Am ilustrat cartea de poezie „când s-au născut poeții” cu două tablouri ale pictorului Adrian Leonard MELISCH, complementare, ca viziune, textelor mele lirice. Va urma cartea „joc”, o aparentă joacă, premeditată ca atare prin primul poem. Am nevoie de un astfel de discurs, în condițiile în care volumul „S” al „poveștii așezărilor transilvane”, la care lucrez zilnic, este infernal de lung – cred că va avea peste 1.000 de pagini.
Un român de inimă, Dumitru Cichindeal, a rostit memorabilele cuvinte: „Mintea, mintea, mărită nație română! Când te vei lumina cu învăţătură, mai mărită nație decât tine nu va fi!”.
„Există trei fecioare ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”.
(The Prose Edda, p. 12)
„Nu va pieri românul niciodată, căci dacă, din şcoala primară începând, învaţă sârguincios şi înţelege un stil aşa de greoi, viaţa-i este asigurată”[1].
[1] Vestitorul, Anul X, nr. 11-12, Oradea 1934, p. 12
În Europa nu va fi pace, dar nici apocalipsă. Europa intră, cu o surprinzătoare inconștiență, în epoca decimărilor, deja vestită de scuipăturile ofensatoare ale clovnului de după Atlantic. Fiecare dintre noi are pe cineva de ucis, fiecare poartă în sânge un clocot otrăvit. Intoleranța ne sufocă, intoleranța izgonește speranțele care ne-au tot dat puterea de a trăi. Nimeni nu mai așteaptă mântuirea, toți clocotesc de ură și de revoltă. Undeva, departe, departe, Iisus se așează pe o piatră și plânge. Sârșit.