Dragusanul - Blog

Povestea aşezărilor sucevene: Zvoriştea

 

 

ZVORIȘTEA. Cel mai vechi Bucureşti din istoria României, Bucurăuţii atestaţi în 30 martie 1392, se numeşte, după acapararea pământurilor de pe pârâul Zvoriştea de către mănăstirea Putna, Zvoriştea sau Dvorăşte, cu variante de grafiere de-a lungul timpului: Zvorăştea, Zvorâştea, Zvoriştea. Uricul lui Roman al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Bun şi bunicul matern al lui Vlad Ţepeş, i-a fost dat lui Ianiş Viteazu – „viteaz” fiind un titlu de nobleţe, pe care îl purtau doar câştigătorii unor turniruri. Uricul este scris doar cu majuscule, în buchii slavone şi fără nici un semn de punctuaţie, aşa că traducătorii textului au putut scrie cu litere mici ce şi cum le-a convenit, inclusiv Bucovina Mare, din tratatul de la Lublau, care devine, prin traducere, „bucovină” la fel de banală precum crânguleţul de lângă „Şărbăneşti”, sat care nu este Şerbăneştii, ci Şerbăuţii de astăzi, Şerbăneştii de odinioară numindu-se Vladimirăuţi. Iar numele converg spre ipoteza că Ianiş Viteazu (sau poate Ianis, cum de altfel este şi scris în uric, deci cu nume de român balcanic) moştenea ocina (moşia natală) a fraţilor Bucur şi Vladimir, descendenţii lui Ianis fiind pe larg prezentaţi, de către Ştefan cel Mare, în hrisovul din 12 martie 1488, prin care confirma cumpărarea părţii de jos a satului şi dăruirea ei mănăstirii Moldoviţa. Probabil că din această pricină casele boiereşti de mai târziu, sigurele mărturisite, se aflau în hotarul Zamostei.

 

1392, martie 30: „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte, până la mare. Am dat, cu fiii mei, Olecsandro şi Bogdan, slugii noastre Ioaniş viteazul, pentru credincioasa lui slujbă, 3 sate pe Siret, uric, lui, cu tot venitul, în veac, şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui, cu tot dreptul. Numele satelor: Ciorsaceuţi (parte din Zvoriştea[1]) şi Vladimirăuţi (Şerbăneşti[2]) şi Bucurăuţi (Zvoriştea[3]). Iar hotarul lor să fie din jos de Marişeuţi, valul care este de-a curmezişul Câmpului, până la Siret, apoi pe cealaltă parte a Siretului, la capătul de jos al poienii, o movilă, şi de acolo, drept peste luncă, la fântână, o movilă, şi de acolo drept la bucovină, o movilă, şi de acolo, pe marginea bucovinei, în sus, până la hotarul lui Şerbănescu, la tei, o movilă, de acolo către topliţă, acolo o movilă, şi de acolo către Siret, movila de la mijloc, şi de acolo, peste Siret, în sus, până la Bucovina cea Mare, pe unde iese drumul de la Dobrinăuţi, la capătul Câmpului, şi de acolo, pe marginea Bucovinei, pe deal, la vale, până la val. Acesta îi este hotarul întregului ocol”[4].

 

1488, martie 12: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă sfântă nedes­părţită. Iată eu, robul Domnului meu Iisus Hristos, Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn pământului Moldaviei. Facem ştire prin această carte a noastră tuturor cui vor căuta pe dânsa sau vor auzi cetind-o, precum au venit înainte noastră şi înainte tuturor boierilor noştri ai Moldovii, slugile noastre pan Mihul Ponici şi cu soru-sa, Maruşca, şi nepoata lor, Anuşca, fata Belii, şi Ilcu şi Labăşcu, şi sora lor, Duşa, feciorii lui Dancul din Steclieni, şi nepotul lor, Alexandru, feciorul lui Ivanco Tolocico, şi Burla şi fraţii lui, Costia şi Pante, feciorii lui Fedor Platon, şi Romaşco Ciuciul şi cu surorile sale, cu Ulca şi cu Niaga, fiii Danciului Ciuciu, şi Buda şi sora lui, Nastea, şi mătuşa lor, Maruşca, fata lui Oprişan, toţi nepoţi lui Giurgiu Dvorăşti, şi cu toţi feciorii săi, de a lor bunăvoie, de nimenea siliţi, nici asupriţi, au vândut a lor dreaptă ocină, dintr-al lor drept uric, jumătate de sat din Dvorăşte, cutul din jos, pe Siret, şi cu morile ce sunt în Siret, însumi domniei mele, drept patru sute zloţi tătăreşti, care bani de mai sus scrişi, 400, i-am şi plătit domnia mea în mâinile slugilor noastre, tuturor celor de mai sus scrişi, nepo­ţilor lui Giurge Dvorăşte, după tocmeala ce au avut cu domnia mea. / Deci domnia mea bine am voit, cu a noastră bună voire, cu curată şi cu luminată inimă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, de am întărit a noastră sfântă mănăstire de la Moldoviţă şi am făcut noi pentru a noastră sănătate şi mântuire, şi pentru sănătatea şi mântuirea fiilor noştri, am dat şi am întărit pe acea de mai sus zisă jumătate de sat din Dvorăşte, cotul din jos, şi cu mori ce sunt în Siret, acelei sfinte mănăstiri a noastre, Moldoviţei, unde este hramul „Bunavestire a presfintei născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioarei Maria”, şi egumenul mănăstirii este rugătorul nostru, popa Anastasie, ca să fie acea jumătate de sat, şi cu morile, acelei sfinte mănăstiri a noastre, Moldoviţei, de la noi uric, cu tot venitul, nestrămutat nici odinioară, în veci. / Iar hotarul acelei jumătăţi de sat să fie pe unde au hotărât dumnealui, Tăutul logofăt, începându-se din sus, din malul Siretului, pe din sus de gura Dvorăştii (pârâul Zvoriştea – n. n.), de la o salcie ce este în malul Siretului, de acolo drept la vadul Dvorăştii, unde trece drumul Dobrănăuţului, de acolo drept la marginea pădurii, la doi arini, de acolo la o fântână de pe costişă, de acolo drept la o obîrşie a altei fântâni, pe din sus de fântână, la nişte pădureţi, de acolo drept la o movilă, peste drum, de acolo drept la o movilă, ce este în vale, de acolo drept la codru, la un stejar, de acolo, codrul, în jos, până la hotarul Şărbăneştilor, iar de acole, din margine pădurii, dintr-un viazi, adică ulm, ce este în mijlocul a două pâraie, drept pe mijlocul loziilor, peste drum, la o movilă săpată, de acolo drept la altă movilă, la capul unor schini, de acolo drept la deal, la a treia movilă, şi de acolo drept la a patra movilă, ce este în mijlocul toloacăi, de acolo drept la gura unei bălţi, ce cade în topliţă, la altă movilă; iar de aice să fie pe unde au hotărât pan Duma clucer, adică din gura bălţii, la malul Siretului, la viaz, adică la ulm, apoi peste Siret, la alt mal, la un tei, de acolo la un frasin, ce este în mijlocul luncii, şi printre poieni la Râpa Hoţilor şi la poiana de sus, care e ceva mai sus de Poiana lui Ion Jumătate, pe lângă care poiana cea din sus apucă codru, la deal, la un stejar mare, de acolo la Groapa Ursului, şi apucă codrul în sus, peste drum, la nişte meri, şi acolo este movilă săpată, de acole drept la trei ulmi şi drept la malul Siretului, pe din sus de moară, de lângă salce, ce este împotriva celeilalte sălcii, ce este peste Siret. Şi atâta este tot hotarul”[5].

 

1636, mai 9: La alegerea părţilor rămase după vornicul Coste Băcioc, în Hânţeşti, au participat, ca martori, „şi Drăguşan bătrânul din Dvorişte, şi Eremiia Pahulcea ot Şerbăneşti… şi alţi oameni buni şi bătrâni”[6].

 

1734, februarie 20: Se împart între moştenitori moşiile „pe feciorii lui Vasile Stărcea, anume Pătrăşcanu şi Safta, Ion şi Ştefan Stărpu, nepoţii lui, feciorii lui Ioan Stărce” şi revin „a patra parte de Bereşti lui Vasile Stărcea; / A patra parte de Zvorişte, Ilincăi; / A patra parte de Şărbăneşti, Irinii, şi o parte Ilincăi; / A opta parte de Zvorişte, Sandei, mumei şatrarului Petre Cheşcu; / A patra parte de Şărbăneşti, Saftei, din care se trage pitarul Cliamintiuoi”. / „La clironomii lui Ion Stărcia, se clironomisesc şi pe Ştefan Stărpu, după puterea cărţii de judecată: pol sat Şărbăneşti, a patra parte de Bereşti şi a patra parte de Zvorişte”. / „Partea lui Pătrăşcanu şi a Saftii, feciorii lui Vasile Stărcia: jumătate de sat Şărbăneşti, a patra parte de Bereşti, a opta parte de Zvorişte”. / La clironomii lui Patraşcu şi a Saftii, surorii sale: a patra parte de Bereşti, pol sat Sărbăneşti, a patra parte de Zvorişte, însă cu jumătate de a patra parte ce au luat-o Şăpteliceştii fără dreptate, că unde avea el numai a opta parte de Zvorişte, acum se stăpâneşte a patra parte. Un sat întreg face şi a patra parte şi trece mai mult în partea lor acea jumătate de a patra parte, ce au luat-o de la Şăptiliceşti cu strămbătate. / Din care îndestul se dovedeşte că cu strâmbătate şi cu greşeală s-au luat de la noi, Şăptiliceştii, acea jumătate de a patra parte de Zvorişte, cu judecata din 1787, Iulie 27, ce s-a judecat frate-meu Neculai, şapte ani, şi cu Petru Cheşcul, cumpărătorul. Întâi că trece acastă a opta parte mai mult în fi partea clironomilor lui Patraşcu şi a Saftei peste înpărţeală, şi clironomilor lui Ion Stărcia le lipseşte din împărţeală acastă jumătate de a patra parte, şi, de ar fi lipsit de la truş-şase fraţii, ficiorii lui Ion Stărce, după analogie eram mai puţin păgubaşi, iară cu urmările şatrarului Petrea Cheşcu sunt păgubaşi numai eu, în jumătate din zestrea maicii mele. Şi unde aveau, după împărţeală, cli­ronomii Saftei şi ai lui Patraşcu numai a opta parte din Zvorişte, şi moaşă-mea (bunica, adică soţia moşului, bunicului – n. n.) Ilinca a patra parte, care a dat-o zestre maicii mele, Şăptelicioi, am rămas noi cu a opta parte şi el cu a patra parte, vânzând clironomii lui Pa­traşcu şi a Saftei, şatrarul Petrea Cheşcu, de două ori acea a opta parte. Însă o dată ficorii lui Cerchez, ce se trag din Safta, şi o dată clironomii lui Patraşcanu, vicleni fiind şi vânzătorii, şi cumpărătorul, şi la anul 1787, Noiemvrie, luând hotarnici pe dumnealui spătarul Ioan Cananou, fiind pa­harnic, şi pe răposatul ban Iordachi Cananou, ca să-i hotărască părţile sale dinu Zvorişte, dumnealor au pus temei pe zapisele şatrarului Petrea Cheşcu, de cumpărătură ce avea de la clironomii lui Patraşcu şi a Saftei, şi ne-au luat moşia, dându-i şi mărturie hotarnică. Şi, viind aici la Divan în judecată răposatul frate-meu, judecata Divanului încă a pus temei pe hotarnică, şi noi suntem păgubaşi de jumătate zestrea maicii noastre. Pentru care, cu lacrămi, mă rog luminatului Divan să cerceteze cu amăruntul, atât împărţeala Domniei Sale Costandin Neculai-Vodă, cât şi cartea de judecată din velet 1787, ca să se poată pliroforisi luminatul Divan câtă deosebire are noima cărţii de judecată de hotărârea cărţilor domneşti de împărţeală, ca să pot şi eu, ticălosul, de a-mi afla dreptatea şi să nu rămăn isterisit de zestrea maicii mele, căci viclenia şi lăcomia şatrarului Cheşcu l-au silit a cumpăra de două ori, vrând să-i dezrădăcineze din strămoşeasca moştenire şi să cuprindă toată Zvoriştea supt a sa stăpânire, cu fel de fel de chipuri meşteşugite, că n-a fost şatrarul Cheşcu atât de prost, cât să se amăgească de vânzători, mai ales având toate scrisorile şi împărţelile neamului în mâna sa”[7].

 

 

1772: Parohia Dealu Buda, 150 familii, Buda 150 familii şi parte din Stânca, 47 familii, toate în comuna Zvoriştea, are bi­serica parohială „Sfinții Voievozi” din lemn bârne, construită la 1772, după cum se prevede în sinodic, ctitor Prinţul Andrei Ştefanco, alţii spun de Alexandru Tăutu, proprietarul moşiei. La 1822, reparată de Iacovschi Moţoc, asemene reparări i se fac la 1865-1875 şi la 1890, sub pri­marul Sava Iliescu, se cheltui 1.700 lei, pardosindu-se înlăuntru şi afară cu scânduri, se podi cu scânduri în locul pietrelor, se făcu din nou clopotniţa tăbănuilă. Catapiteasma, aceiaşi din vechime, se reînnoi în 1875. Clerul, în 1894: paroh: H. Vasiliu, seminar 4 clase, atestat No. 47 din 1884; cântăreţi: G. Cândescu, decret No. 274 din 1887, şi Emanoil Dascălu, decret No. 71 din 1851, urmând N. Diaconu. În 1902, paroh: C. Buşilă, de la Păltiniş, în locul lui H. Vasiliu, trecut la Puienii, preot G. Cărăuşu, în locul preotului Buşilă. Cântăreţi: Băncescu şi Poinariu. Pămânlul bisericesc e de 6 fălci, neregulat, fiind printre casele locuitorilor; satul, lângă graniţa Bucovinei”[8].

 

1772-1774: În Ocolul Siretului de Sus, conform recensământului rusesc dispus de Rumeanţev, Zvoriştea din Deal avea 19 case şi doar 7 birnici, după ce se scădeau ruferurile, 12 la număr, adică 5 argaţi şi slugi, 3 popi şi 4 ţigani. Zvoriştea din Vale avea 144 de case, cu 70 de birnici, 74 însemnând rufeturile, adică 24 de ţigani, 17 femei sărace, 10 nevolnici şi 23 slugi, argaţi, scutelnici şi alte bresle ai şetrarului Cheşcu. În satul megieş, Zamostea, existau doar 19 case şi doar 10 bienici, 9 fiind rufeturi, adică 2 mazili, 3 volintiri, 3 păstori ai medelnicerului Silion şi 1 ţigan. La Bereşti existau 14 case, cu 7 birnici şi cu 7 rufeturi, reprezentate de 1 mazil, 2 argaţi ai lui, 1 nevolnic, 1 ţigan şi 2 femei sărace[9].

 

1774: Filiala „Sfinții Voievozi” din Poiana Pustaiul, constru­ită din lemn bârne, tencuită şi văruită, la 1774, de preotul Dumitru Ungureanu, reînnoită, la 1820, adusă din Zamostea, de preotul Dumitru Ionicesei, acoperită, la început, cu stuf şi paie, reclădită, la 1851, se reînnoi de enoriaşi şi Prinţul Alezandru Moruzi. Poiana fu moşie aparte a mănăstirii Putna, până la 1785. Catapiteasma, în 3 rânduri de iconiţe cu pictură veche. Icoanele Împărăteşti, parte nouă do­nate de Turtureanu, din Bucovina. Sunt şi icoane de la vechea biserică din Zvoriştea. Stranele simple, sus şi jos podeală de scânduri, în pridvor piatră, clopotniţa la intrare în cimitir, pe stâlpi de lemn, acoperită cu şindilă, are 2 clopote, unul cu data 1821 şi altul, 1872. Cimi­tirul închis cu zaplaz, cel de înmormântare, partea de răsărit; sunt 6 fălci pământ bisericesc. Clerul în 1894: Paroh: Constantin Balanescu, curs seminar 4 clase, atestat No. 509 din 1874, Iaşi, învăţător, duhovnic; Cântăreţi: Gavril Antonescu, decretat No. 375 din 1891, Ioan Manoliu, decret No. 92 din 1851, după care Dumitru Iliescu, Alexandru Şeptelici; membri epitropi G. Barbosu şi I. P. Bontea”[10].

 

1775: În recensământul ordonat de generalul Spleny, primul guvernator militar al Bucovinai, înainte de convenirea graniţelor definitive, în Ocolul Siretului, Zamostea are 1 popă şi 23 ţărani, Zvoriştea din deal, 2 mazili (mazili înseamnă fii de boieri), 6 popi şi 20 ţărani, Zvoriştea din vale, 1 boier, 4 popi şi 51 ţărani, iar Bereşti, 1 mazil, 1 popă şi 10 ţărani[11].

 

1778: Parohia Şerbăneşti, 141 familii, anexată de cotunele Slobozia, 128 familii, Bereşti 123 familii şi Poiana 86 familii, toate din comuna Zvoriştea, are biserica parohială „Sfinții Voevozi” (Şărbăneşti), construită din lemn bârne, ctitorii, fondatori, familia Stârcea Ioniţă, proprietarul moşiei, la 1778. Aci s-a retras Grigore Matei Ghica Vodă, în a doua Domnie, 1735-1741. După irupţiunea războiului dintre ruşi şi turci, Munich, ocupând Moldova, Ghica Vodă fugi din Iaşi şi se retrase aici, la moşia sa, dar şi aici fiind ur­mărit de ruşi, fugi din ţară (Letopiseț, Tom 2, p. 451. ed. veche). Biserica avu reparaţiuni prin familia Sireteanu, în 1855, şi mai în urmă, pe la 1890, se tăbănui cu scân­duri, înlăuntru şi afară, văpsindu-se, prin preotul Constantin Bălănescu. Catapiteasma e pictată pe trei bucăţi scândură de ulm; clopotniţa, deasupra coridorului de scânduri, are un clopot, cu data 1795. Sus şi jos, podeală de scânduri; cimi­tirul din jurul blsericii e închis cu gard, cel de înmormântare în partea de sus. Sunt 6 fălci pământ bisericesc”[12].

 

1782: Parohia Zvoriştea, vatra, 207 familii, anexată de cotuna Stânca, 100 familii, comuna Zvoriştea, are biserica parohială „Adormirea” fondată, de piatră şi cărămidă, de Petru Cheşcu, după inscripţia de sus, la intrare: „Această sf. biserică cu hramul Ospeniei, este făcută de Petru Cheşcu, pe moşia D-sale, satul Zvoriştea 1182 lanuar 24”. Mormântul familiei fondatorului Petru Cheşcu se află în prid­vorul bisericii, văzându-se mai multe pietre, cu inscripţii având anul 1782. Tot în pridvor, la intrare, se vede monumentul de marmură, cu inscripţia grecească, sub care se află înmormântat Dimitrie C. Moruzi, fratele ctitorului Alexandru C. Moruzi, care a reparat biserica, purtând data 1838 Oct, 8. Prinţul Alexandru C. Moruzi a reparat biserica în 1853, făcând catapiteasma din nou, cu stranele şi alte podoabe bisericeşti, iar din icoanele vechi parte sau dat la biserica Trestiana şi parte se află aici. Decedatul ctitor Alexandru C. Moruzi se află înmormântat afară, dinaintea uşii bisericii, având 2 mo­numente, cu inscripţie greacă şi română: „Lui Alexandru Constnntin C. Moruzi, născut la 1805, aug. 29 în Ţarigrad, mort în Fotia Italia 25 aprilie 1873, spre pomenirea sa. Eliza Zaimis, Aspasia Roma, Zenaida Calimachi, fiicele lui. Alt monument, al soţiei Sale, Pulcheria, se află alăturea, purtând data 3 Ianuar 1842. / Grosimea pereţilor bisericii e de jumătate stânjen, conţine pe deasupra ferestrelor în zid, în lungime, bolta ce duce în nişte etacuri sau goluri, deasupra altarului şi a pridvorului. / Catapiteasma, cu sculptură şi pictură, e demnă de văzut. Podeala de jos a bisericii, o sobă de oale, în altar, şi alte obiecte sunt făcute de Doamna Eliza Zaimis, soră cu Doamna Zenaida Căţimachi şi cu Doamna Aspasia Spiridon, fiice ale decedatului ctitor Alexandru C. Moruzi. Doamna Eliza Zaimis, până la vinderea moşiei domnului Manoliu, plătea clerul şi întreţinea biserica cu bani şi pământ. / Din vechime, trupul moşiei Zvoriştei, dinspre sud, a fost a mănăstirii Moldaviţa din Bucovina, dată de Ştefan cel Mare, prin uricul din 14 martie 1488, şi trupul din sus, al boierului Petru Cheşcu. Personalul clerical, la pu­nerea în aplicare a legii din 1894: Paroh: Gheorghe Enescu curs catihetic, hirotonit la 1859. Cântăreţi: I. Băncescu, din 1865, şi C. Mândrescu, din 1880, după care T. Gheorghiu. Urmează paroh I. Dionisie, seminar grad II, din 1859, în locul decedatului Enescu, apoi paroh V. Măcărescu, seminar grad II, din1901, în locul decedatului Dionisie. Cântăreţ: H. Poenaru, în locul lui Mândrescu”[13].

 

Mormântul bunicilor paterni ai lui George Enescu, de la Zvoriştea

 

1788, Hacquet: „Dacă mergi pe malul drept al Siretului, atunci pământul e necontenit tăiat de afluenţii săi laterali. Pe acest drum, am făcut cunoştinţă cu un boier moldovean, de stare mijlocie, ce se numea Şeptilici şi era originar din satul Zvoriştea. Cum m-a surprins numele lui, care însemna „al şaptelea”, am întrebat şi pe alţi moldoveni despre raţiunea acestei numiri şi mi s-a susţinut, într-un glas, că maică-sa a născut, într-o lună, şapte copii, dintre care s-ar mai afla în viaţă încă patru. Când l-am întrebat aceasta pe boierul foarte zdravăn şi spătos, mi-a confirmat acest lucru (!) şi mi-a spus că pot să mă informez şi la popa din acel sat. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani şi făcuse, cu nevastă-sa, şase copii”[14].

 

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, menţiona drumul care „duce prin Sinăuţi (vamă şi lagăr de carantină austriac), la Târgul Nou, primul – sat moldovenesc, apoi prin Talpa, pe malul stâng al Siretului, la Zvoriştea. De aici, la stânga, pe vale, prin Bucecea (o localitate ce aparţine patriarhului de Ierusalim) şi Cucorăni, la Botoşani”[15].

 

1800: Filiala din Bereşti „Sfântul Necolai”, construită de lemn bârne, încheiate de jos până şi cu bolta de sus, de Vasile Calmuschi, la 1800. Catapiteasma din iconiţe mici are inscripţia: „Această sfântă şi Dumnezeiască catapiteasmă s-au făcut de robul lui Dumnezeu Vasile Calmuschi şi soţia sa Balaşa, ca să fie spre pomenirea a tot neamul lor (7282)”. Altă inscripţie arată că s-a reînoit de robii lui Dumnezeu, Vasile Lepadatu, cu soţia sa Safta, spre pomenirea a tot nea­mul lor, 1847 Septembrie 26. În 1890 i se bătu scânduri pe din lăuntru şi afară, văpsindu-se; se podi jos cu scân­duri, de comună şi enoriaşi, prin stăruinţa preotului Constantin Balanescu. Clopotniţa, dinaintea bisericii, pe 2 stâlpi. Pe clopot, numele Nicolae Calmuschi, 1809. Cimitirul e cu gard, cel de înmormântare, partea de răsărit; sunt 8,5 fălci”[16].

 

1803: Zvoriştea din Deal a solnicului Ioan Cheşcu avea 344 liuzi (oameni străini, de regulă fugiţi din Galiţia), care se alătură băştinaşilor menţionaţi de recensămintele anterioare, iar Bereştii pitarului Neculai Calmuţchi, doar 70[17].

 

1878: „Regimentul 8 de linie. Soldații al căror nume și signalimente se notează mai jos, fiind șterși din controale ca dezertori; autoritățile civile și militare cu onoare sunt rugate să binevoiască a-i urmări și înainta acestui depotu, în caz de a-i prinde:  Andronie Ion, din comuna Zvoriștea, plasa Berhometele, districtul Dorohoi, fiul lui Mihai și al Smarandei, născut la 1856, Noiembrie 10, talia 1 metru 680 milimetri, fața lungă, fruntea lată, ochii veryi, nasul, gura, bărbia potrivite, părul și sprâncenele negre, semne particulare nu are; Luchian Vasile, din comuna Zvoriștea, plasa Berhometele, districtul Dorohoi, fiul lui Petrea și al Casandrei, născut la 1856, Iulie 3, talia 1 metru 640 milimetri, fața smeadă, fruntea lată, ochic verzi, nasul, gura, bărbia potrivite, părul și sprâncenele castanii, semne particulare nu are”[18].

 

1884: „În comuna Zvorăștea, județul Dorohoi, s-a declarat de pripas un cal armăsar, în păr șarg, coamă, coadă albe, puțin retezat la frunte. Spre satisfacerea referatulni domnului subprefect al plasei Berhometele, cu No. 324, se publică aceasta pentru cunoștința păgubașului acelui cal, care să se conformeze legii poliției rurale în ceea ce privește primirea lui de la primăria comunei Zvorăștea”[19].

 

1885: „Din comuna Zvorăştea, judeţul Dorohoi, se trimite înştiinţare că în ziua de 18 aprilie 1885, la 4 ore p. m., a fost lovit de trasnet un băiat ca de vreo 16 ani, în timp ce mâna boii la plug. Acest băiat, numit Gheorghe, era un fiu al lui Vasile Cojocaru din cotuna Şerbăneşti, comuna Zvorâştea. În aceeaşi zi a fost lovită de curentul electric şi o vacă, care a văzut, la moment, moartă”[20].

 

1886: „La 14 Iunie curent, o copilă de 4 ani, numită Aglaia, fiica locuitorulul Theodor N. Ifteme din comuna Zvorăştea, judeţul Dorohoi, s-a dus la Siret, ca să se scalde, şi, dezbrăcându-se de haine, a alunecat de pe mal şi, căzând într-o bolboacă, s-a înecat. Cadavrul a fost scos de către tatăl copilei”[21].

 

1888: „Prin decisiunea Domnului ministru de finanţe, cu No. 44.392 din 15 Noembre 1888, dl Demetriu Mihăiluc, fost sub-casier, se numeşte agent de control la fabrica de spirt Zvorâştea, din judeţul Dorohoi, cu salariul de 200 lei lunar, în locul dlui M. Dumitrescu, depărtat”[22].

 

1891: „Proprietarul vacii cu mânzatul ei, ce se pripăşise în comuna Zvorâştea, despre care tratează publicaţia No. 6.412 din 20 Noembre 1890, înserată în Monitorul oficial, prezentându-se cu probele cuvenite la primăria respectivă, i s-a dat în stăpânire acea vacă cu mânzat. Se publică aceasta spre cunoştinţa generală, cunoscându-se revocată publicaţiunea citată mai sus”[23].

 

1892: „Ministerul, auzind pe consiliul permanent al instrucţiunii, publică concurs pentru ziua de 15 Septembrie 1892, pentru ocuparea, cu titlu provizoriu a şcoalelor rurale din circumscripţiunile mai jos notate: Circumscripţiunea IV Iaşi, judeţul Botoşani, plasa Siret: Şcoala judeţeană din comuna Fântânelele, cătunul Roşcani; Şcoala judeţeană de fete din comuna Corni; Şcoala judeţeană de băieţi din comuna Burdujeni, al doilea post de învăţător; Şcoala comunală de băieţi din comuna Dumbrăveni, al doilea post de învăţător; Şcoala comunală din comuna Burdujeni, cătunul Prelipca. / Judeţul Dorohoi, plasa Berhometele: Şcoala judeţeană din comuna Zamostea, cătunul Bălineşti; Şcoala comunală din comuna Zvoriştea, cătunul Şerbăneşti”[24].

 

1895:Zvorăştea (Zvoriştea), comună rurală în județul Dorohoi, plasa Berhometele, formată din satele: Bereşti, Buda cu Dealul, Poiana, Pustaiul, Şerbăneşti cu Slobozia, Stânca cu Zvorăştea şi Vatra, cu reşedinţa în Zvorăştea. Are 5.164 suflete; 6 biserici, deservite de 3 preoţi, 7 cântăreţi şi 6 pălămari; o şcoală mixtă. Vite: 939 vite mari cornute, 1.719 oi, 8 capre, 212 cai şi 300 porci. Zvorăştea cu Stânca (Zvoriş­tea), sate, pe moşia Zvorăştea, comuna cu acelaşi nume, plasa Berhometele, județul Dorohoi, cu 1.132 suflete. Din vechime, trupul moşiei Zvorăştea, dinspre sud, a fost al mănăstirii Moldaviţa, din Buco­vina, dată de Ştefan Vodă cel Mare, prin uricul din 12 Martie 1488, şi trupul din sus, a boierului Petru Cheşcu. Are o biserică, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, de­servită de 1 preot, 2 cântăreţi şi 2 pălimari, mare şi bine zidită, făcută la 1782, de Petru Cheşcu; o şcoală. Pârâul ce trece pe moşie este Leahul. Râul Siretul trece pe mar­gine. Drumuri: calea comunală de la Podul Siretului şi calea naţio­nală, ce duce la Hănţăşti. Moşia se hotăreşte cu: Vârful Câmpului, Bucovina, Hănţăşti şi Zamoştia”[25]. „Poiana Pustaiul, sat, pe moşia Zvoriştea, comuna cu acelaşi nume, plasa Berhometele, județul Dorohoi, cu o populaţie de 176 familii sau 704 suflete. În vechime, fiind moşie, a parte era proprietatea mănăstirii Putna din Bucovina, care a stăpânit-o până la 1785. Biserica, cu hramul „Sfinții Mihail şi Gavril”, este de lemn, fă­cută în 1774, de preotul Dimitrie Ungureanu, şi e deservită de 1 cântăreţ şi 1 pălimar”[26]. „Vatra, sat pe moșia Zvoriștea, comuna cu același nume, cu 440 suflete”[27].

 

1895: „Soldații mai jos notați, nerăspunzând ordinelor de chemare, și care s-au dat nesupuși, nefiind prezenți la corpurile lor, sunt rugate toate autoritățile civile și militare a-i urmări și, prinzându-i, să-i trimită depozitului de recrutare Dorohoi: Strul Henich, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Andrei Vasile, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; A Dumitrăesei Dumitru, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Corstia Constantin, contingentnl 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; A Cortoaie Dumitru, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Murariu Vasile, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Jitariuc Iordache, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Caraulia Andrei, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Chiruță Zaharia, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Chiță Gheorghe, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; A Iloaie Ilie, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Prisacariu Constantin, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Purice Dumitru, Grisariu Hunia, contingentul 1881, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Cristea Gheorghe, Ințel Ber Leib, contingentul 1881, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi”[28]. / „Regimentul 8 artilerie: Leon Aronovici, contingentul 1887, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi. / Regimentul 12 artilerie: Suh Andrei, contingentul 1891, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Rascu Vasile, contingentul 1894, din comuna Buda, județul Dorohoi. / Batalionul 4 vânători: Șeptelici Spiridon, contingentul 1886, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi. / Arsenalul de construcție: Iohann Harant, contingentul 1892, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi. / Regimentul 8 Dragoș No. 29: Matei Theodor, contingentul 1878, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Dornianu Dumitru, contingentul 1878, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Ioanceanu Iacob, contingentul 1878, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Duduman Constantin, contingentul 1878, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Ilaș Vasile, contingentul 1880, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Maftei Gheorghe, contingentul 1880, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Sfichi Ioan II, contingentul 1876, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Iova Leon, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Andronic Vasile, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Dumitru Costantin, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; A Olăriței Ion, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Andrieș Dumitru, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Dumitru Constantin, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Grădinariu Neculai, contingentul 1881, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Scutelnicu Ion, contingentul 1884, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi”[29].

 

1899: „Depozitul de recrutare Dorohoi. Listă de nesupuţii din contingentul 1900. Sunt rugate toate autorităţile civile şi militare a lua măsuri pentru urmărirea, prinderea şi trimiterea lor la acest depozit: Regimentul 4 artilerie: Fridman Adolf, fiul lui Haim şi al Etei, din comuna Zvorâştea, judeţul Dorohoi. / Regimenul 8 Dragoş No. 29: Iosub Marcu, fiul lui Herş şi al Ităi, din comuna Zvorâştea, judeţul Dorohoi; Pavalache Gheorghe, fiul lui Dumitru şi al Mariei, din comuna Zvorâştea, judetul Dorohoi; Lelescu Gheorghe, fiul lui Costache şi al Elenei, din comuna Buda, judeţul Dorohoi; Huţanu Simion, fiul Zamfirei, din comuna Buda, judeţul Dorohoi”[30].

 

1901, Gustav Weigand „De aici, am urmat Siretul, trecând prin Ciudei (Czudyn), unde locuiesc evrei, germani, români şi ruteni, spre Suceveni[31], unde am stat, la prânz, iar duminică, 25 august 1901, seara, am plecat la Terebleşti[32], satul locuit de germani și români, dar în care sunt şi destui slavi, ca în toată zona. Am vizitat Mihăilenii, târguşor preponderent evreiesc, de cealaltă parte a graniței cu România, unde era zi de piață. Un birjar m-a dus la oamenii din Grămeşti[33] și Zvoriştea[34], unde am şi înnoptat, la hanul evreiesc. A doua zi, am trecut, din nou, granița și am ajuns, după-amiază, în orașul Siret, care este inundat de evrei, plecând la Sfântul Onufri[35], sat cu o interesantă biserică mănăstirească, din 1593”[36].

 

1908: Prin licitaţie, este luată în exploatare „Coasta lui Andoni, de pe proprietatea Probota, parchetul No. 1, în întindere de 16 hectare 8.000 mp, exploatabili într-un an, asupra dlui Gheorghe Manoliu Teţcanu, din comuna Zvoriştea, judeţul Dorohoi, cu lei 312 hectarul”[37].

 

1919: EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de Comisia I judeteană, relativ la exproprierea moşiei Bereşti, din comuna Zvorâştea, proprietatea doamnei Ioana Dr. Sava-Goiu. Din această moşie s-au expropriat  94 ha şi 10 ari, situate între Siret şi Sireţel, în lung, în hotar cu terenul dat în expropriere locuitorilor din Ionăşăni pentru mosia Strâmba, având ca hotare, la nord, Siretelul, la sud, Siretul, la apus, hotarul pământului expropriat pentru locuitorii din Ionăşăni, iar la răsărit, cu restul proprietăţii. Întreg terenul expropriat este de calitatea I şi comisiunea opinează a se plăti cu 1.100 lei/ha. / Pentru exactitate: / Preşedintele comisiunii, judecător M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Zvorâştea, lotul 7, din comuna Zvorâştea, proprietatea lui Gr. Manoliu-Teţcanu. Mosia are o întindere de 700 ha, din care se scade 240 ha pădure, iazul etc., şi rămân 460 ha pământ cultivabil, din care s-au expropriat 224 ha 70 ari, ce se găseşte situat înspre locurile sătenilor din Stânca şi Stăncuţa şi merge până la drum, deasupra fabricii, megieşindu-se: la nord, cu lotul 2, Ioan Manoliu-Teţcanu, la sud lotul Poiana şi pădurea Stăncuţa, la apus cu ţarina locuitorilor din satul Stânca şi Stăncuţa, iar la răsărit cu drumul ce pleacă din şoseaua Zvorâştea-Hânţeşti şi duce, pe deasupra fabricii, înspre satul Poiana; el se compune din 114 ha 70 ari, calitatea I, 100 ha calitatea II şi 10 ha calitatea III. Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.240 lei hectarul calitatea I, 900 lei hectarul calitatea II şi cu 600 lei hectarul calitatea III. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunii, judecător, M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Zvorâştea, loturile No. 3 şi No. 2, Lojoc, din comuna Zvorâştea, proprietatea Ioan Manoliu-Teţcanu. Moşia are o întindere de 45 ha 50 ari, teren expropriat care se găseşte situat în partea dreaptă a şoselei ce duce, din Zvorâştea, înspre Hânţeşti, în aproprierea cimitirului satului, megieşindu-se: la răsărit cu şoseaua, la apus cu proprietatea Gr. Manoliu-Teţcanu, la nord cu drumul de hotar, ce desparte de locurile satului Stăncuţa, iar la sud restul proprietăţii; el se compune din 40 ha 50 ari calitatea I şi 5 ha calitatea II. Comisiunea opinează a se plăti cu lei 1.240 hectarul calitatea I şi 1.000 lei hectarul calitatea II. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunii, judecător, M. Balasan. / Secretar, M. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiilor Zvorâştea, lotul 4 şi Zvorâştea, lotul 6, din comuna Zvoriştea, proprietatea lui Constantin Manoliu-Teţcanu şi Eufrosina Manoliu-Teţcanu. Situaţia definitivă a terenului expropriat din lotul Hliboca al lui C. Manoliu şi al doamnei Eufrosina Manoliu, în întindere de 97 ha, pentru primul, şi 13 ha 40 ari, pentru ultima, se găseşte lângă ţarina satului Buda şi satul Dealu; iar situaţia definitivă a terenului expropriat din lotul Bahna este aceeaţi de la comisiunea locală, având de hotare ţarina satului Vatra, satul Buda, pădurea Zamostea şi, pe toată întinderea, gârla Bărăncei, având o suprafaţă de 50 ha. Pământul expropriat se compune din lotul de la Hliboca, din 77 ha calitatea I şi 20 ha calitatea II, al lui C. Manoliu, şi 13 ha 40 ari calitatea I, a doamnei Eufrosina Manoliu, iar la lotul Bahna, 100 ha calitatea I şi 50 ha calitatea II. Comisiunea opinează a se plăti cu lei 1.240 hectarul calitatea I şi cu 900 lei hectarul calitatea II. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunnii, judecător, M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS depe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Zvoriştea, lotul No. 3 din comuna Zvorâştea, proprietatea Casei rurale. Terenul expropriat este în întindere suprafaţă totală de 540 ha, compus din 2 trupuri, întrucât moşia s-a expropriat în întregime, conform art. 5 din decretul-lege. El se compune din 375 ha calitatea II şi 165 ha calitatea III. Comisiunea opinează a se plăti: pământul de calitatea II cu 900 lei hectarul, iar pământul de calitatea III, cu 500 lei hectarul. / Pentru exactitate Preşedintele comisiunii, judecător, M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Zvorâştea, lotul V, din comuna Zvoriştea, proprietatea doamnei Virginia inginer N. Theodorescu. Terenul expropriat se compune din 179 ha 20 ari şi cuprinde lanul „Gavanaşul” în întregime, iar restul este situat din pădurea Zamostea, pe toată lîţimea moşiei pe laturile Bucovinei şi ţarinele locuitorilor din Vatra, o linie dreaptă care uneşte aceste două laturi. Terenul expropriat se compune din 161 ha 4 ari pământ calitatea I şi 17 ha 16 ari, lanul Bătrâncei, pământ calitatea II, bun pentru imaş. Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.240 lei ha de pamânt calitatea I şi 900 lei ha calitatea II. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunii, judecător M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Bereşti-Zvorâştea, din comuna Zvorâştea, proprietatea Casei rurale din Bucureşti. Moşia are o întindere totală de 769 ha, care s-au expropriat în intregime, conform art. 5 din decret-lege, scăzându-se numai 3 ha – conacul, şi are următoarele hotare: spre răsărit apa Siretului şi moşia Strâmba, la apus delimitările satului Călugăreni (Adâncata) şi pădurea Hânţeşti, la nord moşia Bereşti Cotin Zamfirescu şi vatra satului Bereşti şi la sud cu moşia Hânţeşti. Terenul expropriat se compune din 512 ha calitatea I şi 194 ha calitatea II. Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.100 lei ha calitatea I şi 900 lei ha calitatea II. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunii, judecator M. Balasan. / Secretar, I. Baer”[38].

 

1941: „Centrul de recrutare „Logofătul Tăutu”. La 26 Mai 1941, transport de la Dorohoi, la Zvoriştea; / la 30 Mai 1941, recrutează tinerii din comunele Zamostea şi Hănţeşti; la 31 Mai 1941, recrutează tinerii din comuna Zvoriştea; / la 1 Iunie 1941, după-masă, recrutează tinerii din comunele Lozna, Grămeşti şi incheierea plasei, în localul primăriei Zvoriştea. / La 2 Iunie 1941, transport, de la Zvoriştea, la Dorohoi”[39].

 

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 24: Ştefănucă Gheorghe, soldat, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, mort. la 25 iunie 1941; Lis Nicolae, caporal, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în com. Buda. jud. Dorohoi, mort la 2 iulie 1941; Rusu Petre, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, mort la 2 iulie 1941;  Itoc Alexandru, sergent, ctg. 1938, cu ultimul domiciliu în com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, mort la 3 iulie 1941; Lefter Titus, soldat, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, mort la 6 iulie 1941; Berariu Aurel, sergent, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în com. Zvoriştea, jud. Dorohoi, mort la 21 iulie 1941”[40].

 

1941: „Tribunalul Dorohoi: Având în vedere petiţiunea înregistrată la Nr. 27.603 din 1941, prin care doamna Olga Dr. Nădejde, din oraşul Dorohoi, arată că a pierdut o cambie, pe ruta Dorohoi-Botoşani, pentru suma de lei 40.000, emisă la data de 12 Noemvrie 1941, semnată de Grigore Manoliu-Teţcanu din comuna Zvorâştea, ca emitent, şi girată de petiţionară, fără scadenţă… / Dispunem: / A se publica în Monitorul Oficial, la stăruinţa şi pe cheltuiala petiţionarei, doamna Olga Dr. Nădejde, din oraşul Dorohoi, a prezentei ordonanţe, prin care se constată pierderea de către reclamantă a unei cambii, pe ruta Dorohoi- Botoşani, pentru suma de lei 40.000, emisă, la data de 12 Noemvrie 1941, semnată de către Gigore Manoliu-Teţcanu din com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, ca emitent şi girată de către petiţionară, fără scadenţă, declarându-se nulă în mâinile oricărui s-ar găsi”[41].

 

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe data de 1 Septembrie 1945, la şcoalele primare din judeţul Dorohoi, arătate în dreptul fiecăruia: Iţcou Gheorghe, gr. II, de la Zvorăştea-Stânca, la Vf. Câmpului, Nr. 1, post V, interese materiale; Grigoriu Elena, gr. II, de la Zvoriştea-Stânca, la Vf. Câmpului, Nr. 2, post I, interese familiare şi materiale; Grădinaru Dumitru, gr. II, de la Stăneştii de Jos, Rădăuţi, la Zvorăştea-Poiana, post I; Iţcou Gh. Elena, gr. II, de la Zvorăştea, la Zvorăştea-Stânca, post II; Grădinaru Ştefania, gr. II, de la Stăneştii de Jos, la Zvorăştea-Poiana, post I; Bălan C. Maria, gr. II, la Zvorăştea-Slobozia,post  III; Şegărceanu Maria, gr. prov., Zvorăştea-Poiana, post III”[42].

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[43], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Iţcou Elena, de la Stânca-Zvoriştea-Dorohoi, la Burdujeni, Orfelinatul C. F. R., post IV, interese materiale, cu agrementul C. R. R.”.

 

1948: „Membrii corpului didactic cuprinși în alăturatele tablouri, care fac parte integrantă din prezenta decizie, ale cărora raționalizări, fixări li repartizări au fost anulate cu decizia Nr. 164.743 din 1948, rămân la dispoziția ministerului, fiind obligați să ceară detașarea în posturile ce vor fi publicate vacante: Iţco Elena, Şcoala Zvoriştea, Stânca, postul II; Marin Cigăreanu, Şcoala Zvoriştea, Slobozia, postul II; Filip Mihai, Şcoala Zvoriştea, Şerbăneşti, postul III”[44].

 

În comuna Zvoriştea s-au născut publiciştii Mircea Sfichi şi Dumitru Teodorescu, cărora le închin această poveste.

 

Mircea Sfichi

Scriitorul şi publicistul Dumitru Teodorescu, la sărbătorirea poetului Ion Paranici

 

[1] Gonţa, I. Alexandru, Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 61

[2] Gonţa, I. Alexandru, Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 279

[3] Gonţa, I. Alexandru, Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 45

[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, p. 3

[5] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, pp. 49-51

[6] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti 1996, doc. 414, p. 475

[7] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, vol. XXI, Bucureşti 1911, pp. 272-275

[8] Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, p. 57

[9] AŞRSSM, Moldova în epoca feudalismului, vol. I, Chiţinău 1975, p. 344

[10] Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, pp. 56, 57

[11] Spleny von Mihaldy, Gabriel, Descrierea districtului Bucovina, p. 55

[12] Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, pp. 55, 56

[13] Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, pp. 54, 55

[14] Călători, X, pp. 812, 813

[15] Călători, XIX, I, pp. 754-773

[16] Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, p. 56

[17] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 243

[18] Monitorul Oficial, Nr. 23, 29 ianuarie / 10 februarie 1878, pp. 516, 517

[19] Monitorul Oficial, No. 256, 24 februarie / 7 martie 1884, p. 6553

[20] Telegraful, No. 3973, Anul XVI, duminică 28 aprilie 1885, p. 3

[21] România Liberă, Nr. 2667, Anul X, sâmbătă 28 iunie / 10 iulie 1886, p. 3

[22] Monitorul Oficial, No. 185, 20 noiembrie 1888, p. 4286

[23] Monitorul Oficial, No. 4 5 aprilie 1891, p. 100

[24] Monitorul Oficial, Nr. 114, 23 august 1892, p. 3498

[25] Lavovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, Volumul V, București 1902, p. 799

[26] Ibidem, p. 36

[27] Ibidem, p. 724

[28] Monitorul Oficial, No. 116, 24 august / 5 septembrie 1895, pp. 3947-3951

[29] Monitorul Oficial, No. 118, 26 august / 7 septembrie 1895, pp. 4007-4013

[30] Monitorul Oficial, No. 205, 11/23 decembrie 1899, pp. 7036-7038

[31] La Suceveni, a cântat Vasile Hrinco (17 ani).

[32] La Tereblecea, a cântat Anastasia a Niţului.

[33] La Grămeşti, a cântat Gheorghe Găvărloaie (60 ani).

[34] La Zvoriştea a cântat Ion Damia (45 ani) din Vârvu Câmpului.

[35] La Sf. Onufri, a cântat Niculai Humeniuc (18 ani)

[36] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[37] Monitorul Oficial, Nr. 253, 16 februarie 1908, p. 9465

[38] Monitorul Oficial, 9 august 1919, p. 4955-4957

[39] Monitorul Oficial, Nr. 91, 16 aprilie 1941, p. 2074

[40] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549

[41] Monitorul Oficial, Nr. 298, 16 decembrie 1941, p. 7839

[42] Monitorul Oficial, Nr. 241, 22 octombrie 1945, pp. 9229-9231

[43] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

[44] Monitorul Oficial, Nr. 194, 23 august 1948, pp. 6963, 7021-7023


Fereastra lui Constantin-Emil Ursu spre veşnicie

 

 

 

Vreme de câte o lună de zile, în trei ani, Doctorul în Arheologie Constantin-Emil Ursu, managerul Muzeului Bucovinei din Suceava, a făcut săpături pe un deal din vecinătatea aşezării Baia. Au urmat câteva probleme cu sănătatea, care au suspendat continuarea cercetărilor, prin noi excavări, timp în care au putut veni rezultatele de la laboratoarele universităţilor europene, care i s-au alăturat lui Constantin-Emil Ursu, prin reprezentanţi şi prin specialişti din diverse domenii (îmi amintesc despre un om de ştiinţă englez, care cerceta flora mileniului V înainte de Hristos, despre un german care a făcut scanări ale terenului şi despre un basarabean de toată isprava), oameni cu adevărat mari, somităţi recunoscute planetar şi tocmai de aceea nu doar accesibile, ci de-a dreptul sociabile. Am fost pe şantierul arheologic în două toamne, ocazional, şi am văzut cum ieşeau la lumină mărturii străvechi, pe care le-am putut atinge (am dat şi la şpaclu, şi la măturică), încercând să le înţeleg. Pe atunci se credea că este vorba de o aşezare din mileniul III înainte de Hristos (eu, bazându-mă pe simbolistică, mă pronunţasem pentru mileniul V – un om de ştiinţă nu putea risca o astfel de afirmaţie, fără proba datărilor cu carbon). În ultimul an de excavări, când datările de carbon, făcute în Germania şi, dacă nu mă înşel, şi în Anglia, confirmau abandonarea şi incendierea localităţii în mileniul V, iar Constantin-Emil Ursu descoperise o locuinţă amplă, am opinat pentru mileniul VII înainte de Hristos, bazându-mă pe încrustările cu culoare albă (rămăşiţele oaselor străbunilor „înmormântaţi în cer”) şi pe aspectul ritualic al vaselor. Datările încă nu au sosit, dar confirmarea culorii făcute din oase umane s-a făcut imediat.

 

În expoziţia din Muzeul Bucovinei, am putut vedea vase unice în lume, cu mult anterioare culturii cucuteniene şi chiar pre-cucuteniene (termeni oarecum aproximativi şi oarecum simbolici), vase unice în lume, deci de nepreţuit. Emil nu riscă afirmaţii, reuşeşte să-şi menţină stoicismul ştiinţific, dar cele două şanţuri de apărare, pe care le-au depistat scanările magnetice atenţionează că legendarul conflict Abel-Cain, deci dintre păstori şi agricultori, cum scria Iorga în notele pentru o istorie a umanităţii, pe care nu a mai apucat să o mai scrie, se poate muta, din sfera legendei, în cea a realităţii. S-ar părea că aşezarea antică de la Baia a fost parte în acest conflict legendar, aflându-se, printre obiectele dezgropate, şi câteva „ghiulele”, adică nişte sfere din lut, una neterminată, care putea fi folosite ca proiectile pentru praştii, dar nu în mod obligatoriu. Sferele acelea puteau avea şi alte folosinţe, nu neapărat războinice, ci ritualice. În fond, pe capace, cele trei sfere sunt încrustate, drept cele „trei lumi cunoscute” (şi terestre, şi spirituale). Şanţurile de apărare, însă, nu au nici o altă justificare, decât una războinică. Eu cred că a cam sosit vremea ca, odată cu rezultatele spectaculoase ale cercetărilor arheologice ale Doctorului în Arheologie Constantin-Emil Ursu, să fie mai atent recitite primele cărţi ale omenirii, cele religioase, în care se vorbeşte de o „extindere” a teritoriilor civilizaţiei polare (păstorească şi vânătorească) asupra teritoriilor civilizaţiei boreală (agrară), cu mult anterioară celor trei valuri de migraţiune nordică deja cunoscute (ioniană, aheie şi doriană), despre care îi vorbeşte Sfântul Cer (Ahura Mazda) lui Spitama Zarathustra, în cartea sacră „Vendîdâd” din „Zend-Avesta”, publicată, pentru prima dată, la Oxford, în traducerea lui James Darmesteter, în 1880. Sfântul Cer, fiind întrebat, îi spunea noului său discipol că primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Sfântul Cer (Ahura Mazda) şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”)[1]. Deci credinţa iniţială, din care descind toate credinţele de mai târziu, a rezistat 300 de ani, fiind reîmprospătată, din 60 în 60 de ani, când, primind noi prevederi ale Legii, Marele Păstor al triburilor nordice, înmulţindu-se oamenii şi turmele, „a coborât spre spaţiul luminos, spre sud”[2],  hotărând ca „acei oameni trebuie să rămână în Varra”[3].

 

La vasele unicat în Europa, descoperite de Constantin-Emil Ursu la Baia, datând din cel târziu mileniul V înainte de Hristos, ornamentaţia este discretă, cu rol estetic şi nicidecum simbolico-religios; abia la cele cu mult anterior pre-cucuteniene se desluşeşte simbolistica religioasă, teribil de asemănătoare, dacă nu chiar identică simbolisticii scandinave, inclusiv celei vikinge de mai târziu (la ceramica vikingilor nu puteam şti sensul direcţionării influenţelor). Dar vasele de la Baia, altfel decât toate vasele Europa şi din Asia, definesc o civilizaţie distinctă, dar care îşi lua măsuri de prevedere, datorită unor vecinătăţi neaşteptate, Abel apropiindu-se prea mult de Cain şi distrugându-i, uneori, culturile cu turmele lui nesăţioase.

 

Ceea ce am scris, înseamnă doar un preambul. Viitorul va proba dacă am sau nu dreptate, şi în cele spuse, şi într-o presupunere explicită: locurile acestea aveau, în mileniul VII înainte de Hristos, o populaţie (la fel şi necercetatul Bogdăneşti) care ţinea de o civilizaţie surprinzător de modernă (construcţia caselor, cu fundaţii, chiar dacă din nuiele şi stuf, căptuşite cu lut, ceramica, uneltele o probează) şi care încă se mai prelungeşte, prin osificare, după cum sublinia Blaga, în trista metaforă: „Veşnicia s-a născut la sat” („maiul” sau „ciocanul” din expoziţia lui Ursu se mai foloseşte şi azi – de şi de-o pildă).

 

 

[1] Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12

[2] Ibidem, p. 13

[3] Ibidem, pp. 16-19

 

 

 

 

Fotografii neprofesioniste (făcute de mine)

pe şantierul Doctorului în Arheologie Constantin-Emil Ursu de la Baia:

 

 

Rombul-cruce de la Baia (anul 5000 î. H.)

Crucea, la Baia (anul 5000 î. H)

Gammadioane echinocţiale, la Baia (anul 5000 înainte de Hristos)

Triunghiul celtic, la Baia (anul 5000 î. H)

Situl de la Baia, o aşezare de 7000 de ani

Splendidele simboluri sacre ale fertilităţii, pe un vas care s-a păstrat intact vreme de peste şapte milenii.

Vas ritualic, marcat de iniţierile în astral (vârfurile de munţi).

Alt vas ritualic, aproape intact, după şapte milenii.

Vatra? Altar? Groapă de cereale? Sanctuar?

Noile săpături arheologice, de la Baia, ale lui Constantin Emil Ursu

Un alt “unghi” al şantierului arheologic de la Baia – foto, ca şi la multe din celelalte fotografii, Tiberiu Cosovan

 


Constantin Papuc: Deocamdată

 

Constantin Papuc

 

 

Un mucalit incorigibil, cu premii pentru caricatură dobândite la Zaporojye (Ucraina), Gura Humorului (România), Margate (Anglia) Legnica (Polonia), Cuneo (Italia) şi cu desene satirice răspândite prin întreaga lume expoziţională, cu expoziţii personale la Suceava, Londra, Iaşi, Sydney, Cambera, deocamdată revinde în atenţia lumii cu „Deocamdată”, un album de caricatură, publicat, în condiţii excepţionale, la Editura „CreArt” din Iaşi, 2020, prin care Constantin Papuc îşi eşalonează o parte a vieţii lui creatoare (2005-2020). Într-o scurtă prefaţă, Mihai Boacă semnala aproape axiomatic faptul că „un volum de caricatură este o victorie a spiritului, a tenacităţii, a credinţei că avem ceva de spus, şi, ca un corolar, o victorie raportându-ne la noi înşine”. Iar Constantin Papuc îşi explică, olograf, ideea noii lui cărţi: „După ce ani de-a rândul am muncit şi a fost cât pe ce să făurim societatea socialistă multilateral dezvoltată, brusc, ei au schimbat macazul şi ne-au propus ceva cu totul şi cu totul original, ajungând cam în acest stadiu, DEOCAMDATĂ!”.

 

 

Desenele lui Constantin Papuc sunt tot atâtea filipice, care-i vizează pe „ei”, cei ce „au schimbat macazul”, începând de la tâlharii de pe copertă, care nu sunt bieţi meseriaşi ai şperaclului, ci politicieni, care au palate care i-au costat „doar doi ani de puşcărie” şi promit „lucrul bine făcut” pentru a ne obişnui cu „merge şi aşa”, într-o ţară în care domină şi îşi face de cap prostia agresivă şi nesimţită, rareori aflându-se cât un „cioban”, care să se mulţumească doar cu rosturile lui: „Aş putea să fiu prim-ministru, da’ nu vreau”. Desenele lui Constantin Papuc râd-plâng o ţară a eroismului bagatelizat, în care „tot ce-aţi apărat… s-a vândut” şi în care integritatea este persiflată băşcălios: „N-are nici măcar dosar penal, da’ vrea să candideze!!!”. O Românie plină de grotesc se dezvăluie din peniţa lui Constantin Papuc şi se poate desluşi în textele mucalite, care fac parte din întregul satiric, dar şi dintr-o lehamite generală şi generalizată a românilor faţă de realităţile care îi domină şi îi irosesc. Şi-atunci, ca răsfoitori ai albumului, râdem, ici şi acolo, semn că, vorba lui Romulus Vulpescu, nouă nici măcar plânsul nu ne-a mai rămas.

 


Doru Olaş: Covid 19. Iubiri

 

 

 

Arhitect vizionar, care iese biruitor din matricea timpului său, dar şi caricaturist inspirat, cu o puzderie de premii naţionale şi internaţionale, suceveanul Doru Olaş scoate, la Editura „Opera Magna”, Iaşi 2020, o aparentă „trăsnaie” editorială, „Covid 19. Iubiri”, în care alternează poeme de dragoste, cu rădăcini stilistice şi discursive în „Cântarea Cântărilor”, şi caricaturi „de text”, care surprind şi ironizează discret mentalităţi şi animozităţi sociale, pe fondul unei prefăcătorii generale de-a înţelepciunea, deci de parvenire individuală prin dominarea celorlalţi cu regulile infailibile ale propriei inculturi. În general, textele caricaturilor se bazează pe jocuri de cuvinte, de genul „Dragă, cu pandemia asta am rămas covidă!”, „Dragă, vara asta se poartă Covid 19, dar la tenul tău cred că ar merge un Covid 20” sau „Dragă, stai şi tu în casă căci cu pandemia asta cine o să-ţi mai vină la înmormântare?”. Există, desigur, şi caricaturi fără cuvinte despre manipulare şi „orbirea” – „ţine-ţi gura” la vot, candidaţii pitindu-şi chipurile sub măşti, masca (botniţa) însemnând o spectaculoasă confundare cu poporul, şi nicidecum întoarcere.

 

 

În versuri, Doru Olaş este „lumina sărutului rămasă-n tine”, deci „măsura jumătăţilor”, „lăsând în urmă vechile metehne”, deci un zugrav al lăuntrului şovăielnic („umbra mea rămasă-n tine” sau „prezentul visului din vis”), este un rătăcitor biblic, şoptindu-şi lamentaţiile cu seriozitate: „Mă sculptez, michelangic, în faţă, / păstrând urme vii, păstrate în piatră. / Îndrept tăişul coarnelor aspre, / În singurul corn, inorog, / în singurul loc de piatră, / unde, în urme de pete de fată, / apar michelangiceuri sculptate. / Nu mai sculptez michelangic în piatră, căci răspunsul, sculptat de mine, / este sculptură în om, ce lasă pete în destine”.

 

Dotat cu puterea tainică de a „răstigni sărutu-n ceară” şi purtând stigmatul de a fi „muşcat de somnul / de după naşteri”, arhitectul şi caricaturistul Doru Olaş se lasă ademenit de poezie şi se caţără „răsturnând, din cer, / iubirea, ce-ntr-o viaţă întreagă / în răstignire şi-a găsit apel”. Nonconformist şi vizionar, dar înrădăcinat în iubire aidoma arborelui cosmic, şi el cu rădăcinile-n cer, Doru Olaş se răsfaţă cu o carte nonconvenţională, care îl reprezintă şi îl defineşte pe deplin.

 


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Zvinice

 

 

 

ZVINICE. În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă fetelor lui, Catarina şi Aftimia, „întreg satul Zvinicea, cu o moară, cu toate hotarele şi cu toate lucrurile”.

 

1680: În 1 aprilie 1680,  când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, între ea şi cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, Grozavei îi revenea „giumătate de sat de la Vinece cu tot vinitul din tot locul şi cu vecinii carii fac oamenii”.

 

1712: În 23 iunie 1712, Nicolai Alexandru Mavrocordat întăreşte fraţilor Gavril, Nacu şi Vasilie Volcinschi „jumătate de sat Zvinece… cu toţi vecinii care locuesc pe ea, jumătate de sat Babin… a şasea parte de Stepaniuca… care părţi de moşie le stăpânise, mai înainte, Rugină jitnicer şi aceste moşii le-au venit de la sora moşului lor, de la sora lui Nacul, fata lui Gavril, Nacul şi Vasilie Volcinschi, după cum au mărturisit du-lui Ioan Paladi mare spătar.

 

1739: În 7 decembrie 1739, când Miron Gafenco uricar, Gheorghe Ursuleţ postelnic şi Gheorghe Volcinschi împart între ei moşiile rămase „de la moşi şi fraţi sterpi, anume de la Duraşco comis şi sora acestuia, Grozava Cocoraniţa, cari au fost fraţi cu moşii lor, anume cu Nastasia Rugină, care l-a făcut pe Pavel Rugină, cu Maria, mama lui Miron Gafenco, şi cu Cârstian armaşul, care i-a făcut pe Gheorghiţă vameşul şi pe Sofronia, iar Sofronia l-a născut pe Gheorghiţă Ursuleţ postelnic şi pe sora acestuia, şi cu Nacul, care i-a făcut pe Gheorghiţă Volcinschi şi pe sora acestuia”, Nacul primeşte jumătate din Zvinece.

 

1768: În 12 aprilie 1768, ginerii lui Toader Nacul mărturiseau la Divan că socrul lor, „împreună cu nepotul lui, Toader Volcinschi, stăpâneşte jumătate de sat Zvinece  la Nistru… care se hotărăşte, din sus, cu satul Prilipce, iar din jos cu Repujiniţe, iar Ţintă a stăpânit cealaltă jumătate de sat, care jumătate Ţintă şi cu fraţii săi au vândut-o unor Nemţi luterani din Prilipce pentru 470 lei, de aceea s-au ridicat ginerii lui Toader Nacul, fiind stăpâni ai celeilalte jumătăţi de sat, şi au tras la judecată pe Nemţii luterani, după care s-au judecat cu dreptate precum să întoarcă Nemţilor banii şi să ia în stăpânire moşia, după care judecată au întors Nemţilor banii, luându-le zapisul lui Ţintă. Dar Nemţii i-au tras în judecată, cerându-le încă 537 lei, zicând că au dat lui Ţintă şi aceşti bani, dar zapis de mărturie n-au pentru aceşti bani, pe care i-au dat drept orândă, cari bani li s-au recunoscut de Păun, starostele de Cernăuţi de atunci, deci toate cheltuielile făcute pentru acea jumătate de sat, cu dobândă, fac 1.037 lei, dar cu alte cheltuieli se ridică la 1.500 lei, dar, zidind mai sus amintitul (Toader) Hagiu negustor, la Repujiniţa, la malul Nistrului, o mănăstire şi aflând că mai sus amintiţii gineri ai lui Toader Nacul au răscumpărat de la Nemţi jumătatea de sat a lui Ţintă, i-a rugat adeseori… să vândă acea jumătate de sat, cu un preţ mai mic, şi le-a făgăduit să scrie numele lor în pomelnicul ctitorilor”, aşa că Toader Hagiul a cumpărat jumătatea aceea de sat, cu 1.000 lei, şi a dăruit-o schitului Hrişceatec (Crişceatec).

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Zvenece, moşie răzeşească, „29 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ion, 1 dascăl, Andrei, 1 mazil, Ioniţă VOLCINSCHI, 2 ruptaşi, Grigori CRĂCIUN şi Andrieş DUNUŢE, 8 scutelnici ai schitului Crişciatec, Ivan MAZUR, Hrihor LISĂI, Vasili rusul, Vasili brat lui, Iurko rus, Hrihor cel bătrân, Ilko argat egumenului şi Mihalco om străin, 2 jidovi, Isak şi Hriţko, şi 14 birnici, adică: Vasile sin CRĂCIUN vornic, Andrei ILCIUC, Fedor ILCIUC, Ivan ILCIUC, Mihailo sin NECOLAI, Dumitru morar, Ştefan JMERI, Ivan morar, Fedor VORNIC, Vasili argat, Ivan rus, Alecsandru rus, Vasili VOLOŞCIUC şi Lucan vărzar.

 

1796: Biserica Naşterii Sfintei Maria din Zvinice a fost construită în 1796, de Ioan de VOLCINSCHI, şi sfinţită în 1897. În 1843, biserica avea 450 enoriaşi, postul  de paroh era vacant, iar patron bisericesc era Constantin de VOLCINSCHI. În 1876, patron bisericesc era Dimitrie de POPOVICI, postul de paroh era tot vacant, iar numărul enoriaşilor ortodocşi era mic, 544. În 1907, patron bisericesc era Amalia von TURNAU, paroh fiind Cornel TOMOVICI, născut în 1861, preot din 1886, paroh din 1889, iar cantor, din 1901, Theodor RAHMISTRIUC, născut în 1863.

 

1844: Din 1844, la Zvinice funcţiona o şcoală moldovenească trivială cu 2 clase[2].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoriuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[3].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zviniace (Zwiniacze), comună rurală, districtul Coţman, aşezată pe ma­lul drept al Nistrului, lipită de comuna Crisceatec şi în faţa localităţii galiţiene Zaleszczyki. Suprafaţa: 6,03 kmp; popu­laţia: 1.117 locuitori, ruteni gr. or. şi ceva izraeliţi. Cuprinde, pe lângă vatra satului, cu 805 locuitori, şi că­tunul Costrijivca. Partea centrală a comunei se află lângă drumurile principale Cernăuţi-Zaleszczyki (Galiţia) şi Crisceatec- Horodenka (Ga­liţia); prin drumuri de ţară, comunică cu comunele Luca şi Prelipcea; comunică, apoi, cu Galiţia printr-un pod de piatră, peste Nistru. Are o şcoală populară, cu o clasă, numită, încă şi la 1844, „Moldovenească”, zidită fiind, probabil, în locul alteia vechi, al cărui nume de „moldove­nească” a trecut şi la cea nouă; are o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. La 1776, era în posesia a trei proprietari: Ioan Volcinschi, Tonuţă şi Lupu Nacu. În această localitate s-au găsit unelte din epoca de piatră. Se află aci o varniţă şi mai multe cariere de piatră, care furnizează gresii albe şi roşii foarte căutate; de asemenea, se găseşte şi alabastru. Populaţia se ocupă în mare parte cu agricultura. Comuna posedă 687 hectare pământ arabil, 25 hectare fânaţuri, 48 hectare grădini, 84 hectare imaşuri, 13 hectare păduri şi 5 hectare heleşteie. Se găsesc 47 cai, 178 vite cornute, 171 oi, 157 porci şi 16 stupi. Zviniace (Zwiniacze), moşie cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 3,25 kmp; popu­laţia: 105 locuitori izraeliţi, ruteni şi poloni; rutenii sunt gr. cat. şi gr. or.”[4].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 435

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 31, 1876 p. 83, 1907 p. 92

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 248


Pagina 1 din 1,25712345...102030...Ultima »