Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

şi strig din răsputeri: sunt fericit!

 

Primăvara (Venus), imaginată în 1894

 

 

tu de păzeşti?, desigur, fericirea

şi-adesea mătur nopţile din cer

redându-i stelei mele strălucirea

în tot parcursul leneş prin mister,

apoi, spre zori, sporovăiesc cu iarba

vorbind despre nimicurile vieţii,

copacilor discret le creşte barba

din flori şi din frunziş al tinereţii:

 

 

hai, fii şi tu ca noi!, şoptesc copacii

de parcă-aş avea harul înfrunzirii

şi-aud în zarea zărilor gonacii

cum hăituiesc întruchiparea firii,

dar nici că-mi pasă, aşteptându-mi zorii

de dincolo de-amar şi de zenit

respir în primăvara cu toţi porii

şi strig din răsputeri: sunt fericit!

 

 


deşi am fost atâta de aproape

 

 

 

prin turnuri vechi se auzeau secunde

cum se preling în risipire lină,

oraşul poposise nu ştiu unde

şi-l ascultam adesea cum se-nchină,

apoi am vrut acolo să cobor

şi să păşesc încet prin galaxie

fiindcă aveam un suflet călător

şi-mpătimit mereu de veşnicie:

 

 

e prea târziu, şoptise cântăreţul,

sau poate că e, totuşi, prea devreme,

apoi se-ndepărtase cu drumeţul

pe care-l găzduisem în poeme

şi mi-au lipsit nepământesc de mult,

fereastra casei frunzărea din pleoape

şi n-am păşit, dorind s-o mai ascult,

deşi am fost atâta de aproape

 


în fiecare câte-o Ucraină…

 

 

 

pe cer şi zeii au trecut călare,

iar pruncii au rămas de-atunci orfani,

căci veacurile au sfârşit în ani

ca un ecou de păsări călătoare:

nu rămăsese nimeni să se-nchine

şi să ridice ochii înspre cer,

căci spulberat şi ultimul mister

a dispărut, când s-a închis în sine,

 

 

şi toţi eram nişte sărmani drumeţi

purtând câte un cântec drag pe cale,

crucificând căderea stelei sale

şi Prometeu se stinse sub ereţi

ca să ne lase iar fără lumină

înfăşuraţi în beznele cruzimii,

orbeşte respirările mulţimii

în nefirescul firii se alină:

 

 

de ce mai cânt?, m-am întrebat în pripă,

căci strunele viorii erau rupte,

sălbaticii aglomerau cu lupte

şi spulberau miraculoasa clipă,

iar clipa se făcea tot mai străină

şi-ntr-un final al vremilor se stinse,

iar viscolul ceresc în voie ninse

în fiecare câte-o Ucraină…

 


primăvară

 

 

 

 

ascult pământul primăverii

de parcă roadelor mă-nchin,

de parcă de departe vin

spre ceasul sfânt aş învierii

păşind pe Calea lui Iisus

cea pentru oameni dăltuită

şi nu mai simt nici o ispită

spre veşniciile de sus

 

 

căci eu îi aparţin naturii

şi-i sorb mereu dumnezeirea

atunci când, retrezită, firea

în înfrunzirile pădurii

îmi face sufletul copac

ursit doar cântul să-l trăiască

cu bucurie pământească

în care iarăşi mă prefac

 

 


o floare de gutui

 

 

 

am existat, m-au şi văzut câţiva

cum semănam cu patimă cuvinte

închipuindu-mi limpede că va

veni un om, să-nceapă să le cânte,

dar munţii rămăseseră departe,

iar noaptea scufundată în oglindă

se răzvrătea în pagina de carte

şi încerca de suflet să mă prindă:

 

 

opreşte-te!, i-am zis şi-am frânt din pâine

cât mi se cuvenise din noroc,

paharul cel cu vin l-oi duce mâine

sau când veni-va clipa cu soroc,

opreşte-te!, i-am zis, dar nu ştiu cui

căci împrejur era numai lumină,

iar cântecul – o floare de gutui –

sorbind din ea luminii se închină

 

 


Pagina 1 din 15112345...102030...Ultima »