Cronici sentimentale | Dragusanul.ro

Ziua primului răsărit de soare din viaţa mea

 

 

Din 7 august 1984, Soarele răsare şi pentru mine. Zilnic, şi pentru vremurile în care îmi lipsise şi, tocmai de aceea, orbecăiam printre metafore, punând doar cuvintele să scapere, conturându-mi calea. Apoi s-a îndurat bunul Dumnezeu şi mi-a dăruit Lumina, ca să pot vedea cu limpezime că am pentru ce şi prin cine trăi. Existam, deja, în universul concreteţii dumnezeirii, pe care o reprezintă familia, iar iluminările ulterioare (Andi, Mihai, Darius, Carina) aveau să-mi transforme sufletul într-un cântec fără de sfârşit. Încă îl aud desluşind imagini, întâmplări. împliniri, de parcă dintotdeauna aş fi avut norocul să pot ţine Soarele în braţe.

 

 

Copil talentat, care, la 9 ani, câştiga un concurs internaţional de basme, cu o naraţiune scrisă la Clubul Copiilor din Suceava, Cozmina a făcut studii universitare la Cluj-Napoca şi, în paralel, în Franţa (inclusiv Master 1 şi 2) şi s-a dedicat familiei şi profesiei. Avea, de mică, o dezinvoltură incomparabilă, dobândită în culisele teatrului din Suceava şi în redacţia ziarului “Zori noi”, unde, de fapt, a copilărit cu adevărat, unde şi-a făcut ucenicia în a exista. Pentru mugurul de viaţă de odinioară lumea creaţiei însemna o proaspătă şi mereu inepuizabilă normalitate, în care se regăsea aidoma unui izvor de munte, şi tocmai de aceea, astăzi, răsădeşte cu migală, în sufletul copiilor ei, Darius şi Carina, aceleaşi repere ale fericirii, care ţin de o conştientizare precisă a ceea ce îţi ajunge şi poţi împlini.

 

Gheorghe Parascan, Cozmina şi Ion Drăguşanul

 

 

Ioana-Carina şi tatăl ei, Mihai-Octavian

Fata mea, Ana Cozmina

 

 

FERICIRE,

Răsăritul meu de Soare,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 


Sofia Vicoveanca şi călătoriile între Rai şi Rai

 

 

 

De câtăva vreme, poposesc prin preajma sufletului Sofiei Vicoveanca, desluşindu-l floare care îşi revarsă tainica frumuseţe în lumină. O întreagă mitologie străveche românească, în care s-a înrădăcinat şi insolitul iconarism bucovinean, pulsează prin dactilogramele şi manus-crisele irepetabilei interprete de cântec îndătinat, calea ei, cu întreg păienjenişul de drumuri, răzbind înspre inefabil prin aceleaşi relaţionări – cu străbunii, prin pământ, cu universul, prin credinţă, şi cu viaţa, prin dragoste – dar, în naraţiunile şi în dezvăluirile sale lirice cuvântul nu se mai potenţează pe sine, ci se lasă captiv în idee de parcă ar parcurge „singur în singurătate”, devenind închinare, rugă, vibraţie pe care doar glasul de veritabilă actriţă al Sofiei Vicoveanca îl poate aşeza icoană în sufletul şi în mintea fiecăruia dintre noi.

 

Dezinteresată de metaforă şi, în general, de trucuri stilistice mai mult sau mai puţin la modă, în favoarea sincerităţii trăirii, Sofia Vicoveanca nu ocoleşte figurativul alegoric, rotunjindu-l curcubeu în conturarea celor pe care simte nevoia să le comunice sau, mai inspirat spus, să le răsădească, aidoma celor 130 de flori din casa ei din Suceava, orientând spre lumină propriile noastre nevoi de iluminări, în căutarea şi aflarea bucuriilor fireşti, de care avem parte, deşi adesea le ignorăm ca şi pe copacii pe lângă care trecem nepăsători. Şi totul se întâmplă pe axa cosmică a călătoriilor – cu mama, la mănăstirea Suceviţa, călătorie din care se desprind toate celelalte, care aveau să urmeze prin lumea largă. Accentul, inclusiv în textele lirice, este pus spre viaţa reală, care mărgineşte, uneori ca mlaştină, alteori ca pajişte înflorită, calea dintre Rai şi Rai, cum îndrăznesc să numesc eu viaţa de artist împlinit a Doamnei Cântecului Românesc, o viaţă desprinsă, în fond, din prejmuirile căii, deci din locurile de popas şi de meditaţie la sensurile existenţiale.

 

Fără îndoială, cântecele Sofiei Vicoveanca redau tot frământul cosmogonic al spiritualităţii româneşti, tot focul lăuntric picurat din lumina primordială a Datinii, dar nevoia artistei de a trăi altfel, printr-o înşiruire de astre, înşiruirea clipitelor irepetabilă, din care s-a întrupat statuar simbolul atât de cuprinzător dăltuit de Maestrul Ion Irimescu, o înşiruire care, sub parabola mărgelelor de la gât, scapără şi scapătă aduceri aminte, toate cu învăţă-minte, deci cu o morală care trebuie să ne dea de gândit.

 

Personajul central al scrierilor Sofiei Vicoveanca este eul liric, lăuntricul plămădit de cele trei unice planuri cosmogonice (Dumnezeire, Viaţă, Pământ), de răsufletul conştientizării de sine şi nu doar cel al extazului, fie acest extaz bântuit de nelinişte, de zâmbete, de dor, de pârjolire sau de speranţă, deci de licăr dumnezeiesc. Şi toate se respită cu sufletul, se trăiesc firesc, fără artificialul unor măiestrii de împrumut, deci drept identitate, drept sigiliu sacru al sufletului şi al minţii de o splendidă unicitate.

 

Lucrez a doua carte a Sofiei Vicoveanca, dar nu vă pot spune câte cărţi a scris sau câte vinilinuri sau casete a înregistrat, şi asta pentru că Artista refuză inventarierea, preferând veşnica deschidere spre viaţă, înmugurirea şi lăstărirea prin noi şi noi dialoguri. În fond, ca şi cântecele ei, şi scrierile înseamnă comunicări, depovărări, deci rugi şi închinări, în sens religios, dar şi omenesc.

 

Tot ce săvârşeşte Sofia Vicoveanca – iar sugetia unui sacerdot ancestral nu poate fi ignorată – înseamnă un ritual al sufletului dăltuit din lumină şi care refuză, cu toţi porii, însingurarea şi întunecarea. Sofia Vicoveanca este o dezlănţuire a bucuriei de a fi, dar şi o sete neostoită de viaţă trăită frumos, moral, responsabil şi pe deplin. Îi simp bucuria, în vreme ce scriu aceste rânduri cu rol de portret al unui trăitor onest de frumos, de sinceritate. Mă închin în faţa acestei sincerităţi, pe care o percep dincolo şi mai presut de cuvinte, întotdeauna proaspătă şi de o uluitoare generozitate.

 

Scrierile Sofiei Vicoveanca nu se revendică drept literatură, deşi sunt mai mult decât atât, adică spovedanii lăuntrice, care îşi vor căuta locul reverberării doar în alte lăuntruri, adică doar acolo unde se simte aceiaşi nevoie de repere fundamentele, la care să ne putem raporta. Şi, din această perspectivă, scrierile Sofiei Vicoveanca sunt păşiri prin veşnicie, sunt conturări siderale ale aceleiaşi Căi predestinate, pe care păşeşte şi va păşi întotdeauna cu neîntinată demnitate (I. D.).

 


Mihaela Popescu, dacă nu a părăsit Suceava

 

 

Astăzi e ziua de naştere a excepţionalei cantautoare Mihaela Popescu, odinioară component strălucit al celebrului cenaclu „Flacăra”. Văd că a ales sărbătorirea prin „amintiri comune”, publicând o fotografie, de la prima ediţie a Festivalului BUCOVINA ACOUSTIC PARK, în care apare alături de minunata Violeta Codorean şi de şapca celor 9 ediţii BUCOVINA ROCK CASTLE, sub care obişnuiam să mă adăpostesc. Dacă nu a părăsit Suceava, Mihaela se scufundă, încet, dureros de încet, în „amintiri”, adică în uitare. Dacă ar fi fugit oriunde altundeva, în România, astăzi Mihaela Popescu ar beneficia de notorietatea care i se cuvine pe deplin. Suceava nu o merită. Suceava nu-şi merită decât „aleşii” pe care îi are, tropotitori cu strigături pe sufletele oamenilor ei reali, inclusiv pe sufletul Mihaelei Popescu.

 

Fericire, Mihaela Popescu,

pentru că le cuprinde şi este condiţionată de toate,

în vieţile care ne-au fost ursite!


„Cuzencu” lui Andi

 

 

 

Edward Valentin Cuzencu, clujeanul din Birmingham, m-a întrebat, prin intermediul lui Andi, ce ştiu despre posibilii lui antecesori. În spaţiul românesc, primul purtător al acestui nume, consemnat de documente, este Toader Cuzenco, birnic, în 1774, la Ştipeniţa, Ţinutul Cernăuţilor, Ocolul Prutului de Jos[1]. Din acesta par să se tragă numeroşii Cuzenco şi Cuzencu din Siret şi din satele ucrainene din vecinătate, istoria menţionându-i pe infanteristul Ioan Cuzencu, Regimentul 41, rănit[2], în 1915, şi pe Maria şi Ştefania Cuzenco, din Siret, judeţul Rădăuţi[3], în 1946.

 

 

În Ardeal, am întâlnit, târziu, doar pe Petre Cuzenco, „clasa 16, mecanic de la 1 aprilie 1946”[4], „salariaţi, proveniţi de la Administ. Comerciale P. C. A., S. M. R. şi N. F. R.” Cluj.

 

 

Acel Toader Cuzenco, Toader şi nu Fiodor, înregistrat de recensământul lui Rumeanţev, în 1774, probează prin prenume că, deşi de provenienţă slavă, se afla în Bucovina de măcar încă o generaţie. De unde a venit? Probabil că din Ucraina (în zona Kievului sunt încă mulţi Kuzenko), numele însemnând, în ucraineană, slovenă, croată şi sârbă, „văr”.

 

 

În Ardeal, „kuzénko” se află, mai ales printre funcţionari, meseriaşi şi militari, după anul 1800, ceea ce sugerează că între Cuzenco-Cuzencu din Moldova (în Basarabia sunt, iarăşi, multe familii) şi cei din Ardeal nu există înrudiri, aceştia din urmă fiind cehi sau slovaci.

 

 

Argumentarea finală pare să fie întărită şi de faptul că există încă mulţi Kuzenko printre cărturarii Europei sau ai Americii, care, fără îndoială, în spaţiul ceho-slovac îşi au rădăcinile. Atât doar am putut să aflu, dragă Edward, eu considerând că eşti, prin fapte, „cuzencu” (verişorul) fiului meu Andi.

 

 

[1] ACAD. ŞT, RSS MOLD, Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 418

[2] Viaţă Nouă, IV, nr. 14 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[3] Monitorul Oficial, Partea II, Nr. 132, 11 iunie 1946, p. 4711

[4] Monitorul Oficial, Partea I, Nr. 70, 25 martie 1947, p. 2252


Pribeag printre amintiri

 

 

 

Niciodată nu am căutat prin rafturile cu amintiri ale copiilor mei şi rău am făcut, pentru că şi o bună parte din viaţa mea se afla pe acolo. Vie, tumultoasă, dedicată, închinată devenirii lor. Fotografii, ziare (Cozmina a fost coordonatorul de joc al echipei de baschet a Colegiului Naţional “Petru Rareş”, iar din Franţa studiilor ei universitare – a doua facultate, plus master – are o puzderie de fotografii), colecţii de timbre, de monede, de reviste (deja împachetate pentru Darius Andrei), albume de artă (astea merg la Carina Ioana) şi multe, multe, multe chestii care încă-mi mai clatină sufletul. De unele dintre ele nici nu îmi mai aminteam, deşi însemnau, într-un anume fel, adevărate predestinări pentru întreaga noastră familie:

 

 

 

 

 

 

Regăsesc, în rafturile copiilor mei, mărturii ale momentelor esenţiale pentru noi (nunta Cozminei, debutul lui Andi în muzică rock etc.), mă regăsesc şi mă retrăiesc în fiecare lucru, în ciuda faptului că, dintotdeauna, ca şef de familie, am existat şi exist mai mult în viitor.

 

 

 

 

Iar dimineaţa acestei zile, când m-am regăsit pribeag printre amintiri, aduce prospeţime în viitorul care urmează, ceea ce tor înseamnă ceva.

 

 

 


Pagina 1 din 10912345...102030...Ultima »