Locuinţele rurale ale moldovenilor au avut ca model, funcţie de posibilităţi, casele armeneşti din marile târguri şi oraşe, în cadrul acestei contaminări edilitare conturându-se două stiluri, cel românesc şi cel slav. Casa tradiţională moldovenească, de inspiraţie urban-arme-nească, diferenţiată vag pe vetre de locuire, este şi casa tradiţională a străinilor colonizaţi ca „vecini” (iobagi) în lungul şi în latul Moldovei.
Iniţierile în legile strămoşiei („elementele tradiţionale conservate”[1]), cum am văzut că încă mai era numită baştina, în câteva urice, pot fi desluşite nu doar prin elementele unui dat primordial, vizibil şi tranşant spiritualizat, ci şi prin extinderea activităţii de cercetare şi asupra modului de viaţă rurală, şi asupra condiţiilor de locuire, a ocupaţiilor şi a meşteşugurilor, ajungându-se, la „caracterizări de grupuri etnice sau părţi din aceste grupuri”, ceea ce constituie, în fond, esenţa „etnografiei speciale sau descriptive”[2].
[1] GOROVEI, ARTUR, Literatura populară, p. 117
[2] Ibidem, p. 117
VHramurile, ca şi bisericile ocrotite, pe care ctitorii le numeau, pe fiecare în parte, „ruga noastră”, aveau, în primele veacuri ale Moldovei, în mod repetat, doar câţiva „păzitori ai locaşurilor de închinare”, precum sfântul Gheorghe şi sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril, ulterior fiind aleşi, dar mai rar, sfinţii Nicolae şi Ioan, Maica Domnului, mai ales prin Adormirea, şi, după cumpărarea moaştelor de către Vasile Lupu, sfânta Paraschiva (vineri, în greacă), prin care să i se dea identitate creştină atât de preferatei în popor sfânta Vineri, considerată reminiscenţă păgână, pentru că evoca tradiţia venusiană a Venerei.
Greu de admis, dar povestea fiecărei aşezări cuprinde două dimensiuni complementare: istoria şi povara istoriei. Istoria se referă la statutul proprietăţii, existenţa preoţilor şi, eventual, a bisericilor, procesele de toate felurile, menţionate de ispisoace, transferurile de proprietate consemnate de zapise, folosinţa pământurilor, stabilită de urice, „năpastele” prizonieratului sau ale punerii în cumpănă a libertăţilor individuale, prin „răscumpărarea capetelor, hotărnicirile, strămutări de vetre, din calea primejdiilor, în codri nepătrunşi, bejeniri, populări prin colonizări cu „oameni străini” şi aşa mai departe.
Există mărturisită în istorie noastră o adevărată şi îndătinată falie între religie şi credinţă, manifestată, mai ales, prin actul de justiţie, în care jurământul şi blestemul, adesea cu cărţi de blestem date de episcopi şi chiar de mitropolit, caracteristică necreştină de neiertat, reprezintă repere fundamentale.