Cronici sentimentale | Dragusanul.ro

Almir Hasanbegović sau Sărbătoarea Mondială a Muzicii „Dubioza Kolektiv”

 

Dubioza Kolektiv, la „Bucovina Rock Castle”, joi – 23 august 2012, între orele 22:20 – 23:20

 

Într-un azi de adineauri, a văzut lumina zilei, în Zenica, din Federaţia Bosnia şi Herţegovina, un flăcău cu sufletul categorică şi definitivă „Odă a bucuriei”, pe nume Almir Hasanbegović, unul dintre cei mai frumoşi muzicieni rock din lume, pe care am avut bucuria de a-l cunoaşte în 23 august 2012 şi de a-l revedea în 21 august 2015, în şanţul de apărare a Festivalului „Bucovina Rock Castle”. Scriam, atunci, în 2015, despre sărbătoritul zilei de astăzi: „Nu am întâlnit, printre muzicieni, oameni mai spirituali decât cei de la „Dubioza Kolektiv”. Ambii solişti îmi sunt prieteni de durată (Petar e fiul meu, pentru că taică-său e sosia mea: se speriase, acum doi ani, când a dat cu ochii de mine, surprins de faptul că-l găsea, aici, pe tatăl de acasă), dar Almir, fire năvalnică şi generoasă, un alt descheiat la suflet (pe lângă Florin Piersic), e bucuria mea, la fiecare reîntâlnire, copleşindu-mă cu ghiduşii, pe care aparatul de fotografiat rar le ratează”.

 

 

Revederea, în 21 august 2015

 

În 23 august 2012, Dubioza Kolektiv a cântat împreună cu trupele româneşti Speak Floyd, Okra, Alternativ Quartet, Chilli Familli şi Travka. În 21 august 2015, Dubioza Kolektiv a cântat, la închidere, în aceeaşi seară cu trupele Basska, Travka, Luna Amară şi Zdob şi Zdub. După aceea, nu ne-am mai putut permite să-i aducem, pentru că trupa devenise una de mare succes în întreaga Europă şi, cum aparţineau unei mari case de producţie, nici ei nu mai puteau negocia favoruri pentru Suceava şi nici noi nu ne mai puteam permite, cu un buget veşnic prea mic, să aducem şi pentru a treia oară Dubioza Kolektiv, la Bucovina Rock Castle, dar am rămas apropiaţi şi încă ne bucurăm împreună şi pentru izbânzile lor, şi pentru cele ale noastre. Cu sentimente frăţeşti, cu solidaritate de neam distinct şi inconfundabil, cel al muzicii rock.

 

 

Dubioza Kolektiv, la Suceava, în 21 august 2015

 

Dar astăzi, undeva, la Stara Zenica, în Federaţia Bosnia şi Herzegovina, în miezul unui peisaj muntenesc aproape identic celui bucovinean şi cu obiceiuri lumeşti asemănătoare, fratele nostru Almir Hasanbegović îşi sărbătoreşte ziua de naştere, aşa că ne teleportăm sufletele în preajma lui, ca să-l răpim, dimpreună cu toţi petrecăreţii, şi să-l aducem la Suceava, în şanţul care, odinioară, apăra Cetatea Sucevei, iar de o vreme apără doar Bucovina Rock Castle. Astăzi, în casa mea, va cânta numai Dubioza Kolektiv, pe toată durata cât voi scrie ce am de scris.

 

 

 

 

La mulţi ani, frate Almir Hasanbegović,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!


Anton Achiţei: Străjer la Împărăţia cântecului

 

 

 

După două excelente cărţi de poezie, Zbor în anotimpuri (Editura „Plumb”, Bacău 2000) şi Iscălitura mamei (Editura Fundaţiei Culturale „Cancicov”, Bacău 2012), Anton Achiţei, „un nume aşezat consistent pe un portativ muzical”, cum îl definea prefaţatorul Daniel Nicolescu, s-a despărţit de vremelnicia acestei lumi printr-o naraţiune memorialistică, Străjer la Împărăţia cântecului (Editura „Egal”, Bacău 2019), o naraţiune aflată sub aura duioasă a mamei lui, „Anicuţa lu’ Cimpoi”, personaj care, ca şi în versurile lui Anton, însemna o cosmicitate tulburătoare, care-şi scria sufletul pe cer prin copii. „Avea o privire caldă şi luminoasă, ce izvora din ochii strălucitori ca doi luceferi şi negri ca mura coaptă. Ştia să-şi pună barizul pe cap într-un fel cum nu-l mai puneau alte fete şi, cum era ruşinoasă, mereu îi înfloreau bujori pe obrajii albi ca floarea de crin”. Sau, altfel, adică liric spus, mama îşi scria „povestea vieţii / într-o cunună / cu şase flori de sânziene… / Noi eram, mamă, / iscălitura ta”.

 

Datorită acestei cosmice aure materne, Anton Achiţei există, în viaţă şi în carte, în două universuri distincte, inclusiv prin albumele foto, cel al familiei şi cel al artei, în care a pătruns, odată cu cântecul, şi prin poezie. Ca profesionist al cântecului a prins să se definească în 1970, când a fost angajat, prin concurs, la „Rapsozii Botoşanilor”, iar odată cu el, minunatul „Stejărel de la Guranda”, înregistrat şi la Radio Bucureşti, devenea un adevărat şlagăr al românilor şi aproape o identitate mitică pentru „străjerul cântecului” Anton Achiţei. A urmat o carieră firească pentru un om cu talent înnăscut, încununată cu tipărirea, începând cu anul 1973, a cântecelor sale, cu distribuirea în „Florin şi Florica”, de Vasile Alecsandri, piesă pusă în scenă de Eugen-Traian Borduşan, dar interzisă de vigilentul şef al propagandei comuniste botoşănene, şi o densă participare la emisiuni radio-tv, participare care-i adusese renumele de „colecţionar de emisiuni” şi de albume muzicale. A cântat alături de numele mari ale folclorului românesc, pe care, în filele sale memorialistice, Anton Achiţei le descrie aidoma unor adevărate zeităţi ale cântecului: Sofia Vicoveanca, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Maria Cornescu, Lucreţia Ciobanu, Florica Ungur, Ionela Prodan, Elisabeta Ticuţă, Elena Merişoreanu, Angelica Stoican, Aneta Stan, Florica Bradu, Maria Bararu, neasemuitul Ion Drăgoi, Benone Sinulescu, Ion Dolănescu, Tiberiu Ceia, Nicolae Sabău, Gheorghe Turda, Nelu Bălăşoiu, Nicolae Furdui-Iancu, fraţii Petreuş. Între timp, adică „în anul 1978, am hotărât împreună cu Adela, aleasa inimii mele, să pornim pe drumul vieţii împreună”, o tânără profesoară, iar pentru nunta lor a creat „un cântec special, pentru acest eveniment unic în viaţa noastră”.

 

Trecând prin mai multe ansambluri artistice profesioniste, Anton Achiţei era „mereu în mişcare”, datorită numeroaselor solicitări de colaborare, inclusiv din partea Maestrului George Sîrbu, care, în 1980, conducea Orchestra „Plaiurile Bistriţei”. „Acest om nu ştia ce înseamnă odihna. Încontinuu scria note muzicale, pregătea premieră după premieră, avea grijă ca soliştii vocali să aibă repertorii valoroase”. La Bacău, Anton Achiţei a stăruit vreme de un deceniu, apoi a plecat, tot ca solist, la Orchestra „Doruleţul” din Buzău, revenind, curând, la Bacău pentru a fi alături de „marele dirijor şi folclorist George Sîrbu”, care, în 1981, a făcut din Anton Achiţei un surprinzător „Barbu Lăutarul”, care cânta „cu aşa mare drag acele bijuterii muzicale străvechi”, încât, chiar şi la repetiţii, îşi dorea „să ţină repetiţia cât mai mult timp”.

 

Puţini ştiu că Anton Achiţei a fost, între anii 1992-1999, la Bacău, şi profesor de canto popular, că a jucat, şi la Suceava, în vara anului 1995, în spectacolul „La hramul de Sfânta Maria”, pus în scenă de George Sîrbu, cu premeditarea de a atenţiona asupra unui determinant folcloric decisiv, dar ignorat de teoreticienii culturii: hramul bisericilor şi satelor respective.

 

Între timp, „anii au zburat ca păsările albe, vâslind pe-albastrul cerului şi aducând în familia noastră multe bucurii. Fiica noastră, Silvia, a parcurs treaptă cu treaptă” toate etapele vieţii şi ale şcolirii, absolvind cursurile Universităţii de Drept din Bucureşti, iar „la nunta fiicei noastre, Silvia, cu alesul inimii ei, Mihai”, Anton Achiţei a cântat ca şi la propria-i nuntă, dar de data asta ca socru.

 

Despre cel care a fost „un mare cântăreţ al Moldovei” au scris pagini memorabile Constantin Arvinte, George Sîrbu, Ioan Cobîlă, Petre Vlase, Răzvan Mitoceanu, Laurenţiu Ursache, Daniel Nicolescu, Ioan Dănilă, Silvia Achiţei-Andreescu, iar despre cel care slujise cu evlavie „Împărăteasa Poezie”, prin două cărţi remarcabile, adică un Anton Achiţei discret şi apăsat de timiditate, au stabilit repere de cronică literară Ştefan Olteanu, Petre Isachi, Bogdana Tihon, Corina Pavel, Ion Drăguşanul. Şi e de subliniat că Anton Achiţei a scris poezie cu adevărat frumoasă, pentru că, „Anton Achiţei cântă şi trăieşte în cântec”, cum inspirat se scria într-o ştire botoşeneană. Iar când cântecul a ostenit, Anton Achiţei a pus capul, pentru odihnă şi visare, pe filele lui de „Străjer la Împărăţia cântecului”.

 

 


Om și artist de o sensibilitate tulburătoare

 

 

 

Puţini sunt astăzi, în România, artiştii plastici profesionişti (care să trăiască doar din arta lor), majoritatea lor fiind artişti amatori cu studii de pictură şi artişti amatori autodidacţi. Amator înseamnă, în domeniul creativ, un om care pune pasiune în arta sa şi nu văd de ce cuvântul acesta ar fi socotit de unele feţe simandicoase drept un peiorativ. De altfel, graniţa dintre arta artiştilor cu facultate de arte şi dintre artiştii autodidacţi este foarte subţire, dacă nu cumva chiar inexistentă, dar de cele mai multe ori în favoarea artei autodidacţilor, care n-au rămas la doar ceea ce se învaţă într-o facultate, ci evoluează într-un context profesional şi artistic mult mai complex, mai dinamic şi mai profund.

 

La o atentă urmărire a evoluţiei artei autodidacţilor (la cei cu facultate abundă manierismul şi epigonismul), se poate întrezări o vagă nesiguranţă a opţiunilor estetice, dar marea majoritate dintre ei, ca la un semnal, par a se întoarce la academism, pe o cale a tentaţiilor spre impresionism, uneori şi spre expresionist şi grafică, şi, din ce în ce mai rar, spre avangardism şi modernism, pentru că şi avangardismul şi modernismul, şubrede încă din concepere, şi-au diluat nepermis de jalnic expresiile şi cromatica.

 

Categoric, sunt un fan entuziast al expozanţilor autodidacţi, aşa cum sunt şi al artiştilor cu facultate de arte, cu condiţia să probeze, prin operă, că sunt şi înnăscuţi pentru un astfel de destin. Artişti plastici precum Doina Vianora Catargiu, Dimitrie Savu, Radu Bercea, David Croitor, Carmel Georgescu, Iosif Csukat, precum şi pictorul cu studii plastice Adrian Bocancea, fără să se fi sfătuit vreodată, pun în practică un concept nou, care să stăvilească decăderea artei în urât şi impersonal. Dacă Traian Chelariu, într-o perioadă de regăsire şi de afirmare a culturii bucovinene, decreta: „Înapoi, la Eminescu!”, creatorii enumeraţi par să decreteze: „Înapoi, la academism!”. Dar cât de inspirat, pe fundalul elaborat al unei expresionism viguros şi plin de viaţă, săvârşesc ei aflarea de sine printr-un obligatoriu recurs la frumos, la adevărat, la desăvârşit!

 

 

În general, enunţurile de mai sus au avut nevoie de desluşire şi de cimentare în timp, de dialog necontenit între lucrările expuse şi ochii mei, ursiţi să deschidă spre inimă şi minte perspective proprii, nealterate de dogmele criticii de artă şi de preţiozităţile care ambalează într-un aparent sărbătoresc, la fiecare vernisaj, jalnica sărăcie a esteticienilor de circumstanţă, care se agaţă de citate ca de un pai, ca să-şi închipuie că deja plutesc victorioşi pe oceanul necuprins al cerurilor de deasupra noastră. Nici pe expozanţii care se străduiesc să direcţioneze discursiv publicul privitor spre anumite intenţionalităţi n-am pus şi nu pun prea mare preţ, pentru că făptuirea artistică e valoroasă doar prin finalităţi, deci prin infinitatea de motive conştiente sau subconştiente care ne fac pe noi, cei mulţi, să respectăm opere şi creatori. Intenţionalităţile creatoare, dacă nu ni se relevă fiecăruia din contactul cu opera, nu contează şi nu valorează nimic. Drept consecinţă, nici opera care nu a izbutit să le întrupe.

 

În cazul operei artistului plastic Doina Vianora Catargiu, ale cărei lucrări mi-au şi inspirat, de-a lungul vremii, multe dintre percepţiile şi limpezirile preţuirii de adevărat şi de frumos, întotdeauna am trăit senzaţia că de acolo, din armonia culorilor operei ei, cineva mă priveşte şi îmi vorbeşte, indiferent de tema tablourilor, şi tocmai de asta am şi scris, de-a lungul vremii, sub impresia unei simbolistici alegorice, pe care mi-o inspirau, în egală măsură, şi creatorul, şi creaţia lui. Pentru că fata avocatului Buliga din Gura Humorului, născută la Pârteşti şi crescută sub influenţa binefăcătoare a bunicilor învăţători, Doamnă, în sens princiar, şi-a durat răbdătoare şi identitatea artistică, mai presus de cea omenească, devenind, inconfundabil şi reverberant, un nume în arta bucovineană. Tocmai de asta am şi subscris fără rezerve la iniţiativa proiectului acestui album, iniţiativă propusă de Călin Brăteanu, directorul C. C. P. T. P. Suceava, în 30 ianuarie 2020, atunci când organizase expoziţia jubiliară „Doina Vianora Catargiu”, cu ocazia împlinirii a şapte decenii de existenţă. Şi iată că, în mai puţin de un an, datorită sensibilităţii artistice a liderilor Consiliului Judeţean Suceava, proiectul lui Călin Brăteanu s-a transformat într-o importantă împlinire şi, dacă vreţi, într-o probă că generaţiile noastre izbutesc, uneori, să îşi facă datoria şi faţă de cei care le vor mărturisi în faţa viitorimii, creatorii.

 

Pictorul Doina Vianora Catargiu, în întreaga ei operă, inclusiv în desenele adolescentine ale începuturile, din ultimele pagini ale albumului, aidoma Crăiesei Zăpezii și a Înfloririlor, Alba Lună, invocă neîntrerupt, printr-o viață cu adevărat trăită, miracolul fabulos al naturii, prin cromatica vibrantă a peisajelor și prin transparența dumnezeiască a florilor înspre lumină. Acuarelist fără egal, Doina Catargiu, armonizând, în aceleași tușe, meșteșug academic și viziune impresionistă, recreează lumea drept o biruință a frumuseții asupra timpului, iar frăgezimea delicată a fiecărei lucrări conturează o veșnică tinerețe și pentru opere, și pentru artistă. Pictura ei şi cântă, şi vibrează liric până dincolo de liturgic, pictura ei este scapărul de desăvârşire a naturii, pe care numai un ochi hărăzit îl poate culege, pictura ei este o fărâmă de dumnezeire pe care doar palmele neprihănite ne-o pot înfăţişa.

 

 

Consacrată, prin împliniri creatoare, drept Prințesă a Florilor, Doina Vianora Catargiu stăpânește secretele imortalizării viului viu, fiecare lucrare înnobilată de penelul ei purtând pecetea unui „status nascendi”, deci al dezvelirii din mugur și din fascinanta misterioasă veșnicie. Când a primit prenumele Doina, în urmă cu şapte decenii, prenumele acesta a însemnat, probabil, şi o predestinare, şi o descifrare, dar şi o singularitate exemplară a artei sale. Cuvânt străvechi, cu o vechime atestată documentar de peste 5.000 de ani şi cu o răspândire, şi în ziua de astăzi, în toate limbile scandinave şi baltice, inclusiv în Germania Orientală, Doina exprima şi definea, în ceremoniile Calusar (Naşterea Libajului Credinţei), ca şi pictura Doinei Vianorei Catargiu, „perspectiva”, „deschiderea spre”, „iluminarea”, sensul şi mai vechi, în limbajul monosilabic totemic, fiind acela de „puterea ştiutorului de iubire”, care nu era şi nu este altceva decât intrarea în armonia universală prin artă-credinţă.

 

În peisajele şi în tablourile cu flori – splendide înveşniciri ale frumuseţii efemerului, Doina Vianora Catargiu izbuteşte şi o baudelaire-ană corespondenţă între „trăire” şi intimitatea privirii, de parcă un duh ne-ar cerceta din elemente vii ale compoziţiei plastice. Ca şi la Baudelaire, în arta plastică a Doamnei Doina Vianora Catargiu, „Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc / şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceaţă, / prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă / şi toate-l cercetează cu-un ochi prietenesc”. Şi sunt rare exemplele, în istoria mondială a artelor plastice, când tablourile se transformă în concreteţea vie a Sinelui Universal, deci în Dumnezeire, doar pentru a te cerceta pe tine, privitorul, cu o „privire familiară” – cum a spus Baudelaire în franceză, iar Philippide a adaptat inspirat, în română, drept „cercetare cu-un ochi prietenesc”, ceea ce, în fond, şi la Baudelaire, şi la Doina Vianora Catargiu, este, de fapt, o intimitate cosmică, o expresie a „perspectivei”, „iluminării” şi a „deschiderii spre” intimizarea în cosmicitate şi în netimp.

 

Stăpânind o tehnică plastică ireproşabilă, în care transparenţele parcă ar consacra teribila complementaritate a luminii şi umbrei din luna mai, pictura Doamnei Doina Vianora Catargiu nu o defineşte, aşa cum scriam în alte însemnări plastice, doar ca „prinţesă a florilor”, ci şi ca pe un veritabil sacerdot al iluminării, aşa precum o dovedea şi expoziţia jubiliară din 30 ianuarie 2020, expoziţie care, după cum am mai spus-o, a determinat convenirea unanimă că arta Doamnei Doina Vianora Catargiu nu poate fi umilită prin lustruiri publice ale instituţiilor de cultură, ci trebuie omagiată, responsabil şi demn, printr-un album, care să însemne datoria împlinită a vremurile noastre de a se mărturisi viitorimii. Şi asta pentru că arareori a izbutit să afle natura un penel mai măiestru, care să o deslușească în toate profunzimile ei, precum cel al pictorului sucevean Doina Vianora Catargiu, om și artist de o sensibilitate tulburătoare, care știe descoperi dumnezeirea în detaliile a tot ceea ce ne înconjoară.

 

 

Întotdeauna m-au fascinat florile ei, care sunt cea mai perenă natură vie din câte pot exista, care vibrează de viață, de însuflețire, de sfințenie. Florile Doinei Vianora Catargiu primesc și răspândesc viață, întrupând o cosmogonie ancestrală, în care Arborele Vieții își află concretețea definitivă în aparenta fragilitate a unei flori, în bucuria fără de asemuire a triumfului vieții. Maestru al transparențelor și al spațialității luminii, Doina Vianora Catargiu are, în dispunerea formelor și a culorilor, o muzicalitate neașteptată și o risipă de inefabil liric, revărsate armonios și în pânzele cu flori, dar și în acuarelele cu Bucovina, care ne mută, întru renaștere, într-o frumusețe mai presus de îndătinatul ei renume.

 

Doina Catargiu are, cu siguranţă, un înger păzitor, care freamătă luminile cu aripile lui delicate. Ştie totul despre meşteşugul picturii şi valorifică, din plin, toate cunoştinţele. Tablourile Doinei Catargiu nu sunt picturi, ci viaţă fremătătoare, viaţa care triumfă prin cea mai neaşteptată dumnezeire. Tablourile ei cântă, tablourile ei poartă veşmântul de gală al poeziei înnăscute, tablourile ei desluşesc frumuseţea tulburătoare şi, tocmai de aceea, divină, a vieţii pământeşti. Celebră prin neînchipuit de frumoasele flori, din naturile aparent statice şi mai vii decât tot ceea ce este viu, celebră prin peisajele bucovinene, în care nimeni nu o poate egala, Doina Vianora Catargiu a probat că este şi un portretist înnăscut, dar şi un peisagist universal, şi în portrete, şi în peisaj punând atâta viaţă biruitoare, încât, doar privindu-i lucrările, începi să redescoperi şi în tine viul viu şi demn de toată admiraţia.

 

Albumul de artă al Doinei Vianora Catargiu înseamnă o durabilitate pe care Consiliul Judeţean Suceava, prin intermediul Centrului Cultural „Bucovina”, o depune ofrandă pe rafturile viitorimii. Artista le mulţumeşte tuturor celor care şi-au făcut datoria, celor care, în fond, au cu adevărat respectul de sine, şi freamătă frunză şi cetină de brad subţire, aşteptând sărbătoarea de după sărbători ca pe o adevărată reînviere.

 

 


Colindele româneşti ale Nuntirii Cosmice

 

 

 

 

Lucrând concertul de „Colinde populare” româneşti, culese şi armonizate de George Cucu, dar mult prea repede zvârlite în uitare, noi, „Zicălaşii”, am dat, din pură întâmplare, şi peste un „Colind” cules din Bihor de Béla Bartók, dar care colind, cu acelaşi text şi cu o melodie uşor îmbunătăţită, se folosea drept cântec de nuntă la Bălăceana, în Bucovina (le vom cânta în finalul concertului nostru).

 

Deci, în două extremităţi ale ţinuturilor locuite de români, acelaşi colind al Nuntirii Cosmice se cânta, din vremuri străvechi, dar cu prilejuri ritualice diferite, deşi cu aceeaşi rădăcină în „datul iniţial”, şi în 1907.

 

 

În vremea vremilor, colindele erau „zicale”, adică melodii interpretate numai instrumental, numai „în lăute, în zăcături multe”, cum traducea, în versuri, înainte de 1686, mitropolitul Dosoftei „Psalmul 46” al Regelui David. La fel scrie şi în Psaltirea de la Alba Iulia, din 1640.

 

 

Colindele erau cântece de nuntă, prin care se omagia, pe „muntele luminii întărite” (Ko Li’n Da), „naşterea luminii întărite” (Ca Li’n Da), adică echinocţiul de primăvară, privit de primele generaţii de oameni vorbitori drept Nunta Soarelui cu Natura (Primăvara, numită Ma, adică luna mai – de unde vin şi jocurile cu măşti numite „Malanka”).

 

 

Colindele se cântau în satele (paganele) întregii Europa şi în primele veacuri ale creştinismului, care înflorea doar în oraşe-cetate. Obiceiule „păgâne” diferenţiau obiceiurile satelor europene (pagane) de obiceiurile încă firave ale creştinismului urban. Deci, cuvântul „păgânism” nu înseamnă „satanism”, cum s-a insinuat în întunecatul ev mediu, ci rural, sătesc.

 

 

 

Prima colecţie de „colinde lumeşti” (Pesta, 1859), cum numea At. Marian Marienescu „colindele păgâne”, probează că în colindele străvechi s-a descris, întotdeauna Nunta Cosmică (padinile 94-). Fără trivialităţi, fără dogmatism religios, ci doar ca raportare a bucuriilor vremelniciei umane la fericirea presupusei eternităţi:

 

 

Plecarea la peţit: „Mirele tinerel, / gata căluşel, / trei pene-şi chiteşte / şi la drum porneşte /… / peste nouă munţi, / La dalbele curţi”, unde locuieşte „fata frumoşioară / ca şi-o porumbioară”, deja peţită „de trei feciorei / ca şi nişte lei”.

 

 

Trei peţitori: „Şi-ţi vin peţitorii / ca colindătorii”, dar „feciorul de-mpărat / mândru şi înalt” este ursit „pentru-mpărăteasa” mireasă”.

 

 

Fata mândră: Asediată de peţirea unor „juni beluşei”, dar care, drept zestre, „cer aratru, şase boi, / ceru-mi strunga cea cu oi, / şi-ncă murgul înşelat / şi cu galbeni încărcat”, fata decide să aştepte „până-n dalba primăvară, / până-nflor florile iară, / că mi-oi face-o grădinioară / lângă munte, la vâlcioară. / Flori frumoase-oi semăna / şi eu mândru m-oi împăna, / împrejurul genelor, genelor, sprâncenelor, / şi la jocuri mă voi duce, / junii-or sta ca să m-apuce, / să mă joace, învârtească / şi or da să mă iubească”.

 

 

Cununa: „Pleacă Lina la fântână / şi cofiţa-o duce-n mână, / la fântâna din luncet, / unde apa curge-ncet, / tot încet prin cel brădet. / Ea pe cap s-a pieptănat / şi cu flori s-a împănat, / ca şi-o zână purcedea. / Ca pe vânt ea ajungea, / dară apa-i turburată / şi fântâna-i cungiurată / de trei cai cu feciorei”, care îi râvnesc cununa.

 

 

Jocul”: „Acolo-n jos, mai de din jos, / Soare luce-n câmp frumos / şi la câmp se adunau / foarte mulţi şi ei jucau / două jocuri-n două locuri / ca şi para cea de focuri /… / şi-mi joacă-n primăvară / de la miazi şi până-n seară”, când, cum zânele sosiseră între timp, „când fu a se-nsera / junii zânele-apucau / şi acasă le duceau, / dară ele că plângeau / şi părinţii le căutau / şi ei nu le căpătau”.

 

 

Calul Miresei”: „Fata mândră şi chitită / iese-n poarta cea negrită / şi îmi strigă: Cin’ s-a-afla / murgul meu de-a-l învăţa / făr’ căpăstru, fără frâu, / fără şeauă, fără brâu?”. Şi cum „nime nu se cuteza, / murgul ei tot asvârlea, / rincheza şi spumega, / în feciori spaimă băga”. În fine feciorul care îmblânzeşte calul miresei, primeşte inelul acesteia şi calul („Şi să fie murgu-al tău”).

 

 

Calul Mirelui”: „Lângă rug, la răsărit, / june mândru a sosit /şi îşi joacă calul bine, / cum nu-l mai jucase nime, / că-l întoarce curcubeu / în tipul lui Dumnezeu. // Nime-n lume se uita / ca să-l vadă cum juca, / numa-o belă-mpărăteasă, / din fereastra de la casă”. Îl provoacă, atunci, la întrecere fratele miresei, dar fără succes.

 

 

Alergarea cu cai”: „La livadă, sub cetate, / june mândru calu-şi bate / şi-l înfrână şi-l întoarce / roata mare ca să joace”, provocând feciorii, apoi, în timpul întrecerii, „Murgul şoim se prefăcea, / pe toţi junii-i întrecea, / alerga ca şi pe vânt, / ajungea după cuvânt / şi uşor se întindea, / nici de iarbă atingea! // Mirele ca-n zbor se duce / pe fătuţă s-o apuce”.

 

 

Trei jocuri”: „Acolo sus, la răsărit, / mândru-i câmpul înflorit / şi e soare ca de vară, / ziua lungă până-n seară, / dar nu-i soare ca de vară. / ci-s feciori din altă ţară: / unu-i oacheş moldovan, / altu-i sprinten ardelean, / stau aproape de-un ţăran, / fac trei jocuri în trei locuri / ca şi para cea de focuri”

 

 

Fetele şi florile”: „ La luncile soarelui, / la fântâna corbului, / grele ploi că a ploiat, / luncile mi le-au spălat, / apoi soare-a răsărit / flori frumoase au împupit. // Fetele, cum auziră, / după flori se pogorâră, / le rumpea şi n-alegea, / luncile le sărăcea, / cele mari cu brăţurele, / cele mici, mai puţintele”, iar „pe fata cea mai dalbă / un fecior aşa o-ntreabă: / De eşti fată de mărit, / mă primeşti tu la peţit?”. În loc de răspuns, „fata-n faţă rumenea”.

 

 

Floarea aleasă”: „Ce şezi, june, nu te-nsori, când se află-atâtea flori?”, iar răspunsul: „Îmi pun cuget ca s-aştept / pân’ la dulcea primăvară, / doară-mi vine mândra iar /…/ şi-mprejur de colibioară / îmi voi face-o grădinioară, / flori frumoase-oi semăna”, iar „la mândra mea mireasă / voi da floarea mai aleasă”.

Descrierea miresei: „Căprioară, / sprintenioară, / trupuşel / de bujorel, / porumbică / mititică, / pe la ochi / e cu diochi, / pe la faţă / iarbă creaţă, / la cosâţă / romaniţă, / pe la păr / cu calapăr, / pe la brâu / cu foiumfiu”.

 

 

Fata şi porumbul”: „Am porumb în codru verde, / numai eu îl ştiu, nime-l vede, / şede-n crucea brazilor, / pe floarea molizilor, / îmi iese cu zorile, / îmi vine cu soarele. / Când îl văd, atunci, de dor, / mă ridic şi eu în zbor, / ochii-mi în zori se prefac / numai lui să-i fiu pe plac, / ca şi raza strălucesc / numai pe el să-l iubesc. / Cu soarele călătoresc / să-l iubesc până trăiesc”.

 

 

Cartea Miresei”: „Fata mândră din cetate / scrise şi trimese carte / mirelui ei tinerel / ca să vină după inel / … / cu cinzeci de călăraşi / şi pe-atâţia pedestraşi / … / şi să vină pe senin / ca un vulture de lin, / împletind din flori cununa, / o cunună cât o lună, / şi de cumva mi-o va da, / inelul îi voi schimba”.

 

 

Leagănul”: „Vine Marea cât de mare, / de îmflată margini n-are, / ţărmurile bat ca munţii, / iar vopii bat ca nuorii. / Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce, / legănior topit din aur, / ce mi-l poartă-n cap un taur / ce-i cu coarne argintite, / cu copite potcovite. / Dar în leagăn cine şede / ca o zână că se vede? / Şede-mi Ana frumoşoară / ca pe cer o stelişoară, / badiţilor luminioară, / şi îmi cânta un cântecel, / şi îmi lucra firicel”.

 

 

Până în 1907, nu întâlnim culese melodii de colinde, pe care biserica le anatemizase drept „cântece drăceşti”. „Nu te bucura de dulceţile lumii şi ale acestora drăceşti cântece, lăutele şi plesnirea palmelor şi viersurile cele fără de cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”, scria, în „Didahiile” Antim Ivireanu, iar în aceeaşi perioadă, deci pe la 1550, pastorul Helai protesta împotriva faptului că, printre transilvăneni, „îndată după ziua naşterii Domnului nostru Isus Hristos se începe marele praznic al Diavolului „Regelo het” (săptămâna colindării)”, iar pastorul Andreas Matheius, din Cergăul Mic (Alba) se plângea stăpânirii că enoriaşii „încă mai practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite”.

 

 

„Catavasierul” tipărit la Târgovişte, în 1713, de Gheorghe Radovici, constatând că, „de vreme ce firea omenească către cântări şi către versuri are aşa priinţă”, toţi „cei ce vor vrea să cânte să nu cânte cântecele curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele”, îndemn dogmatic şi poruncă promovate şi în „Catavasierele” din 1750 şi 1784.

 

 

Înlocuirea textelor colindelor Nuntirii Cosmice, considerate „curvăsăreşti” de către dogmatici s-a făcut după 1827, atunci când asesorul consistorial şi protopresviterul Caransebeşului Ioan Thomici publica, la Pesta, „Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii română”, versificând neîndemânatec un cântec de stea şi un „vifleim”, pe care, de altfel, le şi numea „cântări dumnezeieşti”. Şi, astfel, încetul cu încetul, dar anevoios, străvechile colinde ale Nuntirii Cosmice se transformă în „colinde creştine”, deşi doar melodiile vin din muzica începuturilor şi, uneori, refrenele („leru-i ler” – adică „legea-i lege”; „linu-i lin şi iarăşi lin” – adică „lumina-i lumină şi iar lumină” etc.).

 

 

De câţiva ani, noi, „Zicălaşii”, ne tot străduim să retrezim la viaţă toate acele zicale ale începutului spiritual al omenirii, în formulele melodice care au fost consemnate, fiind convinşi că, dacă vom cânta „numai din lăute / în zicături multe”, „precum ne spun moşii” mitropolitului Dosoftei, pe la 1650, cântăm, de fapt, „pre-mpăratul, / că nu-i da dânsul altul, / să domnească-n lume / cu sfântul său nume”. În fond, bunul Dumnezeu este mai presus de cuvinte şi, atunci când îşi făcuse „sălaş în Soare” – cum zice Psalmul 18, al aceluiaşi David, rugăciunile se înălţau prin zicalele dumnezeieşti ale scripcilor, naiului şi cobzei, după cum scria Pindar într-un poem pierdut, cu excepţia citatelor folosite de Herodot în argumentările minunatelor sale „Istorii”.

 

 

Când înălţăm zicalele colindelor Nuntirii Cosmice, noi, „Zicălaşii”, ne împlem sufletele de miracolul dumnezeiesc al Primăverii şi al Naşterii cu o neasemuită şi tămăduitoare evlavie. Şi o să închinăm acest concert de colinde, de sărbători, tuturor românilor de aici şi de pretutindeni.

 

 


Ilie Boncheş, o stâncă din Munţii Dornelor

 

 

 

 

Pe Ilie Boncheş l-am asemănat, de când îl ştiu, cu o stâncă de neclintit, care stă de veghe între pământ şi cer, din neam în neam, din veac în vecie. Omul provine din spiţa lui George Boncheş, cantorul ales de munteni să-i reprezinte şi în Dieta din Viena şi în cea din Cernăuţi, pentru că era „apărătorul românilor din ţinutul Dornelor şi Câmpulungului, un om de bine, un străjer devotat al interesului public, un patriot renumit, deci: un mărgăritar din adâncile zăcăminte ale neamului”,  şi, poate că şi de aceea, Ilie Boncheş nu-şi dezamăgeşte falnicul bunic, din moment ce, pentru făptuirile lui cotidiene, câştigă mandat după mandat, pentru demnitatea de primar al oraşului de la poalele Ouşorului.

 

 

 

 

Rareori mi se întâmplă să leg prietenii cu personaje politice, dar pe Iliuţă Boncheş, pe care l-am cunoscut printr-o strângere de mână, pe care se putea pune mai mult preţ decât pe orice angajamente scrise, îl ştiam dintotdeauna şi tocmai de aceea întreaga lui familie, în frunte cu Doamna Rodica, a devenit şi familia noastră, a Drăguşanilor: familia unui frate şi o iluminare a sufletului care tămăduieşte, alină, împrospătează. În public, îi zic, desigur, „domnule primar”, dar în sufletul şi în scrisul meu Iliuţă Boncheş e un geamăn, adică mai presus decât ceea ce se cuprinde în semantica deja convenţională a substantivului „domn”. Iar apropierea asta a familiilor Boncheş şi Drăguşanul (nevestele noastre se sună săptămânal) înseamnă, în fond un filon identitar, de tipul „cine se aseamănă se adună” care mă şi onorează, care mă şi bucură.

 

 

Bucovinenii deputatului vienez George Boncheş, în 1908, la Viena

 

 

Astăzi, Iliuţă Boncheş împlineşte vârsta mea şi simt nevoia să-mi exprim şi public afecţiunea profundă pe care i-o port şi care, nu arareori, mă întăreşte şi îmi dă putere de viaţă.

 

 

 

La mulţi ani, Iliuţă Boncheş,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 

 

 


Pagina 1 din 10112345...102030...Ultima »