Cronici sentimentale | Dragusanul.ro

„Cel care vede lumea în culori mai vii și mult mai sănătoase”

 

 

 

Celebru, în tinerețe, datorită scenetelor interpretate, în emisiunile de umor ale postului național de radio, de mari actori români, dar și datorită schițelor și aforismelor („însemnările unui trecător”), publicate în  „Urzica” și în presa locală, umoristul Constantin Horbovanu dă contur, de câțiva ani încoace, prin cărțile sale, unui dezarmant „Mare e grădina ta, Doamne!”, care surprinde și caracterizează, cum nu se poate mai bine, lumea în care trăim. Horbovanu râde, ca să nu plângă, dar o face cu eleganță și deloc ostentativ sau arogant, cu înțelepciunea înțelegătoare a unui cronicar, în trecere prin vremuri, izbutind cărți interesante, precum Înțelepciunea umorului, 2014; Cu cărțile pe față, 2016; Așa-i românul!, 2019. Le-am fost martor, le-am înțeles arhitectura ascendentă, de la temelia solidă a aforismelor, până la acoperișul trainic al dezinvoltelor sale schițe, cartea de față, Cu câinele la plimbare, însemnând, de fapt, o preumblare a privirilor înțelegătoare, de umorist înnăscut, peste păcatele lumii în care trăim și în care nimeni nu este infailibil, nici măcar umoristul. De fapt, asta este și principala calitate a literaturii umoristice „marca” Horbovanu: nu judecă pe nimeni, nu se substituie nici unei instanțe pământești sau divine, ci doar înfășură în lumina cuvântului ceea ce poate trece neobservat, în absența unor întăriri ale contururilor.

 

 

În scrisul său, mereu însetat de noi începuturi, Constantin Horbovanu este o sinteză existențială, în care „cei care au pășit în Anul Nou cu zâmbetul pe buze, vor zâmbi tot anul”, în cazul de față „Anul Nou” însemnând fiecare proză nouă, fiecare cugetare, care deja lunecă discret spre miniatura satirică, prin care ni se oferă șansa tihnei surâzătoare. Hohotul de râs nu este o țintă a consecințelor lecturii, pentru că surâsul are mai mult bun simț, deci și înțelepciune, pe când hohotul înseamnă o dezlănțuire brutală, o descătușare și o detașare care nu mai lasă loc și meditării, cu sau fără tentațiile moralizatoare, de care ființa umană nu va scăpa niciodată, pentru că știut este că doar „cel care nu iubește, nu are inimă; iar omul fără inimă nu te va încălzi niciodată, nici sufletește nici trupește”. Iar Horbovanu are o inimă cât roata cerului, doldora de dragoste nu doar pentru minunata vremelnicie, pe care o numim viață, ci și față de toate personajele acestei epopei divine, pe care o tot scrie bunul Dumnezeu sau, dacă vreți, soarta ratărilor și împlinirilor existențiale individuale.

 

 

Aidoma omului străzii, care cânta, în vreme ce răscolea prin pubele, explicând dezarmant trecătorilor („Cânt pentru că sunt sănătos”), umoristul înseamnă o perspectivă la fel de luminoasă asupra lumii, în care „sunt oameni care ne vorbesc de rău și oameni bucuroși că suntem vorbiți de rău”, neuitând că precizeze că „ultimii sunt mai periculoși”, iar produsele literare ale scriitorului capătă, mai ales în cazul „însemnărilor unui trecător”, dimensiunile unui adevărat roman existențial, în pofida faliilor identităților distincte. Cugetările fac parte dintr-un întreg și narează, deloc epic, dar cu o forță epică uluitoare a întoarcerii în întreg, sensurile care ne scapă, din superficialitate sau din perspectiva unor „oameni care trăiesc din roadele pământului; de aceea sunt și cu banii și cu moralul la pământ”.

 

 

În treacăt și în final fie spus, Constantin Horbovanu, scriitorul sucevean de literatură satirico-umoristică, a izbutit, și prin această nouă carte, să se definească drept „Cel care iubește (și) vede lumea în culori mai vii și mult mai sănătoase” (I. D.).

 

 

 


Petru Oloieru, starostele reînvierii zicalelor străvechi

 

 

 

Dacă profesorul şi muzicianul muzician Petru Oloieru nu ar fi existat, niciodată nu ar mai fi răsunat, în arealul românesc, zicalele unui parcurs al generaţiilor între anii 1475-1914, reînviate nu rapsodic, ci în formula de taraf, de bandă de lăutari de la curţile de odinioară. Din fericire, soarta ni l-a scos la timp în cale şi nu exagerez cu nimic dacă susţin că ziua de astăzi, 29 mai 2021, este şi ziua zicălaşilor Răzvan Mitoceanu, Ionuţ Chitic, Narcis Rotaru, Adran Pulpă, Constantin Irimia, Mihai Hrincescu, Viorel Kiriliuc, Dănuţ Lungu, Nicolae Gabi Sandu, Lucian Căluşeriu şi Ion Drăguşanul, pentru că toţi existăm sub scânteia zvâcnită de Petrică Oloieru întru iluminare şi împăcare cu armoniile ciudate ale vremuirii vremelniciilor.

 

 

La mulţi ani, Petru Oloieru,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 

 


Pana lui Darius

 

 

Cum unchiul lui, Andi, îi dăruise primele lui două chitare, caldă și rece, plus amplificator, nepotul nostru Darius-Andrei a început să ia lecții profesioniste de chitară. Are energie și chibzuială, pricepându-se cum să-și împartă timpul liber între pasiunea pentru baschet (joacă într-o echipă de copii la Universitatea Cluj) și muzică, dar cu chitara a avut un pocinog neașteptat: domnul profesor a scăpat pana din mână, pe când îi arăta un acord mai dificil, iar pana verde, pe care i-o dăruise Andi, dusă a fost. Au căutat-o, dar în zadar.

 

În drum spre casă, Darius plângea lăuntric, dar maică-sa, Cozmina, i-a intuit suferința și, când l-a iscodit, Darius a izbucnit în lacrimi: „Nu mai merg la  chitară, nu-mi mai trebuie: dacă nu am fost în stare să-mi păstrez prima mea pană, înseamnă că nu-s bun de nimic!”. „Nu-i bai, puiule, îți dă unchiul Andi altele…”. „Poate să-mi dea un milion, că nici una nu va fi prima mea pană”.

 

S-au întors din drum. Din fericire, domnul profesor încă nu plecase. Au căutat împreună și, din fericire, au avut noroc: pana verde a lui Darius se pitise într-un colț al clasei. Acum e bine pusă, în camera lui Darius, alături de cele mai importante simboluri ale suflețelului său. „Cânt cu degetul, dar de aici nu o mai las dusă…”.

 

Nu va cânta cu degetul, pentru că Andi, căruia i-am povestit aseară, o să-i dăruiască un întreg set. Dar mult îmi mai place mie această poveste, care îmi probează un sentimentalism aparte, sfințit din generație în generație, de toți ai mei, cei care au fost ursiți să respire și prin artă.

 

 

 


Inconfundabilul artist plastic Cezar Popescu

 

 

 

În urmă cu vreo două decenii, puneam la cale, împreună cu inconfundabilul artist plastic Cezar Popescu, o „Cale” stâlpică între Reuseni și Tihuța, marcând, astfel, nu doar calea pe care și-au aflat supraviețuirea și intrarea în istorie Ștefan cel Mare și vărul său drept, Vlad Țepeș, în noaptea de 15 spre 16 octombrie 1451, când fu ucis Bogdan Vodă, ci și o adevărată „Cale a Străbunilor”, similară cu „Calea cea demnă de admirațiune a zeilor”, din zorii imaginativi ai civilizației umane care își conștientiza locul său în univers. Proiectul urma să folosească doar resursele taberelor de creație și să ofere, astfel, Bucovinei un itinerar spiritual și istoric pe deplin ignorat, în care splendida realizare arhitectonică de la Reuseni să-și capete adevărata strălucire.

 

 

Monument realizat de Cezar Popescu

 

 

Cezar Popescu, tovarășul meu de vise, avea deja o operă sculpturală demnă de toată considerația, care includea bustul lui Constantin Ștefuriuc de la Udești, cel al lui Ion Grămadă de la Stroiești, efigia lui Franz Ritter Des Logest din Palatul Administrativ Suceava, discretul „Monument al Martirilor”, din Muzeul Satului Bucovinean, „Trofeul Bucovinei”, cu care se mândrea, cândva, în Norvegia, chiar și celebra trupă „Dubioza Kolektiv”, ca să nu pomenesc și contribuțiile decisive în arta ambientală, cu care își asigură supraviețuirea în aceste vremuri atât de vrăjmașe față de mărturie și de identitate.

 

 

Cezar Popescu

 

Din nefericire, ceea ce există bine conturat în imaginația creatoare a artistului plastic Cezar Popescu nici măcar în discuție nu s-a luat, noi, glorioșii contemporani ai trasului pe sfoară având de edificat chestii ale sacralității clipei de imbecilitate, de genul drumul rumegușului, drumul tămâiei, drumul haida-dâra-dâr-dâr-da etc. Dar nu-i bai.

 

În fața unor astfel de realități, Cezar Popescu a aflat în sine înțelepciunea de a trăi într-un alt univers, în care fetița lui înseamnă totul, despovărându-se de imaginea publică și de statutul de artist plastic inițiat în performanță și în cadrul Universității din Chișinău (unde ar fi putut cunoaște mai bine dimensiunea artelor plastice rusești?), dar și a celei din Iași, unde, dacă-mi aduc bine aminte, rememorând atmosfera primei lui expoziții, l-a avut Maestru pe admirabilul Liviu Suhar.

 

Cezar Popescu este una dintre resursele de creație valoroase ale contemporaneității. Nu spun a Bucovinei, pentru că Bucovina nu mai există decât ca vechitură cu care-și lustruiesc ciubotele toate gângăniile vremelniciei clipei. Am un mare respect față de acest creator profund și cu viziuni care depășesc frontierele tulburi ale mondenității, pe care țin să-l salut cu sufletul, în această zi în care își aniversează nașterea.

 

Posibilă sugestie pentru crima de la Reuseni

 

 

La mulți ani, Cezar Popescu,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 

 


Un mănunchi de lumină: Iulian Dziubinski

 

Iulian Dziubinski

 

 

Iulian Dziubinski, pictorul din gruparea „Domino”, întemeiată împreună cu regretatul Tiberiu Cosovan și teribilul cioplitor al culorii, Iosif Csukat, înseamnă, în universul creației plastice sucevene, un mănunchi de lumină, din care și-a durat penelul și cu care s-a definit pe sine. În rest, adică dincolo de explozia de culoare, în care se desface lumina, există doar tăcerea, transformată delicat în sufletul unui om care respiră, absoarbe, trăiește sacralitatea împrejurului cu fiecare indivizibilitate a făpturii și sufletului său, Iulian Dziubinski pășind, parcă, pe lângă cuvinte și în afara lor, pentru că a obișnuit culorile să cânte și să se închine.

 

 

Oameni cu operă şi un om cu funcţie

 

 

Fără îndoială, ziua de astăzi, în care Iulian Dziubinski își aniversează nașterea, învolburează și în mine nostalgii, uneori asemănătoare dezlănțuirilor cromatice care-i caracterizează opera plastică, dar îmi și umple sufletul de o bucurie mângâietoare, care se prelinge nu doar din retina care păstrează crâmpeie de viață, de creație și de întâmplări, ci și senzația unei verticalități demne, dar discretă, care pare să facă parte din personalitatea pictorului astăzi sărbătorit.

 

 

Iulian Dziubinski, Iosif Csukat şi Tiberiu Cosovan

 

 

La mulți ani, Iulian Dziubinski,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 

 


Pagina 1 din 10512345...102030...Ultima »