Dragusanul - Blog

Ciprian Porumbescu: Nu lăsaţi să moară munca mea!

 

 

 

 

Pentru că numărul uriaş de partituri ale unor vechi cântece româneşti, unele interpretate de ZICĂLAŞII, altele rămase nefolosite, aparţin tuturor oamenilor, am decis să le răspândesc, pentru a fi de folos (gratuit) celor care simt chemarea străbunilor şi vor să se împărtăşească din ea. Am deschis o rubrică nouă (Patrimoniul ZICĂLAŞII), pe care o deschid, cum este şi firesc de altfel, cu partiturile cântecelor lui Ciprian Porumbescu, pe care le-am interpretat şi fonotecat, în parte, în Concertul “Rapsodia Română”, din 14 octombrie 2017, celelalte rămânând drept îndatorire pentru cine va simţi nevoia să şi-o asume, pentru că Ion Drăguşanul şi trudele sale, inclusiv “Zicălaşii” au interdicţie totală de a mai respira prin Suceava.

 

Faceţi click pe copertă, dacă vreţi să răsfoiţi sau să salvaţi această colecţie de partituri!

 


Kogălniceanu; Negri: 200 reţete boiereşti

 

 

200 de reţete cercate de bucate,

prăjituri şi alte trebi gospodăreşti,

 

„tipărite cu cheltuiala şi îngrijirea unei societăţi de iubitori de înaintarea şi strălucirea neamului românesc”.

A doua ediţie. Iaşi, la cantora Foii săteşti, 1842.

 

Transcrise în litere latine de Ion Drăguşanul.

 


Posmagi de Braşov şi alte 9 reţete

 

 

Mihail Kogălniceanu, 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti, Iaşi, 1842, „tipărite cu cheltuiala şi îngrijirea unei societăţi de iubitori de înaintarea şi strălucirea neamului românesc”

 

 

No. 141. Posmagi de Braşov

 

Iei o ocă de făină, pui 50 dramuri lapte (un dram – 3,18-3,23 grame) şi 50 dramuri drojdie, însă laptele călduţ; şi fă plămădeala, o lasă să crească. Apoi iei 100 dramuri lapte cald, puţină sare, şase ouă şi 100 dramuri zahăr pisat (însă din zahăr să se oprească pentru presărat deasupra), o litră unt (250-300 grame), din care să se ungă şi calupurile (tăvi – n. n.), şi, frământându-le până ce se iau de pe mâini, le laşi să crească; apoi pui aluatul pe scândură şi-l tai bucăţele mici; le frământă să le faci lungăreţe şi le pui în calup, şi apoi le pui la un loc cald, ca să dospească două ceasuri, şi apoi le dai în cuptor ca la pâinea de Spania.

 

 

No. 142. Bezele

 

Pui 8 albuşuri pe un talger şi pui talgerul pe gheaţă, de şede două ceasuri, apoi le faci omăt, iei o litră de zahăr pisat subţire (250-300 grame) şi, punând tot câte o linguriţă în omătul cel făcut din ou, îl amesteci până se întăreşte zahărul; pe urmă pui pe tavă hârtie, iei tot câte o lingură din zahărul cu albuş, îl pui pe hârtie şi-l dai în cuptor, însă cuptorul să fie slab, şi să şadă ca o jumătate de ceas.

 

 

No. 143. Scoarţă

 

Să iei 40 dramuri zahăr cernut, îl pui în aluatul de la două albuşuri, îl amesteci până se va îngroşa; pe urmă pui coajă de lămâie, un gălbenuş de ou şi făină cât vor trage două ouă, le mesteci tare bine, ungi tava cu ceară, le întinzi subţire, le presari cu migdale pisate amestecate cu zahăr şi, cocându-le, le tai.

 

 

No. 144. Alt fel de scoarţă

 

Iei omătul de la trei albuşuri de ouă, pui zahăr cât trag trei ouă, le mesteci un ceas, apoi pui făină cât trag două ouă, coajă de lămâie, un gălbenuş de ou, le mesteci bine, ungi tavaua cu ceară, le întinde ca de jumătate de deget de gros, le presuri cu zahăr şi le coci; apoi le presuri cu zahăr pisat şi cu migdale sau le faci glas (glazură – n. n.).

 

 

No. 145. Scoarţă de migdale

 

Iei o litră zahăr şi o litră migdale şi le pisezi la un loc, şi, pisându-le, tot pui câte un albuş de ou, până la 7, apoi ungi tava cu ceară albă şi întinzi aluatul pe tavă, îl dai în cuptor şi şade ca un sfert; apoi, scoţându-l, îl iei şi îl pui pe calup rotund.

 

 

No. 146. Scoarţă de migdale hăcuite

 

Iei 150 dramuri zahăr, pui 7 sau 8 albuşuri, le baţi tare bine, hăcuieşti o litră migdale şi le pui înăuntru, şi zeamă de la jumătate lămâie, şi, mestecându-le, le întinzi pe tava unsă cu ceară, le dai în cuptor, şi apoi le pui pe calup.

 

 

No. 147. Pâine spaniolească

 

Tai felii de pâine subţiri, iei dulceţi de zarzăr, le întinzi pe o felie, pui alta pe deasupra, pui zahăr în vin şi moi feliile; apoi le tăvăleşti în gălbenuş de ou bătut şi în posmag, le prăjeşti în grăsime şi, presărându-le cu zahăr, le dai la masă.

 

 

No. 148. Prăjituri de migdale

 

Iei 4o dramuri zahăr pisat, 40 dramuri migdale pisate subţire, 40 dramuri unt, 40 dramuri făină, coajă de la o lămâie, 4 gălbenuşuri de ou; acestea toate le faci la un loc aluat; apoi faci dintr-însul ce fel de prăjitură vrei şi le dai în cuptor slab.

 

 

No. 149. Prăjituri de zahăr

 

O litră de zahăr, 50 dramuri făină picluită şi 35 dramuri migdale, pui zahărul în jumătate, migdalele iar în jumătate şi făină iar în jumătate, şi le pui la un loc; pe urmă strici 8 gălbenuşuri de ou şi le freci cu lingura şi, când va fi focul gata, ridici şi albuşul şi-l pui la un loc cu celelalte; atunci pui pe tablă zaharul şi migdalele câte au rămas, le hăcuieşti mărunt, le presuri pe deasupra şi le dai la cuptor să se rumenească.

 

 

No. 150. Milhărod

 

La două ocă de făină cântărită pui 10 ouă cu totul şi o litră de unt proaspăt topit, un polonic drojdie de bere şi puţin lapte, le faci plămădeală şi pe urmă dospeşte; plămădeala se frământă cu toate la un loc, punând lapte când cuprinde făina, lăsându-se aluatul mai moale decât cozonacii, şi iarăşi să dospească frumos; apoi le faci pâinişoare şi le mai laşi de mai dospesc, apoi ungându-le cu ou bătut deasupra, le pui pe tavă, le aşezi în cuptor, fiind focul ca de cozonaci.

 


Ioan Slavici: Din slăbiciunile lui Eminescu

Mihai Eminescu, în 1873

 

„Una din cele mai caracteristice slăbi­ciuni ale lui Eminescu era nesaţiul în discuţiuni.

 

El discuta liniştit şi cu multă cumpă­nire, nu-şi pierdea niciodată sărita şi nu ţinea să convingă ori să înduplece; după ce se înfigea însă în vreo discuţiune, nu mai puteai să scapi de el. câtă vreme n-a ajuns să se dumirească, dacă e ori nu adevărat ceea ce spui.

 

Era în primăvara anului 1870. Ne în­torceam de la una din lecţiunile totdeauna foarte sugestive ale profesorului de ana­tomie Dr. Hirsl, care vorbise despre oa­sele ce alcătuiesc craniul omenesc.

 

– Vezi d-ta, – i-am zis eu fără ca să-mi prea fi dat seamă despre ceea ce spun, – dacă sunt adevărate cele ce ne-a spus Neamţul acela, în lumea organică toate sunt nu pentru că, ci pentru ca, până în cele mai mici amănunte potrivite cu sco­pul, în vederea căruia intră în fiinţă.

 

El s-a oprit în loc şi s-a uitat cu un fel de uimire la mine.

 

– De unde o scoţi aceasta?, întrebă el. Unde ai citit-o?  Cine ţi-a spus-o?

 

– Nu-mi aduc aminte să mi-o fi spus cineva, – i-am răspuns; aşa-mi vine mie să dau cu socoteală. Dumneata vezi prea bine că e gaură în craniu pretutindeni unde trebuie să fie gaură, şi mi se pare înve­derat că nu artera pătrunde pe unde e gaură, ci gaura a rămas pe unde în mod firesc are să pătrundă artera la creier.

 

– Da!, a întâmpinat el şi a plecat îna­inte.

 

 

Îmi făceam atunci rândul în oştirea împărătească şi stăteam în cazarma Francisc Iosif, depărtare de câţiva kilometri de la spitalul central, unde Profesorul Dr. Hirsl îşi făcuse lecţiunea. Partea cea mare din acest drum lung am făcut-o fără ca să mai schimbăm vreo vorbă, eu grăbind pentru ca nu cumva să-mi pierd porţiunea de mâncare la cazarmă, iară el împiedicându-se când de unul, când de altul dintre trecători, ca omul care, pierdut în gânduri, nu vede şi nu aude nimic din cele ce se petrec împrejurul lui.

 

– Stai! – strigă el în cele din urmă, – că nu ne-au luat la goană Tătarii. Nu e cum zici tu: artera a existat şi mai înainte de a se fi închegat oasele, şi gaura a rămas unde se află tocmai pentru că, trecând pe acolo artera, n-a putut osul să se închege şi la locul acela.

 

Lucrul mi se părea destul de lămurit pentru-ca să nu-mi mai dea mâna să intru asupra lui în discuţiune cu un om ca Eminescu, a căruia superioritate îmi era din toate punctele de vedere neîndoioasă. Nici nu prea ţineam apoi să mă dumiresc care dintre noi amândoi are dreptate. El însă, pornit odată, ţinea să discute şi se simţea oarecum jignit că nu-i dau răspuns.

 

– Ei, – stărui deci dânsul peste cât-va timp, – e ori nu cum zic eu?

 

– Mi se pare că da, – i-am răspuns, dus cu gândul la „porţia” pe care nu o mai căpătăm, dacă soseam la cazarmă după ce caporalul a făcut împărţeala.

 

– Cum ţi se pare!? – întâmpină el. Ori eşti, ori nu eşti convins despre ceea ce zici: dacă nu eşti convins, îţi dai pe faţă îndoielile, iar dacă eşti convins, ai şi teme­iurile tale şi trebuie să le dai pe faţă pe aceste.

 

Simţeam, că m-am încărcat cu „Doamne-ajută!”.

 

 

– Eu ţi-am spus, – i-am zis dar, ca să scap, – că aşa dădeam cu socoteala, că aşa mi se pare: văd, acum, că ai Dumneata dreptate.

 

– Ce vezi!? Nu vezi nimic!, strigă el. Nici că e vorba cine are şi cine n-are dreptate, ci care este adevărul, iar aceasta n-o ştiu nici eu.

 

– Lucrul acesta nici c-o să-l putem noi descurca acum, căci eu trebuie să fiu pre­zent la apelul nominal, iar după prânz am să fac exerciţii cu compania.

 

A rămas să ne-ntâlnim pe la cinci, când eu puteam să scap.

 

Pe la unu şi jumătate, când eu am ieşit cu compania în câmpul de exerciţii, Emi­nescu se plimba prin faţa cazărmii, ca de obicei, cu paşi rari şi cu capul plecat, şi plimbându-se aşa l-am găsit şi când m-am întors, pe la cinci, la cazarmă – obosit şi cam flămând.

 

– Îţi vei fi pierdut răbdarea aşteptându-mă, – i-am zis când am ajuns, în sfâr­şit, să scap şi să ies la el.

 

El s-a uitat mirat la mine.

 

– Dar eu nu te-am aşteptat, – a răs­puns el, – ştiam că ai să vii târziu şi am petrecut foarte bine. Nu poţi să-ţi închipuieşti ce lucruri frumoase învaţă omul, uitându-se la mutrele trecătorilor.

 

El a început apoi să-mi înşire argu­mentele pro şi contra, pe care avem să le discutăm unul câte unul, şi cărţile, pe care am să le citesc pentru ca să mă pot dumiri, dacă e ori nu adevărat că-n lu­mea organică toate sunt potrivite cu ros­tul intrării în fiinţă.

 

Nu ţineam nici acum cu ori-ce preţ ca să mă dumiresc, dar discuţiunea îmi părea interesantă şi instructivă, căci el spunea multe, pe care eu nu le ştiam. Deocamdată însă trebuia să-mi potolesc foamea – fie chiar şi numai cu un „Kaisersemmel”.

 

– Iar mâncare!? – m-a mustrat el, – nu vezi că-ţi dai în petec cu asemenea apu­cături de om de rând!? Să mănânci, să bei, să te-mbraci, să alergi după fuste, să faci copii, să sperii lumea strâmbându-te fel şi chip, ca să pari mai mult decât ceea ce eşti: acesta vi-e scopul, în vederea căruia intră omul în fiinţă. Nu-i aşa, Domnule, nu-i!

 

Ne-am plimbat, pe nemâncate, până pe la nouă, când la cazarmă a sunat de re­tragere şi eu trebuia să intru, dar tot n-am ajuns să ne dumirim. Zile multe de-a rândul s-au urmat discuţiunile, mai întâi asupra principiilor generale, apoi asupra cărţilor pe care a trebuit să le citesc, şi în cele din urmă asupra lucrării, pe care, în urma stăruinţelor lui, a trebuit să o scriu despre rostul intrării în fiinţă: nu o dată am petrecut noaptea la masa din colţul vreunei cafenele şi ne-au prins zo­rile zilei plimbându-ne prin vreo uliţă mai dosnică.

 

Aşa o păţeau toţi cei ce intrau în le­gătură mai strânsă cu el. Îi clasifica pe oameni potrivit vederilor lor, după părerea lui caracteristică şi mi s-a întâmplat şi mie, ani de zile-n urmă, că-mi aducea cărţi, în care erau fie susţinute, fie combătute părerile mele, ori că mă întâmpina, când mă-ntâlneam, cu vorbele „cum mai stai cu rostul intrării în fiinţă?”.

 

Uitam câteodată cele petrecute şi-i spuneam ceea ce i-am mai spus.

 

El zâmbea şi-mi reamintea, când, unde şi în ce fel de împrejurări i-am mai spus ceea ce îi spun. Nu uita nici ceea ce a citit, nici ceea ce a gândit, nici ceea ce i s-a spus vreodată şi nu era nici cestiune care nu-1 interesa, nici om, cu care nu stătea bucuros de vorbă, dacă-şi susţinea în sinceritate pă­rerile. Partea cea mai mare a vieţii şi-a petrecut-o stând de vorbă mai cu unul, mai cu altul, câteodată chiar cu oameni după părerea lui cu desăvârşire  stricaţi.

 

– Ce ştii tu!? – îmi zicea el, când mă miram de aceasta. E mare lucru să-ţi dai seama cum se prezintă lucrurile în capul unei canalii!

 

Această dorinţă de a se dumiri asupra celor ce se petrec în sufletele altora era ceea ce atât de adeseori îl făcea să se piardă pe sine însuşi, citind, cum zicea el, în mutrele trecătorilor, ori stând de vorbă cu cei ce aveau păreri deosebite de ale lui”[1].

 

 

[1] Flacăra literară, artistică şi socială, Anul III, No. 35, Bucureşti 14 iunie 1914, pp. 281, 282


1773, februarie 3: Thugut cere hărţi ale nordului Moldovei

 

 

 

1773, februarie 3.„Raportul lui Thugut cătră Kaunitz, cerând să i se trimită hărţi speciale despre districtul moldovean  ce are să fie cedat Austriei şi despre Or­şova, şi să i se dea instrucţiuni pentru  încheierea unui tratat comercial cu Turcia (în original. în Arhiva Ces. Reg. Din Viena).

 

Thugut, lui Kaunitz. Luminate Prinț imperial, generosule stăpân!

 

Am primit instrucțiunile pe care Alteța Voastră a decis să mi le pregătească, cu privire la situația Orşova Veche și a regiunii care îi aparține, apoi asupra împrejurărilor cunoscutului district moldovenesc, aflat la granița Pokuției etc., etc. Cu diverse ocazii, am trecut pe acolo, cercetând cu toată atenția, și am încercat să mă familiarizez cât mai bine cu Înaltele Instrucțiuni legate de acel district.

 

Acum am înţeles pe deplin sensul celor mai ilustre remarci, cuprinse în grațioasa scrisoare de recomandare cu privire la acest subiect. Dar, din moment ce am dorit să-mi pot îmbunătăți, în continuare, cunoștințele despre acest subiect, în diferite privințe în ceea ce privește caracteristicile locale ale regiunii moldovenești, sunt preocupat să îmi fac cea mai precisă idee, căci am avut multe probleme până acum ca să-mi fundamentez conceptul despre această afacere cu gradul necesar de claritate, pentru că harta care mi-a fost comunicată cu bunăvoință vizează doar o singură şi izolată bucată de pământ. Îmi este greu de înțeles din ce anume să ridic în mod clar o relație reală în legătură cu această regiune, deoarece majoritatea localităților marcate pe ea nu se află aproape în niciuna dintre hărțile țării moldovenești pe care le am la îndemână, fie din cauza deficiențelor lor, fie pentru că aceleași regiuni au adesea denumiri diferite.

 

Așa că mă aflu în situația de a cere cu umilință ca Înălțimea Voastră, în generozitatea Voastră, să-mi trimită o hartă ceva mai detaliată, care nu se aplică doar acelei porțiuni de pământ, ci și celor pe care Prea Înalta Majestate speră să fie încorporate în viitor, drept ţinuturi ereditare, dar şi zonele învecinate ale graniţelor noastre, precum şi restul provinciei moldoveneşti, care ar fi fost desemnat să rămână în dreptul turc etc., etc. În consecinţă, în acest fel legătura efectivă cu întregul şi într-o adevărată relație completă, problema ar putea fi discutată mai ușor.

 

Mai mult, trebuie să menționez aici cu umilință că a trebuit să observ, într-una dintre instrucțiunile venite din cele mai înalte locuri, că exista un raport dintr-o relatare a lui Enzenberg, în care venea cu un proiect pentru o extindere ulterioară a intenției de acaparare și mai ales pentru o legătură, prin Moldova, între Pokuţia și Transilvania. Acum această sugestie, dacă bucata de pământ care urmează să fie smulsă din Moldova ar fi de o dimensiune considerabilă, ar fi, fără îndoială, greu de realizat; cu toate acestea, din moment ce decursul ulterior al tuturor împrejurărilor și în ce mod ar putea acestea evolua, trebuie să las, cu umilință, pe Înălțimea Voastră să decidă dacă proiectul lui Enzenberg nu ar trebui să-mi fie trimis şi mie, împreună cu informațiile detaliate relevante, pentru înţelegerea mai clară a problemei.

 

Și din moment ce revenirea acelor zone moldovenești și muntene (decise în urma aplanării conflictelor de graniţă în problema păstoritului, care au durat vreun deceniu – n. n.), care au fost incluse în Cordonul Transilvaniei, când vulturii imperiali au fost nutaţi, cu ceva timp în urmă, ar trebui să constituie un fel de echivalent al achiziției de realizat pe cealaltă parte, dar și în acest caz, Înălțimea Voastră, ar fi bine să primesc hărţi funciare amănunţite cu privire şi la aceste regiuni muntenești și transilvănene, împreună cu o desemnare mai precisă a hotarului precedent, precum și a hotarului actual marcat, din moment ce operaţiunea de formare a cordonului şi avansarea semnelor vulturului imperial, împreună cu celelalte interpretări, afectează aceste dispute de frontieră.

 

Cu toate acestea, ar contribui foarte mult la întregirea instrucțiunilor cu care sunt binecuvântat, dacă la toate hărţile solicitate s-ar adăuga şi câte o mică descriere, în care diferitele nume, asociate adesea cu aceleași locuri, împreună cu alte locații necesare cunoașterii împrejurărilor etc., etc., promovează importanța mai mare sau mai mică a locurilor, diferența dintre zonele a căror achiziție ar fi de primă importanță pentru Serviciul Cel mai Înalt și cele a căror achiziție, deși plăcută, ar putea fi abandonată în cele din urmă. Apoi, observaţiile asupra acelor zone locuite, conform conținutului ultimei scrisori cu însărcinări, recent încorporate în Cordonul Transilvaniei etc., etc., mi-ar fi de mare folos.

 

Și pentru că, pentru a facilita traversarea raionului Orşova Veche, ar putea fi necesar să se ofere cedarea uneia sau alteia dintre insulele dunărene, mai ales că aceste insule sunt parțial locuite de turci, ceea ce înseamnă, întotdeauna, o dificultate în plus. În al patrulea rând, aș dori trebuie să se ceară mai multe informații despre acea insulă, care, după cum am menționat, ar putea fi dată turcilor pentru districtul Orşova Veche.

 

Am cea mai supusă speranță că Înălțimea Voastră va fi cu atât mai hotărâtă să-mi dea toate instrucțiunile care mi s-au cerut aici, cu cât nu pot fi pus decât în ​​situația de a fi întrebat în prealabil despre întregul Statum questionis și chiar și atunci, când încă mai am timp pentru una sau altă îndoială în această privinţă, încerc să aflu şi să-mi formez un concept clar, fără ambiguitate, acesta fiind singurul mijloc și calea de a promovarea întreaga afacere, care ne-ar putea fi folos, dacă vom judeca cu mai multă minuțiozitate. Mie mi se pare cu atât mai necesar să explic totul, în prealabil, în modul cel mai clar, cel mai neîndoielnic, cu atât mai multe probleme reale, miniştrilor Porţii, care nu au nici cea mai mică cunoaştere geografică în astfel de negocieri. Conform modului neîncrezător de gândire al națiunii lor, ei sunt mereu în suspans că ignoranța lor va fi abuzată și vor fi înşelați, fără să se observe, pentru a acorda avantaje și mai considerabile decât cele solicitate în astfel de negocieri, cu atât mai dificile, mai ales în cazurile în care hotarele nu pot fi determinate de râuri sau de alte diviziuni binecunoscute.

 

Întrucât între timp toată această afacere, dacă poate ajunge la maturitate în alt mod, va depinde neapărat de încheierea unui fel de tratat cu Poarta, se poate pune și întrebarea ce s-ar putea întâmpla atunci în legătură cu modul cum s-ar putea dezvolta comerțul pe pământurile ereditare: nu mă pot abține să prezint ceea ce am avut deja onoarea să menționez în diverse scrisori anterioare, în cele mai amănunţite rapoarte ale mele, și anume că nu mai poate exista deloc speranță, nici acum, nici pentru ceva vreme după pace, pentru a putea deschide ușa unor ample discuții comerciale; că, cu astfel de negocieri comerciale, după agitația obișnuită a lucrurilor de aici, finalul nu poate fi niciodată prevăzut, nici în cel mai bun caz; că, în consecință, ar fi tot mai imposibil să se conecteze astfel de proiecte cu actualul proiect de frontieră, întrucât eventuala implementare a acestei propuneri va depinde, după toate aparențele, doar de alegerea unui moment favorabil, în care, dacă atingerea scopului final preconizat ar deveni posibilă, principalul în sine să fie promovat, fără amestec străin, căci pierderea de timp va trebui corectată pe loc. Beneficiile etc. etc. ale altor națiuni, dacă s-ar lua în considerare un act comercial propriu, în timp util, pot fi stipulate drept tot ceea ce s-ar putea determina acum etc. Chiar de mă repet, Alteța Voastră, trebuie să luăm în calcul numai cea mai ilustră bunăstare, ţinând cont de posibilele diverse intenții comerciale şi de instrucțiunile circumstanțiale în prealabil, furnizate cu bunăvoință în cazul prin care s-ar putea încerca remedieri care nu necesită o discuție prea amplă, precum proiectul de frontieră.

 

De altfel, este de la sine înțeles că obiectul cel mai important al tuturor considerentelor din întreaga chestiune constă în ce moduri și cu ce mijloace ar trebui să fie selectate efectiv soluţiile pentru a ajunge la un final fericit cu propunerea de achiziție și de hotărnicire în cel mai bun și mai convingător mod. Singur, în acest caz, este până acum imposibil de determinat perspectivele, întrucât nu se cunosc nici atitudinile și nici modul de gândire ale noului monarh turc, nici cele ale consilierilor săi, nici persoanele care vor fi favorizate de acesta sau care vor fi aleși în minister în viitor, iar din frământările prezentului înţelegem că nimeni nu poate prevedea nimic dintre noile principiile administrative provinciale și, în primul rând, despre problemele păcii și ale războiului.

 

Deoarece clarificarea mai detaliată a tuturor acestor împrejurări poate arunca o oarecare lumină atât asupra posibilității întregii propuneri în sine, cât și asupra acelor măsuri care ar putea contribui cel mai potrivit la progresele acesteia, trebuie, cu umilință, să mă rezerv pentru viitor, indicaţiilor Majestăţii Cezaro-Crăieşti, iar când totul va ieși mai bine aici, să-mi exprim micile sugestii examinării infailibile a Înălțimii Voastre. Între timp, cea mai ilustră afirmație pare să fie în orice caz de o neîndoielnică corectitudine, și anume că o adevărată sechestrare a posesiei este mult mai ușor de făcut, decât poate fi obţinută o cesiune de la Poartă; că, în consecință, poate la prima bună ocazie, fără o deosebită decență, ar trebui să ocupăm teritoriile respective fără prea multe menajamente. Astfel, o agitație prea mare despre chestiunea ar putea fi evitată, pe cât posibil, și ar admite un astfel de sechestru de posesie printr-o înțelegere oarecare cu Rusia, care i-ar da, totuși, lui Muhzun Oglu ocazia de a-și impune intențiile periculoase printr-o pace nesocotită, predând totul în mâinile Rusiei. Deși nu se poate nega că, având în vedere întunericul încă prezent aici, nu este nici măcar posibil să se judece în amănunt în ce grad de agresiune se vor derula evenimentele în viitor şi dacă există sau nu preocupări pentru modificarea tuturor principiilor anterioare ale guvernării anterioare din partea sultanului Mustafa, în ceea ce priveşte administrația provincială, putem anticipa o anumită schimbare în viitor faţă de politica anterioară a Înaltei Porții.

 

Mă închin cu umilință nesfârşitei generozităţi și mă înclin în cea mai profundă reverență, Înălțimea Voastră!

 

Supusul cel mai ascultător

Thugut m.p.

 

Pera, lângă Constantinopol, 3 februarie 1773“[1].

 

Ostaşi austrieci

 

[1] Hurmuzachi Eudoxiu de, Documente privitoare la Istoria Românilor, Volumul VII / 1750-1818, Bucureşti 1876, doc LXIII, pp. 131-134

 


Pagina 1 din 1,47912345...102030...Ultima »