sediul în Moldoviţa.

„Dornarin”, ing. Klinkievici, cu sediul în Vatra Dornei.

„Floreni” s. i. n. c., cu sediul în Dorna Candreni.

„Dr. Gelber şi Carol Gelber”, cu sediul în Breaza.

„Gliga Traian”, cu sediul în Vatra Moldoviţei.

„Mayer Kismman”, cu sediul în Câmpulung.

„Knauer şi Krauss”, cu sediul în Pojorâta.

Kraft „Rarăul”, cu sediul în Moldoviţa.

„Moldova”, s. i. n. c, cu sediul în Vatra Dornei.

„Moldova Forestieră”, cu sediul în Moldoviţa.

„Oficiul Naţional de Colonizare (Onac)”, Statul Român, fost Brucker, cu sediul în Iacobeni.

„Oficiul Naţional de Colonizare (Onac)”, Statul Român, cu sediul în Prisaca Dornei.

„Emanuil Sand”, cu sediul în Dea-Frumosul.

„Rafael Sand”, cu sediul în Moldoviţa,

„Solomon Schachter”, cu sediul în Gura Humorului.

„Suha”, Onofrei şi Lunguleac, cu sediul în Stulpicani.

„Talajul Picker”, cu sediul în Pojorâta.

„Vogelfanger Jacob”, cu sediul în Vama.

„Succesorii lui Wagner Israel”, cu sediul în Gura Humorului.

„Wildman Fischler & Co”, cu sediul în Vatra Moldoviţei.

„Weissbroth şi Roll”, cu sediul în Vatra Moldoviţei.

 

Judeţul Rădăuţi:

 

„Bradul Bucovinei”, Ilie Cârciu & Co, cu sediul în Straja.

„Forest” Brodina, cu sediul în Brodina.

„Gavril Coroamă”, cu sediul în Vicovul de Jos.

„Marcu Dolberg”, cu sediul în Putna.

„Domeniile Bucovinei”, cu sediul în Putna.

„Domeniile Bucovinei”, cu sediul în Suceviţa.

„Filip Gotel”, cu sediul în Vicovul de Sus.

„Mendel Uscher”, cu sediul în Marginea.

„Ing. N. I. Zamfirescu”, cu sediul în Brodina.

 

Judeţul Suceava:

 

„Forest Bucovina”, cu sediul în Cacica.

„Fraţii Haas”, cu sediul în Pârteştii de Jos.

„Munca”, G. Grecu, cu sediul în Solca.

„Horjinek & Savoda”, cu sediul în Arbore.

„Tomuţ Iacob”, cu sediul în Pârteştii de Sus.

„Curt Singer”, cu sediul în Cacica, Pârteştii de Jos.

„Curt Singer”, cu sediul în Solca.

 

[1] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052


1940: Români, împotriva românismului

 

 

 

După retragerea trupelor româneşti din nordul Bucocovinei şi din Basarabia, împotriva românilor din aceste provincii a început o aprigă prigoană bolşevică, declanşată de colaboraţionişti, care aveau să fie judecaţi în lipsă, până în 1942, retrăgându-li-se cetăţenia română, în baza „dispoziţiunite art. 10 şi 292 din decretul-lege Nr. 3.012 din 1942, publicat în Monitorul Oficial Nr. 205 din 5 Septemvrie 1940” şi a „art. 1 din decretul-lege Nr. 3.862 din 1939, publicat în Monitorul Oficial Nr. 248 din 26 Octomvrie 1939”. Deciziile de denunţare a colaboraţioniştilor şi de retragere a cetăţeniei române erau semnate de ministrul secretar de stat Paul Porumboiu, dar faptele şi identitatea celor trecuţi în rândul „Trădătorilor Necunoscuţi” – ca să folosesc o trimitere la şi mai nedreapta găselniţă a „Eroilor Necunoscuţi”, zac neştiute, sub colbul uitării, în mărturiile vremii, pecetea suferinţei fiind atribuită doar sovieticilor, nu şi delatorilor care, şi datorită şanselor parvenirii, şi din pricina nevoii de răfuieli personale, iar uneori şi din idealism politic neinspirat (speranţa deşartă într-o societate dreaptă, cea comunistă), s-au făcut vinovaţi de crimă împotriva românismului. Mulţi dintre ei s-au pierdut prin hăţişurile însângerate ale războiului şi au fost, ulterior, cu prilejul constatării decesului, eroi necunoscuţi, iar alţii s-au întors, în 1944, cu armatele bolşevice, ca să continue terorizarea celor din neamul lor, ucişi sau deportaţi pe nedrept. Doar pentru a înlătura confuziile, am hotărât să adun aceste nume de trădători de Neam şi Ţară, pentru că, din câte am văzut până acum, cei mai mulţi dintre ei nu erau străini, ci români, întocmind o listă cu „români, împotriva românismului”, urmând să înţeleg cine anume sunt cei responsabili de masacrul de la Fântâna Albă. Victimele ne sunt cunoscute, datorită strădaniilor regretatului Dumitru Covalciuc, dar călăii, încă nu. Şi nu e drept.

 

Şi ei au fost responsabili pentru masacrul de la Fântâna Albă: Berezovschi Ilie, din com. Corceşti, jud. Storojineţ, „ca primar, numit de ruşi în comuna sa, s-a purtat aspru cu populaţiunea română, pe care o punea la munci grele şi a contribuit la prinderea şi împuşcarea, în Aprilie 1941, a unui mare număr de români bucovineni, care organizaseră să treacă în masă în România liberă”; Babiuc I. Gheorghe şi Burlă Sofronie, ambii din com. Budineţ, jud. Storojineţ, „ca funcţionari şi oameni de încredere ai regimului sovietic, au denunţat pe locuitorii români care vroiau să treacă graniţa în Vechinl Regat, locuitori care, fiind prinşi de autorităţile ruseşti, au fost împuşcaţi”; Ioan Buhnea şi Tănase Colotelo, din com. Cerepcăuţi, jud. Rădăuţi, „fiind agenţi secreţi ai ruşilor, urmăreau pe bunii români care, neputând îndura viaţa sub regimul bolşevic, vroiau să treacă frontiera în Vechiul Regat şi, după ce-i prădau de tot ce aveau asupra lor, îi dădeau pe mâna autorităţilor sovietice ”; Vasile T. Larionov, Grigorie A. Evseidov, Fadei P. Olimpov, Ermil I. Deiov şi Iacob Micheiu, toţi din com. Fântâna Albă, jud. Rădăuţi, „fiind, sub ruşi, membri în comitetul comunal, s-au purtat rău cu bunii români, indicând autorităţilor sovietice persoanele ce trebuiau deportate, şi au vorbit în public împotriva Statului Român, spunând că românii nu vor mai veni înapoi”.

 

Monitorul Oficial, nr. 80 din 8 aprilie 1942, p. 2770 – BUCOVINA:

 

Ilie Lutaniuc, din com. Cireş, jud. Storojineş, „în calitate de primar al com. Cireş, sub regimal sovietic, a ţinut cuvântări în care a adus ofense Statului Român şi a contribuit la deportarea a peste 40 familii dintre cei mai buni locuitori ai comunei sale”.

 

Monitorul Oficial, nr. 126 din 3 iunie 1942, p. 4659 – BUCOVINA:

 

Hrehoreac Tudose, din com. Ispas, jud. Storojineţ, „sub regimul sovietic a făcut propagandă comunistă, ţinând cuvântări, prin care insulta biserica, Statul şi poporul român, totodată făcându-se vinovat şi de deportarea mai multor familii din citata comună”.

 

 

Monitorul Oficial, nr. 128 din 5 iunie 1942, pp. 4741, 4742 – BUCOVINA:

 

Lucec Grigore a lui Procop, din com. Ispas, jud. Storojineţ, „sub regimul sovietic a făcut propagandă comunistă şi, în cuvântările pe care le ţinea, aducea ofense poporului şi Statului român”.

 

Monitorul Oficial, nr. 132 din 10 iunie 1942, p. 4854 – BUCOVINA:

 

Hunca Nicolae, din com. Stăneştii de Sus, jud. Storojineţ, „sub regimul sovietic, fiind ajutat de primar, a participat la toate adungrile publice, unde a luat cuvântul, spunând că Bucovina va rămâne veşnic sub stapânirea rusească”.

 

Monitorul Oficial, nr. 156 din 8 iulie 1942, pp. 5621-5623 – BUCOVINA:

 

Colomiciuc Nicolae, din com. Budineţ, jud. Storojineţ, „omul de încredere al ruşilor, a urmărit şi a contribuit la deportarea mai multor familii româneşti, făcând, în acelasi timp, propagandă antiromânească ş i elogiind programul comunist, iar în vara anului 1941, a luat cu forţa de la locuitori căruţe, pentru a fi folosite de armata rusească, în retragere”.

Babiuc I. Gheorghe şi Burlă Sofronie, ambii din com. Budineţ, jud. Storojineţ, „ca funcţionari şi oameni de încredere ai regimului sovietic, au denunţat pe locuitorii români care vroiau să treacă graniţa în Vechinl Regat, locuitori care, fiind prinşi de autorităţile ruseşti, au fost împuşcaţi”.

Mihai I. Uhrenovschi  şi Mihai Serehei, ambii din com. Ispas, jud. Storojineţ, „au fost comunişti ruşi înainte de a fi ocupată de ruşi Bucovina de Nord, iar după această dată au criticat în public regimul românesc, aducând injurii poporului şi Statului român… Uhrenovschi Mihai, sub regimul sovietic, a rupt tricolorul românesc de la toate instituţiile din citata comună, făcând, din partea roşie a steagului, drapele bolşevice, iar Serehei Mihai era în serviciul de spionaj al ruşilor mai înainte de anul 1940, trecând chiar fraudulos în Rusia, în luna februarie 1940, şi reîntorcându-se odată cu intrarea trupelor ruseşti în Bucovina”.

Zahariuc T. Ilie, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „sub regimul sovietic, a adus, în public, injurii neamului românesc, lăudând, în acelaşi timp, poporul rusesc”.

 

Monitorul Oficial, nr. 162 din 15 iulie 1942, pp. 5864-5867 – BUCOVINA:

 

Pentelei Puiu a lui Procop, din com. Stăneştii de Jos, jud. Storojineţ, „a primit cu bucurie trupele ruseşti, în iunie 1940, şi tot atunci s-a exprimat în public că steagul român nu va mai flutura în comuna sa, iar după această dată, ca funcţionar al regimului sovietic, s-a purtat rău cu populaţiunea care nu se supunea ordinelor lui, făcând, în acelaşi timp, intensă propagandă pentru înscrierea locuitorilor în colhoz”.

Puşcaş V. Nicolae, din com. Budeniş, jud. Storojineţ, „fiind în serviciul ruşilor şi ca om de încredere al acestora, urmărea pe bunii români, care voiau să se refugieze în Vechiul Regat, pe care îi denunţa autorităţitor sovietice, spre a fi deportaţi, iar dupa începerea ostilităţilor din vara anului 1941, a rechiziţionat caruţele locuitorilor, care au servit la salvarea întregului material de război sovietic şi la retragerea armatei roşii”.

Dumitru N. Guriuc, din com. Ispas, jud. Storojineţ, „sub regimul comunist, a denunţat pe foştii funcţionari ai Statului Român, care au fost apoi deportaţi de autorităţile ruseşti”.

Gheorghe A. Alexiuc şi Simion O. Sernic, ambii din com. Ispas, jud. Storojineţ, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au semnalat autorităţilor ruseşti, spre a fi deportaţi, pe locuitorii români care erau contra acestui regim şi au adus, în public, ofense naţiunii române şi Statului Român”.

Liutec I. Simion, din oraşul Văscăuţi, jud. Storojineş, „ca funcţionar al regimului sovietic, s-a purtat rău cu populaţiunea română, pe care o silea să intre în colhozuri, contribuind totodată la deportarea mai multor locuitori înstăriţi”.

 

Monitorul Oficial, nr. 170 din 24 iulie 1942, pp. 6188-6192 – BUCOVINA:

 

Eugen P. Grijiuc, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „în iunie 1940 a primit cu mare bucurie trupele ruseşti, iar după:, această dată a făcut propa gandă antiromânească”.

Gheorghe Gherman zis Ghirucă, din com. Crasna de Jos, jud. Storojineţ, „sub regimul sovietic, se angaja să treacă pe români graniţa în Vechiul Regat, pe care apoi îi jefuia şi îi preda autorităţilor ruseşti, datorindu-i-se, în felul acesta, deportarea şi împuşcarea mai multor locuitori”.

Mihai Curcă, din com. Hliniţa, jud. Storojineţ, „sub regimul bobşevic, a fost un aprig propagator al idelurilor comuniste”.

Ilciuc Grigore, din com. Văşcăuţi, jud. Storojineţ, „sub regimul sovietic a ţinut mai multe cuvântări în public, prin care a proslăvit armata şi programul comunist, aducând în acelaşi timp critici regimului românesc”.

Berezovschi Ilie, din com. Corceşti, jud. Storojineţ, „ca primar, numit de ruşi în comuna sa, s-a purtat aspru cu populaţiunea română, pe care o punea la munci grele şi a contribuit la prinderea şi împuşcarea, în Aprilie 1941, a unui mare număr de români bucovineni, care organizaseră să treacă în masă în România liberă”.

Bojescu A. Petre, din com. Carapciu pe Siret, jud. Storojineţ, „ca funcţionar al regimului sovietic, a contribuit la deportarea mai multor familii românesti”.

Fediuc Vasile, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „ca funcţionar al regimului comunist, a contribuit la deportarea mai multor locuitori şi a făcut propagandă pentru înscrierea în colhoz şi înzestrarea armatei roşii”.

Harena Petre, din com. Călineşti pe Ceremuş, jud. Storojineţ, „ca funcţionar al regimului sovietic, a contribuit la deportarea unor locuitori români”.

Gherţun Ştefan, din com. Banila pe Ceremuş, jud. Storojineţ, „fiind membru în consiliul comunal, sub regimul comunist, a persecutat pe toţi românii care nu se încadrau în mişcarea comunistă şi care erau oameni înstăriţi”.

Clem Nicolae, din com. Zamostea, jud. Storojineţ, „ca funcţionar al regimului sovietic, a persecutat populaţiunea română, luând cu forţa pământul şi casa unora şi evacuând din casă pe preotul comunei, iar cu ocazia recensământului, ce s-a făcut de ruşi, a refuzat să înscrie ca români pe aeei ce se declarau ca atare şi a făcut, în acest timp, propagandă comunistă şi anti-religioasă”.

Eufrosina Babiuc, din com. Budeniţ, jud. Storojineţ, „sub regimul sovietic, şi-a însuşit diferite obiecte din gospodăriile locuitorilor români, care se refugiaseră în Vechiul Regat sau fuseseră deportaţi de ruşi”.

 

Monitorul Oficial, nr. 171 din 25 iulie 1942, pp. 6229-6235 – BUCOVINA:

 

Ioan Buhnea şi Tănase Colotelo, din com. Cerepcăuţi, jud. Rădăuţi, „fiind agenţi secreţi ai ruşilor, urmăreau pe bunii români care, neputând îndura viaţa sub regimul bolşevic, vroiau să treacă frontiera în Vechiul Regat şi, după ce-i prădau de tot ce aveau asupra lor, îi dădeau pe mâna autorităţilor sovietice ”.

Cuşnir Gheorghe, din com. Sadova, jud. Storojineţ, „ca şef al clubului comunist, a contribuit la deportarea mai multor familii românesti şi a spionat populaţiunea românească, denunţând pe cei ce nu simpatizau regimul bolşevic, făcând, în acelaşi timp, o intensă propagandă anti-românească”.

Mundreac Ioan şi Tonenciuc Ioan, ambii din com. Mihuceni, jud. Storojineţ, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au fost mari duşmani ai românismului, contribuind la deportarea mai multor familii româneşti, şi au făcut propagandă comunistă”.

Cuzec Dumitru, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „sub regimul sovietia a adus ofense armatei române, lăudând, în acelaşi timp, armata roşie, şi s-a exprimat în public că Bucovina este a bolşevicilor”.

Iftimiciuc Alexa, din com. Bobeşti, jud. Storojineţ, „sub regimul sovietic, a făcut intensă progapandă contra Statului român, căruia i-a adus grave ofense”.

 

Monitorul Oficial, nr. 176 din 31 iulie 1942, pp. 6460-6466 – BUCOVINA:

 

Crainic Vasile, din com. Văscăuţi, jud Storojineţ, „la intrarea trupelor ruseşti în comuna citată, în iunie 1940, a ţinut o cuvântare, prin care şi-a arătat mulţumirea că Bucovina a fost ocupată de ruşi, aducând, în acelaşi timp, critici şi injurii neamului şi administraţiei româneşti”.

Tănase Lazurea, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „fiind funcţionar al regimului sovietic, s-a exprimat adesea în public că de 20 dc ani aşteaptă pe bolsevici şi că e bucuros că au plecat românii”.

Mihai A. Dkurec şi Atanase M. Djurec, din com. Răstoace, jud. Storojineţ, „sub regimul sovietic au adus în public ofense naţiunii române şi au contribuit la deportarea celor mai buni gospodari din comună, făcând, în acest timp, propagandă anti-religioasă, jefuind casele ceelor deportaţi”.

Mandiuc Mihai, din com. Petriceni, jud. Storojineţ, „fiind, sub regimul sovietic, miliţian şi membru în organizaţia „Comsomol”, a luat parte la arestările locuitorilor români, care au fost apoi deportaţi, şi s-a exprimat în public că românii nu vor mai veni în Bucovina de Nord, spunând că va omorî pe românii care susţin contrariul”.

Andriuc Leon, din com. Ispas, jud. Storijineş, „fiind vechi comunist, a făcut propagandă pentru regimul sovietic, aducând, în acelaşi timp, injurii poporului român şi făcând propagandă anti-religioasă”.

Prepeliţă Niculae  şi Boreţ Gh. Tănase, ambii din com. Văscăuţi, jud. Storojineţ, „ca funcţionari ai regimului sovietic, au asuprit populaţiunea română, contribuind chiar la deportarea unor locuitori, şi au făcut, în acelaşi timp, propagandă comunistă”.

Gătej Constantin şi Lazăr Victor, ambii din com. Igeşti, jud. Storojineţ, „fiind agenţi secreţi ai ruşilor, au terorizat populaţiunea română, supunând-o la munci grele şi contribuind la deportarea multor români, manifestând, în acelaşi timp, mare simpatie pentru programul comunist”.

 

Monitorul Oficial, nr. 197 din 25 august 1942, pp. 7071, 7072 – BUCOVINA:

 

Catargiu Vasile, din com Corceşti, jud. Storojineţ, „fiind în serviciul bolşevicilor, a silit populatiunea română să subscrie bani pentru înzestrarea armatei roşii, spunând, în acelaşi timp, că este foarte mulţumit de viaţa dusă sub regimul sovietic”.

Moldovan Dumitru, din com. Corceşti, jud. Storojineţ, „ca funcţionar numit de ruşi, a terorizat populaţiunea română, pe care o forţa să dea cai şi căruţe pentra armata rusească şi să sape tranşee de apărare împotriva românilor”.

 

Monitorul Oficial, nr. 199 din 27 august 1942, pp. 7130, 7131 – BUCOVINA:

 

Vasile T. Larionov, Grigorie A. Evseidov, Fadei P. Olimpov, Ermil I. Deiov şi Iacob Micheiu, toţi din com. Fântâna Albă, jud. Rădăuţi, „fiind, sub ruşi, membri în comitetul comunal, s-au purtat rău cu bunii români, indicând autorităţilor sovietice persoanele ce trebuiau deportate, şi au vorbit în public împotriva Statului Român, spunând că românii nu vor mai veni înapoi”.

Dudeac Isidor, din com. Vijnicioara, jud. Storojineţ, „fiind numit de ruşi organizatorul tineretului comunist, a vorbit în public contra Statului Român, iar la începutul războiului s-a înrolat voluntar în armata roşie şi a luptat împotriva armatei româneşti, fapte pe care de altfel le recunoaşte singur, în declaraţiunea dată la Postul de jandarmi şi menţinută în faţa judecătoriei”.

 

Monitorul Oficial, nr. 162 din 15 iulie 1942, p. 5864 – HERŢA:

 

Gheorghe Ioan Vacariu, din satul Movila, jud. Dorohoi, „ocupând diferite funcţiuni sub regimul sovietic, s-a purtat rău cu populaţia de origine etnică română, datorindu-i-se deportarea a 19 familii din satul citat”.


Pagina 1 din 11712345...102030...Ultima »