Dragusanul - Blog

Mircea Streinul, veşnic „tânărul prinţ al Bucovinei literare”

 

 

 

O „imensă colindă pentru o imensă dragoste de dragoste”[1] înseamnă şi crezul, şi opera lirică a lui Mircea Streinul, prin care se manifestă „o imensă iubire pentru tot ce e lucrul mâinilor lui Dumnezeu”[2]. O colindă, deci o alegorie cosmică, în care făptura umană se caută, se află şi intră în armonie, adesea atribuind însuşiri umane sau identificând componenta umană a divinităţii, în baza unei mitologii unice şi insolite, cea îndătinată, din vremuri ancestrale, printre români. Asta este, de fapt, şi ceea ce îl diferenţiază de Trakl sau de Rilke, de la care preia modul de a fraza, dar numai în componente narative, şi pentru că era conştient de acest lucru, tocmai pentru a proba diferenţele, traduce din opera celor doi mari poeţi ai spaţiului germanic, mai ales din Trakl, cu care se simte uşor înrudit ca destin, dar nu şi prin structura intimă a mitului, Mircea Streinul fiind, în poezie, după propria lui mărturisire, adeptul încredinţării că „Arta poetică e înţelepciunea lui Dumnezeu / trecută prin suava moarte de fiecare zi a poetului”[3]. Sau, după cum formula Ovidiu Papadima, „Mircea Streinul, după ce a robotit cu succes în poezie”[4] (N. Ladmiss-Andreescu), a premeditat „integrarea în lumea ce se înalţă spre ceruri, de pe pământul tău, în mit, în istorie şi în credinţă[5].

 

 

Mircea Streinul, poet de rasă, e tânărul prinţ al Bucovinei literare. Talent prodigios, neastâmpăr liric de cerb cu glezne de safir, aprinzător de lampioane pe căi lactee şi zburdalnic ca un copilandru împă­rătesc jonglând cu mingi (luceferii), pe margini de bazine, cu lebede”[6], recunoştea admirativ Radu Gyr, copleşit de hărnicia scriitorului din Cernăuţi, o hărnicie care însemna, în fapt, o deplină şi vibrantă asumare a destinului operei care se cere întrupată şi în file, şi în inefabil. Mulţi dintre contemporani i-au reproşat, din perspectiva trândăviei lor, această densă şi uriaşă productivitate, poate şi datorită faptului că nu-şi puteau închipui că destinul unor oameni urseşte opera drept mod de viaţă şi unică raţiune de a fi, uneori şi ca o revoltă a vremelniciei prin „integrarea în lumea ce se înalţă spre ceruri”, după cum observa Ovidiu Papadima, „pentru ca oamenii să nu ştie că poetul e ca un împărat în strălucirea singură­tăţilor”[7]. Dacă nu ar fi fost această hărnicie aparent inexplicabilă a lui Mircea Streinul, opera lui ar fi rămas pe vecie nescrisă, rătăcind pasăre dintr-un univers într-altul, pentru că „tânărul prinţ al Bucovinei literare” a trăit doar 35 de ani, între 2 ianuarie 1910 şi 17 aprilie 1945, cariera neastâmpărului său creator durând doar 14 ani, începând cu anul 1931, când ia fiinţă gruparea „Iconar”, care, din 1935, va avea şi revistă, şi editură proprii. Mircea Streinul îşi fixează, în subtitlul „Operei lirice”, drept reper iniţial al existenţei sale lirice anul 1929, considerând – şi nu-l poate contrazice nimeni – că, la 19 ani, deja avea un cuvânt de spus în lirica românească. Cu aceste argumente, existenţa creatoare a lui Mircea Streinul ar spori la 16 ani, ceea ce tot înseamnă mult prea puţin, în raport cu majoritatea scriitorilor, care au lăsat după ei cărţi şi mai puţine, şi mai puţin valoroase, şi nicidecum o operă. Numai că Mircea Streinul nu s-a aflat niciodată în competiţie cu alţii, ci doar cu suprema problemă existenţială, „Moartea (care) nu se-nvaţă / în nici o carte”[8]: „Ca să-nvăţ moartea, intru în vis; / se lărgeşte sufletul, tânără împărăţie – / un fel de luminiş s-a deschis, / care fără timp se scrie /în ochii noştri”.

 

Fiul „preotului Gavriil Streinul, care, în tot timpul vieţii lui, a ştiut să aibă bun simţ”, care „a fost Român, poate chiar mai bun ca dumneavoastră (Nicolae Iorga – n. n.), căci a fost în repetate rânduri ameninţat cu moartea”[9], avea nu doar cunoştinţe religioase temeinice, ci şi filosofice şi psihologice, dobândite prin şcolirea în limbile germană şi rusă[10], care i-a deschis calea spre cunoaşterea unor mari literaturi, „Mircea Streinul e un poet subtil, pe care darurile Polymniei îl vor ridica la înalte indicaţiuni”[11], „un poet de mâna în­tâi”[12] (Pavel P. Belu), iar „cizelarea lui artisti­că, după cum afirmă şi George Drumur, a atins cea mai înaltă cotă a literaturii bucovinene. Neîntrecu­tă, prin urmare”[13] (Pavel P. Belu). Recunoscut în epocă, „Mircea Streinul cultivă, cu aceeaşi hărnicie, ogorul vast al prozei, reuşind să realizeze opere remarcabile”[14] (Aurel Marin), dar „Poetul nu se bucură, / poetul nu plânge, – / poetul e ca o stâncă în soare”, „Poetul e ca un rege; / Dumnezeu m-a făcut din cuvânt – / ca pe-un înger de pământ”[15]. Provine dintr-o „grupare cu un nume frumos… o stare de agitaţie spiritu­ală, la care au contribuit 13 poeţi” [16] (Nicolae Albu), pe care doar Nicolae Iorga, în virtutea diletantismului penibil al poezie sale, îi găsea voit nătângă pricină („În Bucovina este un grup de tineri care se intitulează „Iconari”. De ce? Iconarii fac chipuri de sfinţi, dar cum să te închini la toate drăcoveniile prezentate de un număr de domni pe care-i cheamă Popescu, Popovici ş. a. m. d., dar care iscălesc, de exemplu, Drumur sau Mircea Streinul? Să te ferească Dumnezeu să te atingi de ei, că-ţi cad cu toate icoanele în cap, dar icoanele sunt aşa de slabe şi capetele noastre aşa de rezistente, încât nu ne pricinuiesc nici un neajuns”[17]), iar „mişcarea lirică bucovineană mărturisea îndreptarea spre un autohtonism, în care substanţa vie trebuia să o aducă folclorul. Povestiri de vitejii şi de iubiri pline de acea senzualitate şugubeaţă a românului, au fost căutate în bătrâni şi cronicari – deci aşezare pe linia mare a poeziei noastre; mitul nostru religios – care şi-a găsit o atât de frumoasă înflorire în lirica din preajma războiului – iarăşi şi-a coborât adesea lumina – când mai astrală, când mai aproape de pământ, – în stihurile iconarilor”[18] (Ovidiu Papadima). Iorga, înconjurându-se de un grup de „stihuitori, de hotărâte merite în literatura regională”[19], precum Adelina I. Cârdei, Const. Goran, A. G. Delafântânele, Nicolai V. Coban, I. Molea, George Danubia, I. U. Soricu, Volbură Poiană Năsturel, Gabriel Drăgan, Gh. V. Butnariu, C. Ionescu-Cristești, G. C. Bărsan, Grigore Bugariu, Al. Străoneanu-Balș, Mariana Simionescu, Marin I. Predescu, Alexandru Colorian, Maria Botiș Cioban, Gheorghe Banu, Const. Râuleț, Victor Tudoran, Paul I. Pătrășcanu, Dem. Păsărescu, Alfred Tibereanu, Ecaterina Pitiș, G. C. Băisan, Nicolae Țimiraș, D. Nanu, Emil Zegreanu, O. M. Moldovanu etc., precum şi de câţiva complici ideologici obedienţi, de talia unor A. C. Cuza, Paul I. Papadopol, Constanța State, Gheorghe H. Eugeniu, Christache Gh. Milian – care perora: „Nimeni n-are dreptul să stea izolat. El trebuie să fie în serviciul comandat al țării, al românismului nostru, fiindcă numai așa vom asigura o viață românească. Cine nu activează să fie considerat drept dușman al țării”[20], T. Pisani, Econ. D. Furtună, N. Mihăescu, N. N. Lenguceanu, Florin Becescu, Ștefan T. Șerban, Constantin Iordăchescu, Iorga, deci, instaurase, prin interminabilele şi des repetatele „Lupta mea contra prostiei”, „Monstruozitățile contemporane”, o adevărată teroare împotriva literaturii tinere, printre victime numărându-se Mircea Eliade[21], Zaharia Stancu şi Geo Bogza, băgaţi în închisoare de instanţele civile pentru scrisul lor, Tudor Arghezi şi Eugen Lovinescu, la uriaşa, dar dezlânata prigonire a modernizării spiritualităţii româneşti complicitând, cu laşitate tradiţională (condamnare lui Slavici, arderea manuscrisului „Doina” lui Eminescu, condamnarea poetului Vasile Pânzariu etc.), Academia Română. „Ticăloșia a înfierat-o dl Iorga de curând la Academie. Se pare că și Academia s-a cutremurat de tâlhărescul asasinat împotriva sufletului românesc[22].

 

Desene de Tanţi Mihăescu-Burnea, folosite ca ilustraţii la romanul “Soarele răsare noaptea”

 

 

Împotriva prigonirii literaturii noi şi novatoare s-a ridicat admirabilul Liviu Rebreanu, pe care Iorga îl respecta, dar, pentru că se manifestase lucid de partea adevărului, se transformase, peste noapte într-un „mare scriitor, care nu poate osebi”. Spunea Liviu Rebreanu:

 

„Cele ce s-au petrecut în timpul din urmă ne-au arătat, în adevărata ei proporţie, laşitatea celor în măsură de a lua o atitudine. Literatura prigonită? Literatura pornografică? Este o stare de lucruri pe care eu o consider fără precedent, în decursul evoluţiei noastre de popor, pentru care minţi luminate s-au jertfit ca să-l îndrepte spre cultură şi civilizaţie şi în contra cărora se pun azi minţi împătimite şi suflete negre. Literatura trebuie lăsată să-şi urmeze dezvoltarea ei naturală, normală, după împrejurările care au provocat-o, fiindcă, oricât s-ar spune că literatura influenţează publicul, literatura nu este decât o oglindă în care acest public poate să-şi oglindească chipul şi sufletul şi în care se poate vedea în toată goliciunea calităţilor sau defectelor sale. S-au făcut câteva arestări. Academia Română a dat tonul. Tocmai ea, a cărei menire este aceea a proteguirii artelor. Academia Română care, dacă şi-ar îndrepta observaţia spre alte dureri, ar avea ce să îndrepte.

 

Azi au fost arestaţi doi scriitori tineri, mâine pot fi arestaţi doi bătrâni, oricare scriitor. Este o luptă între oameni, nu între scriitori. Vor să facă să dispară literatura pornografică? Ceea ce va fi să dispară, fiind lipsit de talent, va dispărea, după cum ceea ce va fi să rămâie, rămâne contra tuturor sforţărilor noastre de a nu rămânea. Şcoala strigă mereu: Elevii! Sufletul elevilor, în primejdie!

 

Să nu li se dea elevilor literatura tuturor. Scriitorii nu scriu pentru elevii de liceu sau de comandă. Să nu se treacă această literatură în cărţile de şcoală. Scriem pentru oamenii maturi, care-şi dau seama de viaţă.

 

De când am început să scriu, în mine s-au frământat multe preocupări etice. Asta însă nu m-a putut opri să redau viaţa în toată tulburătoarea ei desfăşurare, ceea ce este, în definitiv, menirea scriitorului… Dar, atunci când am întâlnit în cărţi porno­grafia scrisă de dragul pornografiei, mi-a repugnat. Mă scârbesc asemenea cărţi şi pentru autorii   lor am cel mai mare despreţ. Acelaşi despreţ, sunt sigur, îl are fiecare cititor căruia-i cade asemenea carte în mână. A doua carte de acelaşi autor nu va mai fi citită. Este o carte condamnată prin înseşi intenţiile ei… Dacă se scriu asemenea cărţi, se scriu numai cu gânduri comerciale. Ele nu sunt literatură şi nici nu vor rămânea ca atare. Cel mai bun judecător al cărţilor este timpul. Avem o critică, are cine să condamne sau să absolve. Tribunalul nu se poate pronunţa în acest domeniu. Literatura nu se poate dezvolta după reţetele prescrise de moralişti, după cum nu poate fi influenţată şi reprezentată de jongleriile câtorva mâzgălitori de hârtie.

 

Lipsa de atitudine a scriitorilor în faţa unei acţiuni de purificare, care se arată ca un pericol şi o ameninţare gravă a înseşi existenţei lor şi a evoluţiei literaturii româneşti spre formele depăşite, denotă laşitate şi inexistenţa unui spirit camaraderesc, care să facă front invincibil în faţa atacurilor, de oriunde ar veni. Societatea Scriitorilor Români ar trebui să aibă rolul de for oficial al dezideratelor şi revoltelor scriitorilor. (Din „Adevărul”)”[23].

 

 

Ca şi Rebreanu, doar tinerii scriitori bucovineni luaseră atitudine „în faţa acţiunii de purificare” demarată păgubos de Nicolae Iorga: „La un spectacol de definitivă degradare se dedau revista „Cuget Clar” şi ziarul „Neamul Romănesc” ale dlui N. Iorga, acela care, mi se pare, a început să vadă roş în loc de verde. Dlui N. Iorga, autor submediocru de poesele amoroase şi de piese de teatru atât de statice, încât publicul doarme la reprezentarea lor, are câteva marote. Una din ele e dl Tudor Arghezi. O fi având Arghezi ăsta „defecte”, dar el a creat din întreg sufletul românesc unica marea, definitiva „Duhovnicească”. Dl Iorga, însă, îl preferă pe dl A. C. Cuza… Şi la cabotineria dlui N. Iorga s-a raliat şi d. Nichifor Crainic”[24].

 

În astfel de vremuri, „fără precedent, în decursul evoluţiei noastre de popor, pentru care minţi luminate s-au jertfit ca să-l îndrepte spre cultură şi civilizaţie şi în contra cărora se pun azi minţi împătimite şi suflete negre” (Rebreanu), mişcarea creatoare bucovineană izbuteşte să impună câteva nume (Teofil Lianu, Iulian Vesper, George Drumur, Vasile Posteucă, E. Ar. Zaharia, Traian Chelariu) şi să-şi definească, în Mircea Streinul, scriitorul exponenţial, singurul literat român care a izbutit „una dintre cele mai bune cărţi apărute la noi în ultimii ani”[25], prin care se confirma vocaţia unui „romancier cu posibilităţi universale”[26].

 

Ca şi în poezie, şi în proza lui Mircea Streinul întâlnim „oamenii aceia neverosimil de uriaşi, veşnic obsedaţi de fenomenele cos­mice, fie într-o raţiune primară sau evoluată, mor neobişnuit, straniu, fiecare aparte şi totuşi undeva cu un punct comun, ca în problema paralelelor geometrice. Punctul acesta de întâlnire, la un capăt nedefinit, reprezintă esenţa autorului, reîntoarcerea elementului liberat – după ce-a trecut prin trăirea personagiului”[27] (Ben Corlaciu). Iar dincolo de „Fantasticul de altitudine, cu care ne-a obişnuit până acum Mircea Streinul”[28], „discret, liniştit, ca într-o săvârşire liturgică, Dum­nezeu, ochi pretutindenesc, se lasă, larg, risipit, în tot omul, la fel ca în firele de iarbă”[29]. Este, desigur, simbolul mitologic românesc, în care contează sufleteşte mai curând Fiul Omului, decât Fiul lui Dumnezeu („şi Dumnezeu s-a coborât din turlă” (Streinul, Divertisment); „țara lui Dumnezeu – inima, / cerul lui Dumnezeu – sufletul” (Streinul, Tarot); „numai Dumnezeu întârzie – / departe, în copilărie” (Streinul, Tarot); „pe când scriitorul îşi ridica fruntea, / simţindu-se ca Dumnezeu după despărţirea apelor” (Streinul, Tarot); „Încet, că doarme Dumnezeu în mănăstirea Lui / de larguri peste timp, în care pentru noi / se roagă” (Streinul, Zece cuvinte) sau „Dumnezeu şi-a pus fruntea pe mâinile tale, / s-a odihnit peste seară, ca un ţăran” (Streinul, Zece cuvinte), întruparea fiind, desigur a Fiului), căci „În fiecare fag, o cruce de luceferi bate; / se-apropie Isus; spre zeii vechi de-a dreptul merge; / le dă lumina de pe umeri de eternitate / şi-apoi cu mânecaru-albastru lacrima le-o şterge. // Îşi lasă capul pe frunziş. E obosit Isus / şi zeii îl veghează peste noapte. Mare, trece / prin codri Dumnezeu – o negură de sus, mai sus / de clarele tării cu mortuar luceafăr rece” (Streinul, Divertisment).

 

Nu cred să fi citit, vreodată, un mesaj creştin mai tulburător, deşi augustinian, decât această „icoană” a iconarului Mircea Streinul, care, în uriaşa-i colindă „ca trecerea albă a lui Dumnezeu printr-un poem” (Streinul, Bucolice), pe care o reprezintă opera sa, stabileşte o relaţie firească între creat şi creator: „Câte ierburi au trecut sub aburul gurii Tale, / ca să se prefacă-n sânge – sângele meu; / câtă lumină a curs din rănile lui Dumnezeu, / ca să se prefacă-n sângele meu?” (Streinul, Zece cuvinte); „Dacă nu mă pot ruga pentru tine, / eu voi plânge la tâmpla lui Dumnezeu” (Streinul, Zece cuvinte); „şi Dumnezeu era atât de mare, / încât totul partea prea mic / pentru inima ciobanilor / şi pentru steaua lor / de-naltă luminare” (Streinul, Bucolice).

 

Scufundat sub un val de vinovată şi mocirloasă uitare, pe care, de altfel o şi presimţise („Nu mai sper în ni­mic. Şi nu fac altceva, decât să mă fortific interior, ca să mai pot rezista nenorocirilor şi mizeriei, ale căror gheare nu vor să mă elibereze. / S-ar putea întâmpla să rezist, după cum s-ar putea să mă nărui. / Pentru cea de-a doua întâmplare aş regreta, fiindcă am conştiinţa că n-am realizat încă, ceea ce simt puternic şi precis că aş fi în stare să realizez”[30]), Mircea Streinul, „insistând asupra laturii mistice, adânc creştine, şi, totodată, asupra perfecţiunii formale”[31] a spiritualităţii româneşti, ar trebui să redevină personajul emblematic al spiritualităţii româneşti din Bucovina, ceea ce ar însemna că „literatura română ar încetăţeni un autentic poet”[32]. Din nefericire, nu depinde doar de mine această obligatorie înviere (în fond, „ascultând căderea stelelor, vedeam învierea ciobanilor”[33], deci a miturilor inedite ale inefabilului), şi „e îngrozitor că nici poezia nu mai e durere”[34], pentru că „Păcală murise. Din hoitul lui aburea poezia – / alcooluri rare, pe care doar zeii le beau. / Păunii au venit să-l acopere cu largile lor cozi, / iar oamenii încremeneau ca nişte irozi / la vederea capului de profet! Scorburile plângeau cu sângele lor / de dimineaţă, ascuns în cele mai tainice vine”[35].

 

Încerc, totuşi, dacă nu o străluminare, măcar o vagă atenţionare asupra unui uriaş al gândirii româneşti, readucând în atenţie „Opera lirică / 1929-1939”, pe care o voi completa cu câteva poezii risipite prin gazetele literare ale vremii – toate de fapt fragmente ale uriaşei „colinde”, şi cu materiale de critică literară, publicate la nivel naţional, iar în final, în cadrul pururi irositor şi ignorant al Bucovinei. De ieri, şi de azi, dar întotdeauna aceeaşi.

 

 

[1][1] Streinul, Note la o experienţă, în Tarot

[2][2] Streinul, Note la o experienţă, în Tarot

[3] Streinul, Bucolice

[4] Lanuri, No. 4-5, Anul V, Mediaş 1938, pp. 136-138

[5] Gândirea, Nr. 3, Anul XIV, martie 1935, p. 162

[6] Apud Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, p. 319

[7] Streinul, Note la o experienţă, în Tarot

[8] Streinul, Tarot

[9] Ibidem, p. 446

[10] Universul literar, Nr. 14-15, Anul LIV, București, duminică 20 mai 1945, p. 2

[11] Progres şi Cultură, Nr. 1, Anul III, Târgu Mureş, ianuarie 1935, pp. 33-37

[12] Luceafărul, Nr. 4, Anul VI, Seria II, Timișoara, aprilie 1940, p. 44

[13] Luceafărul, Nr. 4, Anul VI, Seria II, Timișoara, aprilie 1940, p. 44

[14] Pagini literare, Nr. 7-8, Anul VIII, Turda 1941, pp. 120-122

[15] Streinul, Tarot

[16] Progres şi Cultură, Nr. 1, Anul III, Târgu Mureş, ianuarie 1935, pp. 33-37

[17] Ibidem, p. 416

[18] Gândirea, Nr. 3, Anul XIV, martie 1935, p. 162

[19] Streinul, Mircea, Notă la „Poezia bucovineană de azi”, în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 5, an V, 1 mai 1938, pp. 434-442

[20] Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, p. 45

[21] „În urma comunicării făcută Universităţii din partea Ministerului Educaţiei Naţionale, în privinţa literaturii pornografice a dlui Mircea Eliade, Senatul Universitar din Bucureşti, în unire cu Decanul facultăţii de litere, au hotărât ca dl Mircea Eliade, care funcţiona ca asistent onorific pe lângă conferinţa dlui Nae Ionescu, să nu mai aibă dreptul de a fi utilizat nici chiar în calitate de asistent onorific. În acelaşi timp, Senatul a atras atenţia Facultăţilor cu privire la persoanele pe care le întrebuinţează, ca să prezinte şi garanţii de moralitate“. / N-avem nimic de adăugit. / Cunoştinţele dlui Eliade nu interesează aici. Pornografia de­nunţată e un fapt. Şi o mai găsim şi aiurea. Acest tânăr, căruia i se dă certificatul de geniu, e un conrupător. Că Facultatea a dat un contra-comunicat, aceasta priveşte Ministerul. / N. I.” – în Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, p. 816

[22] Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, p. 799

[23] Cuget Clar (noul „Sămănător”), Anul I, 193601937, pp. 781, 782

[24] Cuget Clar, Anul I, 1936-1937, p. 284

[25] Universul literar, Nr. 14-15, Anul LIV, București, duminică 20 mai 1945, p. 2

[26] Luceafărul – Revista regionalei bănăţene a „Astrei”, Nr. 9-10, Anul Iv, Seria II, Timişoara, septembrie-octombrie 1938, pp. 52-55

[27] Universul literar, Nr. 14-15, Anul LIV, București, duminică 20 mai 1945, p. 2

[28] Pagini literare, Nr. 9-12, Anul IX, Turda 1943, pp. 243, 244

[29] Lanuri, No. 1, Anul IV, Mediaş 1937, pp. 53-55

[30] Universul literar, Nr. 14-15, Anul LIV, București, duminică 20 mai 1945, p. 2

[31] Pagini literare, Nr. 7-8, Anul VIII, Turda 1941, pp. 120-122

[32] Pagini literare, Nr. 9-12, Anul IX, Turda 1943, pp. 243, 244

[33] Streinul, Note la Tarot

[34] Streinul, Tarot

[35] Ibidem


Ion I. Nistor: Regele Carol I, la Cernăuţi, 25 iulie 1898

 

 

 

„În vara anului 1898, Regele României Carol I hotărâse să facă o vizită oficială la curtea imperială rusească. În drum spre St. Petersburg, Suveranul României trecu prin Bucovina şi se opri, pentru câteva minute, în gara din Cernăuţi. Vestea despre trecerea Regelui României prin capitala Bucovinei găsi un puternic răsunet în sufletele românilor cernăuţeni, dornici să vadă şi să aclame pe făuritorul României Moderne, Piemontul nădejdilor şi revendicărilor noastre. De aceea, cu multă vreme înainte de sosirea trenului regal, o mulţime mare de intelectuali români, preoţi, învă­ţători, studenţi, meseriaşi şi ţărani români, din satele vecine, umpluseră peronul gării cernăuţene, aşteptând cu înfrigurare intrarea trenului. Salonul de recepţie şi partea de peron din faţă, încon­jurat şi păzit de agenţi şi jandarmi austrieci, era rezervat pentru reprezentanţii autorităţilor locale, în frunte cu baronul Bourguignon, guvernatorul Bucovinei, care se grăbi să vestească, prin oficiosul său Czernowitzer Zeitung, că, întrucât trecerea prin Cernăuţi a Regelui României nu fusese „notificată” la timp, nu s-a putut face o recepţie oficială. Din însăşi nota aceasta a organului oficial, se putea vedea că guvernul din Viena nu vedea cu ochi buni vizita Regelui României la St. Petersburg, precum, de altfel, chiar în vremea aceea raporturile dintre guvernatorul Bourguignon şi românii bucovineni erau din cele mai încordate. Şi aceasta pentru motivul că guvernatorul Bourguignon inaugurase, în Bucovina, un nemaipomenit regim de persecuţie şi teroare faţă de tot ce mai rămăsese românesc în această parte a vechii Moldove. Persecuţia contra Românilor merse aşa de departe, încât agenţii lui Bourguignon nu se sfiau să pătrundă până şi în biserica catedrală şi să rupă, chiar în timpul serviciului divin, cocardele tricolore, pe care le purtau româncele.

 

În condiţiunile acestea, ne putem lesne imagina ce balsam bine­făcător putea strecura în sufletele chinuite ale românilor bucovi­neni oprirea la Cernăuţi, fie chiar şi numai pentru câteva minute, a Regelui României, Domn şi purtător de grijă al tuturor româ­nilor! Aceasta guvernatorul Bourguignon o ştia foarte bine şi, de aceea, el luă toate măsurile de rigoare, pentru a împiedica orice fel de manifestaţie. De aceea, grupul celor admişi în salonul de recepţie era foarte redus. În salonul de aşteptare nu fură admişi decât baronul Nicolai Mustatza, care reprezenta pe mareşalul Bucovinei Iancu Lupul, Anton Kochanowski, primarul oraşului Cernăuţi, profesorul Ion G. Sbiera, Membru al Academiei Române, baronul Dr. Alexandru Hurmuzaki şi preotul Dimitrie Brăilean, pe care Regele Carol I îl cunoştea de la Broşteni. Onorurile recepţiei „neoficiale” le făcea Constantin M. Cogălniceanu, consulul României la Cernăuţi, însoţit de George Gallin, secretarul consula­tului. Restul peronului era ticsit de lume românească. Între nume­roşii studenţi români, care veniseră să aclame pe Domnul româ­nilor, se găsea, înghesuit într-un colţ al peronului, şi autorul acestei modeste contribuţiuni la proslăvirea primului Rege al României.

 

 

Era o zi frumoasă de vară, cu multă lumină şi verdeaţă. Căldura se mai domolise şi soarele cobora spre asfinţit, când, la orele 18 şi 5 minute, trenul regal intră majestos în gară, întâmpinat cu ovaţiuni puternice de „trăiască”, ce izbucneau din mii de glasuri. Silueta severă şi majestoasă a Regelui Carol, în ţinută albă de vară, apăru la fereastra vagonului-salon, pentru a mulţumi mulţimii. Cum însă uralele continuau mereu, fără să înceteze, Regele, însoţit de Principele Ferdinand, Moştenitorul Tronului, se dădu jos din vagonul-salon, salutat de consulul Cogălniceanu, care făcu raportul. În suita Regelui se găsea Dimitrie A. Sturdza, preşedintele con­siliului, generalul M. Vlădescu, mareşalul palatului, generalul Dr. Teodoru şi colonelul Manu, adjutant regal. Guvernatorul Bourguignon salută pe înaltul oaspe, în numele guvernului austriac, şi-i ură bun sosit pe pământul Bucovinei. Regele se întreţinu, câteva minute, cu baronul Bourguignon, pe care-l cunoscu numai atunci. În vreme ce guvernatorul fu prezentat primului ministru Sturdza, Regele cinsti, cu convorbirea sa, pe Anton Kochanowski, primarul oraşului Cernăuţi, faţă de care Regele avu cuvinte de laudă, pentru progresul vizibil pe care capitala Bucovinei îl făcuse, de când suveranul trecuse pentru prima dată prin Cernăuţi. Regele Carol se adresă, apoi, profesorului Ion G. Sbiera, pe care-l cunoştea de la Academia Română, apreciindu-i lucrarea: Mişcări culturale şi literare la Romanii din stânga Dunării, în răstimpul de la 1504-1714. Toate acestea se petreceau în faţa ochilor noştri, înduioşaţi până la lacrimi de priveliştea măreaţă ce ni-o impregna în suflete figura majestoasă şi gesturile Regelui Carol şi ale Prin­cipelui Ferdinand, pe care mulţi dintre noi îi vedeam pentru prima oară. Nici cea mai îndrăzneaţă fantazie nu şi-ar fi putut imagina atunci că tânărul şi sfiosul Principe Ferdinand era predestinat de soartă ca, după două decenii, să se încoroneze, la Alba-Iulia, Rege al tuturor Românilor! Astfel s-a adeverit zicala bătrânească: Când norocul îşi schimbă pasul, nu aduc anii ce aduce ceasul.

 

În clipa când Regele Carol strânge călduros mâna profesorului Sbiera, generalul Vlădescu se apropie de Suveran, zicând în auzul tuturor: „Daţi-mi voie, Majestate, să Vă prezint pe baronul Mustaţă, un bun român din Bucovina!”.

 

Atunci Regele Carol, plăcut impresionat de recomandaţia mare­şalului său, se întoarse către baronul Mustatza, pentru a-i spune, în româneşte, că se bucură de a-l cunoaşte. Dar, la cuvintele măguli­toare ale Regelui, baronul Mustatza avu nefericita inspiraţie de a răspunde nemţeşte, zicând:

 

– Entschuldigen, Majestät, ich spreche nicht rumänisch, wir sind hier deutsch erzogen, adică „Scuzaţi, Majestate, eu nu vorbesc româneşte, noi aci suntem educaţi nemţeşte!”.

 

 

Răspunsul acesta, auzit de toată lumea, a produs o adâncă indignare în public, care numai cu greu a putut fi stăpânită. Regele Carol, neplăcut impre­sionat, dar plin de tact şi demnitate, a întors spatele baronului Mustatza, şi, adresându-se zâmbind baronului Alexandru Hurmuzachi, l-a întrebat, nemţeşte, dacă ştie româneşte. Baronul Alexandru Hurmuzachi, înţelegând fina ironie a Regelui, a răspuns politicos că ştie şi, continuând convorbirea în româneşte, a cerut scuze Suve­ranului pentru inadvertenţa baronului Mustatza, care nu era nici român şi cu atât mai puţin bun român. De penibilul incident de la gara din Cernăuţi, face menţiune şi dl Iorga, în a sa Geschichte des Rumänischen Volkes, apărută la Gotha, 1905, vol. II, p. 455. După ce se mai întreţinu o clipă cu preotul Dimitrie Brăilean, Regele, însoţit de Principele Moştenitor, se urcă în vagonul-salon. Trenul se puse în mişcare, iar Regele apăru la fereastră, salutând cu degetul la chipiu. Urale nesfârşite însoţeau privirile noastre aţintite asupra Regelui, pe care noi îl consideram ca fiind şi al nostru.

 

Incidentul penibil de la gară a fost viu comentat în toate cer­curile româneşti. Prima consecinţă firească a incidentului a fost excluderea baronului Nicolai Mustatza din „dirigenţa” Partidului Naţional Român în Bucovina. Baronul Mustatza intrase în acel comitet de direcţie ca reprezentant al marilor proprietari armeano-poloni, care aderau la politica conservatoare a marilor proprietari români. Familia Mustatza era originară din Epir, de unde Con­stantin Mustatza emigra în Moldova, negustorie făcând. Fiul său Toader mijloci vânzarea bunurilor fondului bisericesc din Buco­vina, ce rămăseseră dincolo de cordon, în Moldova, acumulând din misitia aceasta o avere foarte mare, învestită în largile sale pro­prietăţi rurale din Bucovina şi mai ales în părţile ucrainizate. Pentru serviciile aduse guvernului austriac, el fu ridicat, la 1822, la rangul de baron, titlu care îi înlesni intrarea în rândurile boie­rimii române băştinaşe. Nepotul lui Toader Mustatza a fost Nicolai Mustatza, tristul personaj al incidentului din Gara Cernăuţilor. Educat în şcoli germane şi angajat în afaceri cu evreii, Nicolai Mustatza era aderentul cel mai reprezentativ al doctrinei bucoviniste, care propovăduia desfacerea individului de legăturile sale organice cu neamul din care făcea parte, neglijarea limbii materne, înăbuşirea simţului naţional şi contopirea tuturor acestor renegaţi într-o specie exotică de homo bucovinensis, fără nici o convingere naţională, dar cu limba de conversaţie germană. Nicolai Mustatza era tipul cel mai autentic al acestei ideologii politice, care nu era însă deloc împărtăşită de românii bucovineni.

 

 

Patria, organul de publicitate al românilor bucovineni din acea vreme, dădu cea mai categorică dezminţire încercărilor de mistificare ale baronului Mustatza, declarând, în Nr. 154 din 17/29 Iulie 1898:

 

 

„Românii buni din Bucovina nu sunt de tagma dlui baron Mustatza.

Nu! Altceva sunt românii „buni” din Bucovina; ei în alte idei au crescut, alte sentimente păstrează şi lor nu li-e ruşine de vorba românească!

Baronul Mustatza stă singur în cercurile româneşti, cu doc­trinele sale, atât de singur, încât de demult i se contestă până şi dreptul de a se gira român, fie bun sau rău.

 

În sofistica sa, baronul Mustatza combate principiul naţional, pe motivul că singur „bukovinertum-ul” ne leagă de monarhia Habsburgică şi ne asigură dezvoltarea în cadrele autonomiei ţării.

Fals! Noi suntem bucovineni, dar ţinem să păstrăm caracterul şi autonomia ţării, dar ca români şi nu ca internaţionali.

După origine, Bucovina este o ţară românească, şi caracterul acesta ea trebuie să-l păstreze…

 

Dacă păcatele din trecut au spoliat, în parte, ţara de adevă­ratul ei caracter, este regretabil; dar faptul acesta ne impune cu atâta mai mult o sfântă datorie, să reconstituim caracterul adevărat al ţării, fie chiar şi cu cele mai mari jertfe.

Suntem români şi voim să rămânem români buni, în Buco­vina românească; aşa fiind, vom combate, până la ultima conse­cinţă, pe toţi aceia care umblă să ne facă de batjocura lumii: un popor fără limbă şi fără conştiinţă naţională!

 

Ţinem la autonomia provinciei şi reclamăm lărgirea acestei autonomii, nu pentru a ne preface ţara într-un mozaic de străini, traşi-împinşi din toată lumea, ci ca să-i păstrăm neschimbat carac­terul istoric, dezvoltându-l în conformitate cu spiritul timpului şi cu imperativele conştiinţei noastre naţionale.

 

Având înaintea ochilor acest măreţ scop, o singură lozincă ne va călăuzi în lupta noastră pentru neam şi ţară:

Jos bucovinertum-ul păcătos!”.

 

 

Incidentul regretabil de la gară a produs, în opinia publică din Bucovina, un efect contrar celor intenţionate de baronul Mustatza; el a contribuit la trezirea conştiinţei şi demnităţii româneşti şi a determinat pe guvernatorul Bourguignon să ia vaste măsuri de pază, la întoarcerea Regelui Carol I din călătoria sa din Rusia. Duminică, la 7 August, orele 8 dimineaţa, trenul regal intră în gara din Cernăuţi. Din motive de siguranţă, accesul pe peronul gării a fost rezervat exclusiv persoanelor oficiale, în frunte cu guvernatorul Bourguignon. În salonul de aşteptare nu se mai găseau decât primarul oraşului, Kochanowski, preşedintele tribu­nalului Wessely, profesorul I. G. Sbiera, arhimandritul Juvenal Stefanelli, consilierul Vasile Morariu. Regele Carol a descins, şi de astă dată, din vagonul regal şi s-a întreţinut, timp de 15 minute, cu cei prezenţi, pentru a-şi continua drumul spre frontiera de la Burdujeni, unde era aşteptat de membrii guvernului român şi de o mare mulţime de popor. Publicul românesc din Cernăuţi, şi îndeosebi noi, studenţii români, am regretat foarte mult că autorităţile austriece ne-au privat de fericirea de a vedea, şi la întoarcere, pe Regele României libere, simbolul unităţii naţionale şi nădejdea izbăvirii ce era să vină. / Ion I. NISTOR[1].

 

 

[1] Nistor, Ion I., Regele Carol I, la Cernăuţi, 25 iulie 1898, în Revista Fundaţiilor Regale, Nr. 5, Anul VI, Bucureşti 1 mai 1939, pp. 268-273

 

 

 

 

 


„Iconarii”, în spaţiul culturii române

 

Grafica: Hawkins History of Music

 

 

1934: Iconar. A vorbi despre Iconar e tardiv. Pentru că acea­stă editură de provincie a intrat deja în conştiinţa publicului. Ea a apărut, desigur, dintr-o necesitate. A fost însă și o reacţie contra unei opresiuni editoriale, mai precis a unei mentalităţi condamnabile asupra literaturii de provincie şi a poeziei în genere. Dl Mircea Streinul, Iulian Vesper şi întregul grup de bucovineni au ţinut să ridice un semn ca o mână înflorită. Mirajul nu a fost mic, pentru că lirica acestor bucovineni cunoaşte, desigur, cea mai bogată şi feri­cită inspiraţie. Ardealul, cu atâți talentaţi anonimi, poate lua pildă. E necesar, pentru aceasta, o trăire deasupra ambiţiilor, grea desigur, dar singura creatoare. Încercăm aci câteva succinte menţiuni.

 

teofil lianu: rod. Stăm să spunem că, deşi egală în intensitate, poezia lui Lianu e specifică şi originală tocmai prin trăirea aceasta în afara oricărei emoţii, plus cea estetică, care e suficientă. A obliga pe acest poet într-un cadru doloric înseamnă a-l nega. Pentru că, oriunde vrei, prin acest poem trece o sănătate cu aer pur de frunză. Reţinem: Rod, Legendară, Zugrăvire în pastel.

 

aspazia munte: învolburări; mia. În lirica românească feminină, ne place să anexăm şi acest nume bucovinean. Îi lipseşte încă cristalizarea completă, răsfrângerile mai păstrând în lumini urmele zgurii. Din această plachetă notăm:

 

 

izvor

 

 

Adoarme urechea

pe vinele fântânii;

melodia, vechea,

au cântat-o păgânii.

 

 

Îşi frâng mijlocul

arcușe pe coarde;

inelele-și poartă jocul,

amurgul arde.

 

 

Mâini pe oglinzi,

pe umbre picate,

n-o să cuprinzi

icoanele sfărmate.

 

 

Proza pe care o încearcă Aspazia Munte în „Mia“, e slabă. N-are consistență, chiar subiectul în sine fiind ratat. Epica modernă a depăşit această intenţie.

 

 

neculai roşca: neutral ; punctul de ple­care în teoria cunoaşterii la im. kant. Cu acest poet, lirica românească de oriunde credem că încearcă un gen nou. Intelectuală, până la confundare cu proza filozofică, ea rămâne poezie prin conţinut. Expresiile de dicţionar epuizează însă orice emoție, păstrând doar gestul primordial, ca un fluid rece. În orice caz, o poezie ca aceasta nu se poate nega, ea rezistă chiar prin verbalismul exagerat, care o predomină. E însă pentru prea puțini. Va tre­bui un timp mai lung pentru înţelegere şi mai ales pentru definirea emoţiei care a precedat-o, emoţie ce va trebui culeasă din dosul verbului rigid şi optic. Numai această emoţie, oricum concepută, poate con­stitui o aprobare.

 

Pentru a defini spaţiul inspiraţiei lui Neculai Roşca, vom cita câteva bucăţi, care închid în ele in­cursiuni în sentiment. De exemplu, această trăire în amurg:

 

 

„Mă plimb nedumerit şi trist prin parc

şi cerul se întinde diafan,

albastră punte peste-atâta van

spre-un univers abstract şi irizant.

Singurătatea m-a schimbat în arc

întins amar din lume în neant”.

 

 

sau această strofă din „Drum întors“, în care desco­perim o amară decepţie şi solitudine:

 

 

„În nepăsarea ta şi-n dezolarea lumii,

mă-nvăluie spre seară singurătatea vieţii.

Planezi inaccesibil ca draperia ceții

şi-mi strâng în buze plânsul ca ţărmul dunga spumii”.

 

 

Notăm integral admirabilul „Peisaj ideal“, apoi Neutral, Psihastenie, Panaceu, Translirism.

 

Eseul lui Neculai Roşca e o contribuţie tenace la intuirea filozofiei kantiene. Autorul trădează ten­dinţe spre abstract, de aci, credem, şi poezia sa de intelectualism.

 

nicolae s. ursu: considerații despre critică. Un eseu, apărut în „Glasul Bucovinei”, turnat apoi în 8 pagini, cu o copertă drăguță, în care au­torul spune răspicat toate dedesupturile criticii noastre literare. Am vrea să-l vedem pe Nicolae Ursu mai amplu. Ni-l poate oferi dl Mircea Streinul.

 

george moroşanu: dezacord. Un nume tare recent, pe care-l prezintă „Iconar“. Un debut cu destule frumuseţi, de care te bucuri, când le găseşti:

 

 

„Mai ieri s-a frânt de zidul nins portiţa;

heraldul nopţii răsări-n pervaz;

de-atâta aşteptare şi extaz,

a ațipit pe-un mic răvaş domnița” (Apus voievodal).

 

 

E dealtfel specifică trăirea în legendă şi trecut a poeţilor bucovineni. Pentru George Moroșanu nai notăm Legendară (are şi Lianu una) şi Recital. Prin rest, găsim uneori vid.

 

aspazia munte și neculai pavel: breviar de poezie bucovineană contemporană. Unii spun că ar fi inutil acest breviar. Dar numai în faptul că bucovinenii s-au adunat toți într-o carte, trebue să vedem o anihilare a ambiţiilor personale şi să admirăm înţelegerea care i-a adunat. Nu e inu­til acest breviar, ci inegal. Căci acest breviar are pretenţie de antologie, dar poemele nu au toate sunet de metal preţios. Alegerea bucăţilor nu e specifică poetului prezentat. De pildă: lui Teofil Lianu i s-a ales un „răvaş pămîntean“, peste care trece o umbră de scepticism. Ori acestui poet îi anexăm numai lumină. Tot ce a publicat e plin de o singură cu­loare: alb. Și dacă ar devia de aci, am avea numai o viziune optică de cenuşiu, fondul e acelaş. Rău aleşi: Ghedeon Coca, Ion Roşca. Bine: GeorgeDrumur, Traian Chelariu, Iulian Vesper.

 

Ardeleni, pe când o antologie a voastră, a celor tineri? Niculae Rusu, vrea să vorbească…

 

e. ar. zaharia: apoteoz. Un poem erotic, în care lirismul abundent şi acelaşi oriunde dă impresia de ceva silit, de co­mandă. Credem că nu aceasta e poezia lui E. Ar. Zaharia. Verbul prezent aci, e uzat. Totuşi se observă o mână meșteră, cu multă știință de înflorire. Cântecul ultim (6) închide poemul. Îl notăm ca pe cel mai realizat, totuși nu prea aproape de Ronsard. / g. p. (George Popa)”[1].

 

 

1934: Iconar. Nu de mult, Bucovina încearcă zodie nouă. Talente tinere năzuiesc spre o ieşire din cotidian. Cum editurile bucureştene primesc arare nume noi, mai ales când ele târăsc în urmă trenă de poeme, junimea literară bucovineană a fondat editura „Iconar“. Lauda se cuvine, după câte auzim, domnilor Mircea Streinul şi Iulian Vesper. S-a editat mai multă poezie. Critica s-a ocupat îndeosebi de „Carte de Iconar“, a dlui Mircea Streinul, „Rod“, de Teofil Lianu, şi „Echinox în odăjdii“, de Iulian Vesper. Ultima plachetă, apărută înaintea sărbătorilor, e întitulată „Exod“, a poetului Traian Chelariu, care pare a cresta adânc piatra vremii. În anul acesta, „Iconar“ va prezenta, pe lângă alte volume, un roman al dlui Mircea Streinul, care e în lucru.

 

Pentru promovarea numelor noi, „Iconar“ a instituit un premiu de poezie, în valoare de 2.000 lei. Poetul premiat îşi va putea tipări, în această editură, un volum de poeme. Lanurile noastre ardeleneşti şi tinere salută gruparea de la „Iconar“, dorind prietenie şi cunoaştere reciprocă”[2].

 

Desen din “Sinteze”

 

1934: Junimea literară. Apărută recent, după o tăcere prea lungă pentru a se mai numi revistă, cartea aceasta aduce frumoase contribuţii literare din Buco­vina, întovărăşite de chipurile autorilor. Astfel, aflăm că dl E. Ar. Zaharia poartă ochelari cu ramă neagră, că dl Cristofor Vitencu, o lavalieră cât lăţimea umerilor, că duduia Ana Colnicu e frumoasă, că Ghedeon Coca e urât (dar are nişte poezii minunate) şi altele. Dl Mircea Streinul se ocupă de cărţile apărute în ultimul timp, diagnosticând pentru Bucovina, în doi timpi şi trei mişcări.

 

Mulţumim pentru elogiul adus la „Reviste”, dlui Mircea Streinul. Din partea noastră, aceeaşi frăţietate şi dragoste, pentru entuziasmul şi munca depuse în Bucovina pentru literatură.

 

Glasul Bucovinei. Am fost în măsură, o bu­cată de vreme, să luăm contact cu cotidianul buco­vinean. E acolo un colţ luminos, în fiecare număr, unde scriitorii bucovineni scriu, cu litere de argint, versuri şi proză. Gazeta ştim că e redactată de Mircea Streinul.

 

Numai că n-ar trebui să întrebuinţeze într-însa metode baltazariene, pe care, personal, ştim că le urăşte de moarte. O spune asta unul din redactorii revistei acesteia, care simpatizează cu acţiunea domniei sale, dar care îşi păstrează spiritul critic oricând şi oricum. / M. C.[3].

 

 

1934: Poemele iconarilor bucovineni, în Expoziția Antologică. „Ars Poetica[4]. Prin Operă Antologică în­ţelegem opera reprezentativă, opera cea mai bună a unui artist; prin Expoziţie Anto­logică înţelegem prezentarea celor mai buni, celor mai re­prezentativi artişti, cu operele lor antologice.

 

Ideea aceasta luminoasă a unei Expoziţii An­tologice a poeziei tinere era vânturată de multă vreme de organizatorii ei: încă prin 1933, un grup de tineri, din care nu au lipsit poeţii Virgil Carianopol, Ion Th. Ilea şi Teodor Scarlat, discutase proiectul, avantajele, scopurile, dezavantajele şi rosturile lui, fără însă a păşi atunci la o întruchipare a gândului. Realizarea a întârziat, printre altele, datorită – se pare – unor împotriviri „poetice”, care – paradoxal! – tocmai din cauza prea mul­tor legături ce au cu Poezia, nu au văzut – şi nici nu vor vedea – cu ochi buni evoluţia tine­retului (despre o revoluţie în poezie nici nu poate fi vorba, în condiţiunile literare de azi: ar fi ucisă în faşă). Şi acum, ca şi prin 1910-12, când, de-o pildă, poezia domnului Ion Minulescu era pusă la index de pana prea vitriolată a lui Ilarie Chendi, – neînţelegerea sau mai precis interesata ranchiună a căutat să se pună de-a latul unei iniţiative care, după cum s-a văzut, nu a căutat să dărâme pe nimeni, ci a dorit numai o justă – a, problema aceasta a justiţiei în literatură! – orânduire în „tămbălăul“ poetic, de fapt: apoetic, actual.

 

Dar ceea ce au izbutit poeţii tineri, organizând această manifestare artistică, a fost altceva: o „strângere de rânduri“. Lucrul acesta părea o utopie, până în preajma vernisajului expoziţiei. Cu atât mai mult, această tristă părere, cu cât mo­tivele care se împotriveau unei uniuni sufleteşti şi chiar de interese profesionale, nu erau deloc de ordin poetic, ci mai mult de diferite aspecte per­sonale. Privită din acest punct de vedere, realizarea expoziţiei merită puternice aplauze şi sprijin, chiar după ce manuscrisele standard au coborât de pe pereţii unei săli de artă, în mape. Şi pentru ca prospeţimea faptei să fie în continuu actual, ini­ţiatorii acestei prime manifestări poetice în gen credem că ar face bine dacă nu ar uita editarea volumului antologic anunţat – oglinda cea mai sinceră a strădaniilor depuse – precum, mai ales, repetarea expoziţiei, după o anumită trecere de timp.

 

Sfatul de manuscrise, inaugurat la 4 Martie 1937, într-una din sălile Casei de artă „Mozart”, în primul rând a dat posibilitate tuturor acelora care se interesează de tineret şi de manifestările lui culturale să asambleze „curentele“ în care se încadrează tinerii poeți, tendinţele, elanurile şi emoţia, estetismul, lirismul şi izvoarele lor; iar în al doilea rând, a înlesnit evidenţierea câtorva vi­guroase şi sigure talente. Prezenţa alăturată a unei strofe, cizelată de dl Radu Gyr, a unei incan­taţii semnată de dl Teodor Murăşanu, a unei minunate confesiuni, făcută de doamna Coca Farago, şi a unei orânduiri poetice, în genul de detunată a ardelea­nului Ion Th. Ilea, este nu numai instructivă, ci pe de-a-ntregul edificatoare.

 

Zic „edificatoare“– aş fi putut să întrebuinţez un cuvânt mai luminos – pentru că în atâta azur şi tril poetic, în atâta sfântă cădelnițare a inspi­raţiei de cea mai pură emoţie, s-au strecurat – veşnica poveste a uscăturilor din pădure – unele asonanțe, unele nedorite obscurităţi, cărora, mai la vale, le vom spune pe nume, care, totuşi, nu tre­buiau să scape organizatorilor expoziţiei: îi ştim ca buni esteţi şi excelenţi oameni de gust.

 

Dacă am vorbi numai din punct de vedere critic, ar fi să recunoaştem că şi aceste menţionate scăderi pot să aibă sensul lor, pot adică să lă­murească – acolo unde este – lipsa izvorului creator; mai lămurit: pot să identifice – măcar în parte – pe unii din intruşii în grădinile de aur şi vis ale poeziei tinere, intruşi care, majori­tatea plasaţi de unii potentaţi ai culturii noastre actuale tip Eugen Lovinescu, se dovedesc prin ei înşişi (ce lămuritor lucru!) ca nemerituoşi. Dar, vorbind şi din punct de vedere pur estetic, pe o linie de cât mai larg impresionism, vina orga­nizatorilor expoziţiei, care au înlesnit prezenta acestor câţiva indezirabili – ori cum s-ar pune chestiunea – rămâne întreagă.

 

Expoziţia antologică a poeziei tinere a întru­nit, datorită sârguinței poetului Teodor Scarlat şi criticului Șerban Cioculescu, un grup de treizeci şi opt poeți, cei mai mulţi cunoscuţi celor se se interesează de poezie, o bună parte din ei ridicaţi fiind pe treptele consacrării cu mult înainte de ziua vernisajului de la 4 Martie 1937. Aproape toţi poeţii expozanţi – chiar şi cei slabi sau deloc poeţi –  aveau, înainte de expoziţie, o experienţă în breaslă: unii au plachete sau volume în vitrine, alţii încă nu au ieşit din coperţile revistelor lite­rare, întru asamblare.

 

Orânduirea alfabetică a poeţilor – ca pe un catalog şcolar sau ca la un apel soldăţesc, vagmistrul fiind dl Teodor Scarlat – nu am găsit-o fe­ricit inspirată. O grupare după curente, şcoli, ten­dinţe, ar fi fost mai informativă, pentru că lectorul ar fi putut să observe şi să aprecieze calităţile sau scăderile fiecărui grup, după cum uşor s-ar fi desprins nota poetică personală, în cadrul curen­tului respectiv, fiecărui expozant. Aşa cum s-a procedat la aranjarea materialului poetic expus, a fost grea, dacă nu imposibilă, o comparare, de-o pildă, a adepţilor poeziei pure, cu ti­neri tinzând către clasic sau către tradiţionalism.

 

 

Dl Iulian Vesper, unul din bunii poeţi, formaţi sub semnul de bazalt şi de ivoriu al „Iconarului“ bucovinean, ne aduce poemele: ,,Laudă secerişu­lui“, „Zidire“ şi „Excelsior“, toate de aceeaşi ridicată ţinută poetică. Dăm, mai jos, poema „Zidire“:

 

 

M-adun din luminişuri şi iarăşi mă desfac,

Mă strig din alte veacuri, dar nu mă ştiu în veac.

Tulpina mea mă cheamă, dar mă târăsc în tină.

Negura mă răpeşte de parcă-aş fi lumină.

 

 

Aştept o zi, dar zorii îi văd cum asfinţesc

Parca mă sting în vreme, dar mă revăd şi cresc.

Obrazul mi-i de stele, dar gleznele-s de lut.

Dacă mai sunt în viață, sunt iar la început.

 

 

Port zarea unui suflet, dar trupul întârzie,

Într-un crepuscul mistic sunt o lumină vie.

Uitarea mea rodeşte şi dorul e-n stamine,

Culeg tăceri de veacuri, dar nu mă vreau pe mine.

 

 

Arar trezindu-mi anii şi zilele în zori,

Mă stinge-o sete oarbă de forme şi culori

Că prins în chinga lumii, cu nopţile în vânt

Mă vreau zidit în vreme, ca să mă simt pământ[5].

 

 

Dl Traian Chelariu este al doilea poet buco­vinean – după dl Iulian Vesper – pe care-l aflăm prezent la expoziţie. Având o activitate poetică desfăşurată mai ales în cadrul gru­pării Junimea Literară, de la Cernăuţi, noi credem că acest element reprezintă una din bunele şi floralele prezentări ale poeziei bucovinene noi. A expus poemele: „Legendă”,o cuprinzătoare şi plină de sevă „Jumătate a vieţii“ şi „Colindă scitică”. Redăm, din prima poemă:

 

 

Ne-am ridicat din hotarele

merse de lup şi de urs; –

unde-şi ascunde izvoarele

marele, aprigul curs!

 

 

Sângele încă risipă e

Rănile-ncuie dureri, –

poate potecile pipăie

paşii vrăjitei puteri!

 

 

Ah, Căpitane, pădurile,

cheamă un mare ce nu-i

bourul țării-l adulmeci

peste joimăniții sătui[6]

 

 

Dl E. Ar. Zaharia este încă unul din poeţii descoperiţi şi cultivaţi de bucovineana mişcare a iconarilor, prezent la expoziţie. Poezia lui este izvorâtă din truda şi zvonul înalt al arcaşilor nă­pădiţi de străini, este elegia neamului său, furat, în­şelat, biciuit, este poezia acelei vesele – dar cât de triste! – grădini alecsandrine. Dl E. Ar. Zaharia expune poemele: „Când era luna mică”, „Poem“ şi, ca divertisment artistic, interesanta realizare, inti­tulată relativ adecvat: „Pentru Josephine Baker”. Din aceste trei excelente poeme, am încerca să detaşăm minunatul „Când era luna mică“, dacă nu ne-ar fi teamă că greşim, poemele expuse fiind de egală valoare emotivă.

 

Tot atât de conformă structurii dumisale inte­rioare este cinegetica expunere „Cerbii”[7]) sau poema „Steaua voevodului“[8], pe care, spre jus­tificarea afirmaţiei, o redăm:

 

 

Toate privighetorile cântă

Toate oile ies la păşunat

Luna unde niciodată nu s-a îmbăiat

Apele-n bulboane se frământă.

 

 

Toate privighetorile cântă.

Stelele se culcă pe maidan

Pe heleşteie dans aerian.

Umbre şi şoapte. Cine descântă ?

 

 

Cine trece nevăzut spre înaltă cetate?

Vântul buimac? Prinţ neputrezit?

Fantome călări? Cine-i la schit?

S-aud clopotele… Toaca iarăşi bate…

 

 

Groază şi vânt. Luna bate

Scările roase, sălile goale, altarul crăpat.

Candele ard. Prințu-i sculat.

Stea magică nouă s-a-nfipt în cetate[9].

 

 

Cercetând atent, am găsit că ar fi trebuit să expună, lângă bunii poeţi arătaţi în acest studiu, şi cei înşiruiţi mai jos, pentru că, incontestabil şi aceşti tineri au bucăţi de înaltă ţinută poetică, bu­căţi care ar fi străluminat cerul azuriu al expo­ziţiei. Şi – pentru că, în orice caz, sunt mai poeţi decât diferiţi cristiani sau andreitudori: poeţi „ro­mâni“ şi analfabeţi.

 

După cum am arătat, dl Mircea Streinul tre­buia neapărat adus la expoziţie. Oricare din poe­mele plachetei „Divertisment”, o bună parte din cele ale „Itinerarului cu anexe în vis” sau unul din pasagiile celor „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi” ar fi putut face faţă celor mai rafinate exigenţe poetice.

 

Pentru cei ce nu cred în poezia celui mai vaj­nic iconar cernăuţean, celui mai sincer poet pe care ni l-a dat nordul ţării, – căci pentru cei­lalţi nu este nevoie – cităm minunatul poem „Moartea copacului“[10].  (Pagini Literare An. 11. 1935 No. 4-5. pag. 136).

 

 

Iată, eram şi eu odată ram –

şi râdea pământul prin mine la soare;

deplin pe atunci mă bucuram,

culegându-l pe Dumnezeu din mii de izvoare.

 

 

Apoi veni o seară, când,

Simțind cum o dulce-oboseală prin frunze-mi pătrunde,

aş fi vrut să mă duc fără să ştiu unde –

şi-i auzeam pe ciobani, în vale, atât de vesel cântând.

 

 

Se ridica până la mine mirosul şiştarelor pline;

prin colibe, fierbeau laptele – şi fumul, liniştit,

se ridica peste case, – şi bine

îi venea lui Dumnezeu mireasma fânului proaspăt cosit.

 

 

Ardeau de atâta luceafăr depărtările,

pe care le sunau în tălăngi oile

şi se strângeau după lună cărările, –

şi n-am priceput de ce mă-nsetează ploile.

 

 

Abia când primul ram s-a desprins,

am bănuit o suavă sfâşiere,

care şerpii pe trunchi mi-a încins, –

şi totul s-a făcut tăcere.

 

 

Numai îngerii arborilor, care le stau

de secetă şi de-ajutor,

ferindu-i, pe cât au

în putere de trăsnet şi de topor –

băteau mai larg din aripi, luminând

seara până-n adâncul pădurilor.

 

 

Când am căzut, i-am mai văzut plângând[11].

 

 

Dl Teofil Lianu, şi el iconar, şi el excelent poet, şi el cântând pe struna unei autentice poe­zii, este încă unul din poeţii de care expoziţia s-a lipsit, în detrimentul ei. Daca ne-am aminti nu­mai de acele minunate poeme, publicate în diferite reviste şi întitulate generic „Curcubeu peste țară” – şi tot ar fi destulă justificare pentru bunele noastre păreri despre poezia acestui bucovinean.

 

La expoziţie putea prezenta, victorios, oricare din pasagiile „Curcubeului peste țară“. Iată, noi dăm pe acesta[12]:

 

 

Stelele le voi culege

fără cântec, fără lege

şi le voi suna-n tălăngi

şi le voi topi în crăngi.

 

 

Le voi răsădi în carte,

Fiecare-un cer aparte,

şi le-oi azvârli pe vin,

fiecare un florin.

 

 

Le voi răcori-n fântâne,

le voi frământa în pâine,

ori le-oi bate la chimir,

floare: aur bob şi fir[13]”.

 

 

 

1938: „Până la războiul mondial, Bucovina n-a cunoscut vreo efervescenţă literară – cum a fost cazul în Transilvania lui Coşbuc şi a lui Agârbiceanu – ci lăudabile şi necesare străduinţe cul­turale, care au dat un singur poet de reală afirmare: Gavril Rotică.

 

Abia prin 1927-28, tineretul, crescut acum în spiritualitate românească, a început să se agite pentru o altă literatură decât cea promovată stângaci şi diletant de „Junimea literară” –  de la care un I. E. Torouţiu a fost ţinut departe… – deci pentru o altă literatură decât cea „clasic-germană” a unor poeţi de Du­minică, pentru care poezia era un prilej de „reverie” la un pahar de bere sau la un trabuc.

 

La Rădăuţi întâi, unde o mână de tineri (în frunte cu regretatul Mihai Horodnic, Teodor C. Grossu (Iulian Vesper) şi Ionel Negură) înfiinţează revista şcolărească „Muguri”, iar pe urmă la Cernăuţi, unde Barbu Slusanschi, elev fiind, grupează câţiva prieteni într-un cenaclu de artă – un suflu nou bate în inima poeţilor, care îşi însuşesc, în mod serios, literatura română, în special pe Eminescu, Coşbuc şi Vlăhuţă, iar în 1931, ia fiinţă gruparea „Iconar”, cu regre­tatul Ion Roşca, Gh. Antonovici, George Drumur, Neculai Pavel şi subsemnatul, la care se adaugă, ulterior: Iulian Vesper, Ghedeon Coca, Aurel Marin (din Ardeal), Ovid Caledoniu (din Bu­cureşti), Tudor Ulmanu (din Basarabia), Neculai Roşca, George Nimigeanu, Mihai Cazacu, Cristofor Vitencu, Aspazia Munte, Teofil Lianu şi alţii (în 1935, revista „Iconar” apare pentru întâia dată, sub patronajul pro­fesorului universitar Traian Brăileanu, conducători fiind Liviu Rusu şi sub-scriitorul acestor rânduri).

 

Puţin timp după aceea, ia fiinţă şi editura „Iconar”, unde sunt tipărite peste 30 de volume şi plachete.

 

La şedinţele grupării, sunt discutaţi autori români moderni, ca: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Adrian Maniu, Perpessicius, Camil Petrescu, Ion Vinea, Radu Gyr, Al. O. Teodoreanu, etc.

 

Datorită unei munci necontenite, s-a format o serie de scrii­tori, dintre care unii au reuşit să se impună nu numai în Bucovina.

 

Astfel, Iulian Vesper dă trei volume – „Echinox în odăjdii”, „Constelaţii” şi „Poeme de Nord” – care arată un poet realizat, cu variate posibilităţi lirice. Din primul lui volum, apărut la „Iconar”, vom desprinde poemul „Eroul”, de o cristalină du­ritate:

 

 

„Îmi plac umerii lui de piatră.

Ochii iuţi trecând peste vreme

adulmecă o fantastică glorie,

care din lut o să-l cheme.

 

 

Vorbele au stranii străluciri.

Trupul, înflorit în noapte grea,

clatină un veac de nebunie

şi la piept îi sângeră o stea.

 

 

Înnoptat în ceaţă şi trecut

(Zilele-l poartă, nopţile-l cresc),

în solstiţii lucide şi clare

se-aude glasul lui domnesc”.

 

 

Din volumul „Constelaţii” (Cartea Românească), redăm „Ad uxorem”, de-o claritate clasică:

 

 

„Pe aleile timpului trecem azi numai noi.

Îţi flutură-n vânt nebunatecul păr.

Chipul tău în ceaţa nelămurită a zilelor

E arcuită lumină de iubire şi adevăr.

 

 

Arzi în dimineaţa braţelor ţie închinate

Cu o lucire liniştită, egală şi dulce.

Nu găseşti cer mai curat

În care capul tău să se culce.

 

 

Luceafărul gândului tău

Răsări pe cerul bucuriilor mele

O dată cu naşterea sângelui

Şi-a înneguratelor stele.

 

 

Prietenă nemuritoare a versurilor,

Fruntea ţi-o apleci peste înfriguratul meu univers.

Ochii, ce ţi-i sărut, vor trăi

Cu cel din urmă vers.

 

 

Să lăsăm orele să ne înconjoare,

Zorile veşniciei ne surprindă miraţi.

Pleoapele vor bate alungând negura,

Ulmii se vor stinge îngânduraţi.

 

 

Câmpiile vor avea înălţimea noastră.

Te voi mângâia cu lumina de azi

Şi sărutul meu va cădea

Ca o stea peste brazi”.

 

 

Ultimul volum al lui Iulian Vesper, „Poeme de Nord” (ti­părit de profesorul I. E. Torouţiu), redă un liric deplin maturizat, care stăpâneşte un stil sigur, personal. Redăm pitorescul poem „Barbarii” – o strălucită satiră:

 

 

„Ţeapăn, în larg fotoliu, se oglindeşte-n timp.

Surâsul lui e ordin, voinţa lui: minune.

Pe vasta împărăţie a globului stăpân

Lăsat-a universul din banii lui să sune.

 

 

Un joc viclean de aur luci în Răsărit

Şi Asia adâncă splendorile-şi aprinse.

Pe negre continente mai fumegau comori

Şi-n inimi de popoare creşteau cratere stinse.

 

 

Zvârli trabucul. Iarăşi întârzie Parisul!

Şi-n fruntea Europei azvârle receptorul.

Pământurile negre din Paraguay aşteaptă:

Le voi trimite forţa, viaţa şi poporul.

 

 

Zâmbi bătrânul idol şi-n ochii lui miopi

Se lumină pământul cât o mărgea verzuie:

Pe vechile redute mai năvălesc barbarii

Şi Capitoliul lumii, în purpură, îl suie”.

 

 

Alt poet realizat e George Drumur, autorul plachetei „Sol­stiţii” (Iconar), pe care poemul de mai jos (Oglindire-n scuturi) îl recomandă suficient:

 

 

„Amurg împăunat cu aurite steme

prin burguri medievale lunecă tăcut;

legendele pornesc pe câmpuri să blesteme

herzogii cu armurile brumate-n scut.

 

 

Se-nnoadă în adâncuri mari de basme

pridvoare cu-nserări şi călăreţi pribegi;

iubirile cum înălbesc fantasme

şi prăbuşirile cum se întorc la regi…

 

 

Bunicul Grimm aduce-n fiecare seară

prietenilor săi năframe cu poveşti –

şi hornul, tinda, cu balauri se presară,

ce-aşteaptă numai ceasul şi spada să-i loveşti.

 

 

Înnebunesc furtunile pe Rin spre munţi.

 

 

Limanul unui schit pios ascunde-va

copiilor, toţi cavalerii blânzi, cărunţi,

care au plecat cu-o cruciadă-n goană, crunţi,

încât şi-acuma, poate, se luptă undeva…”.

 

 

Utilizând în mare măsură folklorul, Teofil Lianu a dat câteva plachete lirice de o rară savoare. Din ultima, „Curcubeu peste ţară” (ed. Bucovina), vom menţiona poemul acesta, de proas­pătă savoare rustică:

 

 

„La întoarceri de livezi,

Fiecare pom un stup

De lumină şi se rup

Ceruri peste ierburi verzi.

 

 

Viersul legănat în soc

Arde. Nalba, pân-la sân.

De te-aş tăvăli prin fân,

Albă-ai fi ca un ghioc.

 

 

Inima cât floarea şi

Sufletu-n albastru nai…

Maldăr moale de susai

Cât sub şold s-ar îndoi.

 

 

Ce muiere, mă, şi luna!

La fereşti, copaci de aur

Cresc subţiri. Pe cer de plaur

Până-n şolduri mătrăguna.

 

 

Lună grea. Pe fân în floare

Doarme trup de sânziană –

Şi pe cântec şi pe geană,

Trestie de somn, răzoare.

 

 

Din departe, mai departe,

Vale de făclii. Sub pleoape

Cântecul nu mai încape,

Nici în gând şi nici în carte”.

 

 

Interesante sunt şi metaforele-ghicitori:

 

 

„Lângă apă lină,

Fluier de lumină” (Singurătate…).

 

 

„Când cad stelele în rouă,

Rupe dimineaţa-n două” (Puşca pândarului…).

 

 

„Ciobăniţă, păr bălai,

Paşte oile pe plai” (Stelele şi luna…).

 

 

„Dimineaţa după ploi,

Beau lumina din trifoi” (Melcii…).

 

 

Preotul Gh. Antonovici e elegiac şi bucolic. Iată o „Psalmodie fluvială” de o suavă simplitate:

 

 

„Lin mijeşte flautul privighetorii…

Fecioarele satului, albe,

alungă din cosiţe norii,

să le cadă luna ban pe salbe.

 

 

O, sfântă oră a serii,

când stelele se miruie în pajişti…

Se roagă pentru grâul verii

brotacii bălţilor din rarişti.

 

 

În case de rumâni coboară

fluturi de amurg cu aripi ude…

Dar sub nucii lor,

psalmodiază îngerii-n sobor

răcoarea acră-a poamelor prea crude”.

 

 

Profesorul N. Tcaciuc-Albu, un bun povestitor, ne-a dat reu­şite traduceri din Li-Tai-Pe (apreciate şi de d. Perpessicius). Cre­dem că e bine să reproducem poemul original: „Moartea lui Li-Tai-Pe”, de-o reţinută melancolie:

 

 

„Băui prea mult, prea mult, şi nu mi-e bine.

Băiete, mişcă luntrea-ncoace înspre mal!

Aproape, mai aproape, lângă mine.

Aşa! Aicea mă cunoaşte orice val.

 

 

Întinde-mi mâna, că mi-e slab piciorul.

Hehei, ce-am fost odată şi ce sunt acum!

Voi, ape, nu o dată v-am dus dorul,

Sau nu-i aşa? Adese mi-aţi fost falnic drum.

 

 

Băiete, ia lopeţile la mână

Şi nu căsca la mine. Vezi că e-n amurg.

Dar unde-i luna mea, frumoasa zână?

Se mişcă-un vânt şi umbrele năprasnic curg.

 

 

Ce jalnic mi s-a-nfiorat lăuta.

Ah, te-am lovit, iubita mea! Te doare mult?

La pieptu-mi vină, să cântăm: Pierduta

Viaţă nu revine”. Tu cânţi, eu ascult.

 

 

Curg lacrimi. Măi băiete, plâng sau plouă?

Şi cât e de-ntuneric ! Valea a orbit.

De jale inima mi-e ruptă-n două,

Viaţa mi s-a dus; dar cântu-i isprăvit?

 

 

Ah, unde-i tinereţea neuitată,

Iubita-mi ţară Tsin şi fluviul Yo-yeh,

Zburdălnicia vieţii, zvăpăiată

Lo-foh, dănţuitoarea Si-Şi unde e?

 

 

Băiete, vezi colo pe val lumina?

Nu vezi? Ea creşte, se apropie de noi.

E împăratul ce-a domnit în China,

Amicul meu, Ming-Huang, un cântăreţ de soi.

 

 

Vii să mă iei în lumea dintre nouri

Cu carul tău de aur, scumpul meu amic?

Cântările-mi trezit-au – spui – ecouri

Şi-n cer? Eu vin, eu vin; apropie-te un pic!”.

 

 

*

 

 

Bătrânul braţele-şi întinde-n noapte,

Lăuta cade într-un jalnic gâlgâit.

Doi paşi… Şi din a valurilor şoapte

Un vaier îngrozit… molatec… fericit…

 

 

Un poet încă în căutare, e Vasile I. Posteucă. Deşi suntem de părere că încă nu s-a fixat asupra unui stil propriu, a scris, totuşi, câteva poeme de o primăvăratică frăgezime şi mai ales de un admirabil elan.

 

 

Neculai Roşca, ale cărui traduceri din Baudelaire au iscat oarecare discuţii, a tipărit plachetele „Neutral” (Iconar) şi „Blocat” (Plai). Vom reda o traducere din Baudelaire (Spleen):

 

 

„Eu sunt ca împăratul unui ţinut ploios,

Măreţ în aparenţă, de fapt neputincios,

Urând linguşitorii şireţi ai ţării sale,

Petrece doar cu câinii sau alte animale;

 

 

La curte sau vânat e veşnic indispus,

Nu-i place nici urarea poporului supus.

Bufonul favorit cu snoava lui hazlie

Nu poate descreţi o frunte grijulie.

 

 

Împodobitu-i pat îi pare un mormânt.

Femeile în juru-i se dau cu toate-n vânt

Să afle vreun model de rochii deochiate,

Spre-a aţâţa întrînsul dorinţele blazate.

 

 

Savantul ce făcuse aur n-a putut

Să vindece cangrena din sufletu-i pierdut.

Nici băile de sânge din vechea medicină,

Cu care mulţi bătrâni durerea şi-o alină,

 

 

N-au izbutit să-nvie cadavrul deşuchiat,

În care-ntreaga Lethe – verzuie s-a vărsat!”.

 

 

 

Din „Marathon”-ul lui E. Ar. Zaharia, luăm poemul „Cerbii” – de o amară viziune:

 

 

„Rag cerbii-n pădurile calde din munte,

Se clatină brazii din şold şi stejarii,

Stelele-şi fărâmiţează bănuţii de aur sub punte

Şi din tufişuri s-au mişcat pândarii.

 

 

Se clatină munţii de viforul lor

Când trec ca o oaste de aprigi călări

Cu coarnele-n lună şi tinere nări

Adulmecând urma unui vânător.

 

 

Rag cerbii şi-aprind clocotind la izvoare

Pădurile-nalte, poienile moi

Şi curg ca oştire de neguri şi ploi

Pe blănuri de iarbă, prin cetini şi floare,

 

 

Şi trec biruind păduratice punţi

Şi pajişti albastre şi moi şi rotunde…

Ascultă o clipă să simtă spre unde

Porni-vor în ceată ca vântul prin munţi.

 

 

Dar, când se-ntâlnesc cu femei la izvor,

Tot sângele aprig s-aprinde-n pădure

Şi nu-i să-i despartă nici om, nici secure –

Aşa-s de profunde iubirile lor…”.

 

 

Poeţi destul de conturaţi sunt şi Ghedeon Coca, George Nimigeanu, Dragoş Vitencu, Aspazia Munte şi Cristofor Vitencu, dintre care primul a tipărit o plachetă (Confesiuni adolescente), depăşită în ultimul timp.

 

Alţi stihuitori, de hotărâte merite în literatura regională, sunt: Sextil Dascal, George Chlopina, Procopie Milişte, Ionel Creţianu, Cicerone Mucenic (mai talentat prozator decât poet), Aurel Putneanu, Ionel Cernovschi, Nela Ropceanu, A. Bogaci şi Const. Rotaru.

 

Pe lângă cei menţionaţi mai sus, activează – adunaţi într-o nouă grupare, care se află pe linia de artă a „Iconarului”, aşa cum a fost fixată de Liviu Rusu – un mănunchi de tineri, dintre care se impun: Ştefan Bucevschi, Aurel Fediuc (Tudor Nicodem), Nicolae Tăutu etc., îndrumaţi de George Drumur. O şcoală nouă va continua, deci, pe cea încă destul de nouă a „Iconarului”.

 

Evident, am dat numai note informative, căci despre poezia bucovineană contemporană e prematur să se spună lucruri de­finitive. „Iconarul”, însă, şi scriitorii lui au cel puţin meritul de a fi creat – printr-o mulţime de publicaţii, şezători sau con ferinţe – cititori de literatură română modernă. Astăzi, Buco­vina – salvată de sub vasalitatea unei culturi străine – ştie să aprecieze valorile româneşti.

 

Şi, credem, e mult acest lucru. / MIRCEA STREINUL[14].

 

 

[1] Lanuri, no. 13-14, Anul II, Mediaș, septembrie-octombrie 1934, pp. 10, 11

[2] Lanuri, No. 6, Anul I, Mediaş, februarie 1934, p. 8

[3] Frize, No. 6-7, Anul I, Brașov, august-septembrie 1934, 11

[4] Ladmiss-Andeescu, N., Semne și mituri, Editura Lanuri, Mediaș 1937, pp. 52-110

[5] Ibidem, p. 65

[6] Ibidem, pp. 69, 70

[7] Familia, I, 9

[8] Pagini Literare, I, 12, 1935

[9] Ibidem, pp. 75, 76

[10] Pagini Literare, An II, 1935, No. 4-5, p. 136

[11] Ibidem, pp. 98, 99

[12] Lanuri, an II, noiembrie-decembrie 1934, No. 15-16

[13] Ibidem, p. 100

[14] Streinul, Mircea, Notă la „Poezia bucovineană de azi”, în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 5, an V, 1 mai 1938, pp. 434-442


Theodor Th. Burada: Conservatorul de muzică din Iaşi

 

 

 

„Să se desfiinţeze conservatorul de muzică din Iaşi, nu avem nevoie de o şcoală care nu ne aduce nici un folos, banii care se cheltuiesc în zadar pentru întreţinerea lui, să se întrebuinţeze pen­tru alte institute folositoare societăţi!!”, acesta a fost şi este strigătul a mai multor cetăţeni din urbea noastră, acesta a fost strigătul – sunt acuma câţiva ani, al mai multor deputaţi din Camera noastră. Acest strigăt însă a rămas fără ecou, n-a găsit şi nici va găsi vreodată loc în inima acelor români care vor să prosperăm; suntem convinşi că muzica, la noi, ca şi în alte state civilizate ale Europei, va merge înainte, cu paşi mari pe calea pro­gresului, şi va deveni, în curând, unul din elementele esenţiale ale educaţiunii junimii noastre.

 

Artele frumoase, precum şi celelalte arte liberale, s-au practicat la noi numai de străini şi numai ca un obiect de speculaţiune. Abia pe la începutul secolului s-a introdus, în Iaşi, cel dintâi pian. Damele boierilor noştri au fost cele dintâi care se eman­cipară din această prejudecată şi începură, pe încetul, a cultiva muzica, considerând-o nu ca o meserie înjositoare şi de speculaţiune, ci ca una din cele mai plăcute distracţiuni care pot fi, vorbindu-ne inimii şi deşteptându-ne sentimentele cele mai nobile.

 

Nu cu mulţi ani în urmă, dar poate că şi acuma, se mai află printre numărul boierilor bătrâni mulţi încă, care consideră muzica bună numai a ne desfata la mese şi la petreceri, chemând, în asemene ocaziuni, lăutarii sau trubadurii celor vechi. Câţi părinţi de familie au oprit pe fiii lor a lua arcuşul în mână, considerând sunarea violinei ca o meserie dată numai ţiganilor! Radele însă binefăcătore ale civilizaţiunii n-au întârziat a străbate şi la noi, făcând să dispară, pe încetul, aceste idei primi­tive, în ceea ce concerne frumoasele arte şi muzica, pe la anul 1831, când începe a se introduce în pensionatele publice şi private. Aşa, în luna lui februarie a aceluiaşi an, un cor de muzică vocală se înfiinţează în gimnaziul Vasilian din Iaşi, sub conducerea profesorului Paulicec, care, pentru prima oară, acompaniaţi de harpă, a cântato cele mai frumoase arii, la împărţirea premiilor, care a avut loc în 1 iunie 1831.

 

În pensionul privat de domnişoare al defunctului vornic Teodor Burada, înfiinţat în 20 august 1831, se învăţa muzica, el însuşi dădea lecţiunile de pian şi ghitară şi fu cel dintâi profe­sor român de muzică.

 

Pe la finele anului 1831, muzica militară se organizează, sub ca­pelmaistrul Herfner, şi înlocuieşte meterheneaoa domnească, care, com­pusă din turci, greci şi bulgari, având în capul ei pe Mehter Başa (capelmaistru), cânta, duminicile, sărbătorile şi în alte zile, la curtea domnească, diferite manele turceşti, cu instrumentele lor, care erau nişte fluieraşe, neiuri, zimbalare, naiuri, dairale, darabani şi diferite timpane, de deosebite mărimi, precum şi câteva instrumente de alamă.

 

Înfiinţarea teatrului francez de varietăţi, sub direcţiunea lui B. Furo, pentru prima oară în Moldova, a cărui inaugurare se făcu la 1832, decembrie 4, influenţă forte mult asupra dezvoltării gustului muzical în diferite clase ale boierilor, prin cântecele actorilor care erau artişti distinşi, şi a orchestrei, care executa, cu măiestrie, cele mai grele bucăţi de muzică, şi, în anul 1835, noiembrie 15, un conservator de muzică se înfiinţează în Iaşi. Iată ce ne spune bătrânul Asaki despre Înfiinţarea lui: „O societate de boieri, doritori de muzică, au informat, prin mijlocirea subscrierii, un conservator filarmonic-dramatic, unde, gratis, se învăţa muzica vocală şi declamaţia, în limba patriei. Directori ai conservatorului s-au ales domnii vornicul Şte­fan Catargiu, Aga Asaki şi spătarul Vasili Alexandri, care s-a însărcinat a fi şi casier acestui conservator, aşezat în o casă par­ticulară, aproape de St. Ilie. Dl Paulo Cervati, tenor, artist însemnat, şi Dl Cuna au început lecţiile lor, iar un membru al societăţii s-a însărcinat cu paradosirea declamaţiei. Douăsprezece dame tinere învăţau, de patru ori pe săptămână, dimineaţa, iar 16 tineri, după-amiezile”. Progresul elevilor, în Conservatorul filarmonic a fost foarte mare, căci, în 23 februarie 1837, s-a reprezentat, în româneşte, piesa „Laperuz”, dramă a lui Cotzebu, şi „Văduva viclenă”, tot de acel autor, prelucrată de Aga Asaki. Orchestra era dirijată de Cervati, profesor conservatorului, alcătuită din cei dintâi artişti ai Capitalei; ariile care s-au cântat, în piesa „Laperuz” au fost din cele mai alese ale lui Rossini, Bellini şi ale altor maeştri celebri. La 20 februarie 1838, ei au reprezentat, în limba patriei, opera „Norma”, pentru prima dată; persoanele care au luat parte în această operă au fost: doamna Langa, care a jucat rolul Normei, doamna Elisabeta Fabian, a Adalgisei, Dimitrie Gherghel, a lui Flavius, şi Constantin Gheras, a lui Orovezo, corul, compus numai din elevii Conservatorului a reuşit şi el pe deplin.

 

În anul 1844, martie 1, un cor de muzică vocală se înfiinţează în Seminarul Veniamin, de la Socola, unde s-a numit profesor Al. Petrino; în anul 1847, martie 29, se înfiinţează un cor de muzică vocală în oştire, sub conducerea aceluiaşi profesor. În anul 1854, aprilie 23, se înfiinţează un cor de muzică vocală la biserica St. Atanasie, sub îngrijirea lui Evdochim Ianov şi Gh. Burada; în anul 1860, octombrie 1, sub Ministerul domnului Cogălniceanu, se înfiinţează, în fine, Conservatorul de muzică; în anul 1864, iulie 1, un cor de muzică vocală la Mitropolie, având de profesor pe Gh. Burada, în 1868, sub Ministerul domnului Dimitrie Gusti, un cor de muzică vocală la bisericile din Iaşi, Sf. Lazăr şi Nicoriţia; în fine, constatăm, cu o deosebită plăcere, că muzica merge progresând în societate, şi Primăria urbei Iaşilor, în anul 1871, aprilie 8, înfiinţează muzica comunală, care, prin deosebita îngrijire ce o are consiliul comunal pentru îmbunătăţirea ei, progresează din zi în zi şi astăzi execută cele mai grele bucăţi cu mare acurateţe, şi sperăm că cei ce strigau, odată, pentru desfiinţarea ei, în curând se vor convinge că ea este necesară oraşului nostru, singura care mai execută muzica naţională şi face să ne aducem aminte că avem datoria să o cultivăm şi să nu o lăsăm se zacă în letargia de care e cuprinsă.

 

Muzica, de vreo câţiva ani, încoace, a luat un avânt care merge progresând cu energie nu numai în Iaşi, dar şi în alte oraşe, prin întocmirea de coruri de muzică vocală, pe la diferite bi­serici, care ne inspiră cea mai mare evlavie, precum şi prin înfiinţarea de muzici comunale, care, în unele locuri, satisfac pe deplin scopul pentru care ele s-au înfiinţat, producând publicului cele mai plăcute distracţiuni. Aşa vedem, în Huşi, la seminar, un cor de muzică vocală, înfiinţat în 1 ianuarie 1854; un altul, la monastirea Neamţului, în 1859, la monastirea Agapia şi Varatic, în 1860, sub conducerea  vechiului profesor de muzică Ioan Cartu. Asemenea, la Galaţi, în 1862, apoi la Roman, Bârlad, Botoşani, înfiin­ţate mai de curând. În Ismail, Episcopul Dunării de jos, Melhisedec, în anul 1868, mai 30, a înfiinţat un cor de muzică vocală, întreţinut cu a sa cheltuială, sub conducerea domnului Gavril Musicescu, acum profesor la Conservatorul de muzică din Iaşi.

 

Deie Domnul ca coruri de muzică vocală să se înfiinţeze pe la toate bisericile şi să înlocuiască musichia, acea muzică nazală a Orientului, care, odinioară, era foarte stimată de popor, predominând în biserica noastră.

 

Muzici comunale s-au înfiinţat la: Bacău, în 1864, luna mai 13, la Botoşani, în 1866, ianuarie 1, la Piatră, în 1871, iulie 14, şi la Roman, în 1871, iulie 14; suntem convinşi că nu va trece mult timp şi asemenea muzici comunale se vor înfiinţa în toate oraşele noastre.

 

Pentru propagarea gustului muzical în urbea noastră, nu pu­ţin au contribuit şi trupele de operă, care s-au succedat, din timp în timp, precum şi diferitele concerte date de către artiştii celebri din Europa, în treacătul lor prin Iaşi, care, după câta ne este cunoscut, cel mai vechi dintre toate, a fosta acela dat în Iaşi de celebrul violoncelist Bernard Romberg, înainte de anula 1809, când a şi executata un capriciu compus de el, pe arii naţionale; asemenea au influenţat şi concertele de muzică de cameră, înfiinţate de către Eduard Caudella, în anul 1867, precum şi a celeilalte Societăţi filarmonice, înfiinţată, în anula 1868, de cătră Teodor T. Burada, Costantin Gros, Eduard Caudella, Petru Mezzeti şi Gaetano Biundi.

 

Proba evidentă, la cele ce am zis despre dezvoltarea gustu­lui muzical este introducerea muzicii mai pe la toate pensionatele publice şi, astăzi, sub Ministerului inteligentului Ministru, domnul Titu Maiorescu, ea s-a introdus în toate şcolile, prin noul program al instrucţiunii publice; în pensionatele private, ea deja se află introdusă mai de mult timp; probă, asemenea despre progresul ce îl face muzica, este numărul elevilor din Conservatorul de muzică, care pe fiecare zi, se măreşte, precum şi rezultatele satisfăcătoare ce s-au obţinut şi se obţin la examenele acelei şcoli.

 

Artele, la noi, au fost totdeauna dispreţuite, niciodată n-au fost încurajate de nimeni, şi aceasta a fost şi este poate una din piedicile cele mai mari care se opun progresului şi civilizaţiunii. Omenii nu sunt fiinţe abstracte, nu se pot conduce ca nişte automaţi, ei au simţuri, şi acele simţuri formează pasiunile; ştiinţa de a conduce oamenii pe calea progresului nu este alta decât ştiinţa de a dirija sensibilita­tea lor, fundamentul instituţiunilor umane stă în moravurile lor pu­blice şi private, şi frumoasele arte sunt esenţialmente morale, fiindcă fac pe individul care le cultivă mai bun şi mai ferice.

 

Să ne aruncăm privirile noastre în anticitate şi vom vedea pe Orfeu în munţii Traciei, subjugând fiarele sălbatice de prin codri prin puterea sunetului lirei sale, pe Amphion zidind zidurile Thebei, pe Păunaşul codrilor făcând să salte pietrele şi frunzele de pe arbori, la sunetul fluierului său şi la alte fabule din vechime, care, înfrumuseţate prin imaginaţiunea poeţilor, nu sunt în ochii noştri decât frumoase alegorii, ce desemnează cu energic imperiul ce-l are muzica. Dacă deschidem analele istoriei, vedem pe Timoteu sub­jugând pe Alexandru, pe rusticii Spartiaţi proscriind comerţul şi artele, afară însă de muzică; tot acei Spartiaţi (spartani – n. n.), învinşi mai de multe ori şi recâştigând apoi victoria, auzind cântând pe atenianul Tirteu.

 

N-a existat nici o naţiune pe pământ, care să nu fi iubit această artă încântătoare. La greci, mai cu deosebire, muzica era foarte stimată, Polibius ne spune că era necesară pentru a îmblânzi mora­vurile arcadienilor, care locuiau într-o ţară unde aerul era trist şi rece; şi că cyneţii, care părăsiseră muzica, întreceau cu mult în cruzimi pe toţi grecii, şi că nu era un oraş altul unde să se comită mai multe crime.

 

Muzica este un instinct a naturii, o necesitate a inimii, ea înveseleşte singurătatea şi încântă societatea, animează, deodată, răzbelul şi amorul, ne face viaţa câmpenească mai plăcută. Ţăranul îşi uşurează lucrul său cântând din fluier doina, cântarea sa de jale, şi alte cântece de dor, pe care l-a învăţat muma lui, în mijlocul turmelor şi a câmpiilor pline de holde aurii, păsto­rul munţilor umple văile de sunetul buciumului, care, odinioară, era vechea strigare a ostaşilor romani, fetele şi flăcăii, plini de iluziunile vârstei lor, joacă hora. la glasul îngânător al cimpoiului, bătrânul, încălzindu-şi zilele sale la razele soarelui, intonează plângând cântul care făcea, odinioară, deliciul copilăriei sale, femeile, dotate de la natură cu o sensibilitate mai mare decât a noastră, iubesc cu pasiune muzica, care, ca şi ele, îmblânzeşte moravurile, temperează forţa prin graţie, apropie şi leagă împreună deosebitele ele­mente ale societăţii.

 

Omenii cei mai celebri, în momentele lor cele de pe urmă, au recurs la muzică. Socrate, înainte de momentul băutului cucutei, cul­tiva muzica în închisoare. Platon, cunoscând puterea muzicii şi moralitatea ce făcea să se nască în clasa poporului, o introduse în toate instituţiile repu­blicii, apoi în toate ceremoniile religioase. Jean Jacques Rousseau, la bătrâneţe, suspina încă auzind romanţele sale, care înduioşează ini­ma şi fac să se simtă în ele melancolia care zbuciumă zilele sale de pe urmă.

 

Dacă muzica este atât de necesară pentru fericirea internă a fiecărui individ, pentru beatitudinea lui, dacă este atât de utilă şi atât de morală, să ne grăbim, deci, cu toţii a-i asigura un azil în societatea noastră şi să facem ca ea se fie baza educaţiunii junimii noastre; departe de noi fie, deci, suprimarea şcolilor de muzică, din contra, să ne silim şi să le încurajăm prin orice mod şi, completând clasele Conservatorului cu instrumentele care lipsesc, în curând vom vede efectele sale binefăcătore asupra soci­etăţii noastre; vom avea un teatru naţional şi o orchestră com­puse numai din artişti români, care, desigur, nu vor întârzia a forma gustul muzical în masa poporului, ridicând muzica naţională la înălţimea ce trebuie să o aibă.

 

Înfiinţarea Conservatorului nostru de muzică din Iaşi datează din anul 1860, octombrie 1, după cum am văzut acest institut, deşi încă june, totuşi a produs deja mai mulţi elevi distinşi, din care unii din ei astăzi sunt profesori pe la diferite şcoli publice, iar alţii au dat probe de talentele lor prin diferite concerte, în care societate Iaşului a avut ocaziune a-i asculta”[1].

 

 

[1] Burada, Theodor, Th., Almanahu Musicalu, Anul I 1875, Iaşi, pp. pp. 21-26


Mircea Streinul: Destinul lui Stans Rayd

 

 

 

O parabolă despre literatură

 

 

 

Domnului

inspector general

CONSTANTIN PĂUNESCU,

omagiu,

M. S.

 

 

Istoria de mai jos nu s-a desfăşurat la noi, unde feno­menul literar nu prezintă, în rândurile largi ale publicului, interes nici cât un match de box.

 

Stans Rayd trăia, deci, la Londra, într-un cartier cu case bătrâne şi mizere – aţi ghicit desigur că e vorba de cartierul Soho, pe care – nu vă jenaţi s-o recunoaşteţi! – îl ştiţi din romanele lui Edgar Wallace.

 

De fapt, nici nu-l chema Stans, ci pur şi simplu John, însă respectivul găsise că e prea banal să semneze „John Rayd”, când scrii elegii cu viziuni florentine şi tragedii shakespeareiane. Pseudonimul şi-l compusese într-o după-amiază ploioasă şi cu multă ceaţă (vezi romanele lui E. Wa­llace şi reportajele despre Cernăuţi, „Oraşul dintre ceţuri”, ale subsemnatului…) şi fusese atât de satisfăcut, încât, în seara şi noaptea aceleiaşi zile, adause încă 40 de pagini romanului său, cu care susţinea că-l va da gata pe bătrânul şi naivul utopist Wells.

 

Domnului Allan Rayd, tatăl legal şi necontestat al lui John şi mic funcţionar la o bancă de asemenea mică (dar foarte solidă), îi era absolut indiferentă activitatea junelui poet – lucru ce nu se poate afirma şi despre mama lui Stans, Mary Victoria Florence (născută Room – ceea ce nu înseamnă numaidecât că era beţivă…), care poseda, pe lângă o statură nesfârşită (comparabilă cu statuia lui Nelson), şi o dantură falsă ca un zâmbet nipon, inclusiv o mare adoraţie pentru speranţa familiei.

 

Manuscrisele lui Stans erau foarte multe: în biroul de nuc, în cufărul din sufragerie, în sertarul de sus al noptierei şi pe-o etajeră din salon.

 

Eroul reportajului nostru, reportaj care e destul de min­cinos pentru a fi şi destul de adevărat, avea:

23 de ani;

2 măsele plombate;

3 lavaliere;

5 romane;

6 volume de nuvele;

361 de poezii;

zeci de eseuri şi ceva filosofie;

 

(totul, evident, în manuscris, afară de vreo zece duzini de versuri, publicate într-o revistă obscură dintr-un orăşel din vestul insulei).

 

 

UN TRAMVAI BINE INSPIRAT

 

 

Într-o dimineaţă, pe când Mary etc. pregătea o enormă budincă de orez, cineva sună violent, ca o alarma de in­cendiu. Mary etc. sări de la plită şi alergă la uşă. Deschi­zând, văzu faţa emoţionată şi emoţionantă a doamnei Stormer, vecina sa. Presimţi ceva rău şi, când obeza doamnă Stormer şopti gâtuită de disperare:

– L-a călcat tramvaiul! –

ştiu că nu poate fi vorba decât de Stans. N-avu timp să le­şine, şi-alergă în stradă, unde tocmai dădu de ambulanţa care-l transporta pe poet la domiciliu.

 

 

CELEBRU POST-MORTEM

 

 

Doamna Mary etc. Rayd (născută Room) plânsese mult. Nici acuma, în după-amiaza asta de toamnă cu frunze galbene, nu înceta să-şi şteargă ochii, căci îşi amintea me­reu de Stans. Se simţea sfârşită şi fără rost în odaia aceasta, în care umbra mortului mai plutea vag, dar per­manent.

Primi vizita Sylviei Beery, care – după cum Mary etc. aflase abia după înmormântarea lui Stans – îl iubise pe tânăr.

Tăceau amândouă.

Tăceau ca două basoreliefuri.

Tăceau englezeşte.

 

Din când în când, privirile le-alunecau pe fotografia poetului şi oftau. Cu vizite de-acestea, cu plâns, cu dureri ascuţite în suflet, Mary îl retrăia mereu pe fiul suprimat de tramvai. Câtă zarvă a pricinuit moartea lui Stans! Mary (din lipsă de spaţiu renunţăm la „etc.”) şi le reaminteşte pe toate: reportajele din ziare, care, aflând că e vorba de un poet, atraseră atenţia directorilor de reviste literare asupra versurilor lui, şedinţele de la Curtea cu Juri (watmanul s-a ales cu o condamnare de un an închisoare pentru omor din imprudenţă; tramvaiul a fost achitat), vizita unui edi­tor, care-a luat, la întâmplare şi cam sceptic, manuscrisul unui roman.

 

Într-o bună zi, miracolul s-a produs. Doamna Mary primi din nou vizita editorului, care-i anunţă că romanul e excelent şi-i dădu un cec în valoare respectabilă. De-acuma, viaţa soţilor Rayd luă un tempo accelerat. Critica literară proclamă genial romanul, editorii oferiră sume fabuloase pentru celelalte manuscrise (şi chiar pentru poezii…), doamna Rayd acorda interviewuri despre viaţa lui Stans şi era fericită, iar domnul Allan istorisea tihnit la club:

 

– Eu sunt tatăl lui Stans. Genial băiat! La cinci ani făcea poezii… – şi domnii englezi luau autografe de la bunul Allan Rayd.

Se spune că însuşi teribilul G. B. (Shaw) a rămas im­presionat de confesiunile lui Rayd-senior.

Evident, în felul său …

 

 

 

DOAMNA MARY DESCOPERĂ AMERICA

 

 

Într-o zi cu ceaţă (la Londra fiind mereu ceaţă, trebuie să iau notă de acest lucru – oricât s-ar plictisi amabilii mei cititori…), doamna Mary constată, cu un fel de jenă, că nu mai are nici un manuscris de la Stans. Toate fuseseră tipărite – în ediţii de lux şi-n ediţii populare, traduse în franţuzeşte, nemţeşte, bulgăreşte şi esperanto, discutate cu concluzii laudative; – şi, acuma, nu mai era nici un ma­nuscris!

 

Pe la orele 10 seara, după ce soţul se culcă, mama lui Stans deschise un caiet nou, se gândi câtva timp şi, apoi, începu să scrie. Merse greu, dar, încet-încet, condeiul se aşternu de-a binelea, umplând foaie după foaie.

 

*

 

Trecură trei ani.

Câte-o revistă literară se-ntreba uneori cum de pu­tuse să scrie Stans atât de mult.

Într-adevăr, tot la două-trei luni, doamna Mary etc. mai descoperea câte-un manuscris şi explica editorului:

 

– Mi l-a dictat când avea douăzeci şi unu de ani… – sau: –  L-am scris cu mâna mea, căci bietul Stans toc­mai îşi scrântise mâna dreaptă, la un match de polo…

 

Editorii se mulţumeau cu aceste declaraţii; în defini­tiv, ce le păsa – când romanele se vindeau excelent? Unii critici remarcaseră, însă, că stilul se deosebea de cel al ro­manelor anterioare şi-i subliniară varietatea. Un mare cri­tic scrise:

 

 

Stilul voit vulgar, situaţiile naiv înscenate, caracterele conturate mai mult în fuga condeiului – adaugă regreta­tului Stans Rayd o diversitate puţin obişnuită în scrisul contemporan. Am putea afirma că avem de-a face cu un Shakespeare al romanului…”.

 

 

 

ŞANTAJ…

 

 

La 23 februarie 1937, doamna Mary fu vizitată de-un individ cu faţa vicleană, care se prezentă Lewis Lionnel.

Declară scurt:

 

– Am venit să încasez suma de cinci sute lire…  (îi rog pe cititori să înmulţească acest număr cu aproxima­tiv 800, ca să-şi poată da seama cam la câţi lei ar veni pretenţia lui Lewis Lionnel).

Doamna, surprinsă, îl întrebă pentru ce.

Calm, Lionnel, reporter la o gazetă de scandal, replică:

 

– Pentru ca să tac din gură, milady. Vă întreb: cum a putut să scrie Stans Rayd, care-a murit la douăzeci şi trei de ani, atâtea cărţi? Să vă dau eu explicaţia? Poftim! Stans Rayd, care-a scris câteva cărţi, admite toată lumea: exce­lente, n-a putut, totuşi, să scrie douăzeci de romane în de­curs de trei ani. Just? Cred că e cum spun! Dumneavoastră aţi declarat că Stans începuse să scrie romane abia la douăzeci şi unu de ani. Sunt un incorigibil amator de reviste vechi. Şi-n una din ele, de-acu vreo douăzeci de ani, am dat de-o schiţă, semnată Mary Victoria Florence Room. Şi Room e numele de fată al doamnei Mary Victoria Florence Rayd, nu? Aţi scris, după douăzeci de ani, sub numele fiului dumneavoastră, o mulţime de romane. Ştiţi că asta se cheamă escrocherie, după cum pretenţia mea se numeşte şantaj?

 

Doamna Mary achită imediat suma cerută de Lewis Lionnel.

 

*

 

De-aci, înainte, doamna Mary trăi într-o panică per­manentă. Consultă pe-un avocat, care-o asigură că ar face mai bine să se denunţe singură ca autoare a peste jumătate din romanele lui Stans.

– Nu, gloria asta n-o vreau, deşi publicul, care în­ghite multe, ar fi în stare să-mi ierte îndrăzneala – de a-l fi păcălit.

 

Încă în ziua aceea, doamna Mary dădu un interview că toate manuscrisele lui Stans s-au epuizat. Dar, apoi, a început în sufletul doamnei Mary Victoria Florence Rayd, născută Room, o tragedie meschină: era geloasă pe desti­nul glorios al fiului ei, pe care un tramvai l-a inaugurat printr-un frumos act de inteligenţă :..

 

După câteva săptămâni, moartea o strânse de pe pă­mânt.

Omul care a plâns-o cel mai mult a fost Lewis Lionnel: tocmai intenţiona s-o tapeze din nou pe regretata defunctă, când decesul ei a fost anunţat în ziarele de di­mineaţă…

 

 

 

Cuprinsul Tomului I din „Opera lirică”, 1929-1939

 

 

Scrisoare către Excelenta Sa Domnul Rezi­dent Regal George Alexianu

Prefaţă sau câteva însemnări dintr-un ad-hoc jurnal de poet

Note si lămuriri

De acelaşi autor

Corbul de aur

 

Divertisment, câteva poezii pentru prieteni

Moarte-n pădure

Cetatea de apă

Migrare

Monolog

 

Peter Schlemihl vorbind cu umbra vândută

Pasărea măiastră

Dimineaţa cea mare

Navigatorul

Eroul

 

Tristeţe de rai

28 Februarie 1937

Făt-Frumos

Moarte de primăvară

Isus în pădure

Regret

Mesagiu

 

Clan trist, sufletele

Moartea şarpelui

Machiavelli

Fata în mormânt

 

Tarot sau călătoria omului

Note la o experienţă

Cântecul de durere şi bucurie al aurului sub mâinile meşterului

Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi

Epilog

 

Trei fabule

Curcubeul

Revolta plantelor

Dialog inedit între don Quijote de la Mancha şi scutierul său

Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat

Bucolice

 

Texte pentru o suită ţărănească de Rudd Rybiczka

Cântec de dragoste

Ulise reiterat

Poezia

Traduceri din Georg Trakl

Destinul lui Stans Rayd sau o parabolă des­pre literatură


Pagina 1 din 1,27812345...102030...Ultima »