ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro

„Veniţi la jertfele aduse de cei abia iniţiaţi”

 

 

Cele mai vechi cântece ale omenirii, colindele, pe care „zeii le-au ctitorit” (Pindar, Nemeene I, 2), din convingerea că doar „cuvântul trăieşte vreme mai îndelungată decât faptele” (Pindar, Nemeene, IV, 1), s-au numit, pe vremea orgolioşilor ionieni, „peanuri”, cu rădăcină în „imnele Titanilor”, după cum mărturisea Strabon (Geografia, II, XII. 12,13: „Peanul tracilor este numit de eleni imnul Titanilor”).

 

Pe vremea aceea, „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor” (Polybios), pentru că, odată cu ivirea „gingaşelor fete ale uriaşului Atlas” (Pindar, Nemmene, IV, 1), abia „acum anul sfânt se împlineşte / Şi Horele sărbătoreau pentru masa lui Apollo” (Pindar, Paiane, I, 52): „O, Hore tinere, frumoase şi prinse-n rotitoare dansuri, / Având veşminte-nrourate, gătite cu frumoase flori… / Veniţi la jertfele aduse de cei abia iniţiaţi / Să ne meniţi recolte bune şi favorabile anotimpuri” (Orfeu, Cele trei Hore). Acolo, la masa sărbătorească a Soarelui, în jurul căreia se roteau, în dansuri ameţiloare, Horele, „La masa de unde răii sunt izgoniţi prin blânde daruri, / A răsărit Pean, vindecătorul cu plante, anume ca să-şi arate sănătatea / Cu armonia lui deplină umplând întregul univers” (Proclos din Lycia, Imn către Helios).

 

Dar „armonia deplină” a cântecelor tracului Pean, care, desigur, se acompania cu „lira tracicului neam”, avea o obârşie în timp, pentru că „peanurile” fuseseră, în fond, „Imnele Titanilor”, ale „copiilor falnici născuţi de Glie şi de Cer”, fiind „obârşia şi începutul mult încercatei omeniri” (Orfeu, Către Titani), pentru că „oameni şi zei – un singur neam (înseamnă); căci dintr-o singură mamă / Ne tragem răsuflarea” (Pindar, Nemeene, VI, I, 1), justificând, în faţa Timpului, numai în faţa Timpului, superba odă a tragicului Orfeu, pe care mă simt obligat să o reproduc, pentru a v-o reaminti, mai pe larg: „Titanilor, copii falnici, născuţi de Glie şi ce Cer, / Voi, bunii şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt, / Sortiţi Tartarului şi beznei genunilor de sub pământ, / Obârşia şi începutul mult încercatei omeniri / Şi-a celor care populează văzduhul, marea şi uscatul, / Căci numai voi sunteţi părinţii oricăror neamuri de pe lume”.

 

Iată, deci, că imnele, pe care noi le numim colinde, vin de la protopărinţii neamurilor europene (aşazisa „rasă nordică”) şi însemnau, în vremuri imemoriale, un ritual profund, cuprinzând cântece şi dansuri, în cinstea Timpului, numai a Timpului, omagiat prin intermediul celor doi copii ai săi, Soarele şi Luna, iar de la imitarea rotirii aştrilor cereşti („colinda”, în latină; „cylindea”, în greacă), prin horă („choreia”, în greacă, dansul numindu-se, acum, „choros”), deci de la acel ritual străvechi vine şi numele de colidă, un nume care consacră o datină de măcar două ori mai veche decât creştinismul.

 

Lucrurile astea s-au ştiut până de curând şi au şi fost mărturisite, în baza altor surse străvechi, de Simeon Mangiuca, în „Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882”, apărut la Oraviţa, în toamna anului 1881. Mangiuca, aidoma contemporanilor săi, avea o erudiţie răzvrătită, un fel de veşnic neastâmpăr al sufletului, care contrastează cu erudiţia contemplativă a contemporanilor noştri sau de cea sfertodoxă a scriitorimii sucevene de azi. Concluziile formulate de Simeon Mangiuca (pg. 41) îndreptăţesc la căutare şi susţin imaginaţia vie în neostenitele ei tentative de căutare de sine, aşa că o să le reproduc drept argumente pentru susţineri ulterioare şi însoţindu-le, unde e cazul, de comentarii puse între paranteze:

 

„Deci, constatăm, în reasumare,

 

a) cum că „colinda română” ca cult de Soare, ca cult al Soarelui personificat ca Zeu, are o însemnătate archeologică (Comentariu: În folclorul nostru, se păstrează, prin Ostrea Novac-Jidovul, numele egiptean al Soarelui, Osiris, ca variantă a grecescului Sesostris; „brazda lui Troian” se mai numeşte şi „brazda lui Ostrea-Jidovul”, Jidov însemnând Uriaş. Explicaţia poate fi aflată în Cartea a doua, capitolul III, a „Istoriilor” lui Herodot, în care se spune: „Săvârşind întruna asemenea fapte, străbătea continentul, până când, trecând din Asia în Europa, îi supuse şi pe sciţi, şi pe traci. La aceste popoare cred eu că se află hotarul cel mai îndepărtat, până unde a ajuns oastea egipteană, căci numai în ţinutul acestora se mai întâlnesc stele înălţate, iar mai departe urma lor nu se mai vede”. Herodot se referă la „Cheile Bîcului”, un şir de pietre uriaşe, care duceau de la fosta capitală a Hyperboreilor, Piroboridava, aflată lângă Tecucii de astăzi, până la Don, monumentul megalitic fiind făcut de ultimul Osiris, Rhamses al II-lea. Gloria lui Osiris, fiu al Timpului, era aceea de a fi „arat şi semănat primul”. De altfel, în cronica „Akasha” se spune că, „în figura lui Osiris, egiptenii percepeau acţiunea Soarelui asupra Pământului” nu numai ca rodire, ci şi ca semănat şi arat. Tocmai de asta, colinda scandată, pe care noi o numim „urătură” sau „pluguşor”, este imnul închinat Soarelui (Albul, Aplu), în vreme ce colindele cântate sunt închinate Lunii, Alba sau, în limba băştinaşilor, Eftepir, Crăiasa Zăpezii, pentru că, aşa cum se spune în „Saga”, versul 25, „Luna a fost modelată de zei pentru a indica ciclurile timpurilor oamenilor”);

 

b) cum că chiar cuprinsul colindelor române este mai că identic cu colindele copiilor din Roma şi din Grecia veche;

 

c) cum că ospăţul sau ziua junilor colindători români este identică cu dies juvenalis din „Saturnalia” la Romanii vechi (Comentariu: Cele mai vechi cântece ale omenirii „se cântau, ca să nu se uite”, după cum scria Aristotel prin secolul al IV-lea înainte de Hristos. Obiceiul acesta avea să fie abandonat, ulterior, de popoarele desprinse şi individualizate din Hyperborei, din „rasa nordică” – după cum formulează istoriografia occidentală. Dar, în antichitate, încă se mai păstrau cântecele iniţiatice ale Titanilor, mai ales la populaţiile de prin munţi. Se cântau, contaminate folcloric, şi la Roma, dar între Saturnalii şi datinile noastre de iarnă nu există nici o filiaţie, datinile noastre fiind, aşa cum se va vedea, sărbători de primăvară, sărbători ale timpului Argimpassa, timpul „trecerii zăpezii în iarbă”);

 

d) cum că Turca (Ţurca), Bresaia, Cerbuţul şi Vasilca română, ca parte întregitoare şi dramatică a colindei, încă se ţine de cultul de soare şi formează cu colinda, laolaltă, o totalitate sistematică (Comentariu: Cu o excepţie, reprezentată de jocul cu măşti dedicat morţii şi învierii Timpului, în zodia Capricornului, zodie reprezentată de Cerb sau de Capră, acest dans ritualic fiind jucat, chiar şi în 28 decembrie 1656, conform mărturiei lui Conrad Iacob Hiltebrandt, pe care îl voi cita ulterior, în vremea solstiţiului de iarnă, dar nu într-o sărbătoare solară, ci în cea a Crăiesei Zăpezii, Eftepir, Lucia sau Alba, adică Luna. Crăiasa Zăpezii, deci Luna, era serbată pe tot parcursul iernii, timp de nouăzeci de zile, până la ivirea „Celui beat de dragoste”, Dragobete, deci a Soarelui. Învierea Timpului însemna o sărbătoare distinctă, numită An-Dar, adică Darul Ceresc);

 

e) cum că colinda română şi instituţiunile ei se îndepart foarte tare de isvoarele cunoscute ale credinţei creştine şi chiar prin aceasta se dovedeşte vechetatea colindei române (Comentariu: Sfântul Augustin spunea: „Ceea ce, în prezent, se numeşte religie creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”. Din păcate, agresivităţile pământeşti ale celor care au sfărâmat Biserica lui Iisus în două, apoi în puzderii de culte, s-a manifestat şi împotriva memoriei vechi. Şi trebuie precizat că şi simbolul crucii a existat dintotdeauna, drept literă sfântă care desemna rotirea soarelui pe cer (la felahii egipteni, crucea stilizată, trefla, simboliza nordul), crucea şi colinda însemnând, în fond, intrarea în armonie cu „Soarele Dreptăţii”, cum a fost numit şi este Iisus Hristos. Colinda păgână, pe care noi o numim laică, după ce, prin secolul al XIX-lea, se numise „umblatul cu Malanca”, datorită însoţitorilor mascaţi, care realizau „partea dramatică” a ritualului, ţine de credinţa creştină, în măsura în care ţine de toate credinţele omenirii, care, de fapt, sunt una singură, cea iniţială, ulterior regionalizată şi adaptată pentru a legitima conducători şi organizări statale. Veţi vedea că toate colindele „creştine” au fost, la origine, „colinde de Bobotează” sau „cântece de stea“, scrise de călugări şi interpretate, de Bobotează, doar de epitropii bisericeşti. Datorită oportunismului tradiţional al românilor, aceste încropiri au prins, au fost preluate de „gospodari”, dar cu consecinţa fericită că, după preluare, textele brute şi neîndemânatice au fost şlefuite de generaţii, până la a deveni adevărate nestemate folclorice. Cât despre „vechetatea colindei române”, aceasta este confirmată şi de refrene, în primul rând de reminiscenţa lingvistică „Leru-i Ler”, însemnând „Legea-i Lege”, deci un legământ sacrosant, precum şi aparent banalul „florile dalbe”, care sunt, de fapt, „florile d’Albei”, aşa cum Dochia este „d’ochia”, cu variantele „d’ochiana” şi „d’ochioşica” sau „d’ochioşiţa”, adică oacheşa);

 

f) cum că popoarele slave nu au integritatea şi sistema, dar nici cuprinsul colindei române (Comentariu: Toate populaţiile din zonele de câmpie-deal au pierdut datina străveche, şi nu numai slavii. Doar în munţi, din Balcani şi până în munţii de pe malul Rhinului, ba şi mai departe, până prin Provence, datina s-a păstrat până astăzi, cu mai multă sau mai puţină fidelitate, dar fără iniţieri, fără memorie şi, deci, fără posibilitatea intrării în armonie cu „cel Veşnic şi Nedesluşit”, care „ne-a creat, dar căruia nu-i datorăm nimic, pentru că nu pretinde nimic”, cum spun „Textele Taoiste”.

 

Colindele erau destinate unor „boieri mari” sau, cum se întâmplă în foarte multe colinde vechi bucovinene, unor „boieri plugari”, adică vlahilor. Iar semnul egalităţii între „boier” şi „vlahi” l-a pus Dimitrie Cantemir, care, în capitolele XV şi XVI al des citatei, dar tot mai rar cititei „Descrierea Moldovei”, susţine afirmaţiile deja încetăţenite în epoca lui, referitoare la inexistenţa unei clase ţărăneşti de origine valahă în Moldova, vlahii fiind, încă din vremea Descălectatului, toţi boieri, ierahizaţi, ulterior, în trepte ascendente, pe temelia largă, dar sărăcăcioasă a răzeşismului: „Ţărani moldoveni adevăraţi nu sunt deloc. Cei pe care îi aflăm se trag din ruşi sau din ardeleni sau ungureni, cum avem noi obicei să le zicem. Căci, în veacul cel dintâi după descălecatul Moldovei, Dragoş o împărţise toată între cei care au venit cu el, când a găsit ţara cea nouă pustie de locuitori. Dar fiindcă se părea că nu e cu dreptate ca un boier să muncească la alt boier (pentru că toţi cei ce se trăgeau din sângele Roman se socoteau boieri) şi fiindcă neamul deprins cu armele se socotea prea bun pentru ca să fie folosit la lucrarea pământului, atunci urmaşii lui Dragoş au fost nevoiţi să aducă, cu învoirea domnului, oameni din ţările învecinate – unde şerbia ţăranilor era în obicei – şi să-i aşeze pe moşiile lor. Că lucrul acesta este adevărat, o dovedeşte însuşi numele de ţăran, care în graiul moldovenesc se zice „vecin” şi din care se vădeşte că aceia pe care armele moldoveneşti învingătoare i-au silit să muncească pământul au fost, mai întâi, vecini”.

 

Adevărurile afirmate în paginile 199 şi 200 ale lucrării menţionate pot fi puse la îndoială; de pildă, în limbajul contemporaneităţii Descălecatului, „ţară pustie” însemna, de fapt, ţinut neorganizat statal, şi nicidecum nelocuit. Dar informaţia care ne interesează pe noi, în contextul acestei cărţi, este cea a unei convingeri cu mare notorietate în epoca respectivă, şi anume „boieria” vlahului plugar, o „boierie” care se regăseşte, trufaşă, în toate colindele „boierilor plugari” români);

 

g) cum că „calendae” latin nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac;

 

h) cum că, cu privire la cultul de soare, „colinda noastră” poate să-şi aibă originea sa şi în „coros” grecesc, de unde şi „corindos”, predicat al Zeului de Soare (Comentariu: „Învârtire de soare ori de lună” avea, desigur, o imitare terestră, prin horă, prin „jertfele aduse de cei abia iniţiaţi”. De altfel, şi la egipteni, Horus, fiul „Soarelui” Osiris şi al „Lunii” Isis, este, de fapt, ca şi „Chorus” al grecilor, rotirea pământească, pe care o numim horă. În timpul iniţiaţilor, horirea, săvârşită de personaje cu măşti, făcea parte din ritualul colindei, după cum au mărturisit şi Hecateu Abderida, şi Diodor Sicul, şi Strabon, dar şi Orfeu sau Pindar, ca să nu mai vorbesc de litaniile din „Cartea egipteană a morţilor”);

 

i) cum că „colinda”, care sună şi „corinda”, poate să-şi tragă etimologia chiar şi din jocul „hora”, „choreia” grecesc, „chorea” latin, cu privinţă la soarele personificat drept Zeu şi judecător jur-împrejur prin zodiac (Comentariu: Eu cred că şi colinda, şi hora, ca imn şi ca desfăşurare dramatică în cadrul aceleiaşi sărbători, purtau nume înrudite. Este de presupus că mai întâi a fost dansul şi abia apoi scandarea, care sfârşeşte, ca stare de fruct, prin cântec);

 

k) cum că „colinda” noastră poate proveni chiar şi din „calendae” latin, cu convertirea lui „a”, rădicat în „o”, precum cere fisiologia psihologică a limbei faţă cu „i”, vocal subţire din final (Comentariu: Şi ritualul omagierii Timpului prin intermediul „copiilor” săi, Soarele şi Luna, în toată complexitatea lui, dar şi măsurarea timpului prin calendare, însemnau nişte convenţii care vizau, de fapt, acelaşi fenomen; prin urmare, cuvintele care definesc diverse faţete ale aceleiaşi convenţii sociale nu pot fi decât asemănătoare şi înrudite);

 

j) cum că „colinda” noastră, după Isidor, poate deriva şi de la „colere”, de unde „colenda” latin, cu înţelesul de a aduce cult, a adora, a cânta întru preamărirea unei Zeităţi (Comentariu: Poate că de la „colere” şi de la „colenda” vin şi numele colindei, şi numele horei, şi numele calendarului, dar nu vom avea niciodată certitudini, din simplul motiv că noi suntem, precum am fost, un neam nemărturisitor, în ciuda conservatorismului mimetic probat de datini, de tradiţii şi de obiceiuri. Pe vremea unui neam mărturisitor, cel al elinilor, colindele se numeau „peanuri ale tracilor” şi însemnau o moştenire sacră, moştenirea „bunilor şi străbunilor”, cum formula Orfeu, numită „Imnele Titanilor”).

 

Titanii au rămas în spectacolul Europei. Mi-e greu să spun că în memorie, pentru că toate „Carnavalurile Uriaşilor”, care se organizează prin Belgia, prin nordul Franţei şi chiar prin Germania, nu înseamnă memorie, ci un spectacol moştenit ca spectacol. Şi la noi, cu ocazia iarmaroacelor de până mai ieri, evoluau, pe picioroange, „Uriaşii” sau „Jidovii”, un El şi o Ea fără identitate, deşi simbolizau, cândva, Soarele şi Luna, numindu-se Aplu şi Alba, dar Aplu/Alba însemna „Cel/Cea Fericit/ă”.

 

S-ar părea că „uriaşii” au fost oamenii paşnici din civilizaţia pe care noi o numim cucuteniană, oameni care construiau case cu până la trei etaje, care nu cunoşteau Timpul şi, tocmai de asta, erau profund fericiţi, ca „generaţie de aur”, cum spune Hesiod în „Teogonia” şi în „Munci şi zile”, dar şi Lao Tse în „Texte Taoiste”, oameni care credeau în acel ceva Nedesluşit şi Veşnic, care există dincolo de Roata Cerului (Ur Anu, de unde Uranus al grecilor) sau în Sfântul Cer (Tarkit Anu), căruia evreii aveau să-i zică Tată Ceresc (Anu Yahve; interesant este că şi grecii, prin numele lui Zeus, care defineşte tot roata cerului, dar printr-un import lingvistic persan, perşii numind cerul Deaus, după cum scrie Herodot; deci şi noi, creştinii, când vorbim de Dumnezeu, vorbim, de fapt de… cerul care stăpâneşte peste ceruri). Civilizaţia aceea superbă a fost spulberată, pe la anul 2500 înainte de Hristos, de invazia nordicilor ionieni, de o violentă populaţie păstorească, rostogolită peste o paşnică populaţie agrară (de aici, mitul lui Abel şi Cain, consideră Iorga, în fişele pentru o istorie a umanităţii). Când prima bardă aruncată de mâna unui om ucide un alt om, începe să existe Timpul, se spune în „La Voluspa”. Titanii ar fi fost „aruncaţi în Tartar”, adică peste munţi, în Ardeal, în vreme ce Giganţii pleacă, pe „Calea cea demnă de admiraţiune” („Oamenii mărşăluiau veseli spre paradisul speranţei lui”, se spune în „La Voluspa”, versul 50), de la Piroboridava, din ţinutul Tecucilor de astăzi, spre Asia, unde îl vor cunoaşte pe Lao Tse şi îl vor copleşi cu ştiinţa lor, învăţatul chinez alegând să moară după datina lor, adică urcând pe un vârf de munte pentru a intra în armonie deplină cu Nedesluşitul.

 

Urmaşii Titanilor hyperborei s-au numit pelasgi, iar numărul pelasgilor („copiii pământului negru” sau „capetele negre”, conform altor izvoare antice) era copleşitor faţă de cel al ionienilor. Chiar şi în vremea lui Herodot, deci după alte două invazii nordice, pelasgii, numiţi, mai târziu, moesi, apoi traci şi daci, cuprindeau toţi munţii Europei („Înălţimile vor proteja pe toţi locuitorii Pământului / Şi mai ales pe cei care continuă linia Uriaşilor”, se spune în „Saga”, versurile 49, 50; Uriaşii „au locuit pentru totdeauna în marea casă a vânturilor”, adică în munţi, se spune şi în „Edda”, versul 60).

 

Herodot, ca şi poeţii elini, constată o masivă infuzie de „sânge urieşesc” în etnogeneza neamului grecesc: „Neamul elinilor, după câte mi se pare mie, de când s-a ivit, s-a folosit necontenit de aceeaşi limbă. Pornind de la începuturi modeste, puţin numeros, s-a înmulţit până a atins numărul neamurilor din zilele noastre, mulţămită mai ales amestecului ce s-a făcut cu numeroşii pelasgi şi multe alte neamuri barbare” (Istorii, Cartea I, LVIII).

 

Romanii îi numeau pe aceiaşi protopărinţi hyperborei Rahmani, rahmanii fiind omagiaţi de români, de-a lungul istoriei lor, prin Paştele Blajinilor. În „Coran”, Profetul Mohamed îl numeşte pe Allah „er Rahman”, adică „Cel Îndurător”, deci… Blajinul. „Coranul” e o Carte Sfântă târzie, dar Tatăl Ceresc e unic, acelaşi pentru toate religiile, iar Legea lui, iniţial „cântată ca să nu se uite”, încă mai dăinuie prin munţii Carpaţi, dar fără ca să-şi mai amintească cineva de sacralitatea legământului „Leru-i Ler”.

 

 

in şi iang, la Biserica Sf. Dumitru din Suceava


„Îmbrăcămintea Dacilor era mai toată roşie”?

 

 

În prima legendă, „Dacii”, din volumul „Tradiţii Poporane Române din Bucovina” (Bucureşti, 1895, pag. 3), Simion Florea Marian vehiculează o afirmaţie anonimă, pe cât de surprinzătoare, pe atât de neluată în seamă, inclusiv de către marele folclorist bucovinean: „Îmbrăcămintea Dacilor era mai toată roşie, adecă: comănac roşu, suman roşu şi cioareci sau berneveci roşii”.

 

Desigur că Marian nu ratează ocazia de a specula pe seama cioarecilor roşii ai huţanilor, care, ca „guţani” sau „guţuli” (cu „g” pronunţat „h” de ucraini) pot fi străvechii aliaţi ai goţilor, carpii, porecliţi „guţani” datorită acelei alianţe. Dar, admiţând ipoteza că şi carpii ar fi purtat îmbrăcăminte vopsită în roşu, nu putem concluziona că toţi dacii ar fi purtat „comănac roşu, suman roşu şi cioareci sau berneveci roşii” (eu înclin să cred că numai războinicii), iar dacă, totuşi, au purtat şi s-ar putea demonstra această străveche opţiune coloristică, am avea, în aparenţă, o problemă, pentru că puzderia de teze triumfaliste ale românismului (retezat) multimilenar s-ar clătina, scârţâind din căpriorii „îngâmfării şi înălţării peste ceea ce suntem”, cum zicea A.D. Xenopol, în „Cuvântarea festivă” de la Putna, din anul 1871, pe care toţi o citează, dar puţini o şi citesc.

 

În esenţă, tezele multimilenarismului românesc, prin care ni se retează istoria, multimilenarism probat prin continuitatea portului, cică demonstrată de imaginile de pe Columna lui Traian (care, aşa cum deja s-a dovedit, era şi pictată, costumele dacilor fiind… roşii), sună cam aşa:

 

„Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în multe zone ale ţării, aceeaşi îmbrăcăminte ca dacii de pe columna lui Traian (iţari, cămaşă lucrată cu flori pe poale şi mâneci, cojocele lucrate cu flori, căciulă – pe care romanii nu le aveau) şi că femeile dace erau net superioare celor romane ca stil şi artă în toalete”.

 

Desigur că pe columnă, ca şi la ţăranii români de până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, cămaşa NU era „lucrată cu flori pe poale şi mâneci”, tot aşa cum nici cojoacele NU erau „lucrate cu flori” (iar dacii de pe Columnă nu le aveau), dar tezismul milenar îmbrânceşte chiar şi parvenitismul prezentului în străvechime.

 

„De asemenea, însuşi cuvântul îmbrăcăminte este de origine dacică. Până în prezent nu s-a găsit nici un monument în care să fie reprezentat un dac în toga romană. În fapt, coloniştii erau obligaţi să adopte portul dac pentru a nu „crăpa” iarna de frig, aşa cum ne demonstrează monumentul sculptural de la Casei (Jud. Cluj) al lui Iulius Crescens îmbrăcat într-un cojoc ca şi cel de la Apulon”.

 

„Ca element de permanenţă a elementelor de port de-a lungul mileniilor, în afara cloşului şi decolteului, avem originala căciulă dacică pe care o mai poartă încă ţăranii noştri, ca moştenire din timpurile imemoriale ale pelasgilor dunăreni şi carpatici şi ale lui „Mithras genitor luminis” reprezentat ca un tânăr îmbrăcat în costum tradiţional dac: cămaşa lungă, cingătoare peste mijloc, mantie ce-i ajunge până mai jos de genunchi şi căciula tradiţională dacă pe cap. E o costumaţie identică cu cea a dacilor sculptaţi pe columna lui Traian. Imaginea taurului este simbolul unei bogăţii a dacilor străvechi: creşterea vitelor şi agricultura. Aceeaşi reprezentare o întâlnim, ca element de tradiţie, la Corbea din colecţia Teodorescu”.

 

Căciula dacică are, într-adevăr, o semnificaţie străveche şi un rost străvechi, acela de a marca, prin felul teşiturii, ierarhiile militare (regii purtau căciula teşită în faţă, prinţii o teşeau în lateral-dreapta, căpeteniile militare în lateral-stânga, călăreţii o teşeau pe spate, glotaşii o purtau ţuguiată, iar necombatanţii, înfundată).
 

Porturi naţionale din Bucovina – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

 

„Îmbrăcămintea geto-dacilor era destul de simplă. Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, încingându-se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o agrafă, avea o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită cu mâneci scurte şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul”. „Basmaua” era, în fapt, aşa cum se vedea, un voal, din pânză albă, „de mâna ei ţesută”, indiferent de statutul femeii, datoare, chiar şi „zeiţă” fiind, să-şi lucreze îmbrăcămintea cu mâna ei.
 

„Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi. În săpături s-au găsit „mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Bineînţeles, atunci când mergeau călare, dacii aveau la încălţăminte pinteni de fier”.

 

Opinca, această „bucată de piele legată pe picior”, cum aveau să o numească, peste vreun mileniu şi jumătate, călătorii străini prin ţările române, reprezintă, probabil, ultimul vestigiu vestimentar din vremea lui Pelasg („omul pământului negru”), legendar protopărinte al neamurilor europene, cel care şi-a învăţat semenii să facă colibe şi să coasă pieile de animale, realizând, astfel, primele veşminte.

 

Columna lui Traian, ca şi Arcul lui Constantin, ca şi statuetele de „nobili” daci, păstrate la Vatican, la Napoli, la Florenţa sau la Paris, reprezintă, într-o anume măsură, mărturii, care permit exaltări naţionaliste şi mai multimilenare, cu înrădăcinare în epoca tulbure a civilizaţiilor hyperboreică şi pelasgă. Pe de altă parte, descoperirile arheologice, care confirmă, în habitatul românesc, existenţa unei civilizaţii şi mai vechi, pe care o numim Cucuteniană, îmbogăţesc iconografia speculativă, care ignoră faptul că elementele de cult, precum şi cele funerare nu definesc o realitate istorică, ci una imaginativă, care ţine, în egală măsură, şi de artă, şi de metafizic, arta fiind desăvârşirea lăuntricului, iar metafizicul sugerând aspiraţii spre veşnicie sau, în religia naturală a protopărinţilor, tentaţii ale armonizării cu universul.

 

Fără îndoială că în spaţiul românesc exisă o memorie subconştientă, păstrată de simbolistica datinilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi a elementelor de artă decorativă, despre care Janos Kriza scria  (în „Trandafir sălbatic”, Cluj, 1863) că ar „păstra, prin vremuri, transfigurări legendare, în care exisă, de asemenea, o serie de elemente de valoare mitică şi ritualuri care, uneori, chiar în neolitic îşi au rădăcinile”.

 

Şi Mircea Eliade înţelesese că ritualurile folclorice româneşti „se afundă… în universul de valori spirituale care preexistă apariţiei marilor civilizaţii din Orientul Apropiat şi din spaţiul mediteranian” (De la Zalmoxis, la Gingis Han, pg. 7), în condiţiile în care cultura hyperboreană „era probabil moştenirea directă a culturii paleoliticului superior franco-cantabric (op.cit., pg. 157), dar şi Eliade, asemenea celor mai mulţi dintre filosofii culturii, nu riscă afirmaţii speculative, pentru că, într-adevăr, „nu trebuie să ignorăm faptul că totul aparţine unui neam de oameni care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (Alexandre Bernard, Arheologie celtică şi galeză), dar nici faptul că „în toată Europa, dar mai ales în regiunile de sud-est, etnii, religii şi culturi diferite s-au învăluit, confruntat şi influenţat mutual de cel puţin trei milenii înaintea marilor invazii. Dacia a fost prin excelenţă ţara întâlnirilor. Din preistorie şi până în zorii epocii moderne influenţele orientale şi europene n-au încetat. Pe de altă parte, în formarea poporului şi a civilizaţiei geto-dacice, elementele iraniene(scitice), dar mai ales celtice au jucat un rol important; în urma acestor influenţe şi simbioze substratul traco-cimerian a primit înfăţişarea culturală specifică, care îl distinge de culturile tracilor balcanici” (Eliade, op.cit., pp. 166, 167).

 

Nicolae Iorga defineşte acea civilizaţie drept una de tip agrar, care intră în conflict cu tendinţa de conturare a unor „hegemonii pastorale asupra celor aşezaţi, dar fără încercarea şi putinţa de a-i stăpâni, şi o mândrie a ciobanilor faţă de vecinul său” (Materiale pentru o istoriologie umană, Editura Academiei RSR, 1968, pg. 53). Iar conflictul acesta, simbolizat şi de mitul lui Cain şi Abel, nu lipseşte nici din mitologia greacă, în care „zeii din Olimp atacă pe titani ca pe nişte stricători de ogoare, care, învinşi, sunt puşi supt pază ca să nu mai poată face rău” (op. cit., pg. 337).

După Hesiod, titanii „locuit-au / Nemărginite ţinuturi, la a pământului margine… / Şi pe Gorgane, cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, deci în munţii nordici de dincolo de Dunăre, dar notorietăţile vremii lui Hesiod (secolul VII, î.H.) au alte repere decât cele iniţiale, iar invazia nordicilor ionieni (zeii) asupra civilizaţiilor nenumite din Europa Centrală (Titanii şi Giganţii) era, deja, uitată, ea fiind redescoperită abia peste vreo două milenii şi jumătate, când ivirea de noi mărturii arheologice confirmă un conflict iniţial între o civilizaţie polară, care migrează spre sud, şi una stabilă, de agricultori, numită boreală. Dacă între civilizaţia boreală şi cea pe care noi o numim precucuteniană sau cucuteniană există o identitate încă nu putem şti, deşi casele cu până la trei etaje ale cucutenienilor le puteau aduce acestora, din partea păstorilor şi vânătorilor ionieni, care locuiau în corturi, numele de uriaşi, de titani şi giganţi.

 

Cultura cucuteniană, care a durat opt secole, este caracterizată de sate mari, ale unor obşti care practicau agricultura, sate fără bordeie, cu case în 2-3 nivele, cu o ceramică specifică spaţiului carpato-dunărean, vopsită în alb, roşu şi negru, culori care valorifică spirala, cercul, tangenta la cerc, triunghiul, rombul. Cucutenienii aveau un sistem de credinţe, în centrul cărora se afla Marea Zeiţă a Pământului, şi un instrumentar ritualic, format din statuete, altăraşe cu semnul ceresc (crucea, dar şi zvastica, simbolizând, după direcţionarea capetelor teşite, Soarele sau Luna), stâlpi totemici, reprezentări simbolice. Dar această cultură de „răspântie”, cum ar zice Eliade, continuă una şi mai veche, suficient de temeinică pentru a putea sugera un început real al civilizaţiei umane. La Sucidava-Celei, de pildă, a fost descoperit un vestigiu al acelei civilizaţii, datat în anul 4200 î.H., în care se aflau o ţesătură (printre puţinele care au supravieţuit trecerii timpului), seminţe de in, trei greutăţi pentru războiul de ţesut, 6 fusaiole, o groapă de grâu carbonizat şi două pietre de râşniţă.

 

Arta ţesutului a început, aşa cum au convenit arheologii, prin mileniul V, înainte de Hristos, iar vestigiul de la Celei confirmă, printre altele, că în spaţiul carpato-dunărean se torceau fuioare şi se ţeseau pânzeturi, ceea ce înseamnă că se şi realiza o îmbrăcăminte, alta decât cea născocită de Pelasg.

 

Legendarul Pelasg, cel care, conform lui Pausaniae, i-ar fi învăţat pe oameni să facă colibe, să coase pieile de oaie şi să nu se mai hrănească cu frunze verzi, cu buruieni şi rădăcini, ar fi „strămoşul hyperboreilor şi al Titanilor” (după speculaţia gramaticului Apollodor, care îl citează pe poetul Asius (sec. VII, î. H.), fiind citat, la rândul său, de Pausaniae), pentru că „Ţara cea neagră a născut pe Pelasg, cel asemenea zeilor, pe munţii cei cu culmile înalte, ca să fie începătorul genului omenesc”. Asta ar însemna că Pelasg s-ar fi născut în munţii Ardealului („ţara cea neagră”), ulterior civilizaţiei cucuteniene, deşi colibele, îmbrăcămintea din piei de oaie şi hrănitul cu frunze şi rădăcini ţin de începuturile omenirii. Mult mai probabil este ca legendarul iniţiator să fi aparţinut civilizaţiei polare, cea care intră în conflict cu agrara civilizaţie boreală, iar urmaşii săi, stabiliţi în „ţara cea neagră” (Ardeal), apoi răspândiţi în întreg spaţiul european, să însemne o civilizaţie târzie, pe care Homer, Hesiod şi Herodot au cunoscut-o, prin intermediul reminescenţelor.

 

Civilizaţia cucuteniană a lăsat în urmă un adevărat patrimoniu iconografic, dedicat Zeiţei Mame, dar iconografia de cult nu defineşte realităţi, inclusiv în domeniul vestimentar. Pe teritoriul românesc, cea mai veche reprezentare a Zeiţei Mame pare să fie cea descoperită la Circea (Dolj), datând din Neolitic. Zeiţă Mamă sau poate doar un Stâlp al Pământului (stâlpii ţărăneşti, de-a lungul mileniilor, inclusiv cei hotarnici, cam aşa sunt ciopliţi şi sugerează paza, veghea eternă a străbunilor de tip lari), reprezentarea descoperită la Circea conţine grafii ciudate, poate că doar copierea „scrierii de pe cer”, cum o numeau vechii chaldeeni, deci un fel de rune, prin care Dumnezeu şi-ar face cunoscute dorinţele, descifrate ca atare de toate populaţiile străvechi, care relaţionau cu semnele imensului pergament de deasupra pământului, descoperind grafii cosmice chiar şi pentru fenomenele naturale (Îngheţul, de pildă, simbolizat de Constelaţia Dragonului, cea care arată Nordul, desenată, de regulă, în chip de spirală). Dispunerea de spirale, de linii paralele, de semicercuri, de puncte şi de contururi pe reprezentarea descoperită la Circea, în judeţul Dolj, ascunde, fără îndoială, anumite mesaje, unele reluate poate că şi de scrierea celtică de mai târziu (liniile paralele, punctele), dar şi de simbolistica altor scrieri sau de transmiterile de mesaje, cel mai adesea mimetic, prin ornamente de amulete, de ceramică, de vestimentaţie, de locuinţe, de arme. Fără îndoială că este posibil ca elementele menţionate să fi făcut parte şi din ornamentaţia vestimentaţiei neolitice, ipoteza fiind susţinută şi de redescoperirea aceloraşi simboluri în tradiţiile artistice ale populaţiilor europene, inclusiv în tradiţiile româneşti ale împodobirii costumului popular, ale încondeierii de ouă, ale ornamentaţiei ceramicii şi a stâlpilor de lemn şi de piatră. Numai că, în reprezentările târzii, toate datorate clasicului „aşa am apucat” sau ale lui „aşa s-a moştenit din moşi-strămoşi”, lipsesc mesajul, relaţionarea, tentaţia armonizării, toate conştientizate şi cu funcţii metafizice. În fond, arta este o expresie şi nu o legătură, rolul unificator revenind, prin însuşi numele, religiei. Şi nu pune nimeni la îndoială că, tot aşa cum „un obicei agrar din zilele noastre (poate) să fie mai arhaic decât, de exemplu, cultul lui Zalmoxis” (Eliade, op.cit, pg. 7), tot aşa şi elementele decorative ale artei ţărăneşti europene, şi nu doar ale celei româneşti, descind din străvechimea precreştină. „Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului al XX-lea păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer” (Eliade, op.cit., pg. 7), „fragmente mitologice fiind”, desigur, şi desenele care sublimează, până în ziua de astăzi, şi costumul popular românesc.

 

Toţi autorii vechi (Herodot o face aproape violent) infirmă ipoteza existenţei unui panteon la populaţiile vechi: „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă” (Istorii, Cartea I, CXXXI); „Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, pentru că nu auziseră încă de ele. Îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le-au luat pe toate sub oblăduirea lor, prin bună împărţeală” (Istorii, Cartea II, LII) . Dacă ţinem cont de afirmaţiile lui Herodot şi descifrăm în vechile simboluri elemente cosmice şi fenomene, atunci poate că ar trebui să descifrăm în „zeiţa” de la Circea o învelire în cosmicitate, dacă nu cumva chiar o sortire cosmică a fiinţei omeneşti (ceea ce se va descifra, desigur, în religiile de mai târziu) sau, cum zicea Eliade, „o solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne” (pg. 259), dar care marchează, sub „teroarea istoriei” (pg. 262), „drama cristologică” a civilizaţiei umane. Sugerez ideea învelirii în cosmicitate pentru că reprezentările de mai târziu ale fertilităţii fie că reduc numărul simbolurilor, fie că le abandonează cu totul, semn al nevoii de relaţionare printr-o personificare şi nu, ca până atunci, printr-o „fermecătoare fraternitate a omului cu întreaga creaţie” (Jules Michelet, în Eliade, op.cit., pg. 238).

 

Reprezentările îndeobşte cunoscute încântă prin realizarea artistică, capodopera fiind, fără îndoială, celebra „Hora de la Frumuşica”, prima operă a civilizaţiei omeneşti care valorifică, într-o deplină armonie, plinurile şi golurile, sub pretextul realizării unui vas ceremonial, folosit, fără îndoială, în ritualurile dedicate Cerului de Zi, Diaus (cum îl numeau perşii) sau Zeus (cum îl numeau grecii), deşi protopărinţii l-au numit Moş Timp (Saturn, la romani, care, aşa cum se va vedea, aveau să trăiască, vreme de secole, nostalgia vremii şi „pildei străbunilor”, pentru că „fericit trăia romanul sub domnia lui Saturn”, cum scria Albius Tibullus). Iar „Hora de la Frumuşica” reliefează curgerea timpului, prin cele şase Hore, care aparţin unui tainic şi insolit calendar solar, dedicat, poate, celor şase planete cunoscute, pe atunci, pe bolta cerească, respectiv Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn şi Uranus. A şaptea planetă cunoscută, Pământul, poate fi interpretată ca reazăm, ca temelie pentru celelalte şase. Curgerea timpului este însoţită, mereu şi mereu, de „recuperarea ritualică a timpului original” (Eliade, op.cit, pg. 27), prin manifestare vie (săvârşire de ritualuri) sau prin corporalitate durabilă (cazul inventarului religios precreştin).

 

Zeiţa Mamă este specifică spaţiului european de la nord de Dunăre, fiind întâlnită, în diverse epoci, la toate populaţiile nord-dunărene, în realizări artistice asemănătoare.

 

În Basarabia, de pildă, a fost descoperită o astfel de statuetă, datând din anul 3600 î. H., care sugerează elementele unei vestimentaţii, deşi aparentele fâşii de pânză, care înfăşoară corpul femeii nu reprezintă decât simboluri totemice, interesant, deşi poate că prea îndrăzneţ, interpretate de istoricul Andrei Vartic. Simbolurile liniare aparţin, totuşi, unui obiect de cult, deci nu puteau fi inserate la întâmplare sau în baza unei imaginaţii artistice, cum se întâmplă la ceramica funcţională, dar nici mărturii iconografice în ce priveşte vestimentaţia feminină nu pot fi considerate.

 

Aceeaşi simbolistică a liniilor se întâlneşte şi la statuetele descoperite la Dumeşti, deşi perechea de idoli, femeie-bărbat, pare să sugereze şi un anumit croi al vestimentaţiei, în cazul bărbatului putându-se desluşi şi sugestia unei baiere (de arc? de traistă?). Numai că şi aceste statuete sunt obiecte de cult, iar fiecare linie desemna ceva, comunica în sistemul de convenienţe ale notorietăţilor acelor vremuri. Fiecare epocă avea, în fond, un ansamblu de simboluri, de cunoştinţe, de închipuiri, de convenţii, care reprezintă notorietatea acelei epoci, iar o epocă ulterioară, definită de alte notorietăţi şi, din păcate, din ce în ce mai golită de notorietăţile anterioare, va interpreta simbolurile vechi în baza propriei sale simbolistici, alterând mesajul sau creând un nou mesaj.

 

O altă reprezentare, cea de la Tripolye (4000 î. H.), deşi sugerează aceeaşi zeitate, nu are nici o simbolistică vizibil afişată, artistul antic preferând, ca şi în cazul „Horei de la Frumuşica”, o exprimare artistică întru glorificarea trupului, în cadrul unei religii nedualiste, în care nu existau creator şi creat, ci doar natura, drept templu al tuturor, la fel de eterni şi de muritori, dar dornici să cunoască lumea şi manifestările ei divine. O religie în care nu existau nici creaţie, nici apocalipsă, nici păcat originar, iar asceza era înlocuită de contemplaţie, prin contemplare ajungându-se la identificarea cu Marele Tot (simbol al unei desăvârşite unităţi, cum stabile Heidegger), o religie în care, aşa cum spunea Hipocrate, „totul este divin şi uman, în acelaşi timp”, esenţa religiei naturale, numită impropriu păgânism, fiind sugerată, ulterior, de Juvenal, în „Satire” (X, 356), prin celebrul dicton „Mens sana in corpore sano”. O religie care supravieţuieşte şi astăzi, în ciuda aparenţelor, în formulele regionalizate ale vechii religii unice, pentru că, aşa cum spunea primul „om modern al civilizaţiei umane” (Lev Tolstoi), Augustinus, „ceea ce în prezent se numeşte religia creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”.

 

Idolii cei vechi, cum este şi această superbă statuetă de la Tripolye, nu reprezentau o zeitate, deci, indirect, nici măcar nu erau idoli în adevăratul sens al cuvântului, adică nu desemnau şi nu întrupau o persoană exterioară, cu care să poţi intra în relaţie, ci un ceva lăuntric, o proiecţie a lăuntrului în exterior („triumful asupra propriului destin”, cum sintetizează Mircea Eliade, în pagina 261 a cărţii amintite, destinul popoarelor fiind determinat, conform spusei lui Lucian Blaga, de mitologia lor) , iar de aici vine caracterul pur artistic al unei statuete ritualice de acest fel, care aminteşte mai curând de nedumerirea retorică a lui Taliesin, poetul galez din Evul Mediu: „Cine m-a semănat ca să mă poată culege?”.

 

Sugestia umanului în reprezentările de statuete precreştine (nu în idoli, care purtau şi nume, şi o biografie favorabilă transferului de solidaritate cosmică), este confirmată şi parcă subliniată în spaţiul ceh, Venus de la Dolni Vestonice, o statuetă care o precede cu milenii pe zeiţa Venus şi care este, în fond, un simbol tranşant al fecundităţii, deci al unui fenomen şi cosmic, şi uman, în acelaşi timp.

 

Civilizaţia străveche, caracterizată de o simbolistică aproape indescifrabilă pentru conştiinţa leneşă, dar trufaşă a omului modern, a rămas suficient de necunoscută („în ciuda unui efort considerabil, tradiţiile populare sunt încă insuficient cunoscute”, spunea Mircea Eliade), deşi simbolistica ei supravieţuieşte, la nivelul subconştientului, în datinile popoarelor care mai au astfel de vestigii. În mod firesc, refacerea drumului ar trebui să se facă, pas cu pas, dinspre noi (frunzele sau chiar inflorescenţa şi fructul), înspre crengi, trunchi, şi-abia după aceea înspre rădăcini şi sămânţă, adică înspre civilizaţia cucuteniană şi, abia la urmă, înspre cele două civilizaţii primordiale, polară şi boreală.

 

Şi totuşi, parte din simbolistica străveche avea să supravieţuiască prin cei care, pentru că trăiau dincolo de Keltoi, răspândiţi în largul continentului, aveau să fie numiţi de greci, unul dintre puţinele popoare mărturisitoare, Keltoi, adică Celţi, deşi numele acesta cuprindea o puzderie de populaţii, cele mai importante fiind Celţii, Galii, Dacii, Sciţii şi Sarmaţii. Iar în vecinătatea lor şi, adesea, în interferenţă cu ei, exista o altă populaţie de origine polară, Etruscii.

 

Simbolul Constelaţiei Dragonului, al „şarpelui” (inclusiv cel biblic), deci al îngheţului nordic, este reprezentat explicit, poate că mai explicit decât în simbolistica ceramicii celtice, în două desene de pe acelaşi vas cucutenian. Primul desen, cel de la buza vasului, este reluat, simbolic şi esenţializat, în desenul central, cel asemănător literei W, dar care, ulterior, va căpăta forma spiralei. Crucea, numită de milenariştii excesivi, „dacică”, este, iarăşi, prezentă pe vase cucuteniene, dar în detaliul imaginii se poate descifra simbolul celor patru focuri, dispuse în puncte cardinale, pe un vârf de munte, în cadrul ritualului ancestral al Nedeilor. Crucea simbolizează „roata cerului” (Ur Anu, în sumeriană, Uranus, în greacă), ritualul constând în aprinderea celor patru focuri şi parcurgerea drumului de la un foc la altul, de către oameni cu câte o făclie aprinsă în mână, în sensul rotirii soarelui. Ritualul se desfăşura noaptea, poate şi din convingerea, divulgată de Cronica Akasha, că răul este legat de existenţa Lunii şi că forţele solare, puse în mişcare, mumifică forţele lunare (Rudolf Steiner, Timpul lemurian, înainte şi după ieşirea lunii din pământ). Prin urmare, simbolul ceresc al crucii, adesea în rotire, simbolizată de runa cunoscută sub numele de zvastică, are rolul de a „mumifica” răul (există şi semnul Lunii, pe unele vase, sub forma zvasticii cu rotaţie opusă celei a mişcării Soarelui pe Cer). Aceleaşi simboluri apar şi pe altăraşele (considerate de arheologii slavi machete ale unor case), în care înălţimea este marcată de simbolul Nedeii. Iar simbolul „logodnei” Soarelui şi Lunii, deci al împletirii binelui cu răul, este redat de spirala cu capete opuse, sugestia fiind întărită de împletirea celor două rune, a Soarelui şi a Lunii, într-un desen al ceramicii tracice de mai târziu, deşi simbolistica veche, în întregul ei, este, aşa cum se va vedea, o moştenire europeană comună, pe care, în vremurile noastre, o mai păstrează, fără să o şi conştientizeze, arta populară a românilor, prin desenele de pe veşminte, de pe ceramică, de pe cusături, de pe ouă încondeiate şi de pe cioplituri în lemn.

 

Fără să conştientizeze, românii care se prind, şi azi, în horă, îmbrăcaţi în costumele strămoşeşti, „înveliţi”, aidoma idolului de la Circea, într-o simbolistică a reprezentărilor cereşti, contribuie la victoria binelui solar asupra maleficelor forţe lunare, pe care le „mumifică”, fie şi numai pentru câteva zeci de minute.

 


Începuturile Societăţii Scriitorilor Bucovineni

 

 

Societatea Scriitorilor Bucovineni ar fi trebuit să fie, conform visurilor iniţiatorului ei, Mircea Streinul, o nouă mişcare literară, după cea a iconarilor, deja interzisă de propagandiştii lui Carol al II-lea. Numai că mişcarea iconaristă, provocată de Iancu Nistor şi sprijinită de Iancu Nistor, de N. Tcaciuc-Albu şi de Traian Brăileanu, mobiliza şi elibera generaţia tânără de „raţionalismul sec al bătrânilor”, ceea ce nu mai era posibil, în 1938, când bătrânii, osificaţi de „o pasivitate specific bucovineană”, cum nota George Ionaşcu, în Societatea pentru cultură şi literatură română în Bucovina, aveau un cuvânt greu de spus, iar o nouă generaţie scriitoricească se întrezărea greu şi anemic, prin condeiele unor Aurel Bogaci, Aurel Fediuc, Ştefan Baciu, Victor Săhleanu, Neculai Tăutu, Dimitrie Loghin, Petru Rezuş, Dragoş Vicol, Ben. Mihăescu sau George Sidorovici, poeţi necopţi şi deja ademeniţi de mondenitatea pseudoeroică a „Străjii Ţării” (cazul lui Neculai Tăutu sau al Silviei Bălan-Brătianu).

 

În jurul lui Mircea Streinul se grupaseră, iar, poeţi adevăraţi, precum Iulian Vesper, nepotul lui Iancu Nistor, E. Ar Zaharia, George Drumur, Vasile Posteucă, Teofil Lianu, Neculai Roşca sau George Antonescu, dar nici ei nu mai aveau zvâcnetul acela de generozitate şi de comunitarism, care justificase conceptul „scriitorului regional”, formulat şi reformulat de Mircea Streinul, care îşi propusese să înfiinţeze, în toamna anului 1938, la Cernăuţi, „o Academie liberă” care să se delimiteze strict şi ostil de literatura românească la modă („va şti să nu dea premii pentru savante opuri asupra cărăbuşilor sau pentru poeţi de talia lui Vasile Militaru”). Fiecare poet bucovinean avea, deja, un statut scriitoricesc recunoscut la nivel naţional şi, drept consecinţă, interese proprii şi interese de grup, cristalizat în jurul unor reviste literare, de regulă bucureştene, începeau să-i desolidarizeze discret.

 

Societatea Scriitorilor Bucovineni, visul lui Mircea Streinul, începe să existe din 12 noiembrie 1938, dar ca secţie a Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, sub prezidenţia lui Grigore Nandriş, preşedintele SCLRB, cu Mircea Streinul vicepreşedinte şi cu 20 membri: Constantin Loghin, N. Tcaciuc-Albu, Leca Morariu, Claudiu Usatiuc, George Antonescu, Octav Rusu, Sebastian Popovici, Liviu Rusu, Traian Cantemir, Aurel Fediuc, George Ionaşcu, George Voevidca, George Drumur, Iulian Vesper, Neculai Roşca, Leon Ţopa, George Fonea, George Ionaşcu, Procopie Milişte şi Traian Chelariu.

 

După şedinţa inaugurală, din 12 noiembrie 1938, şi, mai ales, după prima şezătoare externă, cea de duminică, 14 decembrie 1938, numărul membrilor SSB creşte (Rudd Rybiczka, Constantin Turtureanu, Ionel Negură, Neculai Pavel, Octavian Gruia etc.). În 14 decembrie 1938, preşedintele Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, Grigore Nandriş, se retrage din conducerea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, încredintându-i-o vicepreşedintelui său de la SCLRB, Constantin Loghin, care, în anii următori, va organiza sărbători aniversare doar în 14 decembrie, deşi SSB fusese întemeiată în 12 noiembrie 1938.

 

Visată drept „o Academie liberă”, dar aflată sub „raţionalismul sec” mult prea monden şi fălos al autocraţilor din Societatea pentru cultură şi literatură în Bucovina, secţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni este, la începuturi, „nici moartă, nici vie”, după cum scria George Ionaşcu, iar dinamicul Mircea Streinul încearcă două diversiuni constructive: o colecţie editorială, intitulată „Gruparea de Nord” şi, odată cu înfiinţarea ziarului „Suceava”, la 1 ianuarie 1939, datorită demersurilor făcute de Mircea Streinul pe lângă profesorul Gheorghe Alexianu, Rezidentul Regal în Bucovina, o „grupare de literatură şi artă”, care poartă numele noului cotidian, „Suceava”, ambele menite întăririi Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Din nefericire, singurul program al noului preşedinte era acela de a promova doar scriitorul tânăr, indiferent unde trăia acel tânăr, iar ideea conturării unei noi mişcări literare nu-i surâdea deloc. Constantin Loghin urmărea, în fapt, doar anihilarea „revoltei împotriva raţionalismului sec”, propusă de Iancu Nistor, în ianuarie 1932, şi aducerea tinerilor sub ascultarea bătrânilor, într-o armonie disciplinată a generaţiilor, care să sugereze solidaritate bucovineană, deşi însemna doar duplicitate. Şi Mircea Streinul, şi Constantin Loghin militau pentru o publicaţie literară („cât mai multe reviste literare, chiar dacă nu le citeşte nimeni”, cerea Mircea Streinul), revista însemnând un îndemn la scris, dar şi o disciplinare, văzută diferit de cei doi lideri ai tinerei Societăţi a Scriitorilor Bucovineni. Visul devine realitate, deşi cumva o altfel de realitate, la începutul anului 1939, când, datorită lui George Alexianu, un mare admirator al scriitorimii şi universitar de prestigiu, apare, finanţat de „ţinutul Sucevii”, cum i se zicea, pe vremea dictaturii regale, Bucovinei, un ziar, pe care Mircea Streinul îl poate transforma rapid într-o revistă literară (o pagină de literatură pe zi, format A2, înseamnă, în realitate, o revistă literară lunară suficient de consistentă).

 

Streinul îşi pregătise, din vreme, reţeaua de colaboratori pentru o viitoare revistă literară, vizitând, în toamna anului 1938, oraşele provinciei, în care avea prieteni scriitori. Vine şi la Suceava, în noiembrie, ca să-l întâlnească pe Valerian Doboş-Boca şi, prin intermediul acestuia, să inventarieze resursele scriitoriceşti sucevene. Doboş-Boca avea să-l urmeze, de altfel, la Cernăuţi, Streinul mediindu-i, prin intermediul liderilor Societăţii pentru cultură şi literatură, ocuparea funcţiei de administrator al universităţii cernăuţene.

 

 


„Precum valea, cu cât e mai profundă, înalţă mai în slăvi muntele”

 

 

După Epaminonda Bucevschi, cel dintâi român bucovinean care a existat drept mucenic al frumosului, ar fi rămas, după cum susţine Corneliu Gheorghian, două ucenice, Camilla Neumann „şi o domnişoară Bodnărescu”, prima, fiica unui poet german, profesor, într-o vreme, pe la Rădăuţi, iar cealaltă, Mărioara, o viitoare profesoară rădăuţeancă, sora directorului Leonidas Bodnărescu, de la „Hurmuzachi”, amândouă anonimizate, ulterior, în tumultoasa viaţă bucovineană.

 

Pictura bucovineană renaşte, în epoca Bucovinei României Mari, prin doi feciori de boieri, Radu Giurgiuveanu şi Paul Verona, primul, descendent al neamului Giurgiuvenilor (Giurgiu deriva din Giulea şi însemna, în româna veche, Gheorghe), cu moşii în nordul Bucovinei, până în valea Ceremuşului, iar celălalt, Verona, cu moşii în ţinutul Herţei.

 

Prima expoziţie cernăuţeană este, totuşi, cea a Virginiei Tomescu-Sirocco, din 4 martie 1924, urmată de cea a lui Radu Giurgiuveanu, un pictor „romantic şi îngrijit”, cum avea să-l categorisească Eugen Pohonţu, care a expus în octombrie 1924; cea de a doua expoziţie a lui Radu Giurgiuveanu, deschisă în toamna anului 1927, după cea a lui Leon Hruşcă, din 8 august 1926, aducea, lângă tablourile lui, şi pe cele ale moşierului din Herţa, Paul Verona. În jurul celor doi pictori-boieri, care, prin poziţia lor socială, indirect şi prin erudiţie, conferă picturii bucovinene o aură de nobleţe, s-au adunat „puzderie” de pictori tineri, şi români, şi poloni, şi germani, şi evrei, şi ucraineni, şi ruşi, toţi grupaţi într-o naţiune nouă, naţiunea artiştilor.

 

„Puzderia”, cum o numea Pohonţu, nu prea contează pentru memorie, din moment ce, în toate domeniile artelor, dispun, stabilesc ierarhii şi drepturi la înveşnicire rataţii, indivizii fără har, dar care se erijează în atoateştiutori, în critici.

 

Primul critic al artei din Bucovina ar fi, în accepţiunea generală, Eugen Pohonţu (1897-1992), profesor la Liceul Militar din Cernăuţi, până în 1934, şi şef al „Străjii Ţării”, apoi profesor la Liceul Marelui Voievod Mihai din Bucureşti, unde s-a şi ocupat de educaţia celui care avea să ne fie şi rege.

 

În Bucovina, Pohonţu s-a străduit să antreneze artiştii plastici în cristalizarea unei mişcări artistice, beneficiind de o anume autoritate, datorită priceperii, adeseori prea subiectivă şi ultimativă, în a recepta arta plastică. Cu meritele şi cu mărturiile lui, ne vom mai întâlni, aşa cum ne vom reîntâlni şi cu discordia provocată de Pohonţu, printr-un anume partizanat, care va provoca furia lui Mircea Streinul.

 

Din punctul meu de vedere, Traian Chelariu şi Mircea Streinul au fost, cu adevărat, primii cronicari de artă ai Bucovinei (mă păzesc să-i numesc pe ei, jertfelnicii întru durabil, critici), demersurile lor publicistice vizând încurajarea unei vieţi culturale bucovinene de amploare, în care şi numele sonore, dar şi cele modeste să poată convieţui şi sluji idealul conturării unei naţiuni. Iar dacă Streinul doar a făptuit în acest sens, Chelariu a avut şi o persuasivă luare de poziţie împotriva dihoniei şi fanfaronadei, care a trebui să dea de gândit şi contemporanilor noştri:

 

„Ştim că artiştii, fiecare pe proprie socoteală, îşi vor merge drumul cel mai potrivit. Pentru profitul Bucovinei şi al Cernăuţilor, însă, să ni se ierte pronunţarea unei pioase dorinţe:

Noi, aceştia care stăm departe de agitaţia, din toate punctele de vedere utilă, a capitalei şi nu avem nici vreun alt îndemn pentru promovarea artelor frumoase, în afară numai de dragostea noastră pentru ele, am fi fericiţi dacă Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina ar colabora, pe deasupra tuturor intereselor centrifuge, la realizarea adevăratului atelier, a atelierului şcoală artistică. Şcoală nu în sensul atât al unui nou curent artistic, nivelator sau de altă natură, ci şcoală în înţelesul de cultivare reciprocă a artiştilor şi de cultivare a publicului, care, orice s-ar obiecta, intră, cu dragă inimă şi cu suflet umil, în sanctuarul artei şi aşteaptă să vadă, aşa cum înţelege mai bine, şi poate chiar şi mai bine, ceea ce, pe buzele tuturor muritorilor, se numeşte artă şi anume artă menită să-ţi fie bucurie şi solemn prilej de precistuire cu pânea şi vinul divin al emoţiei sale estetice. Iar pentru a putea crea un astfel de atelier-şcoală, artiştilor bucovineni nu le trebuie decât bună înţelegere întreolaltă şi preţuire a muncii fiecăruia, chiar dacă acea muncă e muncă de şarlatan (subliniem aceste din urmă cuvinte, căci e adevărat, fiecare muncă făcută ne este de folos şi, adeseori, e nevoie să greşeşti de nouăzeci şi nouă de ori ca să poţi reuşi a suta oară). Astfel, precum valea, cu cât e mai profundă, înalţă mai în slăvi muntele, la fel, cu cât mai mare e rătăcirea, cu atât mai valoroasă devine cunoaşterea drumului bun. Şi o vorbă a unui mai puţin mare om, deprins să cugete pe proprie socoteală, zice că: gustul se formează prin dezgust.

 

Munca mea, deci, şi respectul pentru munca vecinului meu, iată porţile deschise spre îngustul şi anevoiosul drum al progresului în ale artei”.

 

 

 

Mircea Streinul

 

 

E cunoscut faptul că iconarii ardeau de dragoste pentru patrimoniul spiritualităţii româneşti din Bucovina, o dragoste care îi împingea şi spre exagerări, precum cea a lui Mircea Streinul despre poetul Teofil Lianu („i-ar încânta pe Paul Valery şi pe umilul ţăran din Bretagne”), dar, dincolo de toate, în dragostea aceasta pentru „ce-i al nostru” stă, de fapt, condiţia transformării gloatelor româneşti într-o naţiune, condiţia aceasta fiind memoria. Câtă vreme ştim că prin odăile unor poeţi, pictori sau muzicieni deja uitaţi ai Bucovinei au străfulgerat nopţile vii ale planetei, numele acelor găzduitori de astralitate ne obligă la neuitare, la omagiu, la recunoştinţă. Cu atât mai mult cu cât, între numele acelea uitate şi refuzate, din trândăvie şi din indolenţă, de erudiţii rataţi ai artelor, criticii, există şi nume care strălucesc senine pe cerul Europei, nu şi pe petecul nostru de cer, pururi împâclit de insensibilitatea şi de rătăcirea noastră.

 

Ca să răzbim spre numele uitate este aproape imposibil, pentru că, vreme de o săptămână de început de iulie 1952, au fost arse cărţile şi revistele Bucovinei, în curtea interioară a închisorii din Suceava şi în curţi dosnice de instituţii opresive din întreaga ţară. Se ştie doar că însuşi Iancu Nistor, tribunul românismului bucovinean, a fost demis din funcţia de director al Bibliotecii Academiei, funcţie pe care o ocupa din 11 mai 1945, în 28 mai 1947, pe motiv că „încalcă legea de aplicare a Armistiţiului, deoarece a ordonat păstrarea pe mai departe a publicaţiilor retrase din circulaţie” (colecţiile gazetelor, ziarelor, cărţilor şi broşurilor vechi). Dat afară şi din Academie, în 8 iunie 1948, în urma unei hotărâri semnate de C.I. Parhon, Avram Bunaciu şi Marin Florea Ionescu, Nistor a fost arestat, în 5 mai 1950, şi încarcerat, vreme de 5 ani, la Sighetul Marmaţiei.

 

Ce s-a mai salvat din memoria Bucovinei sunt doar boabe de rouă, greu de aflat şi aproape imposibil de cules. Tocmai de asta, cât încă se mai poate, cât încă nu dispar, distruse, prin decupări iresponsabile, de „exegeţii” zilei sau prin măcinarea vechimii, puţinele colecţii şi mărturii bucovinene, e de datoria noastră să culegem nume cu nume şi să le încredinţăm viitorimii.

 

În mod ciudat, unul dintre marii artişti ai Bucovinei, dar şi ai Europei, Rudd Rybiczka, prieten cu toţii iconarii şi cu toţi publiciştii din vremea lui, nu a fost mărturisit de nici unul dintre prietenii săi, nici de Mircea Streinul, căruia i-a ilustrat toate cărţile de poezie şi nici măcar de, pe atunci, tânărul Aurel Fediuc, beneficiar al ilustraţiilor lui Rybiczka pentru primele şi singurele sale două cărţi de poeme. Rudd era atât de aproape şi de apropiat de fiecare scriitor în parte, se bucura de atâta notorietate în lumea sfântă a artei, încât nimeni nu a mai simţit nevoia să-l mărturisească şi, tocmai de aceea, cu câţiva ani înainte de moarte, când s-a scris despre opera lui în cotidianul sucevean „Crai nou”, artistul, cu mare notorietate în Germania, a fost extrem de emoţionat.

 

 

Rudd Rybiczka

 

 

Rudd Rybiczka s-a născut la Vaşcăuţi pe Ceremuş, în 26 martie 1911, şi a murit în Germania, la Kressbronn, în 6 octombrie 1998. Fiu al lui Leo şi al Elisabetei (născută Zukowski), Rudd Rybiczka a făcut liceul şi facultatea (de Ştiinţe Naturale!) la Cernăuţi, dar s-a dedicat, de tânăr, artelor plastice, grafica lui poposind prin cărţile Bucovinei, începând cu inegalabila „Tarot”, a lui Mircea Streinul, apărută în 1935. În spaţiul german, se spune că Rybiczka ar fi trăit la Cernăuţi până în 1937, dar era prezent, alături de Mircea Streinul, şi în 1938, şi în 1939, ilustrând ziarul „Suceava”, inclusiv cu portretele redactorilor, câteva dintre acestea reproduse şi în lucrarea monografică „Societatea Scriitorilor Bucovineni” (care număra, printre membrii ei, pe Rudd Rybiczka şi pe Ludovic Rybiczka, fratele lui Rudd, şi el un grafician talentat).

 

Prima expoziţie personală a lui Rudd Rybiczka, la Cernăuţi, s-a vernisat în toamna anului 1937, celelalte urmând un itinerariu de viaţă, pe ruta Bucureşti, Breslau, Stuttgart, Singen, plus încă alte 6 în Germania, unde critica de specialitate l-a comparat ba cu Albrecht Durer, ba cu sculptorul impresionist Barlach, ba cu „fantasticul Nolde”, două dintre lucrările lui, „Gânditoarea” (1957, care aminteşte, cumva, de „Melancolie” de Durer) şi, mai ales, „Rugul” (1962, o trimitere plastică directă la opera lui Mircea Streinul, închinată românilor care au suferit prin închisorile comuniste), reprezentând capodoperele lui Rudd (Rudolf) Rybiczka, un suflet profund românesc, găzduit într-un trup prin care curgea, într-o deplină armonie, sânge slav, evreiesc, german şi poate că şi un strop de sânge românesc.

 

 

Eugen Drăguţescu tânăr

 

Un alt mare nedreptăţit este pictorul „italian” Eugen Drăguţescu, născut la Iaşi, în 19 mai 1914 (1993, Roma), dar cu întreaga copilărie trăită la Vicovu de Jos şi cu studii liceale la Rădăuţi, alături de poeţii Mihai Horodnic, Iulian Vesper şi de viitorul publicist şi economist de marcă Ionel Negură, cu care va realiza, din postura de ilustrator, teribila revistă „Muguri” (1924-1926, dar revista apărusese în 1922). Au urmat studiile universitare, la Academia de Belle-Arte din Bucureşti (1932-1938), şi o primă expoziţie personală (după cele colective), în 1936, la Galeria Mozart din Bucureşti. În 1935, tinerii studenţi bucovineni de la „Gazeta Bucovinenilor” aveau să scrie că,  „la expoziţia de pictură a tinerilor Drăguţescu şi Dobrian, organizată în Bucureşti, de la 28 Aprilie la 7 Mai, am remarcat un tablou, reprezentând o piaţă din Cernăuţi”.

 

În 1939, Eugen Drăguţescu a câştigat „Premiul Romei”, care i-a permis să studieze la Accademia din Romania, în Italia, revenind în Bucureşti, cu 6 lucrări, în 1940, la „Salonul Oficial de Toamnă”, şi, cu o personală, expusă şi la Ministerul Propagandei Naţionale, şi la Ateneu, în toamna anului 1943, când fostul lui coleg de la „Muguri” şi de la „Hurmuzachi”, Ionel Negură, îl reîntâlneşte şi se mândreşte, de parcă ar fi şi a lui, cu acea minunată expoziţie, în care Eugen Drăguţescu „ne înfăţişează, în desene, uleiuri şi acuarele, fructul inspiraţiei şi muncii sale din Italia (de unde s-a întors recent de tot, după răsunătoare succese), „profiluri italiene”, „copiii Italiei” şi colţuri din oraşele celebre ale artei italiene, al căror contur artistul îl redă impresionant de limpede prin linii, aducând o notă de originalitate în arta plastică românească, cum recunoaşte, cu îndreptăţită bucurie, critica de specialitate”.

 

În 1946, pictorul pleacă în Olanda, unde rămâne vreme de trei ani, apoi, în 1949, se întoarce în Italia, la Assisi, stabilindu-se, definitiv, la Roma, în 1959, pentru a lucra şi trăi în tumultul unei vieţi artistice autentice, şi ca portretist al clasicilor literaturii lumii, pe care-i desena pentru reeditarea operelor lor, dar şi ca portretist şi prieten al celor mai mulţi dintre scriitorii italieni, inclusiv al poetului Marino Piazzolla, al cărui portret îl reproducem.

 

Timp de o viaţă, acest mare pictor bucovinean (ştiinţa şi nervul desenului, precum şi armonia cromatică îl consacră drept bucovinean) a expus în Italia, în Olanda, în Elveţia, în Statele Unite, în Mexic etc. lucrări superbe, care balansează între limitele figurativului şi expresivităţi abstracte, dar în ţara lui nu-l mai ştie nimeni, cu atât mai puţin în Bucovina, cea atât de ignorantă cu fiii care cu adevărat o întrupează.

 

 


Eugen I. Păunel: Biblioteca Universității din Cernăuți

 

 

 

Mlădiţa, din care s-a desfăşurat Biblioteca Uni­versităţii cernăuţene a fost vechea Bibliotecă a Ţării (Bucovinei). Denumirea ei este traducerea fidelă, în limbajul oficial bucovinean de pe atunci, a cuvântului „Landesbibliothek”, format prin analogie cu multe noţiuni înrudite ca: Dieta Ţării (Landtag) etc.

 

Astăzi s-ar zice Biblioteca regională, provincială sau bucovineană şi, într-adevăr, cărturarii moldo­veni, acei darnici mecenaţi ai noului aşezământ cultural, nici nu-l numeau cu titlul său oficial, ci se foloseau de alte formule: Mihail Kogălniceanu dăruieşte un exemplar al letopiseţelor „vivliotecii naţionale din Bucovina”, Aron Pumnul vorbeşte de Biblioteca provincială, iar Ion G. Sbiera, bi­bliotecarul ei de mai târziu, duce o luptă îndâr­jită împotriva superiorilor săi pentru a menţine nomenclatura „Biblioteca centrală”, dovedind, chiar prin autori germani (!) că aceasta ar fi unica tălmăcire exactă.

 

Planul oficial al unei Biblioteci, în stil mai mare, îl găsim, dezvoltat mai pe larg, în anul 1848. Atunci, marele filoromân, Cavalerul Umlauff, pre­şedintele Tribunalului din Cernăuţi şi directorul studiilor filozofice, adică al celor doi ani de cursuri superioare ataşate liceului ca pregătire pentru Uni­versitate, cere într-un raport adresat Ministerului Instrucţiei, în baza unor sugestii primite de la profesorul român Jacob Vorobchievici, crearea unei Biblioteci naţionale în limba română. Aceasta în vederea înfiinţării, pe lângă studiile menţionate, a catedrei de limba şi literatura română, al cărei titular devine, un an mai în urmă, la 1849, Aron Pumnul. Decretul lui de numire ca profesor a şi fost semnat de Umlauff. Înregistrăm, deci, încă în anul revoluţiei, mărturia conceptului unei Bi­blioteci româneşti. Proiectul n-a luat fiinţă, dar ideea unei Biblioteci mai mari bucovinene, lansată atunci, nu mai dispare din discuţiile cercurilor interesate.

 

Baronul Adalbert Henniger, primul Guver­nator austriac al Bucovinei, cu puteri mai largi, numit după dezlipirea ei administrativă de Galiţia, adresează, la 1850, autorităţilor şi primăriilor un apel, învitându-le să contribuie, prin donaţii în bani, la întemeierea unei Biblioteci pe lângă liceul din Cernăuţi, care ar fi avut deci un caracter mai universal decât institutul plănuit de Umlauff. Pe de altă parte, circulara baronului Henniger n-a izvorât din iniţiativa proprie a autorului său, ci făcea parte din măsurile de reorganizare a şco­lilor secundare, proclamate pentru toată Austria şi ale căror radieri ajungeau și în Bucovina. Apelul Guvernatorului dă însă cu desăvârsire greş, necolecţionându-se decât suma minimală de 22 florini.

 

După acest eşec, iniţiativa trece, de la autorită­ţile de stat, la boierii români din Bucovina, şi anume de-a dreptul la un bărbat care avea şi legă­turi foarte solide culturale cu Moldova: Mihai Zota, proprietarul moşiei Ocna, de pe Nistru, ce o stăpânea în urma căsătoriei sale cu Victoria, fiica marelui vornic Alexandru Cantacuzino-Paşcanu. Cunoscut în Moldova ca doctorul Zota, dânsul intrase, pe timpul regulamentului organic, în nou înfiinţatul serviciu sanitar la Iaşi, având în cele din urmă funcţia unui protomedic al Mol­dovei.

 

O listă de subscripţie, înaintată de către învă­ţatul moşier latifundiarilor cu care era împrietenit, avea îmbucurătorul rezultat de peste 1.000 de florini (toamna 1850). Un alt personaj din aceeaşi pătură socială, renumitul virtuos bucovinean Carol Miculi, elevul favorit şi editorul operelor lui Chopin, totodată şi primul compozitor, care mij­locea în mod magistral cunoştinţa melodiilor ro­mâneşti unui public ales străin, prin cele 48 de arii româneşti (48 airs nationaux roumains, Lem­berg), prelucrate de dânsul şi călduros apreciate de Alecsandri (1855), dă sprijinul său puternic operei începute de Zota, aranjând, în folosul Bi­bliotecii, iarna următoare, un concert, al cărui venit era cam egal cu contribuţia colecţionată înainte.

 

 

Ambele sume erau cerute şi date în vederea unei Biblioteci centrale, universale şi poliglote, destinată publicului cult din Bucovina, fără a exclude institutele didactice, ba vizând chiar şi o facultate juridică, ce nu exista încă; scopul principal al Bibliotecii trebuia să fie însă deştep­tarea şi încurajarea „intereselor pentru o cultură superioară”, iar nu mărginirea la intenţii didactice.

 

Subscribenţii la lista lui Mihai Zota, şi anume unsprezece boieri cu multă stare, toţi înrudiţi şi încuscriţi între ei, în frunte cu viitorul lor preşe­dinte, baronul Iancu Mustaţa, proprietarul moşiei Sadagura, fostul membru, împreună cu Alecu Hurmuzaki, în comisia constituită să-l examineze pe Aron Pumnul, prezentă Guvernatorului, odată cu fondul iniţial adunat de ei, şi statutele unei Societăţi, care urma să pregătească bazele de existenţă ale viitorului institut de cultură.

 

La 4 Maiu 1851, se constitui comitetul: pe lângă preşedintele Iancu Mustaţa, baronul Henniger fu ales vicepreşedinte, doctorul Adolf Ficker, unul dintre profesorii veniţi de curând ca reformatori ai liceului, secretar literar, iar Alexandru Costin, un descendent din neamul vestiţilor cronicari moldoveni, secretar economic. Dânsul a fost, la 1864, şi iniţiatorul reprezentaţiilor teatrale la Cernăuţi ale trupei conduse de Fany Tardini, cunoscută din biografia lui Eminescu. Între fondatori mai găsim şi pe cumnatul Hurmuzăkeştilor, baronul Petru, tatăl poetului Dimitrie Petrino, şi pe vărul său Nicolae Petrino, proprietarul moşiei Văşcăuţi din Bucovina. Şi Eudoxiu Hurmuzaki a fost cooptat, după constituire, în comitet ca reprezen­tant oficial al provinciei.

 

 

Din cele 17 articole ale statutelor vom releva: că Biblioteca este proprietatea provinciei, stând „sub administraţia comitetului dietei Bucovinei”, că reprezentanţi ai corpului profesoral vor face parte din comitet şi că funcţiunea bibliotecarului va fi încredinţată unui membru din comitet. Cum dieta (camera) provincială, unul din câşti­gurile morale ale anului 1848, dobândite în urma stăruinţelor neobosite ale patrioţilor bucovineni, în frunte cu Eudoxiu Hurmuzaki, nu luase încă fiinţă, comitetul îndeplinea deocamdată îndatori­rile dietei. De acum, înainte, problema cea mai importantă va fi, pe lângă achiziţionarea cărţilor necesare, şi aşezarea lor într-un local potrivit. Aceste griji n-au pierdut nici până astăzi din actualitatea lor. Fondurile cresc într-un mod îmbucurător, inte­resul pentru viitoarea Bibliotecă se manifestă în toate păturile sociale din Bucovina şi Moldova. Cucoanele bucovinene înzestrează cu câştiguri fru­moase, confecţionate de mânile lor gingaşe, o loterie aranjată în folosul ei; gata la sacrificii şi mai mari – care poate nici n-au fost sacrificii – ele dansează până în zori de zi, pentru a asigura „balurilor Bibliotecii” un rezultat favorabil finan­ciar. Profesorul Ludwig Adolf Simiginovici-Staufe editează o antologie a poeţilor austriaci, „Album neuester Dichtungen zu Gunsten der Bukowiner Landesbibliothek”, Wien, 1852.

 

Miniştrii moldoveni ai Domnitorului Grigore Ghica Vodă, veniţi la Cernăuţi pentru a saluta pe împăratul Francisc Josif, cu ocazia vizitei sale dela 21-27 Octomvrie 1851, înmânează preşe­dintelui Societăţii 50 de galbeni. Acest gest delicat al demnitarilor din Moldova, denotând interesul lor pentru ctitoria bucovineană, a fost până acum ascuns sub anonimat, căci întreaga literatură vor­beşte numai de „patru miniştri moldoveni”. O comunicare, primită chiar acum de la „Monitorul Oficial” austriac, îmi permite să dau aci, pentru prima dată, şi numele lor: Nicolae Cantacuzino-Paşcanu, mi­nistrul de interne şi preşedintele Consiliului admi­nistrativ (el a fost şi ministru pe timpul Căimăcămiei lui Nicolae Vogoride), Gheorghe Suţu, mi­nistru de finanţe, fiul Domnitorului Mihai (mort în 1864) şi înrudit de aproape (cumnat?) cu al treilea din oaspeţi. Alexandru Sturdza, secretar de Stat, tatăl marelui om politic Dimitrie A. Sturdza-Miclăuşeni şi, în fine, Nicolae Mavrocordatu, inspector general al miliţiei, fiul lui Constantin şi al Casandrei Balş, nepot de fiu al lui Dumitru, care, la rândul său, a fost fratele Domnitorului Alexandru Constantin Vodă.

 

 

Cu trei luni înainte de acest eveniment intere­sant din analele noastre, se decide tot un boier moldovean să facă cea mai mare danie, din câte au fost făcute institutului nostru. Scarlat, mai târziu cu numele său de călugăr, Sofronie Vârnav, cedează Societăţii Bibliotecii jumătatea sa dintr-o casă din strada Iancu Flondor (pe atunci Her­rengasse) din Cernăuţi. Şapte ani în urmă, exem­plul său este imitat şi de fratele său mai mare, doctorul Costachi Vârnav, protomedicul Moldovei – deci colegul lui Mihai Zota –, care donează cealaltă jumătate din casă. Scarlat-Sofronie Vârnav, stabilit în cele din urmă la Bârlad, s-a întrecut în ctitorii culturale: el a înfiinţat Societatea şi Biblioteca studenţilor români din Paris (1845), seminarul monahal din Neamţ, pinacoteca din Iaşi şi Spitalul din Bârlad.

 

De mare importanţă pentru propăşirea atât de frumos inauguratei întreprinderi au fost membrii fondatori, care s-au obligat la cotizaţii anuale; între dânşii, pe lângă boierii bucovineni, marele vornic Alecu Sturdza-Bârlădeanu, clerul ortodox al Bucovinei, în frunte cu episcopul Eugenie Hacman, stareţii mănăstirilor, profesorii de la Insti­tutul Teologic, preoţii de la ţară şi chiar studenţii de teologie; unii dintr-aceştia se leagă să plătească, din sărăcia lor, toată viaţa un galben pe an. Nu lipsesc însă nici primăriile rurale, cu contribuţii destul de considerabile.

 

Trei sferturi din anul viitor trec cu lucrări de pregătire, colecţiile cresc, se consideră, în primul rând, istoria cu toate ramificaţiile ei şi ştiinţele. Doamna Eliza-Săftica, soţia marelui logofăt George Sturdza, şi Constantin Hurmuzaki, soră şi frate, amândoi trăind în Moldova, la Dulceşti, cel din urmă fiind pe atunci membru al Comisiei legis­lative sub Ghica Vodă, iar mai târziu Ministru de Justiţie al Moldovei şi primpreşedinte al Curţii de Casaţie din Bucureşti, trimit un pachet de 202 volume cărţi româneşti, la care au contribuit în urma intervenţiilor făcute de ei, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, trecut în raportul anual drept colonel, cu toate că în ierarhia militară ajunsese la grad de maior, fiind şi aghiotant domnesc, poetul Gheorghe Sion şi alţii, care aproape toţi s-au fost refugiat la 1848, din Mol­dova, în Bucovina, primiţi în casa ospitalieră a bătrânului Doxache Hurmuzaki. Între sprijinitori mai relevăm pe o doamnă Balş şi pe marele vornic Grigore Ghica, căsătorit cu Catarina Cantacuzino-Paşcanu, înrudit deci cu Mihai Zota. Nicolae Petrino comandă dulapurile, iar arhimandritul Filaret Bendevschi, fostul stareţ al mănăstirii Suceviţa, mesele trebuincioase.

 

 

La 29 Septemvrie 1852, se deschide, cu un stoc de 2.000 volume, Biblioteca Ţării. Fondată de boierii români bucovineni, cu con­cursul puternic al cercurilor intelectuale din Moldova şi al clerului ortodox bucovincan, dânsa este un copil al revoluţiei şi constituie, pe lângă cele­lalte succese dobândite la 1848 – catedra pentru limba şi literatura română la liceul cernăuţean, introducerea limbii române la Institutul Teologic, înfiinţarea unei şcoli normale româneşti – un factor important de progres cultural şi, mai mult decât s-ar crede, şi naţional, fiind totodată şi precursoarea „Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina”, care, zece ani în urmă, a fost concepută în acelaşi duh, cu aceleaşi tendinţe naţionale, nespuse pe faţă, în acelaş scop şi de aceleaşi persoane.

 

Ajutorul bogat, oferit de Moldova, era binevenit guvernului austriac, care, în politica sa, până la războiul Crimeei şi până la eşecul armatei ţariste la Sevastopol, tindea spre o înglobare a ţărilor româneşti în sfera sa de expansiune. Atunci însă se schimbă brusc filomoldovenismul Austriei, nemaiputându-se realiza aceste planuri, şi tot atunci începe politica filo-ucraineană, care pune capăt protejării oficiale a legăturilor culturale reciproce între Bucovina şi Moldova (I. Nistor, Un proces politic la Cernăuţi în 1878, în Junimea Literară, 1931).

 

În epoca dinaintea înfiinţării şi în primii ani ai existenţei bibliotecii, majoritatea covârşitoare a contribuţiilor se datorește românilor, cu toate că nu lipsesc nici donatori de altă naţionalitate din Bucovina, Galiţia şi Viena, între care Guverna­torul Bucovinei, baronul Henniger, ales preşe­dinte al Societăţii, după moartea lui Jancu Mustaţa, şi librarul vienez W. Braumüller. Nefiind aci locul să însistăm asupra desvoltării noului institut, an de an, ne vom mulţumi să înregistrăm, de acum înainte, numai datele cele mai importante.

 

 

După Henniger, urmează în fotoliul preşedenţial Jacob Miculi, consilier în administraţia Bucovinei, iar în comitet funcţionează foarte activ Alecu, al patrulea din fraţii Hurmuzaki, redactorul ziarului „Bucovina”, prima gazetă naţională din această provincie, prietenul intim al lui Vasile Alecsandri şi apoi colaboratorul neobosit la Societatea pentru cultură. Interesul general, manifestat până acum, nu slăbeşte. Eudoxiu Hurmuzaki face propagandă la Viena, unde sta pe la 1853, reuşind să obţie concursul Academiei imperiale de ştiinţe. El adună multe opere de la savanţi şi arhivari vienezi, cu care venea în contact personal, cu prilejul cerce­tărilor sale pentru ediţia documentelor care poartă numele său. Între donatorii de cărţi apar, în această epocă, Alexandru Papiu-Ilarian şi Gheorghe Asachi, iar la 1858, Domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, transmite Bibliotecii importanta sumă de 2.000 florini, văzând poate în Biblioteca noastră o ur­maşă a Bibliotecii mihăilene, înfiinţată de el în Iaşi, cu 23 ani înainte.

 

Tânărul institut funcţiona întâi în palatul ad­ministrativ, apoi în edificiul prefecturii şi, în fine, până la 1875, în diferite case închiriate pentru acest scop, în strada Jancu Flondor. Destoinicii mecenaţi nu neglijau însă nici planul unei clădiri speciale, destinate exclusiv Bibliotecii şi, în vederea acestui scop, se obligau baronul Iancu Mustaţa junior să furnizeze pietrele de construcţie din carierele sale, baronul Emanoil Stârcea, varul şi geamurile din fabrica de sticlă ce o avea la Crasna-Ilschi, Mihail Romaşcan, lemnul de construcţie, şi cava­lerul Manz, fierul necesar clădirii.

 

Achiziţionarea cărţilor nemţeşti se făcea, după plecarea profesorului secundar Ficker, de un alt profesor de liceu, Ernst Rudolf Neubauer, poet german vestit şi dincolo de hotarele Austriei, cu­noscut ca învăţătorul lui Eminescu, care avea să-i mulţumească acestui bărbat, înzestrat cu un tem­perament abundent, bogate imbolduri poetice. Grija pentru literatura românească era încredin­ţată întâi preotului Jacob Vorobchievici, profesor la liceu şi consilier la Episcopie, iar după moartea lui neaşteptată (1857), marelui Aron Pumnul, că­ruia îi datorăm şi prima consemnare a cărţilor româneşti. Catalogarea colecţiilor, între ele şi monede şi piese muzeale, se făcea pe fişe, împărţite după 14 categorii ştiinţifice.

 

 

În aprilie 1861, Biblioteca Ţării începe o fază nouă a existenţei sale. Făcându-se, în fine, alegerile pentru dieta (camera) provincială, promise încă la 1848 şi mereu amânate, administraţia trece la Comitetul Ţării. Biblioteca devine, dintr-un aşe­zământ particular, o instituţie publică. Stocul căr­ţilor era de aproape 7.000 volume, averea totală se aprecia la 25.000 florini. Şi acum se întâmplă un lucru surprinzător. Sărmana Bibliotecă, ea care, după toate aşteptările, trebuia să devină o sarcină bugetară a dietei, se transformă în ban­cherul ei. Prin diferite tranzacţii, la a căror bază stă vinderea casei donate de fraţii Vârnav, se cumpără de către dietă, de la baroneasa Angelica Mustaţa, un imobil mare, în care pe atunci era adăpostită Mitropolia ortodoxă, iar Biblioteca noastră devine întrucâtva gazda reprezentanţei provinciale, numai întrucâtva, căci şi dieta con­tribui cu o sumă mai mare la aceste operaţii financiare. De altfel trebuie constatat că Biblioteca Ţării a stat numai foarte puţin timp în localul cel nou. Bugetul anual al Bibliotecii, fără a se socoti chiria, se urcă treptat, de la 1820, la 4.025 florini.

 

Atunci intrară două donaţii mari, una (1.230 volume) din succesiunea lui Eudoxiu Hurmuzaki (1875), iar 600 volume de la baronul Iancu Mu­staţa. Universităţile austrice trimiseră o colecţie mare de scrieri ale profesorilor. Imediat, la în­ceputul administraţiei noi, se numi un biblio­tecar, în persoana studentului de teologie Eusebiu Popovici, care mai apoi, până la Unire, a ilustrat facultatea de teologie ca profesor de istorie bise­ricească, înzestrat cu cunoştinţe vaste enciclope­dice şi manifestând o smerenie adevărat biblică în viaţa sa de toate zilele. Acest bărbat, neobosit până la adânci bătrâneţe, consacră uriaşa sa pu­tere de muncă bibliotecii, creând organizaţia ei, din care unele elemente au rămas active încă şi astăzi. Catalogul alfabetic avea atunci 43 de categorii.

 

Activitatea lui rodnică s-a sfârşit la 1871, când îi urmă Ion G. Sbiera, membru al Societăţii aca­demice române, Academia de mai târziu, şi apoi profesor de literatura şi limba română la Uni­versitatea din Cernăuţi. Acest savant, unul dintre întemeietorii filologiei şi istoriografiei literare ro­mâne şi elevul cel mai credincios al lui Aron Pumnul, mai războinic decât Popovici, oţelit în lupta naţională, prin activitatea sa la „Societatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina”, imprimă Bibliotecii o notă pronunţat naţională; corespondenţa cu forurile superioare o făcea, la început, numai în limba română; dojenit de Co­mitetul ţării să se folosească de limba germană, el răspunde cu bogate argumente juridice, apărându-şi punctul său de vedere. Nereuşind com­plet, el îndoaie foaia scrisorilor, aşternând pe dreapta textul în româneşte, iar pe stânga scriind nemţeşte.

*

 

 

Aceasta era situaţia Bibliotecii bucovinene până la 1875, când se înfiinţa Universitatea germană la Cernăuţi. Istoricul acestui eveniment şi importanţa lui pentru români sunt îndeajuns cunoscute şi au fost descrise de istoriografii cei mai competenţi. E deci de prisos să insistăm asupra amănuntelor şi ajunge dacă se vor schiţa numai liniile generale, întrucât ele sunt menite să elucideze şi dezvoltarea Bibliotecii.

 

Una din cererile, exprimate la 1848 şi repetată foarte des şi mai târziu, era crearea unei Univer­sităţi româneşti sau cel puţin a unei Facultăţi de Drept. Românii bucovineni ar fi consimţit, poate, din nevoie, să primească acest aşezământ cultural şi cu o reducere oarecare a pretenţiilor naţionale, dacă sugestia lor nu s-ar fi transformat de către guvernul austriac într-o universitate curat ger­mană, înfiinţată tocmai la 1875, o sută de ani după anexarea Bucovinei şi dacă profesorii noii Universităţi şi oaspeţii lor n-ar fi construit atât de nedrept, o distanţă atât de mare între cul­tura germană, care trebuia să fie propagată de Universitate, şi între vechea cultură mol­dovenească, cultură care li se părea – în neştiinţa lor – fie semibarbară, fie exotică. Ro­mânii din Bucovina au fost lipsă la serbările centenarului, împăratul Francisc Iosif, vă­zând atitudinea lor, renunţă la planul să vie cu acest prilej în Bucovina, inducând dificultăţi bugetare, care n-ar admite chel­tuielile unei călătorii.

 

Cunoaştem cu toţii dem­nul răspuns dat de Moldova, care, în ziua tristei comemo­rări, se închina în faţa mor­mântului Domnului Grigore Ghica, când Vasile Alecsandri cânta acea tristă şi vizionară elegie „Răpirea Bucovinei”, semnând cu pseudonimul sim­bolic „S. Molna”. Poetul Dimitrie Petrino, fiul unuia din ctitorii Bibliotecii Ţării, asista la această pioasă serbare ca trimisul Bucovinei „detrunchiate”.

 

 

Încorporarea gratuită a colecţiilor Bibliotecii provinciale în viitoarea Bibliotecă universitară era condiţia principală, pusă de Ministerul Instrucţiei, cu acest prilej. Comitetul ţării consimţi, cerând, din partea sa, ca Biblioteca să nu servească numai interesele universitare, ci să ţie seamă, în confor­mitate cu vechiul său regulament, şi de nevoile unui public mai mare decât cel universitar şi ca funcţionarii ei să fie primiţi în cadrele Statului, ceea ce s-a şi întâmplat cu bibliotecarul Ion G. Sbiera, însă nu în calitate de director, cu toate că dânsul era desigur indicat pentru acest post.

 

Biblioteca Ţării număra, în momentul predării, 15.544 volume; cum guvernul cumpără atunci mai multe biblioteci particulare, în cea mai mare parte juridice, totalul volumelor se urcă, în ziua inaugurării Bibliotecii universitare, în 4 octomvrie 1875, la 31.306 volume.

 

Birourile Bibliotecii au fost aşezate la primul etaj al edificiului Universităţii, ce fusese construit la început pentru şcoala normală, fiind pus însă apoi la dispoziţia nou înfiinţatului institut, şi anume la partea din mijloc din frontul principal, la care s-au mai adaos pe urmă câteva camere. Cărţile au fost depozitate dedesubtul biurourilor, la parter, adaptându-se mai târziu încă o aripă, situată vertical la front, cu dimensiuni aproape egale ca acele ale sectorului frontal.

 

Dotaţia bugetară anuală alocată cheltuielilor de material (cumpărarea cărţilor, legatul lor, mate­rialul de cancelarie) era fixată, în primii 15 ani, la 6.000 florini, urcându-se apoi până la suma de 9.000 florini, care se transformă cu introducerea valutei noi de coroane, în 18.000 coroane. Afară de această sumă, s-a mai plătit un fond iniţial de 20.000 florini.

 

În epoca 1875-1900, Biblioteca era frecven­tată anual, în cifră medie, de 3.000 persoane, cărora li s-au comunicat 14.000 volume, de la 1900-1917/18 numărul mediu de cititori era de 7.000, cel al cărţilor citite de 18.700 volume; ser­viciul de împrumuturi înregistrează anual în me­die 5.000 volume, în primii 25 ani, iar până la sfârşitul războiului, 7.000 volume. Creşterea to­tală, până la trecerea Bibliotecii în administraţia româneasca, era de 200.000 volume, anual deci 4.650 volume.

 

 

Prin încadrarea Bibliotecii în rândul bibliote­cilor universitare şi de studii austriace se schimbă fireşte şi situaţia donaţiilor. Universităţile austrice, germane şi elveţiene trimit regulat publicaţiile lor, dintre care, în în­tâiul rând, tezele de doctorat. Diferiţi profesori universitari contribue cu daruri frumoase la îmbogăţirea stocului de cărţi; între aceştia, ar fi de menţionat profesorul de procedură civilă şi de drept comercial la Cernăuţi, Constantin Tomaşciuc, care fu şi primul rector al Universităţii, lăsându-i un legat de 2.400 volume.

 

Scrierile institutelor savante din diferite ţări, mai ales din Austria, Germania, Rusia şi America, se înregistrează la cărţile intrate. Academia Ro­mână apare, de la 1881, regulat între donatori, dăruind între altele publicaţiile de documente din colecţia Eudoxiu Hurmuzaki. Din Bucureşti oferă Institutul Meteorologic mai multe publicaţii, înalta Curte de Casaţie, buletinul său (1877), Librăria vieneză „I. G. Manz”, furnizoarea principală de cărți, puse la dispoziţie gratuit, toate cărţile apărute în editura sa. Cărţile din ţară se comandau la librăria C. Sfetea din Bucureşti. Dintre persoanele parti­culare, care au îmbogăţit biblioteca cu piese mai importante, numim pe funcţionarul Bibliotecii, Dr. A. Bucher, cu 8 manuscripte slavone, minee din secolul al 15-lea şi 16-lea, Episcopul Argeşului Gherasim Timuş-Piteşteanu, doctor în teologie al Universităţii noastre, cu o ediţie modernă a tetraevangheliarului lui Coresi, Dimitrie Sturdza, pe timpul când era ministru al Instrucţiunii Publice, cu valorosul op „Biserica episcopală a mănă­stirii Curtea de Argeş”, Regele Alexandru al Serbiei cu o ediţie facsimilată a lui „Evangéliaire ancien serbe du prince Miroslav”, de la Sf. Munte, I. Kalinderu, cunoscutul jurisconsult şi admini­strator al Domeniilor Coroanei, Natalia Hurmuzaki, născută Stârcea, soţia lui Nicolae Hurmuzaki, şi mulţi alţii.

 

O colecţie foarte valoroasă se primi, la 1878, de la împăratul Francisc Josif, provenind din succesiunea unchiului său, a împăratului Ferdinand: 1.050 vo­lume foarte rare, înzestrate cu numeroase gra­vuri, în legături de lux. Dintre acestea, relevăm: Azeglio, „La reale galleria di Torino”, 1836-1846; Dante, „Le Purgatoire et le Paradis” avec les dessins de G. Doré, 1868; Zanotto, „Il palazzo ducale di Venezia”, 1853-1861; Gessner, „Mort d’Abel”, traduit par Hubert, Paris 1793, cu prea frumoase gravuri colorate; apoi un op de istorie naturală, cuprinzând gravuri splendide, colorate cu mâna, în format mare, de I. I. N. Spalovsky, „Beitrag zur Naturgeschichte der Vogel”, 1790-92; şi, în fine, „Winckelmanns Werke”, Dresden 1808, din biblioteca împărătesei Maria Luiza, cu mo­nogramul ei.

 

 

În general se poate constata că numărul dona­ţiilor, care în întâii zece ani era egal cu cel al cărţilor cumpărate, scade treptat la cifre mai modeste. Dela 1881 intră în fiinţă depozitul legal al imprimatelor apărute în Bucovina. Personalul Bibliotecii se compunea, la inaugu­rare, dintr-un bibliotecar, ca şef, un scriptor, care a fost Ion G. Sbiera şi care părăsi serviciul, fiind numit, la 1881, profesor universitar, un amannuensis şi un servitor, deci 3 funcţionari tehnici şi 1 om de serviciu; la sfârşitul războiului, erau în funcţie 11 funcţionari titraţi şi 3 servitori.

 

De la 1875-1903, organizarea şi conducerea Bi­bliotecii fu încredinţată doctorului Carol Reifenkugel. El a fost un bibliotecar foarte cult şi foarte conservativ. Dat fiind că şi succesorul lui, Dr. Ioan Polek (1903-1912), geograf de specialitate, istoriograf al Bucovinei, ocupându-se în întâiul rând cu epoca după anexare, şi dl Dr. Fr. Baumhackl (1913-1919), actualul subdirector la Biblio­teca naţională din Viena, au fost de asemenea foarte conservativi, organizaţia dată de întâiul şef  n-a fost mult schimbată şi persistă încă şi astăzi în multe ramuri ale serviciului.

 

Pe timpul marelui război, Bucovina a fost aproape totdeauna în zona de luptă, Biblioteca n-a suferit însă mult din cauza acestor împre­jurări, căci, după cum ne povesteşte Robert Klement, subdirectorul de mai târziu, care a rămas pe atunci la Cernăuţi ca apărător al colecţiilor, trupele ruseşti, în cursul întâii ocupaţii, în sep­temvrie şi octomvrie 1914, nu i-au dat nici o atenţie; pe timpul invaziei a doua, noiemvrie 1914, până în februarie 1915, uşile ei au fost sigilate de ruşi, fără să fi călcat cineva depozitul sau birourile; a treia şedere a lor, întâmplată de la iunie 1916, până în august 1917, părea să ame­ninţe mai serios existenţa Bibliotecii, pregătindu-se evacuarea ei, pentru a face loc unei şcoli de ofiţeri, iar mai târziu unei infirmerii pentru surorile de caritate: pericolul a fost însă înlăturat, în ambele cazuri, astfel că ocupaţiile ruseşti n-au pricinuit nici o pagubă.

 

 

Acei funcţionari-bibliotecari, care nu s-au re­fugiat din Cernăuţi, au continuat să lucreze într-un mod foarte redus, adunând afişele şi publi­caţiile din timpul războiului. Momentul cel mai critic interveni de-abia la sfârşitul lui octomvrie 1918, când autorităţile administrative austrice şi Senatul Universităţii, compus în majoritate din profesori neromâni, de­ciseră evacuarea Bibliotecii şi transportarea ei, în 18 vagoane, la Viena, presimţind că alipirea Buco­vinei la patria-mamă poate fi numai o chestiune de câteva zile. Profesorii străini au avut atunci o idee vagă, vroind să imite poate exemplul istoric al înfiinţării Universităţii din Lipsca, să mute în altă parte Universitatea cernăuţeană, cu tot per­sonalul şi toate institutele ei, deci şi cu bogatele colecţii ale Bibliotecii. Trei bărbaţi au reuşit atunci să păstreze Bucovinei această nepreţuită comoară. Profesorul Alexe Procopovici atrage chiar în prima şedinţă a Constituantei bucovinene din 27 octomvrie 1918 atenţia publică asupra intenţiilor profesorilor austrieci, iar dl V. Gheorghiu, profesor la Facultatea de teologie şi membru în Se­natul universitar, protestează energic contra hotărârii luate de majoritatea colegilor săi; neputându-le impune punctul său de vedere, domnia sa se adresează, în taină, negăsind alt mijloc de salvare, directo­rului serviciului C. F. din Cernăuţi, dlui Cornel Topor-Tarnovieţchi, viitorul secretar de Stat al Comunicaţiilor din Bucovina liberată, rugându-l să refuze punerea la dispoziţie a vagoanelor ne­cesare. Directorul a declarat apoi, într-adevăr, fără ezitare, autorităţilor austriece, cu toate amenin­ţările că va fi considerat ca vinovat de înaltă trădare, că nu poate garanta siguranţa transportului. Mulţumită intervenţiei la timp a acestor trei bărbaţi, Biblioteca a rămas neatinsă şi a putut trece fără nici o dificultate în administraţia românească.

 

Actul măreţ al Unirii provinciilor de sub stă­pânirea străină cu vechiul Regat constitue capi­tolul de căpetenie din istoria modernă a României, e deci de prisos să insistăm aci asupra fazelor cu­noscute tutulor, care au dus, după secole de des­părţire, la reîntregirea Ţării. Prin Adunarea Constituantei cernăuţene, în 27 Octomvrie, prin intrarea armatei române, în 11 Noiemvrie, şi prin proclamarea Unirii necondi­ţionate şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României, pronunţată în 28 Noiemvrie 1918 de Congresul Naţional, fostele autorităţi austriece au trecut sub imperiul Statului român, urmând fi­reşte o epocă de transiţie, în care se pregătea organizaţia cea nouă; foarte mulţi din funcţio­narii vechi austrieci continuară activitatea lor şi sub regimul cel nou. De-abia la 11 august 1919 guvernul român numi un conducător nou al Bibliotecii, în persoana dlui doctor în teologie şi filozofie Nicolae Cotlarciuc, care era în slujba Bibliotecii Universităţii încă din 1901.

 

 

Cerându-se bibliotecarilor austriaci, ca şi celorlalţi funcţionari de stat, drept condiţii pentru menţinerea lor în serviciul Statului român, pre­starea jurământului de credinţă faţă de Rege şi de Constituţie, precum şi învăţarea limbii româneşti, numai o parte din ei au rămas în activitate, în vreme ce ceilalţi, în frunte cu directorul Baumhackl, renunţară la posturile lor şi părăsiră Bucovina.

 

Pe ziua de 1 octomvrie 1919, prin Decretul Regal de la 12 septemvrie din acelaşi an, Univer­sitatea germană a fost transformată în Universitate românească. În ajunul acestei zile, la 30 sep­temvrie, colegii austrieci părăsiră Cernăuţii şi fură conduşi la gară de bibliotecarii români, cu toate onorurile cuvenite, urându-şi reciproc tot binele pentru viitor.

 

Inaugurarea solemnă a Universităţii româneşti se făcu, cu fastul cuvenit, la 24 Octomvrie 1920, în sala sinodală a palatului mitropolitan şi în aula Universităţii. Maiestăţile Lor, Regele Ferdinand şi Regina Maria, însoţiţi de Alteţa Sa Regală Principele Carol, astăzi M. S. Regele Carol II, precum şi de întreaga Augustă Familie Regală, au binevoit să vină atunci în capitala Bucovinei, făcând Uni­versităţii prea înalta cinste de a fi patronii acestei ctitorii culturale în provincia de curând realipită la patria-mamă. În suita Regală erau toţi membrii guvernului, în frunte cu dl general Averescu. Rectorul Universităţii era dl Ion I. Nistor, care a rostit discursul festiv, imitând limba clasică a vechilor cronicari moldoveni pentru a înălţa un imn de bucurie din adâncul sufletului bucovinean.

 

 

Regele Ferdinand a răspuns Rectorului printr-o cuvântare magistrală, plină de înţelepciune adâncă, asigurând Universitatea şi institutele ei de prea înaltul său sprijin. Cu ocazia inaugurării festive a Universităţii s-a făcut şi inaugurarea Bibliotecii universitare. Un punct din programul serbărilor era şi vizi­tarea Bibliotecii. Regele Ferdinand, însoţit de Alteţa Sa Regală Principele Carol, a fost condus de director în sala de lectură, unde se alcătuise şi o frumoasă expoziţie a cărţilor rare şi de valoare. Maiestăţile Lor au admirat obiectele expuse şi s-au interesat de aproape de cărţile cele mai importante, Regele Ferdinand fiind un bun cunoscător al incunabu­lelor. Mai ales colecţia de stampe din trecutul Bucovinei a trezit atenţia prea înalţilor vizitatori, care au descins apoi în depozitele de cărţi, unde au primit mai de aproape informaţii despre felul aşezării şi al catalogării colecţiilor. Cu acest prilej, Maiestăţile Lor s-au încredinţat de insuficienţa localului pentru Bibliotecă şi au recunoscut necesitatea unei clădiri noi. Necesitatea aceasta n-a fost satisfăcută nici până astăzi, dar sperăm că, îndată ce mijloacele mate­riale ale Statului o vor permite, se va putea trece la executarea unui edificiu propriu al Bibliotecii, după toate cerinţele moderne. Nădejdea noastră este cu atât mai întemeiată, întru cât vom găsi la Maiestatea Sa Regele Carol II, protectorul culturii şi înaltei învăţături româneşti, sprijinul cel mai efectiv pentru doleanţele noastre îndreptăţite.

*

Noul bibliotecar-şef, dl N. Cotlarciuc, actualul mitropolit al Bucovinei şi Hotinului, luă asupra sa, pe lângă îndatoririle ce izvorau din numirea ca profesor de teologie practică la Facultatea din Cernăuţi, şi sarcina grea de a pune temelia viitoarei organizaţii a Bibliotecii. Înaltul nostru Chiriarh are marele merit de a fi schimbat Bi­blioteca Universităţii, în cei patru ani ai condu­cerii sale (1919-1923), într-un institut de înaltă cultură românească. Bogatele sale experienţe şi idei de reformă pe tărâmul bibliotecăresc, le con­centrează într-un proiect de lege pentru biblio­teci, înaintat şi discutat la Adunarea Asociaţiei profesorilor universitari din România, ţinută între 3 şi 5 iunie 1922 în Cernăuţi. Multe sugestii din acest concept au fost realizate nu numai la bi­blioteca noastră, dar şi la celelalte biblioteci din ţară. Din problemele mari, a căror rezolvire se im­punea pe atunci categoric, era şi aceea a recru­tării personalului, rămas prea redus prin plecarea unei însemnate părţi a funcţionarilor vechi. Noul conducător a ştiut să grupeze în iurul său pe lângă bibliotecarii experimentaţi din trecut, şi un grup de tinere puteri de muncă în branşa bibliotecară, cari astăzi, după 15 ani, ocupă cu multă compe­tenţă locurile lor.

 

Cadrul de opt funcţionari ştiinţifici, format încă la sfârşitul anului 1919, se micşoră repede, prin trecerea a doi membri la catedre de profesori universitari. Statul se completă însă şi crescu prin numiri noi de funcţionari şi – pentru în­tâia dată în istoria acestei Biblioteci – şi de func­ţionare. Numărul funcţionarilor se fixează cu un director, 1 subdirector, 5 bibliotecari, 5 bibliotecari-asistenţi şi 6 funcţionari inferiori, repre­zentând personalul bugetar, care există şi astăzi, adăugându-se, de atunci, însă încă un arhivar şi o dactilografă. În anul şcolar 1922-1923 se pune şi acea solidă piatră fundamentală a bibliotecii şi a mai multor alte institute-surori din ţară, mulţu­mită preţiosului dar oferit de către Guvern şi Par­lament prin legea depozitului legal din 27 noiemvrie 1922, care, impunând tipografiilor o sarcină materială în interesul culturii naţionale, le ga­rantează în schimb conservarea operelor ieşite de sub teascurile lor. Numărul cărţilor provenite din depozitul legal, de la intrarea legii în vigoare şi până la octomvrie 1932, deci în zece ani, se urcă la 103.202 volume. Stocul cărţilor româneşti, care, la 1926, reprezenta numai 14 %, a ajuns astăzi la cifra de 107.563 volume, adică aproximativ 30% din totalul impri­matelor depozitate. Prin aceasta s-a rezolvat însă numai problema cărţilor ro­mâneşti din epoca actuală. O altă categorie a scrisului naţio­nal, cărţile apărute înaintea răz­boiului și în cursul lui, arată lacune destul de mari, cu toate că, încă de pe timpul Biblio­tecii Ţării, se găsesc valoroase şi neaşteptat de rare exem­plare provenite din tipografiile vechiului Regat. O parte din aceste lipsuri a fost acoperită prin o dotaţie bugetară extraor­dinară, acordată anume pen­tru acest scop de Ministerul Instrucţiei, în anii 1923, 1925 şi 1926, prin completări si­stematice, făcute cu ajutorul mărinimos al Aca­demiei Române şi al Casei Şcoalelor şi prin do­naţii oferite în urma unui apel public, lansat de Direcţie; dar până vom ajunge la o situaţie satis­făcătoare, mai este o cale lungă de străbătut.

 

Totalul cărţilor vechi româneşti, apărute până la 1830, e de 56 volume; registrul lor începe cu rarisima Psaltire a lui Coresi din 1570, ce se poate considera ca unicat, căci exemplarul Aca­demiei a fost transportat, pe timpul războiului, în Rusia. Pe lângă un grup de publicaţii, traduse din nemţeşte în româneşte, la ordinul împăratului Josif II („Rânduiala judecătorească de obşte”, Viena, 1787 şi altele), vom menţiona încă Psal­tirea ce să zice „Cântarea a fericitului prooroc şi împărat David”, Belgrad (Alba Julia), 1651. Unele dintr-însele lipsesc chiar la Bianu-Hodoş, biblio­grafia românească veche, spre exemplu: „Carte sobornicească a clerului Moldovei” din anul 7260 (1752), Iaşi, şi „Pravila sau lege a căsătoriei pentru toate ţările nemţeşti moştenitoare a Monarhiei Austriceşti”, Cernăuţi, 1816.

 

Din cele 460 manuscripte, relevăm ca cel mai vechi un fragment latin iluminat din operele Sf. Ieronim, din secolul al XIII-lea; cel mai vechi slavon este un minei din secolul al XV-lea, pro­venind din Mănăstirea Sf. Ilie din Bucovina. Manuscriptul „Rânduelii Sf. Ilie”, tot din acea­stă Mănăstire, a fost aşternut, la începutul seco­lului XVI-lea, pe aceeaş hârtie ca şi codicele voroneţean şi sbornicul scris la 1438 de Gavrilă, la Mănăstirea Neamţ. Alte minee de dată mai recentă sunt împodobite cu chenare colorate, spe­cimene frumoase de artă miniaturistică monahală.

 

O achiziţie preţioasă din ultimul timp este schiţa unei poezii scrisă de mâna lui Eminescu. Aproape o sută de volume se urcă la începutu­rile artei tipografice (incunabule). Aci ar fi de înşirat drept cel mai vechi un incunabul bavarez din 1474: „Formulari darinn begriffen sind aller handbrief (epistolar)”, tipărit la Ulm, a „Biblia la­tină din Nüremberg”, tipărită la Anton Coburger, 1478 (un exemplar al acestei biblii, vândut la o licitaţie din Germania, a obţinut, cu câţiva ani înainte, preţul de 500.000 lei), „Buch der Cronicken”, de Hartmann Schedel, Nüremberg, 1493, la A. Koberger, şi mai multe ediţii ale autorilor latini clasici din oficina veneţiană a lui Aldus Manutius şi din aceea pariyiană a lui Bertold Rembolt.

 

Cercetând sertarele celor patru scrinuri uriaşe, în care se depozitează stampele şi volumele com­puse exclusiv din planşe, găsim înainte de toate multe mape cu cartoane reprezentând monumente propriu-zise grafice, spre exemplu: Kraus, „Miniaturen der Manesseschen Liederhandschrift”, 1887, „Monumenta Germaniae et Italiae typographica”, 1892, şi altele, apoi colecţii de fotografii vechi topografice cernăuţene, de ex-libris, opul „Wiener Genesis”, reproducerea facsimilată a manuscriptului unei biblii greceşti din secolul al VI-lea, rarele gravuri ale artistului bucovinean Franz Xaver Knapp, apărute, pe la 1860, sub titlul „Bucovina ilustrată” şi având ca subiect peisajii provinciale, şi, în sfârşit, trei albume de fotografii excelent executate de dl Luchian Balan, la iniţiativa Comisiunii Monumentelor Istorice, în urma indicaţiilor date de dl arhitect Balş şi de domnii profesori universitari V. Grecu şi O. Tafrali, apărute sub titlul „Din trecutul Bucovinei”, şi reprezentând o adevărată carte funciară a bogă­ţiilor de artă şi arhitectură veche din oraşele, mă­năstirile şi satele noastre. Nu lipsesc, printre aceste colecţii de stampe, nici reproducerile reliefurilor de pe columna traiană, în format mare, de Cichorius şi nici alt material numeros iconografic privitor la monumente de artă antică.

 

Un alt grup de cărţi importante cuprinde vechile descrieri istorico-geografice ale Principatelor, pro­venind în cea mai mare parte din succesiunea rămasă în urma lui Eudoxiu Hurmuzaki. Cităm numai unele mai vechi: „Türkische Historien”, 1577; „Türkische und ungarische Chronik”, 1663; „Birken, der Donau­strand”, 1664; „Gerlach, Tagebuch”, 1674; apoi Avril, Philippe, 1705; Del Chiaro, 1718; Marsigli, 1726; Boscovich, 1772; Carra, 1777; Sulzer, 1781-2; Tott, 1788; Mikoscha, 1793; Raicevich, 1799; Batthyani, 1805; Wolf, 1805; Karaczay, 1818; Wilkin­son, 1821; Recordon, 1821; Kosmeli, 1822; Torinton, 1826; Walsh, 1829 etc.

 

De mare preţ, din alte considerente decât acelea ale vechimii, sunt unele colecţii complete de publicaţii periodice ca: „Sacrorum Conciliorum nova colectio…”, I. D. Mansi evulgavit; „Monumenta Germaniae hist.”; P. A. Saccardo, „Sylloge fungorum”; „Annalen der Physik und Chemie”, etc., v. I. C. Poggendorf; Liebigs „Annalen der Chemie und Pharmacie” etc. Aceste colecţii notează în cataloage de anticariat cu preţuri de milioane de lei.

 

Trecând de la aceste exemplare, care formează tezaurul nostru, la totalitatea pieselor, constatăm, pe ziua de 1 Octomvrie 1932: 370.530 volume-unităţi, înregistrate în colecţiile Bibliotecii, ocupând astfel locul al treilea între bibliotecile din ţară, imediat după Biblioteca Academiei Române, fără a se putea mândri, fireşte, cu colecţii bogate na­ţionale de manuscripte, documente, stampe etc., care constituie fala Academiei. În ce priveşte nu­mărul cărţilor tipărite disponibile, Biblioteca Uni­versităţii din Cernăuţi este întrecută numai de aceea din Cluj.

 

În epoca postbelică se schimbă şi situaţia donaţiilor. Din străinătate sosesc regulat în dar publi­caţiile Societăţii Naţiunilor. Alţi donatori sunt Ministerul de Externe francez, care a abonat bi­blioteca la o serie de reviste importante, transmi­ţând, pe lângă aceasta, şi alte opere, ce întrec, în unii ani, un total de 1.000 volume; Legaţia ita­liană, Ministerul de Externe german, Consulatele cehoslovac, german, francez din localitate; „Carnegie Endowment for International Peace”, Was­hington (publicaţii din domeniul istoriei economice şi sociale a războiului mondial); „Smithsonian Institution, miscellaneous colections”, Washington (ştiințe); Academiile din Cracovia, Dorpat, Dublin, Kiev, Leningrad, Lipsca, Praga, Sofia, Tartu şi Upsala; Universităţile şi Şcolile de înalte Studii din Atena, Belgrad, Berna, Bratislava, Bruxelles, Budapesta, Christiania, Granada, La Plata, Munichia, Roma, Sendai şi Tokio, unele transmiţând colecţiile anuale de teze de doctorat. Din ţară am primit donaţii din partea Academiei Române şi a Casei Şcoalelor şi de la aproape toate Ministerele, de la Societatea Regală de Geografie, Institutele de geologie şi meteorologie, „Monitorul Oficial”, Comisiunea Monumentelor Istorice și Facultatea de Medicină din Bucureşti, unul din donatorii cei mai darnici este Rectoratul Universităţii, care ne trece toate imprimatele ce le primeşte.

 

Biblioteca a moştenit colecţii frumoase din suc­cesiunea regretaţilor Eusebie Mandicevschi, renu­mitul compozitor şi istoriograf al muzicii, Dimitrie Onciul, fostul preşedinte al Academiei Ro­mâne, profesorul Gheorghe Tofan, şi Dr. Mauriciu Benedikt, profesor la Facultatea de Medicină din Viena (3.500 volume din domeniul specialităţii sale). Regretatul G. G. Burghele, avocat din Dorohoi, a imitat exemplul din trecut al mecenaţilor moldoveni, dăruind, pe lângă o sumă în numerar, şi câteva sute de cărţi. Din cercurile universitare înregistrăm donaţii importante din partea domnilor profesori universitari Dimitrie Marmeliuc, Leca Morariu, Alexie Procopovici, Dragoş Protopopescu şi A. Ştefănescu-Galaţi, precum şi dela alţii.

 

Dotaţia anuală bugetară s-a urcat, în această epocă, de la 80.000, la 525.000 lei (1925); ea era, în medie, în ultimii zece ani, de 300.000 lei, a scăzut însă fireşte din cauza situaţiei grele finan­ciare, care dăinueşte în toată lumea, astfel că numărul cărţilor şi revistelor cumpărate este deo­camdată mai redus. Frecvenţa era, tot în cursul ultimilor zece ani, în medie anuală de 10.242 cetitori, cărora li s-au comunicat 29.871 volume, dintre care 11.328 împrumutate acasă. Cifra maximală a fost ajunsă în 1931-32, cu 13.260 de cetitori, 37.521 volume comunicate, dintre care 14.780 împrumutate acasă. Încheind partea statistică, reluăm firul cronicii noastre.

 

La începutul anului 1923, în urma demisiei dlui Dr. N. Cotlarciuc, dl Constantin Mandicevschi, fost director general la secretariatul de serviciu cernăuţean de instrucţie, fu numit di­rector al Bibliotecii. Dânsul continuă lucrările îndrumate de predecesorul său şi pune teme­lia noii organizaţii administrative, redactând, în colaborare cu funcţionarii ştiinţifici, un regulament de funcţionare, precum şi instrucţiile pentru ser­viciile interne, care se aplică, în mod provizoriu, pe lângă regulamentul de organizare a Bibliotecii universitare din Cluj, până când va fi pusă în practică noua lege a învăţământului superior, care va cuprinde şi norme noi de organizare. Cea mai importantă din măsurile luate de dl Mandicevschi este sistemul de control, înfiinţat pentru cărţile care se scot din depozit şi sunt însoţite de un buletin, formând un fel de paşaport. Fiecare „pas” al cărţii, trecerea lor la categoria cărţilor rezervate, aservate, împrumutate, date la legat, se evidenţiază din aceste buletine, până la întoar­cerea lor în depozit; buletinele se aşează atunci într-n dosar special, unde pot fi cercetate în caz de nevoie, încă după mulţi ani. Un control amănunţit, repetat de două ori pe zi, la sfârşitul operaţiilor, la orele 1 şi 19, trece în revistă toate cărţile comunicate în acea zi. Cu privire la situaţia găsită la aceste ore se încheie procese-verbale separate.

 

La 1 octomvrie 1930, după ce dl Mandicevschi, care publicase și o scriere interesantă cu privire la întemeierea Bibliotecii Ţării[1], ajunsese limita de vârstă, conducerea Bibliotecii a fost în­credinţată actualului director, Dr. Eugen I. Păunel, fost bibliotecar la Biblioteca Universităţii din Viena. Atmosfera care domneşte la un institut de bi­bliotecă este, desigur, determinată şi prin numărul colaboratorilor, care reuşesc să îmbrăţişeze cariera academică: din foştii funcţionari, de la Unire, în­coace, dl I. Bacinschi a ajuns profesor titular de limbile şi literaturile romanice la Universitatea din Cernăuţi, dl T. Brăilean, profesor de socio­logie; întâiul conducător român al Bibliotecii, dl N. Cotlarciuc, a devenit profesor de teologie şi mitropolit al Bucovinei, dl V. Gherasim, supli­nitor la catedra de istona filozofiei, iar dl M. Hacman, profesor titular de drept comercial şi maritim.

 

Biblioteca dispune de următoarele cataloage: „Catalogul alfabetic”, compunându-se din fişe, care reprezintă copiile de pe titlurile cărţilor; ele sunt aşezate în 600 fişiere, conţinând fiecare aproxi­mativ 420 bucăţi; totalul fişelor alfabetice ajunge, deci, la aproximativ 250.000. La anuarele şcoalelor, cataloagele de anticariat şi la publicaţiile so­cietăţilor şi băncilor se aplică o catalogare mai redusă, redactându-se fişe alfabetice numai pe localităţi şi institute (firme, bănci etc.). O înregistrare şi mai sumară (simplă înscriere într-un jurnal de intrare) se face numai la foarte puţine categorii, provenite din depozitul legal (placarde, reclame, cataloage de seminţe etc.).

 

În schimb, se întocmesc fişe alfabetice separate și pentru articolele cuprinse în diferite anuare şi buletine ştiinţifice (Memoriile Academiei Române etc.); ele se înregistrează deci ca şi când ar fi vorba de cărţi apărute în volum separat. Fişele alfabetice se întocmesc în două exem­plare, dintre care unul este destinat catalogului sistematic. Pentru unele ramuri ştiinţifice aceste fişe-copii nu sunt încă definitiv clasate, aşa spre exemplu pentru ştiinţe; lucrarea este însă în curs și va fi terminată într-un timp apropiat. Drept bază de sistematizare servește „împărţirea pe ma­terii a catalogului cărţilor” de la Academia Română, modificată în unele cazuri după trebuinţele noa­stre speciale.

 

Cum institutul nostru, urmând căile de dezvoltare nouă a Bibliotecilor moderne, trebuie să fie şi un centru de documentaţie pentru toate impri­matele ce se găsesc accesibile în Bucovina, se intercalează printre fişele catalogului alfabetic şi fişe privind cărţi din alte colecţii bucovinene. O parte a Bibliotecii facultăţii de teologie (înfiin­ţată la 1841-2) a fost astfel evidenţiată, actual­mente se lucrează la copierea fişelor de la Biblio­teca facultăţii de drept, după care va urma înre­gistrarea bogăţiilor de la vechea Societate pentru cultura şi literatura română[2].

 

Catalogul (topografic) de orientare, care, în pri­mul rând, stă la dispoziţia cititorului, este o oglindă fidelă a aşezării cărţilor în dulapurile și rafturile din depozit şi din sălile de lectură, unde ele sunt plasate după specialităţi. Această depo­zitare, moştenită de la înfiinţare, este foarte indi­cată pentru Biblioteci mai mici, cu caracter mu­zeal şi cu relativ puţine creşteri, nu se dovedeşte însă a fi totdeauna practică în cazul nostru; în­locuirea ei prin „numărul curent”, ce ar fi desigur de dorit, este una din lucrările mari, care ne incumbă pe viitor. Pe de altă parte, se oferă cercetătorilor prin această metodă de aşezare a căr­ţilor avantajul de a putea vedea, într-un singur catalog, relativ puţin voluminos, aproape toate operele de specialitate ce se găsesc în Bibliotecă, astfel că adunarea materialului este o operaţie relativ simplă. Totalul cataloagelor topografice în­trece numărul de 140. O serie de cataloage auxiliare, inventare şi re­gistre completează aparatul bibliotecăresc.

 

Afară de volumele relativ puţine, formând Bi­blioteca uzuală, cărţile sunt adăpostite în depozitul din parter, care se compune din 7 săli, 2 camere, 1 coridor corespunzând lungimii aripii întregi din curte şi două coridoare de trecere. Lungimea rafturilor e de 5.500 m; prin punerea cărţilor în două rânduri paralele, se mai poate câştiga încă mult spaţiu, în unele cazuri. Aceste depozite, astăzi prea încărcate, sunt foarte solid şi sănătos construite, căci încăperi similare servesc în acelaş etaj de săli de cursuri, seminare şi biurouri; simpla înlocuire a dulapurilor uriaşe de o înălţime de aproape 5 m şi de o lăţime de 4 m cu construcţii moderne de fier, aranjate în ga­lerii, ar admite o aşezare mai practică a colecţiilor. Aceste amenajări trebuesc însă deocamdată amâ­nate din pricina economiilor ce se impun actualmente.

 

Cele trei săli de lectură oferă deocamdată numai 50 de locuri pentru cetitori, desigur prea puţin faţă de numărul studenţilor şi de acela al cărţilor; construcţia aproape terminată a Institutului de Zoologie şi în consecinţă mutarea lui din edificiul principal al Universităţii, va face cu putinţă ocu­parea mai multor săli şi camere noi, astfel că îmbunătăţirea situaţiei în această privinţă este o chestiune de un viitor foarte apropiat.

 

Schimburi de cărţi împrumutate se fac regulat cu bibliotecile din ţară, în primul rând cu Biblioteca Academiei Române, a Universităţilor din Cluj şi Iaşi, a Fundaţiei Carol I şi a Municipiului Chişinău, prccum şi cu bibliotccilc diferitelor alte in­stitute savante; din străinătate primim împrumu­turi dela Bibliotecile Statului prusian din Berlin, a Universităţilor Cracovia, Gottingen, Lipsca, Lwow, Munichia, Varşovia, Viena şi altele.

 

Vechea ctitorie a boierilor bucovineni şi moldo­veni, adăugită cu însufleţire vie din partea tutulor păturilor intelectuale ale Bucovinei, transformată apoi în Biblioteca Universităţii austriece din Cer­năuţi, a devenit comoara de cărţi a institutului celui mai înalt de cultură din nordul Moldovei şi este astăzi pe cale să se înşire în rândul Biblio­tecilor moderne naţionale şi internaţionale, radiind energiile savante asupra tutulor celor cari doresc să le primească[3].

 

 

 

EUGEN I. PĂUNEL

Directorul Bibliotecii Universităţii din Cernăuţi

 

 

[1] Întemeierea Bibliotecii Ţării. Comunicări de C. Mandicevschi, în „Junimea Literară”, XX (1931) N-rele 9-12

[2] Vezi „Boabe de Grâu”, II, p. 185-191

[3] Păunel, Eugen I., Biblioteca Universității din Cernăuți, în Boabe de grâu, nr. 4, Anul IV, aprilie 1933, pp. 225-239


Pagina 1 din 12212345...102030...Ultima »