Cronici sentimentale | Dragusanul.ro

Vasile Tărâţeanu, poetul martir al limbii româneşti

 

 

Nu l-am întâlnit de ceva vreme, deşi nu m-a părăsit nici o clipă, poetul din Sinăuţi fiind fratele de care dintotdeauna am avut nevoie. Vasile Tărâţeanu înseamnă un model, o năzuinţă, o ţintă şi o împlinire, care, de când ne ştim, a marcat calea, presărând rodnice cuvinte, care au lăstărit, apoi, şi în sufletul meu. Iar icoana, depusă pe cer de Vasile Tărâţeanu, mi-a înviat străbunii şi strămoşii, pe care-i tot văd împrăştiind cărbunii galaxiei în necontenita rotire a horelor identitare, rare scânteieri lunecând şi pe buzele noastre, care parcă fără voie, ca într-o ursire, încep să cânte.

 

 

 

Între noi, e un mărăciniş izvodit din sârma ghimpată a alienărilor geopolitice, dar există, deasupra, curcubeul slobozeniei celor care îndrăznesc şi sunt ursiţi să viseze şi să desluşească lumea visată, care, astfel, capătă şi conturul realităţii, nu doar pe cel al aleanului din care, ca dintr-o stâncă sacră, se desprinde poemul. Iar noi păşim împreună, frate lângă frate, într-o unică identitate, care face să fie şi a mea ziua poetului Vasile Tărâţeanu, deşi cununa de spini singur o duce, fără să o poată împărţi cu cineva.

 

 

 

Vasile Tărâţeanu este poetul martir al limbii române, iar eu, ca simplu închinător, mă plec în faţa sufletului uriaş, care-i conferă lui Vasile Tărâţeanu dimensiuni reale de atingător al cerurilor cu creştetul, dovadă fiind aura lui inconfundabilă în nemărginirea spiritualităţii româneşti. Ştiut fiind că aura se întrupă numai din mintea şi inima celor cărora li se prelinge lumina din degete, pentru a fi desluşită, literă cu literă, drept inefabilul adevăratei noastre identităţi.

 

 

 

 

La mulţi ani, Vasile Tărâţeanu,

poet martir al limbii române,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 

 


Sofia Vicoveanca sau sacralitatea vieții omenești

 

 

 

 

Sofia Vicoveanca, sărbătorita acestei zile și, cu siguranță, a cumpenei veacurilor, înseamnă înțelepciunea (sofia, în limba greacă) inițierii în sacralitatea vieții omenești, o sacralitate dezvăluită, cu vocație sacerdotală, prin cântec, prin poezie și prin narațiuni de o mare forță expresivă. Nici o clipită nu trece pe lângă Sofia Vicoveanca, fără să fie înveșnicită în armonii muzicale sau literare, fără ca ea, clipita, să nu capete dimensiune statuară și să nu atingă cu fruntea aleanurile cele mai îndepărtate ale cosmicității. Clipită cu clipită, aidoma unui foșnet al pleoapelor, se adună deceniile într-o viață care nu a risipit niciodată nimic, în sfericitatea sacră a trăirii vieții omenești ca pe un har, musai de asumat și de slujit cu exemplară dăruire.

 

 

 

Astfel ni s-a dezvăluit și ni se dezvăluie Sofia Vicoveanca drept esență exponențială a spiritualității românești, pe care o recunosc, o îndrăgesc și o asumă și generațiile viitorimii, rockerii, de exemplu, considerând-o deplinătatea rostirii prin încredințarea muzicii stelelor și celor care nu o aud, cum inspirat formula, adineauri, Pitagora. E atât de aproape de fiecare dintre noi, încât, dacă răsfoim prin suflete, o aflăm acolo icoană vie, dar și fărâma de sacralitate cu care am fost înzestrați prin naștere și care poate fi conștientizată doar prin învăluire în lumină.

 

 

 

La mulți ani, Doamnă Sofia Vicoveanca,

și Dumnezeu să vă ție

numai întru veselie!

 

 

 


Regizor român în Milano: la Suceava, i se spunea Marina

 

 

 

În 1985, când a venit actriţă la Suceava, Marina Ştefanache – o fată frumoasă, debordând de o sinceritate aproape sălbatică, veselă şi zgomotoasă, nonconformistă şi aparent rebelă, poate că şi datorită părului negru care se răvăşea în şuviţe, a devenit unul dintre prietenii mei. La fel ca redutabila zeiţă a scenei Carmen Tănase sau poematica Mioara Ifrim şi, desigur, Puşa Darie, în prezent actriţă la Naţionalul ieşean, pe care am mai întâlnit-o, cu prilejul unor recitaluri actoriceşti la Suceava. Le cunoscusem odată cu „Deşteptarea primăverii” (Wedeking) şi intrasem împreună într-o minunată familie, prin „Adio, studenţie” (Vampilov). Prietenia noastră dura şi în preajma scenei, şi în afara ei, tinereţea fiind, în fond, cea mai frumoasă şi mai adevărată democraţie. Pe atunci, îmi purtam fericirea în braţe.

 

 

 

Cu fericirea în braţe

Crăiasa mea a crescut în Teatrul din Suceava, căruia îi devenise mascotă vie, în ciuda concurenţei cu Smaranda, fetiţa actorilor Georgeta Burdujan şi Adrian Păduraru, cu care era, de altfel, cea mai bună prietenă. Cristian Rotaru i-a fost „dădacă” timp de două zile, câtă vreme i-am bătut la maşină, în redacţia ziarului „Zori noi”, textul piesei „Iona”, de Marin Sorescu, cu care a făcut un recital actoricesc, jucat la Iaşi, eu sprijinindu-l cu toate atribuţiunile tehnice. Regretatul Nicolae Manolache fura fructe şi flori pentru ea de prin grădinile localităţilor din cuprinsul turneelor autofinanţării. Carmen Ciorcilă, care avea un băieţel de aceeaşi vârstă la Ploieşti, acum intelectual american get-beget, mi-o lua adesea, ca să o privească în timpul somnului de amiază. Iar Puşa şi Marina se jucau cu ea atât de firesc, de parcă şi-ar fi căutat fiecare propria copilărie. Până ce s-a pus în scenă un basm, al cărui al cărui titlu nu mi-l mai amintesc, în care Puşa Darie era zâna care se ivea dintr-un arbore cosmic (Cozmina îi deschidea, nevăzută, întotdeauna uşa-scorbură), iar Marina Ştefanache juca o nostimă şi năbădăioasă mumă a pădurii cu atâta naturaleţe, încât fata mea născocea o puzderie de soluţii pentru a-i câştiga bunăvoinţa, deşi începuse să o evite şi prin teatru, şi prin autobuz. Cea mai nostimă întâmplare s-a petrecut la Putna, Cozmina culegând un braţ de margarete, pe care, la sfârşitul spectacolului, le-a dus glonţ Marinei Ştefanache, apoi s-a adăpostit, ca o pasăre speriată, în braţele Puşei Darie. Iar întâmplările de acest fel ne transformau pe toţi slujitorii teatrului sucevean, actori şi tehnicieni, într-o familie de neuitat.

 

 

După Revoluţia din 1989, teatrul sucevean s-a desfiinţat, fiecare pornind pe căile doar visate, dar posibile. Orodel Olaru a ajuns actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, Puşa Darie, la cel din Iaşi, iar Victor Dan, regizor. Aflam, din când, veşti, de la Emil Orban şi Vasile Corduş, printre acestea şi despre cariera surprinzătoare a actriţei Marina Ştefanache, care a plecat în Italia, la Milano, unde s-a pus, mai întâi, pe studii la Civica Scuola di Cinema „Luchino Visconti” şi la Accademia Nazionale d’Arte Dramatica „Silvio D’Amico”, deschizând, în 2006, o afacere proprie, „Tac studio Ştefanache”, şi devenind Director la Centro produzioni teatrali e documentari video din Milano.

 

 

 

 

Marina Ştefanache, cunoscută în Italia drept Maria Stefanache, înseamnă un om împlinit, deşi nu a renunţat niciodată la a sluji arta teatrală până la sacrificiul de sine. Văd că a lansat şi câteva concepte interesante de folosire a mijloacelor de expresie ale teatrului în comunicarea socială, văd că are mulţi, mulţi prieteni în patria ei adoptivă, dar şi în cea natală (Crăiasa blondă, pe care o ţine în braţe, este o finuţă de la Cluj) şi mai văd că a rămas aşa cum o ştiu: sinceră, veselă, deschisă, optimistă şi fericită şi de împlinirile prietenilor risipiţi de-a lungul deceniilor. Sunt sigur că voi mai afla multe lucruri despre ea, dacă tot ne-am regăsit din fericită întâmplare. Şi o să vă povestesc, pe măsură ce dialogul va căpăta consistenţă. Deocamdată, vizualizându-i grăbit site-ul, doar v-am schiţat portretul unei actriţe sucevene, născută la Iaşi, care a ajuns regizor la Milano, incluzând în această schiţare şi câteva fotografii, pe care le-am „furat” de pe pagina Mariei Ştefanache din Italia:

 

 


„Amurgul dumneaei de vieţişoară!”

 

Gheorghe Senciuc, oaspete al pictorului rădăuţean Dumitru Savu

 

 

Prietenul şi colegul nostru Gheorghe Senciuc trece printr-o nedreptate a soartei atât de necuvenită, încât îmi vine să zvârl spre cer cu cea mai frumoasă înjurătură a literaturii române, „Amurgul dumneaei de vieţişoară!”, născocită de marele şi pe nedrept uitatul poet sucevean Gheorghe Lupu. Am căutat prin colecţia mea de fotografii una sugestivă, pe care să o folosesc drept portret real al lui Gheorghe Senciuc, om devotat slujirii culturii şi dotat cu evlavia înnăscută faţă de săvârşirile ei. Şi am găsit-o pe aceasta, făcută în casa pictorului Dumitru Savu, casă în care încă trăiesc şi respiră operele Maestrului din Rădăuţi, de care nu s-ar despărţi pentru nimic în lume. Acolo, sub aura luminoasă şi de o copleşitoare prospeţime a operei, aparatul meu de fotografiat l-a zărit pe Gheorghe Senciuc cel real, pe cel pe care îl ştiu eu până în profunzimi şi care, astăzi, fără să-i pot ajuta cu ceva, duce singur povara despărţirii veşnice de Melentina, tovarăşa lui de viaţă, care i-a dăruit trei copiii remarcabili, pe deplin împliniţi prin largul Europei.

 

 

Gheorghe Senciuc a rămas singur, copleşit de povara acestei nedrepte despărţiri. Încă nu se ştie dacă vor ajunge la timp copiii, ca să-şi salute mama pentru ultima dată, dar fără să poată poată depune ultimul sărut al sacralităţii pământeşti şi fără să-i poată şopti aleanul veşnicei ei pomeniri. La Centrul Cultural „Bucovina”, cealaltă familie a lui Gheorghe Senciuc, se lăcrimează de neputinţa fiecăruia dintre noi de a-l mângâia, de a-i încălzi sufletul de dincolo de neaşteptatele zăbrele ale însingurării. Gheorghe Senciuc ne e frate, nu doar prieten şi coleg, iar durerea lui doare profund şi în fiecare din noi. Amurgul dumneaei de vieţişoară!

 

 


Clipita trecătorului Constantin Horbovanu

 

Constantin Horbovanu, ultimul mare umorist al Sucevei

 

 

Adâncul ascuns al zicerilor noastre de fiecare zi, pururi surprinzător și plin de farmec, a însemnat și înseamnă tentația scriitoricească a ultimului mare umorist al Sucevei, Constantin Horbovanu. Tocmai din această cauză, dacă nu cumva pricină, Constantin Horbovanu, specializat în remarcabile aforisme, a plusat și înspre umorul de situație, schițele și prozele lui răzbind, odinioară, spre revistele și emisiunile de umor din întreaga țară, asigurându-i, atunci o notorietate pe deplin meritată. Mai târziu, când societatea românească a lunecat spre gâlceavă și primitivism spiritual, Constantin Horbovanu a început să-și lucreze cărțile de umor, care, prin voia ursirii au apărut una după cealaltă, de parcă aveau rostul de a-l provoca spre alte scrieri, spre popasuri mai îndelungate și mai trudnice la masa de scris. Încet, încet, societatea noastră a început să se dezvăluie, în paginile lui Constantin Horbovanu așa cum este, ba chiar luminoasă prin naivitatea ei entuziastă, specifică unui neam care nu mai are înțelepți, ci doar prostul așezării, față de care toți ceilalți se simt și se cred geniali. Iar tușa aceasta a vânturărilor de identități reale caracterizează, în primul rând, lumea plină de haz nevinovat, datorat inconștienței, care ni se dezvăluie din paginile ultimului mare umorist al Sucevei.

 

 

La mulți ani, Constantin Horbovanu,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 

 


Pagina 1 din 9812345...102030...Ultima »