Cronici sentimentale | Dragusanul.ro

Ion Paranici, fratele pe care mi l-a dăruit şi mi l-a luat Dumnezeu

 

 

 

Adineauri, am aflat că Ion Paranici nu mai este, că a pornit pe cale, la fel de senioral ca întotdeauna, întru desluşirea tainelor, pe care, de altfel, le întrezărise admirabil în cărţile sale de poezie, de proză şi de publicistică, dar şi în modul aproape unic de a trăi şi a se apropia de toată lumea. Îl ştiu de prin vara anului 1976, când un alt mare senior al culturii de prin părţile noastre, domnul Ion Nedelea, universitar mutat ca adjunct la ziar pentru a face loc la catedră unui preferat al elitei administrative, îmi publicase o poezie – dacă nu cumva mai multe – şi l-am vizitat, ca să-i mulţumesc şi să-l cunosc. Atunci l-am întâlnit, prima oară, şi pe Ion Paranici, cel care avea să-mi devină, în mod firesc, începând cu aceeaşi clipită, fratele meu de peste apă, el văzând lumina zilei şi copilărind la Tişăuţi, iar eu, dincoace, la Mereni. Era un bărbat falnic, cu părul ca ninsoarea încă din tinereţe, impresionant prin nobleţe înnăscută şi prin vibranta căldură a sufletului. Am intrat, de-a lungul tinereţii mele, prin multe redacţii, prin cea a revistei „Flacăra”, care mă publicase simultan şi unde George Arion devenise îngerul meu de veghe, prin redacţia „Viaţa Românească”, unde aveam un alt înger, pe Ioanichie Olteanu, iar Cezar Baltag îmi citea mie şi finului său, Petre Got, pagini nou traduse din „Ulysses” a lui James Joyce şi din „Istoria religiilor” a lui Mircea Eliade, sau prin redacţia „Contemporanul”, unde, iarăşi, aveam doi îngeri, pe George Chirilă şi pe Platon Pardău. Păşea cu sfială, prin astfel de temple, ţărănuşul care am fost, dar nimeni, nici măcar uriaşii Adrian Păunescu şi Nichita Stănescu nu mă copleşiseră precum Ion Paranici, care îmi oferea o familie de neuitat, cea numită „Zori noi”, ziar pe care îl citeam încă de pe vremea liceului, fascinat de foiletoanele lui Victor Micu.

 

 

 

 

Ion Paranici izbutise să transforme un ziar local într-o adevărată gazetă literară, în redacţia „Zori noi” ucenicind Arcadie Arbore, Clement Antonovici, Constantin Hrehor, Gheorghe Lupu, Constantin Severin, Vig Istvan, Ion Cozmei, Liviu Popescu, Mircea Motrici, Radu Bercea, Mircea Aanei, Vasile Zetu, Octavian Lazăr, Victor Ionescu, toţi legaţi printr-o caldă frăţietate cu Gheorghe Parascan, Mihai Ţânţar,  Nicolae Groza, Constantin Ştefuriuc, Victor Micu, Mircea Sfichi, Dumitru Teodorescu, Dumitri Vinţilă, Ion Mândrescu, Emil Morea, Victor Traian Rusu, Dumitru Brădăţan, Doina Cernica, Ştefan Ursache, ca să nu mai vorbesc de cei trei şefi, Ion Paranici, Ion Nedelea şi Costică Borş sau de tehnoredactorii Valentin Milici şi soţii Manolache sau Emil Reric. Acolo, sub aura lui Ion Paranici, fiecare dintre noi se descoperea şi se afirma, încetul cu încetul, şi beneficia de un „acasă” unic, nesperat şi inconfundabil

 

 

Ion Paranici

 

 

Într-una din acele zile, Ion Paranici m-a invitat în biroul său de redactor-şef şi mi-a întins un teanc de poezii, ale „unui prieten, Ion Tisă”, rugându-mă să-mi spun părerea. Am citit cu atenţie şi, la nu mai ştiu care poem, am tăiat o virgulă, pusă unde trebuia, dar care despărţea două metafore frumoase, anulând-o pe o a treia, care le îngloba pe cele două. Ion Paranici a privit atent, a citit textul, apoi a început să-mi explice la ce se gândise Ion Tisă. Am râs: „Aaa, deci dumneavoastră sunteţi Ion Tisă!”. „Nu, nici vorbă!”. Şi-atunci, de unde-i cunoaşteţi intenţionalităţile?”. Strâns cu uşa, Ion Paranici a recunoscut că despre poezia lui este vorba, dar m-a rugat să nu spun nimănui. Am promis, apoi, după două ceasuri şi ceva, am părăsit biroul; prietenii mei, Parascan, Micu, Morea şi Sfichi, mureau de curiozitate să afle ce-a vrut „şeful” de la mine. „Mi-a arătat poeziile. Scrie minunat, domnilor, aşa că e timpul să afle şi lumea!”. Deşi m-a auzit, Ion Paranici nu a protestat, chiar dacă, îndată ce a prins să publice prin revistele literare din ţară, tot de pseudonimul Ion Tisă se folosea, abia după pensionarea de la „Crai nou” – cum rebotezaseră studenţii admirabilul ziar „Zori noi”, începând să-şi publice cărţile, mai întâi pe cele de publicistică, sub numele cu care s-a născut.

 

 

Ion Paranici, Rodica Alexandru, Ileana Paranici şi Elena Maria Cuşnir

 

 

Între timp, viaţa ne îmbrâncise pe drumuri paralele şi ne vedeam rar, dar tot cu trăire de frate. Uneori, mă suna şi ne întâlneam la vreo cârciumă, deşi niciunul dintre noi nu se atingea de băuturile alcoolice. Întotdeauna, petreceam împreună câte două ceasuri şi mai bine. Îmi dăruia cărţile, pe care le publica în mare taină şi le răspândea numai printre prieteni. Scriind despre fiecare carte în parte şi publicând cronicile în „Monitorul de Suceava”, devenisem, fără să prind de veste, un adevărat exeget în opera lui Ion Paranici, o istorie a literaturii române, scrisă şi publicată la Iaşi, în mai multe volume, folosind cu predilecţie textele mele, deşi au fost mulţi cei care au scris despre ele, majoritatea critici literari încercaţi şi recunoscuţi ca atare. S-ar părea că, datorită frăţiei care ne unea de aproape o viaţă, eu înţelegeam mai adânc, adică mai aproape de trăirile lăuntrice ale poetului.

 

 

Mihai Iacobescu şi Ion Paranici

 

 

Ultima dată, ne-am văzut prin vară, pe un trotuar oarecare al Sucevei. Nu am stat mult de vorbă, deşi ne-am bucurat de întâlnire poate că mai mult decât oricând. Nici dacă am fi ştiut că urmează să-l pierd în acest an, tot nu am fi stat mai mult la taifas, pentru că Ion Paranici se simţea oarecum ostenit. Dar nici nu conta durata clipitelor de sporovăială, câtă vreme ne-am tot trăit unul pe celălalt, clipă de clipă, Ion Paranici fiind fratele pe care mi l-a dăruit şi-apoi mi l-a luat Dumnezeu.

 

 

Scriitorul şi publicistul Dumitru Teodorescu, la sărbătorirea poetului Ion Paranici

 

 

În textul acesta, care nu-i decât o lacrimă a mea, nu am folosit cuvântul „domnul”, pentru că Ion Paranici a fost, este şi va fi mult mai mult decât atât: unul dintre puţinii seniori adevăraţi, pe care am avut norocul să-i întâlnesc. Frate, căruia îi închin sufletul cu evlavie şi de memoria căruia, dacă va fi să mai rămân, mă voi ocupa cu sfinţenie. Nu din sentimentul frăţiei, ci pentru că i se cuvine pe deplin. Ion Paranici merită o carte a cărţilor sale de poezie, cu o amplă şi exhaustivă prezentare. În viaţa asta, am întâlnit mulţi creatori mari, dar numai doi oameni m-au impresionat prin măreţia umanului: Radu Beligan şi Ion Paranici. Iar ca poet, ca scriitor, Ion Paranici nu a fost decât icoana măreţiei sale omeneşti.

 

 

 

În public, istoricul Mihai Iacobescu, poetul Ion Paranici şi Doamna Ileana Paranici

 

 

 

 

 


Constantin Horbovanu – Senior al Scrisului Bucovinean

 

 

 

Constantin Horbovanu este ultimul umorist al Sucevei. Are drept antecesori pe legendarii Mihail Teliman Eusebiu Hotinceanu şi Ştefan Stroe, faţă de care se diferenţiază prin umorul de situaţie şi prin esenţializarea, aproape lirică, numită aforisme, deşi el, iarăşi printr-o superbă modestie, le numeşte „însemnările unui trecător”. Dar fiecare însemnare este, în fond, un poem într-un singur vers, care are, însă, şi verb.

 

 

În proza lui umoristică, dincolo de comicul de situaţie, evoluează, mărşăluieşte dezorientată şi se defineşte lumea obişnuită, iar Constantin Horbovanu izbuteşte, în conturarea ei, să sugereze şi eroismul, şi martiriul bietei societăţi omeneşti, din care toţi facem parte, indiferent de amăgirea care ne dă putere de viaţă (politicieni, artişti, sportivi, funcţionari, slujbaşi – doar un statul conjunctural, care ne împiedică să ne desluşim, fiecare în parte, aşa cum suntem). Şi tocmai de asta, pe bună dreptate sublinia prozatoarea Gabriela Teişanu, cea care l-a „uns” Senior al Scrisului Bucovinean, că umoristul Constantin Horbovanu este un contribuabil la starea generală de fericire, cioplind zâmbete chiar şi în materialele care, aparent, nu sunt propice zâmbetului. O poţi face doar dacă eşti ursit, doar dacă te-ai născut cu un suflet proaspăt şi plin de căldură, doar dacă te fascinează lumina până într-atât, încât să simţi nevoia, precum un ţăran din poezia lui Mircea Streinul, să iei în braţe snopi din soarele care ţi-a năvălit în ogradă şi să-i împrăştii prin câmpuri şi fâneţe.

 

 

Am observat, astăzi, o oarecare sfiiciune la Constantin Horbovanu faţă de dimensiunea poeţilor Constantin Hrehor şi Alexandru Ovidiul Vintilă, adevăraţi „aristocraţi ai simţirii”, deşi în firea lui omenească, dar şi în cărţile pe care le-a scris şi publicat până acum, eu şi mulţi alţii am desluşit aceeaşi nobleţe, cu care te naşti, fără să o poţi contraface vreodată. Constantin Horbovanu înseamnă, în literatura din acest nord de ţară românească a Moldovei, o fereastră deschisă, prin care nu conteneşte să strige: „Oameni, vă iubesc!”.

 

 

 

 

 

 


Alexandru Ovidiu Vintilă – Senior al Scrisului Bucovinean

 

 

 

„Un elegiac, în sinea lui, mai mult decât în poezie (căci elegia, în extremis, este răsfăţul unui lux, dezagreabil, pasămite, lui A. O. Vintilă), acest poet cu totul remarcabil are un singur, pare-se, păcat: într-un context vociferant, fără busolă şi gregar, el e discret, mult prea discret” – scrie Şerban Foarţă pe coperta finală a noii cărţi de poezie a lui Alexandru Ovidiu Vintilă, „Transparenţa unui popor de foci“, iar eu subscriu, de decenii bune, la această lucidă observaţie, în care remarcabilul poet este necontenit dublat de modestie.  Şi, în ciuda tinereţii trupului şi, fără îndoială, a sufletului, A. O. V. este, prin implicarea totală cu care slujeşte făptuirea culturală în sine, un senior adevărat, plin de nobleţe, de demnitate şi de cumpătare. Senior de necontestat, adică un om care a făcut pentru alţii cât nu vor face toţi ceilalţi nici dacă le-ar fi dat să trăiască nouă vieţi.

 

 

Astăzi, la recunoaşterea dimensiunii reale a poetului şi omului de cultură Alexandru Ovidiu Vintilă a oficiat Constantin Hrehor, acest „Munte mărturisitor” al spiritualităţii bucovinene, iar A. O. V. a primit cu emoţie, vibrând precum frunzele în lină desprindere, un laudatio plin de lirism, dar şi de un liturgic vibrant, prin care obişnuieşte să respire poezia, atunci când îmbracă veşmintele de gală şi împrumută chipul lui Constantin Hrehor. Chiar dacă este, pe drept cuvânt, un egal între egali, indiferent care poeţi ai neamului ar păşi prin vecinătatea lui, Alexandru Ovidiu Vintilă se lasă copleşit de sfiiciune, de o modestie aproape evlavioasă, care nu doar că-l prinde, dar, prin sinceritatea ei, chiar că defineşte adevăratul creator, sacerdotul necontrafăcut al durabilităţii ziditoare a cuvintelor.

 

 

În preajma unor astfel de scriitori, chiar şi un banal loc viran de prin Suceava, podit cu frunze din aurul autumnal, se transformă într-un loc sacru, într-un altar şi nicidecum într-o scenă, în care se oficiază mai presus şi mai adânc de cuvinte, până spre zvâcnirile capricioase ale inefabilului, care-şi revarsă pulberile de lumină doar asupra celor de el aleşi. Iar cuvintele care contează nu ies acum la iveală, pentru că rostul lor este ca şi cel al lui Dumnezeu, de Taină şi de Iluminare. Stau, la câţiva paşi de operatorul Lucian Căluşeriu şi văd departe, dincolo de contururile pe care cei doi mari poeţi români din Suceava le lasă spre a fi desluşite în vremelnicie. Văd şi simt dincolo şi de paginile cărţilor lor de poezie, pentru că îngăduit îmi este să sorb din această agheasmă.

 

 

Cam asta s-a petrecut astăzi, pe la ceasurile 12 şi ceva, pe un loc viran, copleşit de frunzişuri, din Suceava. Am fost martor şi tocmai de aceea mă şi mărturisesc. Cu dragoste, cu prietenie, cu respect.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Primul deceniu al nepotului meu Darius-Andrei Ignat

 

 

 

Astăzi, nepotul meu, Darius-Andrei Ignat, îşi rotunjeşte primul deceniu de viaţă. E sărbătoare mare în familie, întregul meu clan împrumutând tinereţe fără de bătrâneţe din năvalnica lui vârstă, deşi Darius este un fecioraş cuminte, inteligent şi sârguincios, ca să nu mai vorbesc de delicateţea sufletului, care se manifestă şi atunci când ascultă muzică rock, pasiune pe care, ca şi mine, o moneşteneşte de la muzicianul familiei, Andi, de care toţi suntem mai mult decât mândri. Acuşi, acuşi, Andi îşi va vedea visul împlinit, adică va ieşi cu nepoţelul lui la prima bere, ca să-şi ureze unul altuia „La mulţi ani, Andrei!”, semn că sufletul meu trăieşte în mult mai multe trupuri decât am putut visa vreodată şi că, la bătrâneţe, am devenit atât de bogat, prin Darius, Carina, Andi, Cozmina, Mihai şi Viorica, încât o să-i rămân veşnic recunoscător bunului Dumnezeu mai ales pentru aceste haruri, care definesc familia, familia fiind, după spusa unui teolog cărturar din Transilvania veacului al XIX-lea, concreteţea lui Dumnezeu.

 

 

Între mine şi urmaşii urmaşilor mei stau punte, curcubeu şi aură Munţii Carpaţi, dar e atât de simplu de ajuns până la ei, într-o clipită, prin trăire, prin respiraţia pe care o numim dragoste. Ştiind toate acestea, încă din zorii zilei mă aflu, cu tot de am, în Cluj-Napoca, şi mă bucur de superba păşire întru sine, de care are parte Darius, astăzi, când deja se îndreaptă, fir de iarbă cu fir de iarbă şi frunză cu frunză, pe calea deceniului doi.

 

 

La mulţi ani, Darius-Andrei Ignat,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 


Anatol Viere, poetul din Colincăuții Hotinului

 

 

 

Anatol Viere, tânărul poet din nordul Moldovei de odinioară, s-a născut și a crescut într-un sat în care se vorbește doar limba ucraineană, limbă frumoasă și melodioasă, excelentă pentru cântece, dar, din respect pentru strămoșii săi români, a învățat singur limba antecesorilor și a început să scrie și să publice numai poezie românească. Fără îndoială, ca toți românii din jumătatea nordică a Moldovei de odinioară, și Anatol Viere poate număra, printre ai săi, și strămoși ucraineni, știut fiind că închinarea în aceeași biserică și petrecerea la aceeași „strânsură” au durat iubiri care nu au ținut cont de limba în care s-a născut un tânăr sau altul, dar Anatol ține la recuperarea simțămintelor românești străvechi prin retrăire lirică, o retrăire posibilă, în ciuda faptului că poetul Anatol Viere este unul de expresie modernă, fără rigori tradiționale, și, tocmai de aceea, lesne de tradus în alte limbi, inclusiv în ebraică, multe poeme văzând lumina tiparului în limba și în patria primilor mari poeți ai omenirii, înțeleptul împărat Solomon și regele David.

 

 

Nu l-am mai reîntâlnit de la o a nu știu câta ediție a Festivalului „Națiunea Poeților”, când Anatol Viere, ca și celebrul poet martir Vasile Tărâțeanu, primea un premiul literar, personalizat prin numele unui mare poet bucovinean de odinioară, dar cu semnificație și valoare financiară egală. De atunci a trecut ceva vreme, Anatol s-a însurat și mutat la Toporăuți, iar vremuirea noastră o putem estima, inclusiv în viitor, prin vârsta celei mai mari dintre cele două prințese ale lui, Eva și Lia, la care caut cu duioasă admirație.

 

 

La mulți ani, Anatol Viere,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 

 


Pagina 1 din 10012345...102030...Ultima »