„Ștefan, după ce a pus în scenă
un spectacol politic pur oriental,
l-a numit voievod și succesor pe
fiul său Bogdan, până și-a încheiat viața
plină de fapte și succese, la 2 iulie 1504.
Polonezii i-au lăudat măreția eroică,
dar nu au vărsat lacrimi pentru el”[1].
[1] Metr. Kor. ks. 20, p. 103
Datina înseamnă ceea ce ne-a fost dat de către un iniţiator Dipika (Lumina care iluminează), numit, de la o populaţie la alta, Kali Calusar sau Karapan, Ktitostai, Druid etc., şi tocmai de aceea concluziona că „aşadar, la toţi neo-latinii Doina e autohtonă; la Apus, celtică, la Răsărit, dacică…”.
Naraţiunea istorică din paginile acestei broşuri se vrea doar o atenţionare
asupra surselor care conturează calea străbunilor, care cale continuă calea strămoşilor,
surse care sunt mult mai multe şi mai diverse decât cele deja consacrate. Doar atât şi nimic mai mult.
E atât de important un portret al lui Ştefan cel Mare, singurul făcut în ultimul deceniu al vieţii sale, în condiţiile în care artiştii plastici români, inclusiv vechii iconari, începând cu cei ai lui Petru Rareş, i-au portretizat legenda cu atâta inspiraţie? Probabil că nu sau probabil că da, pentru unii dintre noi, cei care tot încercăm să ne descoperim şi să ne înţelegem (I. D.).
Dintotdeauna şi pentru toţi vecii, minţile şi sufletele vorbitoare au fost şi vor fi intolerante
cu minţile şi sufletele care gândesc şi, tocmai de aceea, pot crea.