Dragusanul - Blog

pășind pe pragul altei învieri

 

 

 

în viața mea a fost doar o clipită

întreaga viață-a florilor de prun

și stelele din ceruri iar palpită

clipitei lor atunci când mă supun

căci între timp au tot plecat prieteni

și-n urma lor aceleași au rămas

și universul ostenit din cetini

și țipătul din ceruri fără glas

 

 

de parcă tot pustiul s-ar prăvale

să-l duc pe suflet până înspre zări,

cobzarul cosmic risipește jale

și nostalgii târzii prin călimări

când înțeleg că nimeni nu regretă

în calmul nou venitei primăveri

că-n univers nimic nu se repetă

pășind pe pragul altei învieri

 


Fabulele anului 1809

 

1869, august 2, Gura Satului: Cei şapte şvabi

 

 

În narațiunile în proză, în care personajele capătă identitățile unor animale, viața satului românesc transpare firesc, încununată, de fiecare dată, cu un proverb, care ține loc de morală, iar Gheorghe Costantin Roja, medicul român de la Spitalul Universitar din Pesta, n-a ratat prilejul de a lăsa posterității, în grafie latină și cu exagerări etimologice latiniste, inclusiv prin înlocuirea unor cuvinte din limbajul vremii cu expresii latine sau italiene, câteva astfel de produse ale spirutului obștesc (pp. 50-56):

 

 

1869, august 2, Gura Satului: Cei şapte şvabi

 

 

„Își bătea joc vulpea de lup, care căzuse într-o groapă; sărea și juca acolo cu mare bucurie, îi spunea dințosul și îi zicea fiară fără minte. Nu trecu mult timp și căzu și ea acolo unde era lupul. – Astăzi mie, mâine ție.

 

 

Ieși un lup să se plimbe au să vreun ou și iacă vede trei păcurari, care mâncau un berbec din turma lor; atuncia lupul, fiindcă nu putea să răpească, zise păcurarilor: Voi puteți să mâncați, iar când făceam eu ceea ce faceți voi, vroiați să mă bateți! La aceasta, răspunseră păcurarii: Așa este, că noi mâncăm din turma noastră, iar tu vroiai să furi ceea ce nu este a ta. – Nu pune lingura unde nu fierbe oala ta.

 

 

Era o muiere, care avea o găină, care îi oua zilnic câte un ou, dar vei, ăleia nu-i era destul. Mai cugetă și gândi ea așa: Ce va fi dacă dau găinii mai mult orz, va să-mi facă două au trei ouă pe zi? Face muierea pe mintea ei, dar se întâmplă un lucru neașteptat, că găina, de prea mult orz, se îngrășă și nu două, dar nici un ou nu făcea. – Cine vrea multe pierde și puținul.

 

 

Vine un câine cu o bucată de carne în gură la un râu și, fiindcă punte nu era și apa nu era afundă, trecu prin apă și acolo îi umbla prin apă umbra cărnii pe care o ținea în gură. Și lui i se păru că carnea aceea, care se vedea în apă, este mai multă, și, pentru a o lua pe aceea, care doar umbră era, lăsă carnea din gură, pe care o luă râul. – Ce ai în mână nu e minciună.

 

 

Ieși un broscoi dintr-o apă și șeyu la margine; de acolo văzu un bou, care, nu departe de dânsul, păștea. Rău îi păru broscoiului că boul este mai mare decât sine și prinse să se umfle, închipuindu-și că cu umflare crescu boul; broscuța sa, care îl văzu murind, zise ăluia: Nu te umfla, că nu vei păți bine! Dar broscoiul nu ascultă, măcar cât putea se umfla. Încă o dată îi zise broscuţa: Ai să crapi şi ca boul nu te faci! Nu trecu mult timp, broscoiul se umflă cât putu şi crăpă. – Nu te întinde, până nu ajungi.

 

 

Un lup foarte înfometat umbla încoace şi încolo, să capete ceva şi auzi într-o căsuţă că plângea un prunc, şi mumă-sa îi zicea: Ce este, că de nu taci, te dau lupului! Iar lupul, care stătea la uşă, deschise gura şi aştepta să îi dea muma pruncul şi să-l înghită. Stătu lupul cu gura deschisă până se făcu noapte şi-atunci copilul tăcu, şi acum îi zicea mama: Nu te teme, sufletul meu, că, de vine lupul, va fi să-l vatăm! Auzind lupul aceste vorbe, fugi întristat. – Nu mântuiesc toţi cum vorbesc.

 

 

Ieşi un vierme din locul în care era ascuns şi zise tuturor fiarelor că el este Vindecătorul şi poate vindeca lingorile. Vulpea fu mai înţeleaptă, că răspunse viermelui: Dacă este că tu eşti mare Doftor, de ce nu te vindeci când eşti secat? – Doctore, vindec-te însuşi!

 

 

Văzu un om, într-un loc, un şarpe, sub o piatră strâmtă, de unde nu putea să scape, şi care, cu ultimele puteri, scoase capul afară şi zise omului: Scoală-mi greutatea de pe mine şi eu am să-ţi recunosc bunătatea! Se îndură omul şi mută piatra de pe şarpe, care, pe urmă, nu numai nu-şi face datoria, ba încă vrea să-l muşte. Acolo, în disputa ambilor, veni vulpea, pe care o aleseră judecătoare; atunci ea zise: Auziţi, şarpe şi omule, eu nu vă pot face dreptate şi este pentru că nu văd cum şedeai tu, şarpe, sub piatră! Aşa şarpele şezu cum fu înainte şi omul îl înveli cu piatra, aşa cum era. Atunci vulpe zice sentinţa asta: Eu judec că drept este să rămână nemulţumitorul şarpe sub piatră! – Cum este lucrul a fi şi darea.

 

 

Doi câini flămânzi văzură într-un râu pieile care se murau acolo şi vrură să le mănânce; dar, fiindcă apa era mare, cât nici nu se puteau apropia de ele, se gândiră să bea apa şi aşa de multă băură, încât crăpară amândoi. – Mintea cea rea aduce şi moarte.

 

 

Un şoarece se născu într-o coşarcă şi nu mâncă alta decât nuci. Ieşi, într-o zi, din coşarcă şi, preumblându-se, dădu şi de alte mai multe mâncări. Ooo, cât am fost de neştiutor: mi se părea că nu există altă casă, fără de coşarca mea. – Se ţine orbul de perete şi i se pare că nu există loc mai departe.

 

 

Un om face cină mare şi ospăţ, oaspeţi fiind cunoscuţii lui. Între timp, câinele acelui domn, încercând să fure, văzu un alt câine, căruia îi zise: Frate, vino astăzi, să cinăm amândoi, că la noi va fi mare ospeţie! Vine chematul câine şi, când văzu, cina aceea mare, zise întru inima sa: Astăzi e ziua în care o să mănânc şi o să beau atât, cât să nu-mi mai fie foame! Întru aceste închipuiri pline de bucurie, întorcea coada în toată partea şi aştepta, cu mare poftă, mâncarea. Dar nu fu fericit, căci, cum îl văzu, gazda îl prinse de coadă şi-l aruncă pe fereastră, afară, unde, căzând rău, o luă la fugă urlând. Pe când fugea, îi ieşi un alt câine în cale şi-l întrebă: Oaspe? Cum cinaşi? Atunci îi răspunse el: Lasă-mă, frate, că de mult cât mâncai şi băui, mă îmbătai cât nici nu ştiu de unde intrai pe această cale! – Să nu ai încredinţare pe bun străin.

 

1869, martie 4, Gura Satului: Ce e nou la sate

 


„Glumele, vorbe de vânt” ale anului 1809

 

1869, octombrie 21, Gura Satului: Când fierbe mustul

 

 

Precizând că „glume vene de la gluma, care de pe spic o ia vântul” și că „glumele sunt vorbe de vânt”, Gheorghe Constantin Roja reproducea, în 1809 (pp. 48-50), câteva potriviri umoristice, cu tentă anecdotică:

 

 

 

1869, octombrie 5, Gura Satului: Despre ortografia nouă

 

 

„Un om vrea să-și învețe calul să nu mănânce, așa că nu îi dădea ceva și, după trei zile, crăpă calul de foame. Atunci îți bătea palmele și zicea: Vai de mine, amărâtul de mine! Ce rău am pățit: când să învețe să nu mănânce, atunci crăpă!

 

 

Un om cu minte puțină, vrând să vândă casa, luă o piatră și o poartă în mână.

 

 

Un altul, văzând în cale că nine Vindecătorul, se asunse după un perete; vine Doctorul până la el și-i zise: De ce te ascunzi tu? Eu răspunse: Să mă ierți, Doamne, că de mult nu mult nu fui bolnav și îmi este rușine să ies ănaintea Doctorilor!

 

 

Un jucat de minte, care era să călătorească dintr-o cetate într-alta, prinse calul, se sui în căruță și luă desaga pe umeri; când îl întrebă un altul de ce nu lasă desaga în căruță, el zise: Să nu îngreuieze și să nu frângă căruța!

 

 

Un șerb, văzând că rupea un domn o legătură de carte, îl rugă să îi dea trei de acele. De ce le vrei?, zise domnul său, și răspunse șerbul: Când voi fugi din patria mea și îmi va cere mama să-i trimit vreo carte, să știe de sănătatea mea.

 

 

Un școlar, care nu vroia să învețe și nu avea ce să mănânce, vându cărțile și scrise părintelui lui: Bucură-te, părinte, cu mine, că cărțile mă țin!

 

 

Un alt școlar vroi să prindă un șoarec care rodea cartea lui; șezu de altă parte și rumegă carne.

 

 

Un domnicel, despărțindu-se de tatăl său și mergând în bătaie, zice că va să aducă un cap al unui oștean. Atunci  răspunse părintele: De ți-a da Dumnezeu să vii și fără, numai să te văd sănătos!

 

1869, octombrie 5, Gura Satului: Despre ortografia nouă


1809: „Vorbe iscusite”, de Gheorghe Constantin Roja

 

1869, noiembrie 30, Gura Satului: Când au plecat la Suez

 

 

 

Anecdotele, publicate în românește, cu litere latine (pp. 44-47), aveau menirea, în 1809, de a stârni interesul cărturarilor și tinerilor studioși români față de un alfabet care să individualizeze și să înnobileze (vestita „polire” latinească, la care făcea dese recursuri, dar fără „semntica” poleirii) limba română. Cum anedoctele acelea, îndeobște cunoscute pe atunci, făceau parte din spiritul vremii, e musai să le reproduc în transcriere fonetică:

 

 

1869, noiembrie 30, Gura Satului: Şi când s-au întors de acolo

 

 

„Când Leonida, imperatorul Lacedemonilor, scrie lui Xerxes să îi trimită armatele, el îi răspunse: Vino și le ia!

 

 

Auzind Alexandru că imperatorul Dariu multă și numeroasă oaste contra lui aduce, atuncea zise: Un lup nu se teme de multe oi.

 

 

Auzind Pedaretu că mare este numărul oștenilor, răspunse: Cât mai mulți va să vătămăm, cu atât mai mare mărire va să avem.

 

 

Când întrebară unii, odată, pe Hilon ce face Dumnezeu, el răspunse așa: I se umilesc unii, iar pe alții îi apleacă.

 

 

Fu întrebat Plato ce diferență este între învățat și neînvățat, iar el zise: Aceea care este între vindecător și între beteag.

 

 

„Aristippu, zise Dionisi, de ce ai fugit de la Socrati și ai venit în Sicilia?”, răspunse Aristippu: Eu am venit să dau ceea ce am și să iau aceea ce nu am.

 

 

Bătu, odată, înțeleptul Zenon pe șerbul lui, care fura, iar acesta plângea și zicea: Iartă-mă, Doamne, că eu nu vroiam, dar îmi era scris să fur! Atunci răspunse Zenon: Dacă îți era scris să furi, îți era scris și să te bat!

 

 

Fu întrebat imperatorul Agesilaus de unul: Ce e mai mare, virtutea sau dreptatea? Răspunse el: Dacă eram toți drepți, nu ar trebui să fim virtuoși.

 

 

Își bătea joc un om de Esop, că era urât. Atunci zise Esop: Nu face mintea mea cât face omul!

 

 

Întrebă un aristotelian cine este oaspetele, zise: Un suflet în două trupuri.

 

 

Se duse, într-o zi, Diogene în cetatea Mind, care era mică și avea trei porți mari; atunci el își face jocul cu oamenii de acolo; ieșind din cetate, afară, zise cu voce mare: Bărbați Mindi, închideți porțile, să nu vă fugă cetatea!

 

 

Auzind Leonida ce ziceau oamenii, că mâine nu va să poată Lacedemonii să vadă soarele, de multele săgeți ale Persianilor, atunci zise el: Lasă să fie, că va să ne batem în umbră!

 

 

Ieși, într-o zi, Socrate între oameni și, ducându-se în calea lui, vine un june vântos și-l calcă; Socrate fapta acestui tânăr o luă cu binele. Se mirară oamenii toți de ce era acum. Atunci Socrate răspunse: Nu vă mirați, fraților, că nu se cuvine să bat eu asinul acela care mă calcă!”.

 

1869, noiembrie 14, Gura Satului: Părinţii ultramontani


1809: „Sentențiile” lui Gheorghe Constantin Roja

 

 

 

Medicul Spitalului Universitar din Pesta, Românul Gheorghe Constantin Roja, își începea, în 1809, exemplificarea înzestrării limbii române cu litere latine cu niște proverbe sau aforisme („Sentenții”, cum le numea el – pp. 39-44), pe care le voi reproduce în româna contemporană, folosind ca exemplu al scrierii orginale doar primul proverb din 1809, îndesat cu latinisme explicate la subsol. Roja punea, astfel, bazele etimologismului, cu toate exagerările și platitudinile lui, care avea să dureze, în provinciile românești, aproape un veac, în ciuda faptului că fonetismul era promovat și argumentat de mari literați români, precum Vasile Alecsandri sau Ion Heliade Rădulescu, pe care Alecsandri îl vizitase la București, pentru a stabili o strategie comună.

 

Așadar, iată un singur exemplu de „Sentenție”, celelalte proverbe, atestate în 1809, urmând să fie reproduse fonetic:

 

 

„Aquea[1], qui[2] nu vrei să-ți[3] facă altul ție[4], niqui[5] tu nu fac al lui[6]”.

 

 

 

Proverbele românești, notate de Gheorghe Constantin Roja până în 1808, pentru a fi publicate în 1809 (cartea în limba germană, publicată în 1808, se referea la patronime latinești), sunt următoarele:

 

 

Aceea ce nu vrei să-ți facă altul ție nici tu nu-i face lui.

Care doarme mult nu va să aibă straie pentru coperire.

Cui place multă grăire nu scapă de păcate.

Care își face casă înaltă curând va să o vadă apusă.

Până unde nu ajungi, nu întinde mâna, și unde nu poți, nu călca.

Aceea ce nu pricepi nici nu o lăuda, nici nu o defăima.

Nu crede tuturor oamenilor care te laudă, că de multe ori alte gândesc, altele zic.

Acel lucru pe care poți să-l faci astăzi nu-l lăsa pe mâine.

Apetitul rău e lingoare a sufletului.

Mai bine să mori, decât să ai viață cu rușine.

Să nu-ți fie rușine, învață acele pe care nu le știi.

Cine merge pe calea dreaptă, acela nu poată să piardă.

Nu te amesteca cu acei care nu au nimic de pierdut.

Cine nu vrea să se împiedice nu trebuie să umble în întuneric.

Deschide ochii când este timpul!

Nu vorbi mai înainte de a cugeta!

Nu vorbi multe cu oamenii aceia care sunt mai mari decât tine.

Cu lucru se capătă sănătatea trupului.

Nu zi nici un rău despre morți și despre aceia care nu sunt aici.

Puiul se cunoaște după pene, iar omul după vorbe.

Nu răscumpăra răul cu rău.

Dreptatea ține mult, minciuna trece curând.

 

 

 

[1] aquea vene de la italieneasca vorbă que lla

[2] qui vene de la latineasca vorbă qui

[3] ți este scurtatu de la latinescu tibi

[4] ție iară vene de la tibi

[5] niqui este latinescul neque

[6] lui vene din limba italiană


Pagina 1 din 1,41412345...102030...Ultima »