Dumnezeu, olarul cosmic
În unele dintre miturile Creaţiei, inclusiv în cel biblic, Dumnezeu este închipuit asemenea unui olar, care l-a „făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu”[1], după ce, în ziua a cincea, „făcuse din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului… l-a creat după chipul său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex masculin şi de sex feminin”[2].
Fiind făcut din pământ roşu (argilă), bărbatul căruia îi fusese hărăzit Edenul, cu condiţia să nu guste din „pomul cunoştinţei binelui şi răului”[3], omul plămămădit în ziua a şasea, pentru a deveni stăpânul Edenului, s-a numit Adam, adică Roşu. „Sensul literal al numelui Adam este „roșu” și se poate vedea în el un indiciu al legăturii tradiției ebraice cu tradiția atlantă, care era cea a rasei roșii. Pe de altă parte, în articolul său interesant despre „sângele și unele dintre misterele sale”, colegul nostru Argos are în vedere, pentru același nume Adam, o derivație, care poate părea diferită. După ce și-a amintit de interpretarea obișnuită că înseamnă „tras din pământ” (adamah), el întreabă dacă nu ar putea proveni mai degrabă de la cuvântul „sânge”; dar diferența este doar aparentă, deoarece toate aceste cuvinte au într-adevăr una și aceeași rădăcină.
Merită remarcat în primul rând că, din punct de vedere lingvistic, etimologia obișnuită, care derivă Adam din adamah, tradus ca „pământ”, este imposibilă; derivarea inversă ar fi mai plauzibilă, dar, de fapt, cele două substantive provin ambele din aceeași rădăcină verbală „adam”, care înseamnă „a fi roșu”. Adamah nu este, cel puțin inițial, pământul în general (eretz) sau elementul pământ (yabashah, un cuvânt al cărui înțeles original indică „uscăciunea” ca o caracteristică de calitate a acestui element). Este propriu-zis argila roşie, care, prin proprietăţile sale plastice, este deosebit de aptă să reprezinte o anumită potenţialitate, o capacitate de a primi forme; iar munca olarului a fost adesea luată ca simbol al producerii de ființe manifestate din substanța primordială nediferențiată. Din același motiv, „pământul roșu” pare să aibă o importanță deosebită în simbolismul ermetic, unde poate fi luat drept unul dintre simbolurile „materiei prime”, deși atunci când este înțeles în sensul său literal, poate juca doar că rol într-un mod foarte relativ deoarece este deja înzestrat cu calități definite”[4].
După săvârşirea „păcatului originar”, care, în primele secole ale creştinismului era pus serios la îndoială, după ce „Pelagius a spus: Chiar această poveste a căderii în păcat nu este exactă, pentru că, dacă omul a căzut în păcat, înseamnă că el era sortit păcatului înainte de a fi înfăptuit, înainte de a fi creat”[5], deci, susţinea „Pelagiu nu admitea decât un singur statut al omului, care însă nu este nici cel al naturii întregi, nici cel al naturii căzute, nici cel al naturii reparate, ce le propune biserica catolică, ci un statut cu totul nou. Anume, după el, omul după Cristos, înainte de Cristos şi înainte de păcatul original a fost totdeauna aşa precum este el astăzi, şi evenimentele cele două însemnate din istoria lui, păcatul original şi răscumpărarea de pe cruce nu au produs nici o schimbare în natura omului”[6].
Prin urmare, „apărătorii Bisericii (apusene – n. n.) şi ai credinţei erau ocupaţi cu combaterea hidrei pelagiane, care atacă învăţătura Bisericii despre har şi păcatul strămoşesc. În faţa lui Pelagiu, care tăgăduia existenţă păcatului strămoşesc şi supranaturalitatea harului” s-au ridicat, fără ezitări, „Sfinţii Părinţi din Apus”[7], Pelagianismul fiind condamnat prin conciliile din Cartagina şi Milevi (416), iar „în 417, preoţii Pelagiu şi Celestin, condamnaţi de conciliile din 416 (Milevi şi Cartagina) şi 417 (Cartagina), au apelat la Papa Zosima (417-418). / În 417, sf. Augustin, în „Liber de gestii Pelagii ad Aurelium” (P. L. 44, 319-360, cap. I, n. 15), adresându-se lui Pelagiu şi Celestin, care voiau să apeleze de la conciliul ecumenic contra Papii Inocenţiu I, scrie: „Cauza voastră acum e terminată la tribunalul competent şi nimic nu vă va mai rămâne decât a urma în pace după sentinţa ce s-a pronunţat”[8].
Purtând o vastă corespondenţă cu comunităţile creştine răsăritene[9], după obişnuinţa Apostolului Pavel, Pelagius a ajuns să fie preţuit de „foarte mult de mulți oameni”[10], ideile lui fiind răspândite, de-a lungul veacurilor, drept „augustinism”, deşi nu însemnau decât „continuarea și răspândirea în continuare a adevăratului mod de gândire semi-pelagian în vest (dar care a fost oferit drept autenticul augustinism) și introducerea semi-pelagianismului în sistemul doctrinar al estului (care, însă, destul de ciudat, a fost atribuit lui Augustin însuși și nu lui Cassian), conduc la condamnarea lui Augustin, în persoana călugărului Gotteschalcus, de către un consiliu de la Mentz, în 848, și de către un consiliu de la Chiersey (Carisiacum), în 849”.
În ţinuturile valahe, pelagianismul a fost promovat, printre alţii, de Zandow şi Mezopon, ucenici ai celebrilor Chiril şi Metodie, care încercau înlocuirea limbii liturgice latine cu cea slavă[11], aderarea valahilor la „schisma” ortodoxă, de care erau foarte mândri, făcându-l să creadă pe marele călător evreu Beniamin de Tudela, în 1165, că „ei nu aderă la credinţa creştină, dar îşi dau nume evreieşti”, deşi, în 1527, un cronicar anonim constata că „ei au păstrat, de la început, până acum, cu foarte mare evlavie, credinţa Sfântului Pavel”[12], mai ales prin voievozi, oamenii de rând preferând să se închine planetei Venus şi zilei ei, Sfânta Vineri, într-atât fiind „de mare orbirea acestui popor, neştiinţa şi nebunia lui, încât el nu mai ştie nimic despre Dumnezeu şi despre fericirea cerului”[13].
Pe fondul acestei „orbiri” şi „neştiinţe”, în care ortodoxia pelagiană căpătase contururi clare şi intransigente, Pelagius, cunoscut doar prin discipolii săi, se substituia lui Pelasg, confuzia eponimului Flaccus reprezentând „un fenomen de viaţă şi… o dovadă de vitalitate nestăvilită şi nicidecum de decadenţă”, conform comentariului istoricului Maria Holban[14]. Şi astfel se face să avem în Flaccus o suprapunere de eroi eponimi, care îi spulberă pe cei cu existenţă şi determinare reale sub şubrezenia mitului născocit de viitorul Papă Pius al II-lea, cel care nici măcar proiectata ultimă cruciadă nu a putut să o vadă cu ochii, abandonând-o, datorită morţii, pentru totdeauna miturilor născocite.
Mitologiile lumii aveau să-şi închipuie o altă sincroneitate a festivităţilor magice, specifice timpului liturgic, deci momentelor sărbătoreşti, propice pentru intrarea în armonia universală, ceea ce constituia, în fond, datul religios primar (creaţia), pe care, peste milenii, după spusa lui Hippo Augustin, Iisus Hristos l-a preluat în întregime, el fiind „luceafărul de dimineaţă”, care vestea lumina, cel care „şi-a făcut sălaşul în Soare”, fiind, conform Psalmului 18 al lui David, Dumnezeu-Tatăl, care, la începuturile mitologice era „Dumnezeu-Timpul”. Deci, orice demers de recuperare a memoriei străvechi ar trebui să înceapă cu „un Strămoş mitic (care) dă naştere unei noi omeniri”[15], prin fiecare retrăire cosmologică, ştiut fiind că, în limbajul filosofilor culturii, „Cosmogonia este manifestarea divină supremă, gestul exemplar de putere, de îndestulare, de creativitate”[16]. Acest strămoş mitic este, în toate culturile lumii, „Tatăl Ceresc” şi doar în mitologia română Moş Timp. „Moş” sau „stâlp” înseamnă străbunul care a ieşit din indiviziune, el fiind ultimul strămoş şi primul străbun. Deci, Moş Timp este ultimul „zeu” şi primul antecesor al unui neam, chiar dacă, aşa cum observa Nicolae Densuşianu, există o identitate „Zalmoxis = Saturnus senex = Zeul-moş”[17], că „în o colinda saturnică românească, „bătrânul” sau „moş” Crăciun apare sub numele de Tatăl”[18], că „Saturn mai avea epitetul bătrânul, moşul, zeul cel vechi”[19], iar „acelaşi titlu de Zeul-moş (deus vetus sau avus) îl avea Saturn şi la Daci”[20].
Deci, toate ritualurile înnoirii erau închinate, într-o istorie primordială, Timpului, fie ca zeu („generaţiile Devas (zeilor)” din Mahabharata[21]), fie ca moş, deşi „Părinţii şi Zeii sunt una”, dar se sărbătoresc, „la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas)”[22], pentru că „Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[23]. Şi desigur că există şi „o istorie primordială şi această istorie are un început: un mit cosmogonic propriu-zis sau un mit prezentând primul stadiu, germinal, al lumii”[24].
De strămoşii mitici s-au ocupat mulţi filosofi şi teologi, eforturile lor fiind încununate de concluzii aproape identice. În capitolul „Tatăl suprem” şi strămoşii mitici, Mircea Eliade susţinea, pe bună dreptate, că în toate mitologiile lumii există „reprezentarea acelui primordium al Marelui Tată ceresc”[25]. De aici şi împărţirea oarecum istorică între „Timpul sacru” şi „timpul profan”[26], cu precizarea că, „între aceste două feluri de timp există, bineînţeles, o ruptură; dar, prin mijlocirea riturilor, omul religios poate „trece” cu uşurinţă de la durata temporală obişnuită la Timpul Sacru”[27], timpul sacru al începuturilor devenind, prin reluări şi retrăiri îndătinate, timp liturgic, timp al oficierilor străvechi moştenite. „Timp liturgic înseamnă reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc într-un trecut mitic, „la începutul începuturilor”. Participarea religioasă la o sărbătoare implică ieşirea din durata temporară „obişnuită” şi reintegrarea în Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare. Timpul sacru este mereu recuperabil şi repetabil la nesfârşit”[28].
O astfel de retrăire a timpului liturgic o reprezintă şi tradiţiile de Anul Nou, indiferent de localizările în timp, de regulă primăvara, iar la popoarele semitice chiar şi toamna, după strânsul recoltelor[29]. „Deoarece Anul Nou este o reactualizare a cosmogoniei, el implică reluarea Timpului de la începuturile sale, adică refacerea Timpului primordial, Timpul „pur”, cel care exista în momentul Creaţiei. Anul Nou era aşadar un prilej pentru „curăţirea” de păcate”[30]. Prin mutarea începutului anului imediat după sărbătorile morţii şi învierii Timpului, considerată, odinioară „naşterea luminii” (Ca Li) la solstiţiul de iarnă, continuată de „naşterea luminii întărite” (Ca Li’n Da), la echinocţiul de primăvară, nimic nu se schimbă, din perspectivă ritualică şi ceremonială, pentru că „pentru omul religios al culturilor arhaice, Lumea se reînnoieşte în fiecare an sau, cu alte cuvinte, îşi regăseşte cu fiecare început de an „sfinţenia” originară, cu care se născuse din mâinile Creatorului”[31]. Şi astfel, „omul religios devine periodic contemporan cu zeii, în măsura în care reactualizează Timpul primordial al înfăptuirilor divine”[32].
Există teze convingătoare despre acest „nou început”, de care avem nevoie mai ales la echinocţii şi solstiţii, marcate pe cer de crucea dreaptă şi de crucea oblică, elementele fundamentale ale tuturor reprezentărilor grafice a simbolurilor la toate popoarele lumii, elemente care, prin trasarea perimetrelor sau prin suprapuneri, sugerează, în limbaj mitic, dubla natură pământească şi cerească a iniţiaţilor, cetatea sfântă sau paradisul, Dumnezeu-Timpul, numit şi Dumnezeu-Soarele, cu trimitere la menţionatul psalm al lui David.
„Mitul relatează o întâmplare sacră, adică un eveniment primordial, care s-a petrecut la începuturile Timpului, ab initio”[33], o întâmplare alegorică şi retrăită ca atare, alegoria respectivă făcând trimitere la o întâmplare din Univers şi fiind „scrisă pe Cer” odată cu poruncile divine, pe care doar poeţii le-au putut reproduce, dar fără să le înţeleagă, rolul acesta fiind preluat de „maeştri” şi încredinţate discipolilor, spre a nu se pierde. Prin urmare, „orice An Nou înseamnă repetarea cosmogoniei, re-crearea Lumii şi totodată „crearea” Timpului, regenerarea lui printr-un nou început”[34], în condiţiile în care, indiferent de schismele produse în timp, pentru a justifica tot alte şi alte imperii, „religia contă într-o umanizare a legilor naturale, iar magia într-o naturalizare a acţiunilor umane”[35].
Numai că orice „nou început” trebuie să continue cu alte „acţiuni umane” circumscrise timpului sacru, printr-un liturgic distinct, deşi înrădăcinat în ciclicul „nou început”, până la aparenta moarte şi înviere a timpului şi a luminii, în arca numită a Capricornului. Cerul a fost împărţit în 12 arcane (de unde şi numele unor dansuri de brâu iniţiatice), ştiut fiind că „egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[36], dar în Egipt „misterele”[37] şi „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[38], deci de la o antichitate mult „mai căruntă” decât cea greacă sau cea romană, o antichitate pe care o putem în parte descifra cu ajutorul Datinii, iar „datinile, poveştile, muzica şi poezia, sunt archivele popoarelor. Cu ele se poate reconstitui trecutul întunecat”[39].
Mitul primordial al conflictului dintre agricultorii Europei continentale şi nordicii vânători şi crescători de animale şi-a aflat expresia figurativă şi în mitul lui Cain şi Abel, pe care misterele creştine sau „moralităţi”, după cum le numea, în 1822, lordul Byron[40], aveau să le întroneze drept adevăruri definitive, inclusiv prin desene şi explicaţii ale simbolisticii lor, de felul celui care urmează:
„În colțul din stânga, prin norii care se deschid, percepi razele Cerului, acoperind, ca un câmp de apărare, pe Îngerul lui Dumnezeu, într-un conflict cu Satana. Îngerul ţine, în mâna stângă, Scutul Adevărului, care are gravată, în centru, Sabia Justiției, în timp ce mâna dreaptă întinsă mânuiește sabia Mâniei și Puterii.
Satana, ca un dușman învins, încearcă să-și scape viaţa cu armele lui; în mâna dreaptă, ține un os uscat, simbol al creației rănite; în stânga lui, prima făptură amăgită, șarpele, care își întoarce capul pentru a-și arunca otrava veninoasă în brațul răzvrătitului, care a adus asupra lui blestemul îngrozitor.
Dedesubt, pe iarba întinsă, îl vedem apoi pe Cain, cu genunchii plecaţi și cu mâinile înălțate, într-o stare de uimire, frică și rugăciune, în timp ce toate vietăţile creației, de diferite naturi, din jurul lui, au ochii atent ațintiți, ca la idealurile raționale, cu uimire şi zguduită simțire pământească la lupta îngrozitoare din ceruri”.
„Nevinovatului Abel a fost primul care a plătit, prin moartea sa, păcatul lui Adam, păcat pe care Tatăl Nostru ni l-a transferat şi nouă. Abel era păstor și a oferit, împreună cu plugarul Cain, fratele său mai mare, o jertfă Domnului, unul dintre roadele pământului, celălalt din primele roade ale turmei sale, iar Bunătatea Divină a acceptat jertfa lui Abel şi a respins-o pe cea a lui Cain, care a acuzat Raiul de parțialitate și de nedreptate împotriva sa”[41].
Această acuză la adresa Raiului, care, spre deosebire de Eden – mărturisit drept pământesc, este ceresc şi identic lui Dumnezeu – ne obligă la un popas în celălalt capăt al omenirii în care un „bătrân înţelept” (Lao Tsze sau Tze sau Tzu este sinonim cu Budha şi cu elinul Badica, pe care noi îl moştenim drept „Badica troian”), despre care a ajuns „la noi atât de puţin și de neclar încât, în afară de câteva incidente asupra vieții lui, cunoștințele noastre despre el trebuie să fie dobândite din gândurile pe care le-a spus în singura sa mare lucrare, Tao-Teh-King (Cartea Principiului și a Acțiunii sale)”[42], încât nu se ştie precis dacă a fost „legendă, magician sau divinitate”, pentru că, practic, nu prea „există Lao-tsze al istoriei”[43], decât ca „un observator poetic și nu științific al naturii”[44], care, pe cale de consecinţă, a fost recunoscut drept „Clasicul taoismului”, prin cartea salvată parţial de Confucius, sub titlul de „Cartea Principiului și a Acțiunii sale”[45].
Lao Tze nu poate fi localizat în timp, chiar dacă mulţi îl consideră contemporan al lui Confucius (12 decembrie 550 – 481 î. Hr.), în baza unei mărturii a acestuia din urmă, care scria că, în anul 517 î. Hr., s-ar fi întâlnit, în capitala Regatului Mijlociu, Lu, „cu Lao-tsze, părintele taoismului, și că a avut diverse conversații cu el”[46]. Legge pune această deducere sub probabilitatea lui „se spune că”, deşi „întâlnirea” lui Confucius a fost nu cu omul, ci cu opera Bătrânului Înţelept, păstrată într-un ultim exemplar, pe care o multiplică, modificând anumite părţi şi aplicând teze proprii, deşi îl considera pe străvechiul înţelept „Marele Dragon” al istoriei chineze a scrisului. „Conversaţiile” sunt, de fapt, adăugirile lui Confucius, la ideile promovate de cel care îşi preluase ideile, în cea mai mare parte, ca şi egiptenii, ca şi sumerienii, de la pelasgi, în cele din urmă „înmormântându-se în cer”, după obiceiul acestora, adică urcând pe munte şi „adormind” pe o stâncă pentru totdeauna. Se spune că „nu era nevoie ca Lao-tsze să fi venit sau să fi călătorit în regiunile Occidentului, pentru a fi dobândit doctrinele care au fost asociate ulterior cu numele său”[47], dar şi acest „se spune că” este contrazis de întâlnirile iniţiatice cu urmaşii fiului lui Anu, Enlil, Stăpânul Munţilor, şi „s-a sfătuit cu cei 12 păstori”, „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[48].
Prezentate de Confucius drept Dialoguri între Ti şi Shun, desfăşurate între anii 2205-1767 î. Hr., deci după întâlnirea dintre Lao Tze şi pelasgi, aceste iniţieri determină măsuri radicale din partea Fiului Cerului, Împăratul, care „a examinat bolta înstelată şi a redus într-un sistem armonios mişcările celor şapte stele ale Ursei Mari” (The Canon of Shu, p. 39); a stabilit „cele cinci ceremonii, în conexiune cu cele cinci relaţii constitutive ale societăţii” (p. 56), şi „cele cinci relaţii constitutive ale societăţii, între soţ şi soţie, între tată şi fiu, relaţia cu conducătorul, cu fraţii şi relaţia cu prietenii” (p. 55). Şi tot Fiul Cerului (Anu), a hotărât, după modelul pelasg, „cele Trei Ceremonii ale ritualurilor de închinare Spiritelor Cerului, Spiritelor Pământului şi Spiritelor Oamenilor” (p. 44), conştientizând că „oamenii sunt rădăcina unei ţări: / Cu rădăcini puternice, ţara este liniştită” (p. 79) şi consemnând că şi „foştii regi au fost atenţi la avertismentele Cerului” (p. 81).
Iniţierile acestea, cu rădăcini pelasge, preluate de călugării caldeeni şi răspândite în toate ţărişoarele sumeriene, vorbesc, ţin de cea mai veche religie cunoscută a omenirii, cea stelată, numită Daēnā (Zeiţa Venus, deci Luceafărul), „sensul termenului daēnā (MP. Dēn) fiin acela de „suma atributelor spirituale ale omenirii și ale individualităţii; viziunea, sinele interior, conștiința, religia”, și, cel mai frecvent, reflectă noțiunea de „religia cuiva”. Cu toate acestea, Skjaervt a propus ca Avestana daēnā să fie înțeleasă mai degrabă drept „o facultate mentală care „vede” în cealaltă lume”, iar în mod obişnuit, drept „totalitatea tradițiilor (orale) persane”. Într-un studiu recent, Alberto Cantera traduce daēnā ca „viziune” și, de asemenea, susține că pentru persanul obişnuit dēn poate păstra adesea acest sens. În Avesta, Daēnā este menționată ca fiica lui Ahura Mazda (Sfântul Cer – n. n.) și Armaiti, în timp ce în inscripția aramaică din Arebsun (Capadocia), este folosită expresia „sora și soția lui Bel”[49]. Bel, aici, reprezintă cel mai probabil traducerea aramaică a lui Ahura Mazda.
Numită şi Dhenā, drept „echivalentul fonetic exact pentru daenā din Avesta și dainà lituaniană. Daenā din Avesta este religia, în special religia Ahuran[50], de asemenea un concept teologico-filozofic al totalității proprietăților psihice și religioase ale omului. Este ego-ul spiritual, partea nemuritoare a omului, Logosul mintal, cf. Bartholomae, WB. s. v.
Dainà lituaniană este o melodie populară, dar aceste cântece populare conțin cele mai bune și cele mai înalte expresii ale inimii și minții native. Ele sunt frecvent mijloacele de exprimare a sentimentelor lor religioase și a reflecțiilor lor filozofice. Întreaga lor filozofie de viață este înscrisă în aceste cântece, care constituie literatura lor poetică. Aici își exprimă gândul despre marele anonim Devas, zeiţa Luna, fata Soarelui, steaua de dimineață și seară, Perkunas, zeul tunetului etc., credințe care ne transportă înapoi, în zilele primare ale rasei noastre. La fel ca dhenā sanscrită, dainà lituaniană este un logos vocal, dar spre deosebire de prima, acesta coboară frecvent de pe înălțimile divine și devine a pământului şi a pământescului. Astfel, dhenā, daenā și dainà sunt toate gândite la fel, dar gândite în atingerile sale superioare și spirituale. Atât fonetica, cât și semantica le proclamă surori bune în vechiul cerc familial indo-european”[51].
Doina, Daina, Dhenā sau Daenā din Avesta[52], a fost, iniţial „întruchipată ca religie”, pentru că marele iniţiator, Sfântul Cer, atunci când oferea omenirii, prin intermediul Marelui Păstor, Legile, îi dăruia, de fapt, „o bucată din mantia sa cosmică, el îi dăruia dainā māzdayasniš, adică religia zarathustriană”[53], care „se cânta, ca să nu se uite”, după cum consemnau şi Aristotel (384-322 înainte de Hristos), şi Iulius Cezar, câteva secole mai târziu (100-44 înainte de Hristos), în vreme ce Pythagoras (580-494 înainte de Hristos) intuia mult mai precis legătura, prin muzică, dintre cosmicitate şi sufletul intim omenesc: „Meşteşugul cântărilor a fost nu numai în laudă de cei vechi, ci şi în mare socoteală, încât filosoful Pitagora zicea cum că sufletul nostru este alcătuit în trup după armonia muzicii şi pentru aceasta auzul omenesc are mare pornire către armonia glasului, care armonie este puternică a preface patimile omeneşti, schimbându-le după a lor mişcare; tot acest filosof, suindu-se cu scara minţii, îndrăznea a hotărî cum că şi planetele cerului, mişcându-se, fac un glas cu mare armonie, care din armonia dumnezeiască s-a oprit a nu se auzi de oameni, fiindcă din dulceaţa acelei armonii nu s-ar fi putut oamenii a se mai mişca, rămânând pururi ascultând… Însă nu la ceea ce zice el, cum că sufletul este alcătuit din armonie, cu cum că sufletul are mare norocire şi legătură cu armonia glasurilor… Neamul omenesc, neplecat către fapte bune, ce face: dulceaţa cântării o amestecă cu Dogmele, ca prin dulceaţa ascultării să primi, fără băgare de seamă, folosinţa cea din cuvinte, după cum fac doftorii cei înţelepţi, care cele mai iuţi doftorii le amestecă cu miere… Cântarea este gonitoare de draci, care aceasta în faptă o au arătat David, când cânta şi prefăcea patima lui Saul. O, ce înţeleaptă meşteşugire, ca, cântând noi, să ne învăţăm cele de folos!”[54].
Cântecele sacre ale religiei primordiale, ulterior banalizate în lirică, au stârnit interesul cărturarilor europeni, atunci când Daina lituaniană, adunată în colecţii şi tradusă, a surprins prin scăpărările de cosmicitate despre care vorbea şi Pythagoras, şi, mai ales cele despre Gemenii Divini şi Triada Divinităţilor Tinereşti (Soare, Lună, Venus), dar şi mitul eliberării Soarelui, scăpărări în care supravieţuiesc „elemente ale vechilor credințe și practici păgâne” şi „constituie un întreg sistem de etică și morală populară”[55]. „Stratul pre-creștin este atât de străvechi, încât, fără îndoială, se întoarce la epoca preistorică – cel puțin până la epoca fierului sau, în cazul unor elemente, chiar și în milenii mai adânci” [56], iar misterul acesta, trăit subconştient şi încredinţat, fără de iniţieri, din generaţie în generaţie, i-a fascinat pe Lessing, Herder, Chamisso, Chopin, Goethe, Ruhig, Nesselmann[57], de parcă toţi aceşti cărturari şi mulţi alţii ca ei, ar fi descoperit secretul tinereţii fără de bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte într-o „expresie dintr-una din regiunile nordice vecine: cu o daina trebuie să fim pregătiți pentru asta”[58].
Ascensiune aparentă, de la statutul de Steaua de Seară sau „Luceafărul Ciobanului”, la „strălucitoarea Stea a Dimineţii”, i-a consacrat Luceafărului statutul de „fârtaţi”, de „Gemeni Divini”, care eliberează Soarele prin „semnele zodiacului” (Signa zodiaci deinde opem tulisse Soli ingentique malleo perfregisse turrim. Solem liberatum hominibus restituisse)[59], statutul Luceafărului de discretă stea a înserării şi, după biruirea întunericului, de vestitor strălucit al zorilor de zi conferindu-i statutul de „stele ale Lunii” [60], Daina/Doina fiind Calea, deci ascensiunea Luceafărului, numită „ascensiunea Daenā”, care, împreună cu „ascensiunea San Soarelui”, asumat prin „legământ” (mithra = legământ), „pot fi interpretate ca naștere din întuneric” [61]. Iar iluminarea lăuntrică, de care are parte cel care „are în sine focul inimii bune (daenā)”, îşi va desluşi acest „foc” drept „foc al puterilor daevice, adică focul de polen”[62].
Însuşi Iisus se numise pe Sine „Steaua strălucitoare a Dimineţii”[63], iar statutul acesta de vestitor al Luminii avea să fie pătrat în multe scrieri religioase, rugăciunile bisericeşti conţinând invocaţii de genul: „Tatăl nostru, tot sufletul să fie luminat ca steaua dimineţii şi luceafărul zorilor”[64]; „Gavriil, aducând vestea bună din cer Fecioarei, a zis: Bucură-te, că ai să zămisleşti în pântecul tău pe Cel ce va încăpea în tine, dar în toate este neîncăput; şi ai să te arăţi Născătoare Celui ce a răsărit din Tatăl, mai înainte de luceafăr”[65] sau „pe cel ce-n timpul vieţii / prin tine-a fost împodobit / cum e de soare steaua dimineţii”[66]. Într-un dicţionar al termenilor biblici, întocmit de Sfântul Epifanie al Salaminei, reperele cosmice ale credinţei primordiale, care, după spusa lui Augustin, „a existat dintotdeauna”, Iisus iluminând-o din postura de Soarele Dreptăţii, sunt definite, începând de la Pleiade, care vesteau, în prima decadă a lunii mai, începutul celui mai vechi an nou al omenirii, dar fără ca Iisus să mai fie numit „Steaua Strălucitoare a Dimineţii”, Luceafărul urmând să capete, ulterior, statutul de înger căzut, de „satană”:
„Şi, de asemenea, în Iov, găsim acele lucruri despre poziţia stelelor, când el spune: „El a făcut Pleiada şi steaua serii şi steaua nordului şi Orionul şi cămările sudului” (LXX şi WTT, 9.9).
Şi Pleiada, formată din 7 stele, e cunoscută de către cei mai mulţi. Iar unii o numesc Ciorchine fiindcă (stelele) sunt adunate la un loc ca ciorchinele (strugurelui).
Iar steaua serii este steaua care apare la apus, în timpul serii, în special în anotimpul toamne. Şi ei o numesc coritis, adică cea cu părul lung. / De aceea, o, iubitorule al binelui, tu vei citi despre ea în Iov: „Şi poţi tu să chemi”, spune el, „cu glasul steaua serii şi ea să-ţi răspundă ţie? Şi poţi să îl urmezi, pentru ca să-i atingi părul ei?” (Cf. VXX, Iov. 38, 34).
Iar steaua nordului unii spun să este cea dintâi stea în polul ursei mici / carului mic, însă alţii spun că este una dintre cele patru (stele care compun) carul însuşi, adică un colţ al carului de la capătul acestui pol.
Iar Orionul, spun ei, este format după asemănarea unui om. Şi e format din patru stele (principale), care formează un dreptunghi şi trei deasupra acestora ca un cap şi trei ca o centură pentru coapse, şi altele coboară în forma unui brâu sau a unei săbii. / Iar ele sunt numite mazurot (în LXX, II Regi 23.5 şi Iov, 38.32), în Dumnezeiasca Scriptură, adică „elemente / stihii”.
Iar (expresia) cămările sudului se foloseşte fiindcă sunt hambarele zăpezii şi ale grindinei şi ale (picăturilor de) rouă”[67].
În intoleranţa religioasă românească, stigmatizarea cumplită a Luceafărului avea să fie făcută de Antim Ivireanul, biata planetă Venus, cinstită cu atâta devotament idolatru în popor, drept Sfânta Vineri, încât Vasile Lupu s-a simţit dator să cumpere „o Sfânta Vineri”, ca să nu se mai închine poporul unei stele, ci unor moaşte, devenind duşmanul de moarte al „falsei lumini”, în care se recunoscuse şi cu care se identificase însuşi Bunul Iisus Hristos:
„Satana, carele era înger şi să numea Luceafăr, pentru multă lumină ce avea… şi dintr-atâta lumină ce avea s-au făcut decât toate negresele şi decât toate întunericile mai negru şi mai întunecat”[68] – „Putem vorbi aici de prezenţa unui altfel de Luceafăr, decât cel pe care îl cunoaştem din literatură, care nu mai este, de data aceasta, Hyperion, şi nici steaua dimineţii, pierzându-şi definitiv lumina spirituală, ce îl făcea să se identifice ca atare. / Aceasta nu mai este decât o lumină falsă şi un Eros ambiguu şi iluzoriu, după cum îl etichetează Antim: „Eu, o, dragoste mincinoasă, voiu să-ţ sfărâm săgeţile, carele fără de rană omor: eu, Luceafărule, voiu să-ţ sparg toate mrejile şi-ţ voiu piiarde tot vicleşugul”[69].
Omul total al culturii române, Bogdan Petriceicu Hasdeu, ştia, cu un secol şi jumătate în urmă, că „identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daina şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenā, e perfectă”, că şi „forma cea veche a vorbei doina este dară acea conservată în Transilvania: daina”, dar, din păcate, în Europa vremii lui, ca şi în Europa vremii noastre, „filologii n-au cunoscut vorba română daina”, chiar dacă ne este „daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei ario-europee, care ne arată pe străbunii noştri comuni, cu mult mai înainte de cele mai vechi inscripţiuni monumentale, numind poezia cugetare şi viziune, după cum numeau pe Dumnezeu luminos”.
Un singur lucru a ignorat Hasdeu, şi anume faptul că Datina înseamnă ceea ce ne-a fost dat de către un iniţiator Dipika (Lumina sare iluminează), numit, de la o populaţie la alta, Kali Calusar sau Karapan, Ktitostai, Druid etc., şi tocmai de aceea concluziona că „aşadar, la toţi neo-latinii Doina e autohtonă; la Apus, celtică, la Răsărit, dacică…”. Este drept, undeva, în sud-estul regatului Saba, există provincia şi localitatea Datina, cu un dialect propriu: „și l-a învins în Datina și i-a ars toate orașele (Datinas); și a lovit și a distrus și a ars oraşul Ted“[70], dar nici un studiu, în marea lor majoritate dialectale[71], nu probează că ar exista vreo legătură între provincia Datina şi Datina strămoşească, în care Daina are o valoare sinonimică.
„Dar de unde vine cuvântul doina? Scriitorii noştri au emis, până acum, în această privinţă, o mulţime de păreri deosebite.
După Lexiconul Budan (pag. 163) doina se datoreşte grecilor, din forma dorică δην sau δαν „Jupiter”. Δην sau δαν se întrebuinţau, în adevăr”, în Beoţia şi pe insula Creta, ca variante din δεος, precum şi alături cu ζεος exista varianta ζαν; dar în ce mod părintele Olimpului din Teba lui Cadmu sau de la Cnosul cel cu labirintul lui Dedal va fi trecut în Dacia, pentru a se metamorfoza aci într-un „cântec”, aceasta este o ghicitoare pe care nici chiar beoţianul Oedip n-ar fi fost în stare s-o dezlege”[72].
*
[1] Cornilescu, D, Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti 1946, p. 2
[2] Cornilescu, D, Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti 1946, pp. 2, 3
[3] Cornilescu, D, Biblia sau Sfânta Scriptură, Bucureşti 1946, p. 2
[4] Guénon, René, Traditional Forms and Cosmic Cycles, Hillsdale NY, p. 29
[5] Ibidem
[6] Grama, Alesandru, Dr., Istoria universală a bisericii, Blaj 1881, p. 176
[7] Lucaciu, Dumitru, Pr. Dr., Răsăritul disident şi neprihănita zămislire a Maicii lui Dumnezeu, în Cultura creştină, Anul XVIII, Nr. 3-4, mart-aprilie 1938, p. 133
[8] Stanciu, Ioan, Pr. Dr., Jurisdicţia Papei asupra Africii, în Unirea, Anul LI, nr. 38, 20 septembrie 1941, p. 2
[9] „Argumentum Pilagii in aepistolam ad Effesseos” (p. 35), „ad Tesalonicenses” (p. 36), „ad Colosense… Assiani” (p. 37). „ad Thimotheum… a Macidonia” (p. 37), „ad Titum… ab Atenis” (p. 38) etc. – Zimmer, Heinrich, Pelagius in Irland, Berlin 1901
[10] Dods, Marcus, The anti-pelagian works of Saint Augustine, Volume I, Edingurgh 1872, p. 2
[11] Nistor, Ion, Cehoslovacii şi Românii, în Codrul Cosminului, nr. VI, 1929-1930, p. 261
[12] Călători străini despre Ţările Române, I, p. 192
[13] Marco Bandini, în Călători străini despre ţările române, V, p. 344
[14] Academia RSR, Călători străini despre Ţările Române, Vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968, pp. 195, 196
[15] Eliade, Mircea, Imagini şi simboluri, HUMANITAS, 1994, p. 89
[16] Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Cap. II, Timpul sacru şi miturile, HUMANITAS 2000, p. 62
[17] Densuşianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 2002, p. LXVII, notă
[18] Densuşianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 2002, p. 207, nota 4
[19] Densuşianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 2002, p. 207
[20] Densuşianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 2002, p. 212
[21] Mahabharata, de Krishna-Dvaipayana Vyasa, Bherata Press, Calcutta, 1884, I, p. 4
[22] Mahabharata, VII, p. 65
[23] The Ten Principal Upanishads, Traducere de Shree Purohit Swami şi W. B. Yeats, Faber and Faber Limited, London, Cartea Prashna-Upanishad 2, p 40
[24] Eliade, Mircea, Nostalgia originilor, HUMANITAS, 1994, p. 122
[25] Eliade, Mircea, Nostalgia originilor, HUMANITAS, 1994, p. 135
[26] Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Cap. II, Timpul sacru şi miturile, HUMANITAS 2000, pp. 54-87
[27] Eliade, p. 54
[28] Eliade, p. 54
[29] La vechii evrei, după întoarcerea din robia babilonică, „Anul Nou de primăvară inaugura anul liturgic, iar Anul Nou de toamnă marca începutul anului civil” – Dicţionar Biblic, I, Editura Stephanus, Bucureşti 1995, p. 56
[30] Eliade, p. 61
[31] Eliade, p. 59
[32] Eliade, p. 67
[33] Eliade, p. 73
[34] Eliade, p. 81
[35] Lévi-Strauss, p. 386
[36] Herodot, Istorii, II, IV, p. 134
[37] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156
[38] Herodot, Istorii, II, L, p. 156
[39] Alecu Russo apud „Foaia populară”, nr. 39 din 26 decembrie 1899, p. 4
[40] Byron, George Gordon Baron, Cain: a mystery, London 1822, p. III
[41] Riedlin, Magdelaine, Abel, Munic 1834, p. 7
[42] Alexander, G. G., Lao-Tsze, the great thinker (Lao-Tsze, marele gânditor), London 1895, p. V
[43] „Pentru a înțelege aparițiile sale în această carte, trebuie să facem o dihotomie: există Lao-tsze al legendei, un magician, o divinitate, și există Lao-tsze al istoriei. Ca personaj istoric, el este la fel de recent ca bătălia de la Marathon – pentru că pare să fi murit în același an 490 î. Hr. și probabil a fost autorul tratatului doctrinar Tao-Teh-King” – Doré, Henry, Recearches into Chinese superstiotions, Shangai 1931, p. XII
[44] Chalmers, John, The speculations of Metaphysics, Polity and Morality of „The Old Philosopher” Lau-Tsze, London 1868, p. XIII
[45] Doré, Henry, Recearches into Chinese superstiotions, Shangai 1931, p. XII
[46] Legge, James, The religions of China, London 1880, p. 127
[47] Alexander, G. G., Lao-Tsze, the great thinker (Lao-Tsze, marele gânditor), London 1895, p. 45
[48] Confucius, Book of history (Shu King), London 1911, prefaţa lui W. Gorn Old, pp. 39, 40
[49] Shenkar, Michael, Intangible Spirits ang Graven Images: The Iconography of Deities in the Pre-Islamic Iranian World, Leiden-Boston 2014, pp. 93-96
[50] De la Ahura Mazda, însemnând Sfântul Cer, care îi încredinţează legile (Vendîdad) lui Spitamma Zaratoustra – n. n.
[51] Oliphant, Samuel Grant, Sanskrit dhénā = Avestan daenā = Lithuanian dainà, London 1912, p. 411-413
[52] Zend-Avesta, Vendîdâd, traducere de James Darmesteter, Oxford 1880 şi Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta – The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898).
[53] Herzfeld, Ernst, Altpersische Inschriften, Berlin 1938, p. 83
[54] „Psaltirea” din 1802, tipărită cu sprijinul mitropolitului neunit al Karloviţului, şi preluată în „Psaltirea Prorocului şi Împăratului David”, tipărită, în „zilele prea înălţatului Împărat Francisc Întâi”, în Scheii Braşovului, în anul 1826
[55] Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, p. 325
[56] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, pp. 9, 10
[57] Bezzeberger, Adalbert, Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, pp. 268-270
[58] Sommer, Ferdinand, Die Indogermanischen iā und io-stämme im Baltischen, Leipzig 1914, p. 358
[59] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 16
[60] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 17
[61] Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 10
[62] Hertel, Johannes, Die Arische Feuerlehre, Leipzig 1925, p. 159
[63] „Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească vouă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, Steaua strălucitoare a Dimineţii” – Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia Bartolomeu Valeriu Anania, 2012, Apocalipsa 22.16, p. 2114
[64] Acatistier, Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu / Facere a lui Daniil ieroschimonahul (Sandu Tudor), Icosul al 11-lea, versetul 5, p. 299
[65] Acatistul Buneivestiri / A Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururi Fecioarei Maria, p. 329
[66] Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coşbuc, versurile 196-108, Editura Polirom, Bucureşti 2000, p. 721
[67] Sfântul Epifanie al Salaminei, Despre măsuri şi greutăţi şi numere şi alte lucruri care sunt în Dumnezeieştile Scripturi, Bucureşti 2010, textul 176. Despre Pliadă sau Ciorchine, steaua serii sau coritis, steaua nordului, orion şi cămările sudului
[68] Ivireanu, Antim, Opere, p. 49, apud Picioruş, Gianina, Antim Ivireanul / Avangarda literară a Paradisului // Viaţa şi opera, Bucureşti 2010, p. 463
[69] Ivireanu, Antim, Opere, p. 51-52 apud Picioruş, Gianina, Antim Ivireanul / Avangarda literară a Paradisului // Viaţa şi opera, Bucureşti 2010, p. 463
[70] Rhodokanakis, Nikolaus, Altsabäische Texte I, în Sitzungsberichte, Wien und Leipzig 1930; O’Leary, Lacy, Comparative grammar of the Semitic Languages, London 1923; Barth, Jakob, Sprachwissenschaftliche Untersuchungen, Leipzig 1911
[71] Ritter, Hermann, Allgemeine illustrierte Encyklopädie der Musikgeschichte, Leipzig 1901; Herrmann, Antal, Ethnologische Mitteilungen aus Ungarn. Illustrierte Zeitschrift für die Völkerkunde Ungarns und der damit in ethnographischen Beziehungen stehenden Länder, Budapest 1887
[72] Hasdeu, B. P., Doina. Originea poesiei populare la români, în Transilvania, Nr. 5-6, Anul XIV, Sibiu 1.15 martie 1883, pp. 45-48, apud Columna lui Traianu
