HOINAR PRIN VREMURI | Dragusanul.ro

O raită prin Europa anului 1857

 

Pentru că imaginile din Geografia domnilor Nicolò Tommaséo, I. Cantú, G. B. Carta, G. Sacchi, G. e V. De Castro şi A. Strambio merită o expunere mai bună şi, desigur, mai largă, le postez şi în site-ul meu, ca să vedeţi mai bine fiecare imagine în parte.

 

 


Balada crucii de mesteacăn

Cruce alba de mesteacan

*

Cruce albă de mesteacăn

Răsărită printre creste,

Cine te cunoaşte-n lume,

Cruce fără de poveste?

*

Peste braţele-ţi întinse

Din poiana fără flori,

Uneori s-apleacă-n noapte

Cârdurile de cocori.

*

Şi-n tăcerea nesfârşită,

Sub arcadele de brad,

Nu s-aude decât plânsul

Cetinilor care cad.

*

Cruce albă de mesteacăn

Biciuită de furtuni,

Peste lemnu-ţi gol doar luna

Pune albele-i cununi.

*

Ce de-o mână nevăzută

Slovele-ţi se şterg de ploaie;

Tot mai mult te bate vremea,

Vânturile te îndoaie…

 *

Şi ca mâine fulgii iernii

Te vor prinde-n a lor salbă

Şi vei dispărea din lume,

Cruce de mesteacăn, albă.

*

Sfântul îngropat sub tine

Cine-l va mai şti de-acum,

Cruce albă, rătăcită

Lângă margine de drum?

*

Braţele-ţi de vânturi smulse

Se vor pierde pe poteci,

Numai brazda de ţărână

Nu-l va părăsi pe veci.

*

Artur Enăşescu şi Ion Sân Georgiu

 *

(Luceafărul, Anul XIV, nr. 1, 1 ianuarie 1019, p. 13)


„Răul fundamental în România” e uitarea!

C16

*

În vremea în care Alexandru Voievidca hoinărea prin satele Bucovinei, căutând cântece şi melodii naţionale româneşti, dincolo de hotar, în patria-mamă, ţăranilor nu le mai ardea de cântat şi de horit, căci, printr-o „izbucnire a disperării”, au pus mâna pe coase, determinând apariţia unui aforism cutremurător: „Răul fundamental în România nu e lipsa de legi bune, ci lipsa simţului legalităţii, al simţului dreptăţii, în genere”[1].

*

Dintre întâmplările tragice, determinate de „partidele politice, care au creat un proletariat de funcţionari, care a fost lăsat să exploateze fără milă pe ţărani” – după cum scria trimisul special al ziarului „Frankfurter Zeitung”, citat de „Adevărul”, exponenţială mi se pare a fi destăinuirea „unui profesor de liceu, fiul unui ţăran executat”, adică de doctorandul în ştiinţele matematice al Universităţii din Paris, C. S. Popescu, profesor de liceu la Ploieşti:

*

„În noaptea de 22 spre 23 martie, nişte făcători de rele din comuna Salcia, judeţul Mehedinţi, au pus foc conacului moşiei Hârlămpoaica, ţinută în arendă de dl Constantin Mendalopol.

În cursul celei de-a doua zi, adică vineri, au sosit în comună o companie de vânători şi un escadron de călăraşi. Comandantul acestei armate, fără a face cea mai mică cercetare pentru a descoperi pe vinovaţii adevăraţi, a dat ordin să se cheme, afară din sat, oamenii cei mai de frunte, sub motiv de a li se comunica ceva important.

*

Odată acest act îndeplinit, onor comandantul, trecând peste regulile celei mai stricte stări de asediu, care, de altfel, nici nu-şi avea locul în această comună nerăsculată, a găsit că este şi umanitar, şi legal ca să comunice paşnicilor şi bătrânilor săteni acel „ceva important” prin puşca „Manlicher”, împuşcând, ca pe nişte câini, 18 oameni nevinovaţi întru nimic”.

*

Printre cei 18 împuşcaţi se afla şi tatăl doctorandului în matematici de la Paris, „Stoian Popescu, om bătrân de 70 de ani, unul dintre cei mai paşnici şi mai înţelepţi săteni nu numai din satul lui, dar poate din întreaga ţară”.

*

Nu mai reproduc pasajele din anchetele care nu au condus la nimic. Asta ne e ţara, asta ne istoria, fiţi mândri de ea! Uitaţi şi fiţi mândri! Vine campania electorală şi toţi politrucii au nevoie de cântec, joc, mici, bere, patriotism şi mândrie naţională. Chestie la care nu ne întrece nimeni, minunaţi pui de dihori ai Bucovinei!

*


[1] Adevărul, 19, nr. 6326, 3 aprilie 1907, p. 3


Hoinar prin vremuri: 1947 (II)

Scanteia 27 ian 1947 caricatura om gras

*

Primele crime politice, în spaţiul est-european, se comiteau în Iugoslavia, în 13 ianuarie 1947, atunci când era „executaţi prin împuşcare”, drept trădători, „Miloutin Stefanovici, fost gazetar, Zeljko Dusin, fost ofiţer, şi Branko Ivanovici, fost gazetar”, gazetăria fiind privită, întotdeauna, de către politicieni, drept o „trădare” de neiertat. În 16 ianuarie, şi Polonia avea să urmeze exemplul sârb, ucigându-i, drept spioni, pe Grocholski, Baczak şi pe Kaliţiki şi condamnând-o la 10 ani de temniţă grea pe Cristina Kosstorek.

*

În România, odată cu ignorarea brutală a lui Eminescu, „M. S. Regele” începea decorarea artiştilor cu Ordinul „Meritul Cultural”, pe clase valorice, de recompensarea culturii novatoare ocupându-se premierul Petru Groza, generalul C. A. Lascăr Mihali şi „tov. Ion Pas, ministrul Artelor”. Înaltul ordin cultural, în gradul de ofiţer şi cavaler, era conferit, în 14 ianuarie 1947, Ansamblului Sovietic „B. A. Alexandrov”. Ministrul Afacerilor Interne, Teohari Georgescu, convocase prefecţii, pentru a le cere o acţiune „puternică şi hotărâtă… împotriva agitatorilor de profesie, care, pentru scopurile lor meschine, nu se dau înapoi de la nimic”[1].

*

Scanteia 15 ian 1947 Decorarea artistilor sovietici

*

Scriitorii români, neconvocaţi, în aparenţă, de nimeni, „îşi spun cuvântul deschis, în deplină libertate”, pe o direcţie arătată cu degetul de un oarecare Traina Şelmacu, care îşi permite să definească „poetul naţiei”, cu trimitere discretă spre Eminescu, „confortabilul bufon de curte al clicii de paraziţi”[2]. Lui Şelmacu i se alăturaseră, prin celelalte gazete, şi doi scriitori adevăraţi, Tudor Arghezi şi Camil Petrescu. Ceea ce e trist, dar mult prea departe de operele celor doi.

*

În 18 ianuarie 1947, transpar, puse pe seama speculei, numele primelor victime politice ale comunismului. Aşa de exemplu, Lucian Ştefănescu, „fost magistrat şi preşedinte al Curţii de Casaţie, în timpul dictaturii antonesciene şi moşier expropriat”, era acuzat, „la sesizarea unui cetăţean”, că avea 100 de iepuri, „cărora le dădea mălai cernut prin sită, în timp ce în Moldova foametea seceră vieţi omeneşti”.

*

În 24 ianuarie 1947, Gheorghe Gheorghiu-Dej apărea în faţa instanţei Secţiei II Civilo-Corecţională a Tribunalului Ilfov, ca parte vătămată, în procesul de calomnie intentat ziaristului George Leon Proca, de la „Dreptatea”, solicitând despăgubiri civile de un leu. Preşedinte al instanţei era Gh. Aslan, iar procuror, Traian Cornescu. Avocatul lui Dej, Paul Iliescu, acuza „odiosul articol”, iar procurorul Cornescu a întrebat, aidoma procurorilor slugarnici de astăzi, „cum a îndrăznit inculpatul, un aventurier întru ale gazetăriei, să atace un ministru în funcţiune, respectat de întreaga ţară şi atât de cunoscut şi peste hotare”, apoi, „în numele societăţii, a ordinii sociale, în numele şi în memoria celor care au căzut în lupta pentru o viaţă mai bună, împotriva fascismului, a cerut condamnarea inculpatului”[3].  Vai de bietul jurnalist George Leon Proca! Avea să fie condamnat la 6 luni de închisoare şi la o amendă de 500.000 lei, sentinţa fiind considerată de „Scânteia” comunistă „una din măsurile de purificare şi ridicare a corpului jurnalistic românesc”[4].

*

Scanteia 15 ian 1947 Caricatura cu ciocolata

*

Între timp, marea literatură de tip nou păşeşte glorios spre lumină, printr-un „volumaş de poeme, datorat tov. Ion Bănuţă şi apărut de curând. „Cetatea tăcerii” este numele pe care îl dă autorul temniţelor unde regimurile reacţionare au căutat să zdrobească cele mai hotărâte forţe de luptă ale poporului nostru. Cu un vers simplu, nemeşteşugit, tov. Ion Bănuţă reuşeşte adesea să impresioneze profund prin evocările sale. Răsună în cele 13 poeme ale „Cetăţii tăcerii” nu numai ecoul anilor trişti când libertatea şi gândirea zăceau în lanţuri, dar şi speranţele nezdruncinate ale fruntaşilor mişcării de eliberare”[5] etc.

*

Asaltul pentru anihilarea definitivă a partidelor istorice avea să-l înceapă Şt. Voicu, în 7 februarie 1947, când, în baza „unor documente cu caracter oarecum senzaţional”, îi acuză pe ţărăniştii lui Maniu că, „au plăsmuit, în hrubele de unde au fost scoşi teroriştii „Sumanelor Negre”, nişte circulare prost redactate”, menite compromiterii comunismului, dar „nu este pentru prima oară când duşmanii înverşunaţi ai poporului falsifică documente şi instrucţiuni comuniste, cu scopul de a rupe frontul de luptă naţională şi socială a maselor populare”.

*

Scanteia 6 ian 1947 Pazea tractorul

*

Numai că ţărăniştii nu plăsmuiseră nimic, în ciuda perfidei contraofensive comuniste, care susţinea că „circulara falsă pretinde că s-au dat instrucţiuni ca la ţară „să se intensifice propaganda în favoarea colectivizării”. / Minciună sfruntată, menită să sperie ţărănimea. Este o reînnoire a zvonurilor aţâţătoare lansate la ţară în ajunul alegerilor, când s-a dovedit falimentul strădaniilor agitatorice”[6].

*

Ofensiva continuă şi mai dur, şi mai perfid, sub semnătura mahărului bolşevic Vasile Luca, iar mostra aceea de propagandă deşănţată, „Opoziţie sau bande de conspiratori fascisto-reacţionari?”, publicată în „Scânteia”, nr. 745, din 9 februarie 1947, trebuie reluată, pentru atenţionare, aproape în întregime, pentru că pe o astfel de propagandă mizează, şi astăzi, cele două puteri totalitariste, care-şi dispută, cu încrâncenare, viitorul copiilor noştri:

*

„O metodă mârşavă a acestor conspiratori a fost demascată în ziarul „Scânteia” (nr. 743): e vorba despre tipărirea şi răspândirea de circulare şi instrucţiuni false (instrucţiuni reale, după cum avea să o demonstreze timpul, privind colectivizarea – n.n.), cu conţinut provocator, în numele Partidului Comunist Român şi al conducătorilor săi.

*

Conspiratorii fascişti şi reacţionari încearcă să se refugieze în dosul articolului 3 din Tratatul de Pace, crezând că pe baza lui vor putea continua opera lor trădătoare de spionaj şi de agenţi ai unor cercuri reacţionare străine precum şi opera de subminare a regimului democrat în interior.

*

Înglodaţi până în gât în acţiunile lor anti-sovietice (anti-europene, se zice astăzi – n.n.), antisemite şi şoviniste, şi în conspiraţia împotriva democraţiei, cu scopul de a reînvia fascismul, ei uită că există un articol 5 al Tratatului de Pace.

*

Pentru a putea continua opera de salvare a copiilor din regiunile cele mai crunt lovite, pentru a putea lua măsuri severe de raţionalizare a alimentelor şi a mobiliza tot ce este posibil în scopul evitării catastrofei foamei (crizei economice, se spune azi – n.n.), trebuie să ne păstrăm sângele rece. Ţara are nevoie în primul rând de ordine şi linişte, iar în al doilea rând de muncă şi disciplină spre a se crea rezerve de export cu care să se poată plăti cerealele angajate.

*

Poporul român plăteşte tributul politicii criminale a istoricilor şi a fasciştilor în condiţiuni agravate din cauza secetei. Numai trădătorii de patrie, duşmanii poporului sunt în stare, pentru interese meschine politicianiste, să se pună de-a curmezişul sforţărilor naţionale pentru a rezista şi a învinge.

*

Clica manisto-brătienistă seamănă vântul, dar va culege furtuna, care o va mătura împreună cu lacheul ei Titel Petrescu.

*

Să-şi scoată din cap toţi aventurierii şi conspiratorii istorici că ar putea abate ţara de pe calea dezvoltării democratice. Regimul democrat, parlamentul ţării şi guvernul român au tot sprijinul poporului. Regimul nostru democrat este solid şi de neclintit. Ţara românească va învinge toate greutăţile, păşind înainte pe calea păcii, a libertăţii, a progresului şi bunei stări”.

*

Scanteia 24 ian 1947 Teohari Georgescu foto

*

Recunosc tipul acesta de discurs, de când mă ştiu şi pentru totdeauna, în practica tuturor politicienilor români. Şi mi-e silă.

*


[1] Scânteia, Anul III, nr. 724, 15 ianuarie 1947, p. 2

[2] Scânteia, Anul III, nr. 725, 16 ianuarie 1947, p. 2

[3] Scânteia, Anul III, nr. 733, 25 ianuarie 1947, p. 2

[4] Scânteia, Anul III, nr. 736, 30 ianuarie 1947, p. 1

[5] Scânteia, Anul III, nr. 734, 27 ianuarie 1947, p. 3

[6] Scânteia, Anul III, nr. 743, 7 februarie 1947, p. 1


Hoinar prin vremuri: 1947 (I)

Scanteia 1 pe 1947 ordin de zi*

Prima zi a anului 1947, o zi de miercuri, părea să fie una calmă şi obişnuită, de parcă odată cu zăpezile şi cu pacea mult aşteptată, s-ar fi prevestit şi o tihnă socială, atât de necesară într-o ţară pârjolită de război. „Scânteia”, organul central al Partidului Comunist Român, publica, la loc de cinste, în prima pagină, sub fotografia tânărului rege al României, „Înalt Ordin de ZI / Nr. 1 / din 1 ianuarie 1947”, scris sec, în platitudini consacrate şi fără necesarele semne de punctuaţie:

*

„Ostaşi, cu aceiaşi dragoste şi grijă de totdeauna gândul Meu se îndreaptă către scumpa Mea armată.

Cu toate încercările grele prin care am trecut să ne păstrăm nădejdea că odată cu pacea vor veni timpuri mai bune.

Sunt sigur că veţi face cu toţii datoria cu aceiaşi credinţă şi devotament şi în timp de pace aşa cum v-aţi făcut-o cu prisosinţă pe câmpul de luptă.

Onor tuturor ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor şi un an nou fericit.

La mulţi ani!

MIHAI R.[1].

 *

La o primă vedere, totul intrase în normalitate, iar Mihail Sadoveanu îşi derula, cu catifelări de felină feroce, „Oraţia de Anul Nou”. Dar nu mă interesează decăderile oportuniste ale marelui prozator, aşa cum nu mă interesează nici criminalitatea la nivel înalt, numită politică. Eu rămân doar un trăitor de cotidian, pe care îl pasionează istoria celor mulţi, istoria lor măruntă, dar adesea atât de cutremurătoare. În trecere, mai ridic, uneori, ochii şi spre cei de sus, dar sufletul meu nu vibrează la animalicele lor suferinţe. Acolo, sus, e care pe care; acolo nu e trăire, ci numai devorare, numai dezlănţuire vorace de patimi, pe care, din nefericire, le numim istorie. Şi nu sunt istorie, ci doar crime şi trădări la nivel înalt.

*

Scanteia 1 pe 1947

În ţară era foamete cumplită, regele şi premierul Petru Groza transmiteau mesaje mobilizatoare, I.A.R. Braşov producea primul tractor românesc, având piese pentru încă o sută, „primul transport de 28 vagoane-porumb din Iugoslavia” sosea cu întârziere, dar „eroismul în muncă” rurală se manifesta plenar, pentru că, „îndurând lipsurile şi foamea, ţăranii şi-au făcut datoria: au semănat”[2].

*

Între timp, iese la iveală primul procuror bolşevic, „o figură veselă, deosebită, o personalitate din care „feminitatea” emană”, pe nume Silvia Plăeşu, fostă avocată la Iaşi, cea care ocupa, „pe coridoarele cu ziduri negre şi lungi” ale Parchetului, camera de după „uşa camerei 135” şi care cerea ultimativ „crearea de instituţii model pentru reeducarea delicvenţilor”[3].

*

Scanteia 4 1947 foametea

*

În ţară, pe fondul foametei, se înmulţesc speculanţii, oferind, indirect şi neconştientizat, tipul de delicvenţă pe care procurorii bolşevici aveau să-l depună stigmat pe destinul martirilor regimului. Foarte probabil că individul care îşi spunea Gheorghe Gheorghiu-Gorj, dar şi Dumitru Popescu, adică Popescu Emilian din Bucureşti (str. Grădinari nr. 32), arestat „în puterea mandatului de arestare No. 5910/946”[4], chiar era un escroc. Dar ulterior, când apar şi alte cazuri, în care sunt implicate anapoda şi nume de intelectuali, e mai greu de descifrat, din banala informaţie de ziar, unde există vinovăţii reale şi unde sunt făcături de criminalitate politică. La fel şi cu „exploatarea”. Pentru că o relatare despre „cum sunt exploataţi muncitorii în întreprinderile prinţului Barbu Ştirbey” poate însemna şi o realitate, dar şi o afacere propagandistică. La fel, şi ştirea despre „conferenţiarul universitar Em. Constantinescu, cunoscut reacţionar, implicat în o contrabandă cu cereale” poate fi adevărată, în ciuda stigmatului bolşevic „cunoscut reacţionar”, care iată că intră în scenă, pe post de ghilotină, încă din ziua de luni, 6 ianuarie 1947.

*


[1] Scânteia, Anul III, nr. 715, 1 ianuarie 1947, p. 1

[2] Scânteia, Anul III, nr. 716, 4 ianuarie 1947, p. 1

[3] Scânteia, Anul III, nr. 716, 4 ianuarie 1947, p. 2

[4] Scânteia, Anul III, nr. 716, 4 ianuarie 1947, p. 3