Dragusanul - Blog

Încă un necrolog al lui Ciprian Porumbescu

 

 

 

„Ne împlinim o tristă datorinţă, pe care ne-ar fi plăcut să nu ni se dea ocaziune a o face. Ne împlinim o neplăcută datorinţă, anunţând trecerea din viaţă a neobositului cultivator al muzicii naţionale, Ciprian G. Porumbescu.

 

Noi, românii, am pierdut foarte mult prin moar­tea lui Porumbescu, urmată aşa pe neaşteptate, căci de la talentul şi diligenta lui aşteptam roade îmbel­şugate pe înţelinatul câmp al muzicii noastre na­ţionale. Ciprian Porumbescu după, absolvirea studiilor sale filosofice, la Universitatea din Viena, s-a aplicat ca profesor de muzică la gimnaziul nostru din Braşov, fiind totodată şi conducătorul corului vocal de la biserica sântului Nicolae din Braşov. Activitatea lui era nemărginită şi, după cum ne asi­gură foştii săi colegi, doară aceasta a fost cauza cea mai de aproape a trecerii lui aşa de timpurie.

 

Atacat  la piept, în iarna anului  scolastic curente, s-a dus în Italia nordică, spre a-şi repara să­nătatea, însă toate în zadar, căci în 25 Mai stil vechi şi-a dat nobilul suflet în mâinile creatorului, sub îngrijirile surorii sale şi a încărunţitului taică, în casa părintească, Stupca, în Bucovina.

 

În suferinţe mari şi la grele nevoi, ne cade bi­ne dacă vedem că se află oameni care împart cu noi durerea. Regretăm pierderea tânărului Porumbescu, o regretăm din inimă, şi mai tare o regretăm cei ce l-am cunoscut în persoană, căci ştim ce am pierdut. Primească părintele Iracliu Porumbescu şi sora răposatului sincera noastră condoleanţă pentru pier­derea ce au suferit, şi dacă condoleanţa noastră îi va putea în câtva mângâia, primească-o ca ultimul tribut pentru răposatul”[1].

 

 

[1] Telegraful Român, Nr. 64. Anul XXXI, Sibiu, sâmbătă 4/16 iunie 1883, p. 257


1924: Răscoale la împroprietărirea ţăranilor bucovineni

 

Claca, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

 

„La Poiana Stampei, judeţul Câmpulung, 70 de ţărani s-au răsculat, pentru că autorităţile, considerându-i „revoluţionari”, nu-i trecuseră pe listele de împroprietărire. Numai după ce s-au răsculat şi au ameninţat cu moartea pe membrii comisiei agrare, ţăranii în cauză au fost înscrişi în tabelele de împroprietărire. Membrii comisiei agrare susţineau că, prin­tre aceşti ţăranii „revoluţionari”, era şi unul venit de la ţară, dintre „bol­şevici”[1].

 

Este interesant de reţinut faptul că la Poiana Stampei, deşi comisia agrară a fost nevoită să înscrie pe ţărani în listele de împroprietărire, aceştia n-au putut intra în posesia pământurilor decât tot prin revoltă. Ţăranii au aşteptat câţiva ani şi, văzând că împroprietărirea nu are loc, sătui de târguielile oneroase cu autorităţile, la 19 iunie 1925, în frunte cu un oarecare Samuil Rusoi, din Vatra Dornei, care s-a dat drept agent agricol, au trecut, în mod revoluţionar, la împărţirea pământurilor expropriate şi darea lor în folosinţă „pe veci”, după nevoile fiecărei fa­milii, fără a mai ţine seamă de îndeplinirea vreunei formalităţi din cele prevăzute în legea pentru reforma agrară. Li s-a dat ţăranilor, cu această ocazie, şi o parte din pământul rezervat pentru sesia parohială, fapt ce a determinat pe preotul din localitate să ceară de urgenţă intervenţia Camerei agricole din Câmpulung, pentru anularea acestei împroprietă­riri, considerată de el drept „împărţeală nelegiuită[2].

 

Nemulţumirile ţărăneşti au fost provocate şi de faptul că „rezer­vele comunale” se făceau din pământurile expropriate, în paguba sătenilor, în comunele Negrileasa şi Ostra, ţăranii, cu toate represiunile jandarmilor, au refuzat să cedeze „rezervelor” pentru sesii parohiale şi personalul bisericesc terenurile expropriate. Când agronomul regional, la 30 iulie 1924, s-a prezentat pe teren, împreună cu reprezentanţii Fondului bisericesc (fostul proprietar expropriat), pentru a lua în primire, pe seama statului, aceste terenuri, ţăranii s-au răsculat. Întreaga populaţie a acelor două sate s-a ridicat şi a ocupat terenurile, declarând reprezentanţilor statului că nu cunosc altă împărţire a pământului, decât aceea pe care au făcut-o ei, că ,,n-au nevoie nici de sesii”, nici „de preot”, nici de „biserică”. Acţiuni asemănătoare au avut loc şi în comunele Frasin, Vama şi Sadova, iar agronomul şef regional, temându-se că aceste acţiuni să nu se transforme într-o adevărată răscoală, a cerut să se trimită armată „pentru a stăvili mişcările bolşevice, care se lăţesc într-un mod îngrijorător”[3]. La 15 august 1924, Consilieratul Agricol din Suceava, aflând că mulţi ţărani de pe teri­toriul judeţului Câmpulung, rămaşi neîmproprietăriţi, au ocupat cu forţa pământul expropriat şi trecut la rezerva statului, a cerut, de asemenea, prefectului să ia măsuri urgente împotriva lor[4].

 

Tot în august 1924, ţăranii săraci din Ciocăneşti, care nu primiseră pământ, scriau cu amărăciune într-un memoriu: „e lucru prost că s-a juruit oamenilor pământ, dar juruinţa a rămas deşartă şi legea nu li-a venit cu nimic în ajutor”. În anul următor, însă, văzând că pe cale legală nu pot obţine nimic, se răscoală împotriva admi­nistratorilor Fondului bisericesc, pentru că aceştia nu vroiau să le cedeze o suprafaţă de 130 ha, expropriată deja, pe muntele Suhard. Intervenţia jandarmilor şi încăierarea ce a avut loc, cu această ocazie, a mărit îndârjirea sătenilor din Ciocăneşti, determinând autorităţile să bată în retragere[5].

 

Alte frământări ţărăneşti au fost cauzate şi de exproprierea unor pământuri ale Fondului bisericesc, ţinute, din moşi strămoşi, de ţărani, cu embatic. Articolul 6 din legea reformei agrare prevedea ca pământul rural stăpânit prin embatic, ca şi cel ţinut de ţărani cu arendă de cel puţin 10 ani, să fie expropriat în folosul acelor care l-au stăpânit până atunci. Comisiile agrare n-au ţinut seama de acest lucru şi, prin reformă, au trecut la deposedarea ţăranilor embaticari. Aşa au fost deposedaţi mulţi ţărani din satele Frasin, Prisaca Dornei, Ostra, Negrileasa şi altele. Procedeul acesta a produs mari nemulţumiri. Ţăranilor din comuna Frasin, judeţul Câmpulung, li s-a luat păşunea alpină de pe muntele Merţuri, pe care o aveau în arendă, de la Fond, de peste 20 de ani[6]. Această păşune a fost trecută drept rezervă comunală la Vama.

 

În Frasin exista un puternic curent revoluţionar printre muncitorii forestieri, întreţinut de comuniştii din sindicatele conduse de partid, curent care cuprinsese şi masele de ţărani. La intervenţia autorităţilor comunei Vama, ţăranii din Frasin au adoptat o poziţie revoluţionară, declarând că nu vor preda păşunea, iar dacă va fi nevoie, o vor apăra „cu ciomagul”. Când delegaţia autorităţilor din Vama a ameninţat cu legea şi cu puterea executivă, ţăranii frăsineni au strigat cu îndârjire: „ţineţi-vă voi de lege”, căci „noi ne facem legea singuri” şi „vom împuşca pe oricine ar îndrăzni să se apropie de acest loc”[7]. La 4 august, prefectul a cerut companiei de jandarmi din Câmpulung să ia măsuri urgente de pedep­sire. Împotriva ţăranilor din Frasin au fost trimişi şi jandarmii din Vama şi Bucşoaia[8]. Revolta a fost astfel înăbuşită.

 

Un caz oarecum asemănător a avut loc la Prisaca Dornei, unde ţăra­nilor li s-a luat păşunea de pe Poiana Tomnatic, pe care o primiseră la colonizare[9]. După mai multe memorii şi o delegaţie trimisă la Bucureşti, ţăranii din Prisaca, înfruntând represiunile jandarmilor, şi-au luat înapoi păşunea[10]. Lupta dintre ei şi autorităţile comunei Vama a continuat multă vreme. Şeful Serviciului agricol regional declara, mai târziu, că atitu­dinea sătenilor din Prisaca este identică cu a „comuniştilor din Rusia”[11]. În faţa rezistenţei ţăranilor din Prisaca, autorităţile judeţene au fost silite să bată în retragere, dispunând totuşi, pentru salvarea „presti­giului”, sancţionarea lor cu o arendă comercială dublă; în anul următor însă, s-a suspendat orice sancţiune şi urmărire a ţăranilor din Prisaca, până la noi dispoziţii.

 

În acelaşi timp, luptând pentru apărarea păşunii din Poiana Tomna­tic, ţăranii din Prisaca Dornei au sprijinit şi acţiunea a doi săteni din cătunul Zăvoi, care fuseseră deposedaţi de pământ. Lăsaţi fără posibilităţi de trai, cei doi ţărani au refuzat să execute decizia de expropriere a comi­siei agrare; au stricat semnele de defalcare şi muşuroaiele făcute de comisie, declarând autorităţilor că vor lupta cu ciomagul şi cuţitul împotriva oricui va încerca să-i scoată din pământurile de pe urma cărora se hrănesc de 30 de ani. Inginerul agronom, considerându-i „instigatori bolşevici”, a cerut prefectului din Câmpulung să trimită jandarmi pentru a-i pedepsi şi a pune astfel stavilă unei „purtări bolşevice care dă prilej de perturbări[12].

 

Datorită silniciilor la care erau supuşi, cu prilejul reformei agrare şi al aplicării unor măsuri administrative, ţăranii s-au răsculat, în unele sate, şi împotriva autorităţilor…

 

O răscoală violentă a avut loc, în septembrie 1925, în comuna Stupca, judeţul Suceava[13]. Aici lucrurile au evoluat treptat. Prin diferite manevre şi coruperea comitetului agrar, cei doi proprietari ai moşiei Stupca, Dimitrie-Niculiţă Popovici[14] şi Ghedeon Krismanici, au primit împuternicirea să sustragă 212 ha din partea de moşie expropriată. Această suprafaţă fusese, de mai mulţi ani, dată în folosinţa ţăranilor din Stupca. Decizia de restituire a Comitetului agrar din 1924 a zdruncinat, în mod deosebit, încrederea ţăranilor în autoritatea de stat şi în legile burghezo-moşiereşti şi a întărit ura lor împotriva moşierilor. Ţăranii, văzând că li se răpeşte pământul ce le fusese dat prin legile agrare, concludeau că legile sunt numai în folosul moşierilor, că cei puşi să le păzească le calcă şi, în consecinţă, nici ei nu mai sunt obligaţi să le respecte. În toamna anului 1924, ei au refuzat să execute decizia Comitetului agrar. Având şi pământurile însămânţate, au silit pe moşieri să renunţe la această parte de moşie, până în anul următor, după strângerea recoltei. Sperau că, până atunci, vor obţine o decizie dreaptă. Pentru anularea actului arbitrar al Comitetului agrar, ţăranii au făcut şi un memoriu la Ministerul Agriculturii, la care, bineîn­ţeles, n-au primit nici un răspuns.

 

La 5 septembrie 1925, au venit însă în comună cei 2 moşieri, însoţiţi de agronomi şi de mai mulţi jandarmi din Câmpulung, în frunte cu un căpitan, pentru a deposeda pe ţărani de cele 212 ha aflate în litigiu. Ţăranii n-au cedat în faţa moşierilor, care veneau cu forţă armată. Spiritul de revoltă împotriva celor doi moşieri era înrădăcinat. Aflând de sosirea acestora la pri­mărie, ţăranii au dat alarma, prin clopote şi sunete de goarnă. S-a adunat tot satul, bărbaţi, femei şi copii, în număr de 500-600 oameni. La somaţia consilierului agricol şi a căpitanului de jandarmi, de a se deplasa pe moşie, pentru defalcarea terenurilor, ţăranii au strigat „în cor” că nu vor să ţină seama de dispoziţia Comitetului agrar. Învăţătorul din comună, care fusese şi delegatul lor în comisia agrară, a arătat şi el că, întrucât s-a făcut o cerere, la Bucureşti, pentru trimiterea unei anchete, va refuza, împreună cu sătenii, să recunoască vreo hotărâre de defalcare, până la sosirea comisiei de anchetă. Nesocotind voinţa masei de ţărani, proprietarii au silit comisia de defalcare să plece pe moşie. Ţăranii erau foarte îndârjiţi. Consilierul agricol din Suceava, timorat de rezistenţa sătenilor, a atras atenţia celor doi moşieri şi i-a sfătuit să amâne execuţia defalcării. Nici comandantul companiei de jandarmi nu era de părere să se întindă prea mult coarda, totuşi s-a supus.

 

Văzându-se jefuiţi, provocaţi şi de atitudinea agresivă a proprieta­rilor – cum declara chiar comandantul companiei de jandarmi – ţăranii s-au năpustit asupra lor cu pietre şi ciomege. Din mulţime, unii ţărani strigau că pământul este al lor, stropit cu sângele şi sudoarea muncii lor. Unul dintre moşieri, D. N. Popovici, a fost trântit în şanţ, cu o ploaie de bolovani asupra lui. Din mâinile ţăranilor revoltaţi a scăpat numai cu aju­torul jandarmilor. Urmărit, moşierul a scos revolverul, să tragă în ţărani, dar s-a temut de furia dezlănţuită a maselor. S-a refugiat, apoi, în localul primăriei, de unde, la adăpostul jandarmilor, a plecat din comună, alungat mai departe de ţărani cu pietre. Krismanici, cel de-al doilea proprietar, lovit şi el, a scăpat de furia maselor cu ajutorul jandarmilor, care au oprit mulţimea revoltată[15]. Căpitanul de jandarmi a fost lovit, de asemenea, cu pietre. Starea de revoltă a ţăranilor, îndreptată împotriva celor doi moşieri, s-a prelungit până în seara acelei zile, liniştindu-se abia după ce comisia de defalcare a părăsit comuna.

 

Deşi comandantul companiei de jandarmi declara, la 7 septembrie, că nu se făcuseră arestări, deoarece, dacă ar trebui să se facă, ar urma să se aresteze în masă, totuşi postul de jandarmi din Stupca a procedat la arestarea aşa zişilor „capi de răscoală”[16]. Împotriva celor consideraţi „vinovaţi”, Cabinetul de Instrucţie Suceava a emis mandate de arestare şi de trimitere în judecată pentru crimă de rebeliune, conform codului penal. Tribunalul Suceava, temându-se ca „inculpaţii” să nu ridice întreaga populaţie la o nouă revoltă, confirmă mandatele de arestare şi mai târziu îi achită, punându-i în libertate[17].

 

Cazul de la Stupca, unde cei însărcinaţi cu aplicarea reformei agrare au revenit asupra hotărârilor iniţiale, părtinind pe moşieri, nu a fost sin­gurul în Bucovina. Membrii comisiilor agrare fiind, în majoritate, oamenii stăpânirii, nu aveau nici un interes să ia apărarea ţăranilor şi să supere pe marii proprietari. Contestaţii privitoare la modul arbitrar de interpretare a legilor agrare au fost foarte multe. De pildă, numai la Vama s-au făcut 173 de contestaţii. Justiţia fiind însă o justiţie de clasă, cu oameni ce se lăsau mituiţi de moşieri, nu făcea dreptate sătenilor. Ţăranii săraci, neavând cu ce plăti procesele şi neavând nici încredere în judecători, încercau să-şi facă dreptate singuri”[18].

 

 

[1] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond Camera Agricolă, dos. Împroprietărirea sătenilor din Poiana Stampei, Reforma agrară, 1920-1923, neinventariat.

[2] Ibidem.

[3] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925.

[4] Ibidem, fond. Camera Agricolă, 1920-1923, neinventariat.

[5] Ibidem, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925, nepaginat. Scrisoarea Direcţiei generale a Fondului bisericesc din 23 iunie 1925. Vezi şi Dezbaterile Adunării Deputaţilor din 6 noiembrie 1924, p. 52.

[6] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond Prefectura, dos. Reforma Agrară, 1924, nepaginat.

[7] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond. Prefectura, dos. Reforma Agrară, 1924, nepaginat.

[8] Ibidem, fond. Camera Agricolă, dos. 1920-1927, neinventariat.

[9] Ibidem, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925, nepaginat. Ţăranii din Prisaca erau colonişti germani, veniţi din timpul stăpânirii austriece. Pe considerentul că au primit pământ la colonizare. Comisia de ocol, în şedinţa din 17 septembrie 1923, le-a stabilit un lot de împro­prietărire tip, de 0,75 ha, în loc de 2 ha, cum era lotul tip pentru Vama, din care făcea parte şi satul Prisaca (Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond. Camera Agricolă, dos. Reforma agrară, 1920-1923, neinventariat).

[10] Arh. St. Câmpulung Moldovenesc, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925, nepaginat. Vezi Procesul-verbal din 1 august 1924 şi Raportul comunei Vama nr. 1267 din 15 iunie 1924.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, fond. Prefectura, dos. Agricultură, 1925, nepaginat.

[13] Arh. St. Suceava, fond. Tribunal, dos. 1108/1925, Răscoala ţăranilor din Stupca.

[14] Acest moşier îşi avea reşedinţa în Costâna, unde deţinea o proprietate de 575 ha, din care, în mod arbitrar, a izbutit să-şi păstreze, la expropriere, mai mult de jumătate (Srh. St. Buc., Min. Agriculturii (Vânzări), dos. 188/1930).

[15] Arh. St. Suceava, fond. Tribunalul, dos. 1108/1925, f. 13, 67-69, 130-137. Căpitanul de jandarmi, în buletinul de informaţie, pe care îl dă la Tribunalul Suceava, la 7 septembrie, relatează : „La un moment dat, femeile şi copiii au început a arunca cu pietre în proprietari şi numai cu mare greutate i-am putut salva din mâinile mulţimii şi i-am adăpostit” (ibidem, f. 13).

 

[16] Ibidem, f. 12, Raportul postului de jandarmi din Stupca, de la 11 septembrie 1925.

[17] Ibidem, f. 55-56

[18] Adăniloaie, N.; Dîrdală, I., Acţiuni ţărăneşti în Bucovina în perioada aplicării reformei agrare din 1921, în Studii, Nr. 4, Anul XVI, 1963, pp. 869 şi urm.


1848: Gheorghe Sion: Adio la Bucovina

 

 

 

Omagiu familiei Hurmuzachi

 

 

 

O, dulce Bucovină, te las şi înc-odată

Mă-ntorc cu întristare şi ţărna ta sărut:

Eu mă despart de line cu inima curmată

De-atâtea suvenire ce pieptul mi-au umplut.

 

Nu este Istoria ce-mi vine-acum în minte;

Eu uit acuma toate ce ştiu şi-am auzit.

Eu nu mai cânt eroii ce ai tu în morminte,

Nici tristele lor oase, ce-acum au putrezit.

 

Nu plâng eu temple sacre, de dânşii înălţate

Spre binecuvântarea lui Dumnezeu cel bun;

Nici triste monumente, de secoli ruinate,

Ce gloria română acuma încă spun.

 

Românii ştiu prea bine că ţărmurile tale

De multe ori pe Ştefan cel Mare-au legănat:

Căci vechea Capitală peste-a Sucevei vale

Şi-acum şopteşte imnuri ce Ştefan a cântat.

 

Triumfele române şi gloria trecută,

O, nu, nu, nu le uită poporul românesc.

De-or fi supt orice juguri, de-or fi cu gura mută,

Bătrânii le vor spune la pruncii care cresc.

 

Când ora mântuirii va mai suna o dată,

Când tuciul libertăţii semnalul va mai da,

Va şti, va şti românul să-şi şteargă a sa faţă,

Şi-atunci, ca şi-acuma, poetul va cânta.

 

Nu plâng eu nici ursita ce prin diplomaţie

Te-a smuls de lângă muma ce-odată ai avut.

Acum şi tu cu lumea scăpaşi de-o tiranie

Ce-avea de plan să facă poporul tău pierdut.

 

De-acum se schimbă timpii, şi în viitorime

Dreptatea, libertatea protectori vor afla.

Pe tine, Bucovină, nu te va plânge nime:

Un viitor ferice e scris în cartea ta.

 

Naţionalitatea,  Care-ţi era răpită,

Acuma se deşteaptă şi tinerii tăi fii

La gloria română, de ani înăbuşită,

Gândind, şi-aduc aminte că ei sunt încă vii.

 

Eu plâng, o, Bucovino, căci îmi aduc aminte

Că pe-ale tale ţărmuri am plâns de multe ori;

Am plâns după-a mea ţară cu lacrimă fierbinte,

Căci o vedeam supt jugul de-atâţi apăsători.

 

Moldova, bântuită de-un timp fărădelege,

Mă alunga din sânu-i, şi-n lume-am rătăcit;

Şi, cum un flutur locul pe-o roză îşi alege,

Aşa şi eu în tine un leagăn mi-am găsit.

 

Ah, cinsprezece secoli, căci secoli mi se pare

Că-a fost fiece lună trecută în dureri,

Nu mi-am văzut părinţii, ce iar cu întristare

În ţara lor, sărmanii, ei n-au gustat plăceri.

 

Copil fără de mumă, aveam eu fraţi a plânge,

Şi mulţi amici ce poate ca fraţii mă iubea;

Sărman, zvârlit în lume, cu lacrime de sânge

Priveam nenorocirea acelui ce cerşea!

 

Român curat la suflet, a ţării mele soartă

Plângeam întru suspine, plângeam neîncetat,

Plângeam, plângeam poporul care-l vedeam că poartă

Atâtea lanţuri grele, ce l-au martirizat.

 

Plângeam fiinţe scumpe, de moarte secerate,

Al cărora adio, vai!, n-am putut lua;

Plângeam din curăţie familii întristate

De secerea holerei, ce ţara-mi zvântura!

 

Plângeam şi cine oare mă asculta pe mine?

Cu care mângâiere durerea-mi s-alina?

O, dulce Bucovină, de nu eram în tine,

Ce-aş fi făcut eu oare? ce zile m-aştepta?

 

Când vântul de amiază bătea, simţeam că vine

Cu dulcele adio al celor ce iubeam;

Eu auzeam o şoaptă care venea la mine

De la aceia care în visuri o doream;

 

Când vreo păsărică venea în primăvară,

Eu o-ntrebam de ştie ceva din ţara mea:

Aflam o mângâiere la patima-mi amară:

Cuvinte de speranţă credeam că-mi spune ea.

 

Iar când durerea, dorul, mă alungau din lume

Şi mă ducea-n ascunsuri să plâng nemângâiat,

Când m-arunca-n deliruri, dureri fără de nume,

Când pieptu-mi de suspine părea că-i sfâşiat,

 

Atunci, atunci, ah, Doamne, ce dulce suvenire!

Putea-voii să uit oare? O, nu, nu voi uita…

Mă urmărea pe mine chiar o dumnezeire

Ce nu Iaşi un suflet de tot a despera.

 

Vedeam ca-n panoramă, vedeam pe lângă mine

Părinţi, amici ce cerul din cer mi-i trimitea,

Simţeam pe nesimţite că-mi pier orice suspine

Şi om ferice-o clipă ursita mă făcea.

 

Erau fiinţe scumpe, cu suflete de îngeri,

Ce cu-ale mele patimi mult au compătimit;

Care-au privit cu lacrămi la ale mele plângeri

Şi toată-a mea durere cu vorbe-au măgulit.

 

Erau bătrâni ce-n lacrămi scăldau a mea simţire:

Patriarhale case lăcaşul lor era.

Părinţi cu simpatie afla-n nenorocire

Acel ce pierdea toate, şi chiar pe muma sa.

 

Erau copii cu suflet, cu inimă-nălţată,

Care sperau ca mine un dulce viitor,

Care plângeau cu mine o patrie lăsată

În voia întâmplării, pe-un drum suferitor.

 

O, nu se uită lesne minutele acele

Ce-mă străpurtau fiinţa în regiuni cereşti,

Când eu cu a mea soartă, cu patimile mele,

Eram ca o nălucă în munci diavoleşti.

 

Adio, Bucovină, te las şi încă-odată

Mă-ntorc cu întristare şi ţărna ta sărut:

Eu mă despart de tine cu inima curmată

De-atâtea suvenire ce pieptul mi-au umplut[1].

 

 

[1] Sion, Gheorghe, Adio la Bucovina, în Poesii ale scriitorilor din epoca Unirii, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte 1909, pp. 78-82

 


1912: Panait Cerna: Spre Bucovina

 

 

 

 

Ducând în inimi cântec şi-nchinare,

Călătoresc în sfânt convoi pioşii.

În drum i-adastă codrii vechi, pletoşii,

Doinind minuni din vremuri legendare.

 

Trecutu-i plin de-avânt, de-apusuri roşii..

El stoarce stropi din sufleteşti izvoare,

Să picure, adânc-cuvântătoare,

Pe locuri unde-au stăruit strămoşii…

 

Suceava-n zări s-a luminat deodată…

Învăluiţi în slava ei curată,

Ei merg cântând, cu frunţile senine.

 

Tăceţi adânc! Păşiţi ca-n sfinte-altare!

Să nu-L treziţi din visuri seculare,

Să-şi vadă sfântul cuib pe mâini străine…[1]

 

 

 

 

[1] Cerna, Panait, Poezii, Editura Cartea Românească, Bucureşti 1913, p. 27

 


1899: Duiliu Zamfirescu: Bucovina

 

 

La o tufă de sulfină

Car cu patru boi

S-a oprit şi ţi se-nchină,

Bucovina, Bucovină,

Leagăn de eroi.

 

Ţi se-nchină, că se duce

Nevoiaşul car

Către valea de la cruce,

Unde omul o s-apuce

Drumul spre hotar.

 

Ah, Ştefane Voevoade,

Scoală din mintean,

Că duiumul de noroade

Inima din el i-o roade,

Bietul pământean.

 

Scoal’ şi buciumă-ţi feciorii

Din Homor la Reni,

Sună să răsune norii,

Să-ţi deştepte roşiorii

De la Războieni.

 

Şi la muchie te arată,

Fioros pe sur;

Prinde-ţi paloşul din spată

Şi-nvârteşte-te o dată

Roată împrejur.

 

Că jidanii şi rutenii

Pripăşiţi pe-aici

Zic că-s dânşii pământenii,

Iar că noi şi moldovenii

Suntem venetici.

Alei, Doamne, dă de frânge,

Frânge-i de la brâu,

Că noi plugurile-om strânge

Şi-om mai semăna prin sânge

Ghindă-n loc de grâu.[1]

 

 

[1] Zamfirescu, Duiliu, Poezii noi, Bucureşti 1899, pp. 7, 8


Pagina 1 din 1,28512345...102030...Ultima »