Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

Alte cântece pentru Mena Falek

 

În prim-plan, inclusiv la comemorarea Arderii Cărţilor Bucovinei, Menachem Falek

 

 

 

Călăreţul singuratic

 

 

Călăreţul singuratic peste câmpuri, peste dealuri

a trecut în goana albă a focosului său cal,

timpul trece şi se scurge greu şi negru doar din mine,

iar în el, de-atâtea curgeri, s-a mai dărâmat un val.

 

Armăsarul parcă zboară prin desişuri iluzorii

ca un fulger ce se pierde. Undeva, în universuri

timpul parcă plânge-n mine, eu aud cum plânge timpul

doar prin sângele meu tânăr şi cu lacrimi, şi cu versuri.

 

 

 

Cioplitorul în lemn

 

 

Peste păduri

Basmu’ începe să fiarbă,

cioplitorul în lemn

se dărâmă în iarbă,

păsări prelunge

furişate-n amurg

mă înalţă în noapte

şi mă lasă. Şi curg.

 

 

 

Melancolic

 

 

Bătrâne, razele de soare

au înverzit printre coline,

o flacără se stinge-afară,

o flacără s-aprinde-n mine,

corăbii albe mor pe fluvii,

corăbii mi se nasc în vine…

 

 

 

De-aceea tac

 

Poeţii n-au biografii comune,

fiinţa lor e doar cuvântul scris,

pe drumul mare trece o trăsură

ce duce-n ea un albatros ucis.

 

Poeţii n-au nici meserii frumoase,

nu-s ancoraţi şi ei în social,

se-ncarcă albatrosul în corăbii

şi se desprind corăbiile de mal

 

şi-o să-l uitaţi, vă veţi iubi în rate,

veţi flămânzi sau veţi prânzi prea mult,

furtunile din zări au frânt corăbii,

de-aceea tac, de-aceea stau şi-ascult

 

cum se îndepărtează albatrosul

în apele acelea-nvolburate

lăsând în urmă lumile ce cântă

cu icnete sonore încruntate.

 

 

 

înspre numele tău, Răstignite

 

 

Cineva a înjumătăţit distanţele

şi, tot aşa, din jumătate în jumătate,

se aprindeau lumânări prin lăuntrul copacilor

în memoria păsării de foc împuşcate.

 

Peste lume lunecase-n zăvoare cenuşa,

se contorsionau drumurile dintr-o parte-n cealaltă,

începuse pribeag încă-o noapte a nopţilor,

începuse neliniştea statuară, înaltă.

 

Iată, mi-am zis, subteran o să trec

pe sub sensul major al cărărilor tale,

omenirea, cum vezi, se închină iluziei,

nici o stea nu-i străluce căzătoare în cale,

 

nici un semn în văzduhul acesta totemic,

numai soarele de serviciu, numai linişti cernite,

altminteri cum am mai crede-n urcuşuri

înspre numele tău, Răstignite?

 

 

 

La porţile oraşului

 

 

La porţile oraşului, cea mai frumoasă femeie,

mesteceni în zale şi o fântână curată,

drumul păstrând memoria tălpilor

şi amurgul păşind ca o vulpe roşcată

şi turnul de piatră uriaş furişând

umbre cărunte spre munţi şi popasuri,

prin casă lumina intrând în balans

de parcă s-ar stinge o mie de glasuri,

 

aici nu se-ntâmplă aproape nimic,

drumeţii vin rar şi trec spre departe,

cimitirul eroilor ca un zmeu de hârtie

se întoarce furiş într-o filă de carte;

nici o veste prin aer, universu-i un abur

despre care n-avem cea mai mică idee,

numai singurătatea la porţile oraşului

ieşind împrumută chip de femeie.

 

 

 

In statu nascendi

 

 

Trebuie povestită originea leacului,

altminteri cuvintele cad ca nişte pietre de moară,

veşniciile îşi pun încălţări de aramă

cu aripi şi solzi de aramă şi zboară,

trebuie să te muţi atunci şi acolo

împrumutând gesturi şi semne şi verbe,

nostalgia e lespedea umilirilor, pasăre,

sângele-i creşte-n văzduhuri şi fierbe:

 

trebuie povestită originea leacului,

trebuie să te cunoşti mereu printr-un altul,

portul e plin de superbe corăbii,

iarba de mare calcă asfaltul:

toţi pregătim un ospăţ uriaş,

vom hrăni osteniţii cu bucate alese

chiar dacă trecerea timpului mitic

încă priveşte fără să-i pese!

 

 

 

Paznicul temniţei

 

 

Ieri noapte am fost numit paznic al temniţei

mi s-au încredinţat felinarul şi trei crengi de măslin:

Du-te şi mânuieşte harapnicul verbelor,

se aude sentinţa numită destin;

prin oraş trecătorii umblă desculţi

nici nu simte ceasornicul că-i atâta mişcare

secundele zac pe marginea prăpastiei

aşteptând căderea în mare

 

şi-atunci vin cu lumina şi cu crengile-n mâini

şi, privind omenirea îngrozită în faţă,

spun cu glas de străin: Oameni buni,

asta-i clipa condamnării la viaţă!

 

 

 

Noaptea asta vin cerbii

 

 

Peste fila nescrisă: numai tu şi cireşul

stoluri de grauri fumegând în neştire

şi maşina de scris prin văzduh presurând

sufletul tău ca un abur subţire,

creanga freamătă vie şi-o auzi respirând

tot în sângele tău ca o taină mocnindă

 

în aidome nopţi, tot de veghe răpus,

din cireşul amar cineva te colindă

cineva îţi vorbeşte, calcă iarba nervoasă

într-un dans ca un ţipăt al ierbii:

Pune ordine-n file, pregăteşte-ţi cuvintele,

îmblânzeşte cireşul, noaptea asta vin cerbii!

 

 

 

Cel fără nume

 

 

Imposibil să te poţi cunoaşte

plouă mult prea dens, înfrigurat

clopotele zac deasupra ierbii

ca o prăbuşire în păcat

lumânarea vântură cenuşă

mistuită-ncet în depărtare

şi te-ncolonezi printre agnostici

îmbrâncit mereu de disperare

 

te sufoci stingher printre obiecte

percepute ca o datorie,

inventezi de-atâta vreme nume

şi păstrezi doar ţipătul să-ţi fie

eului un fel de-mbrăcăminte,

după caz, sau doar un fel de drum.

Din oraş se-nalţă peste lume

teama ca o pasăre de fum.

 

 

 

A doua zi

 

 

Ce-i pasă cosmosului că supravieţuiesc

arând fiecare zi obsedant repetată?

Celor două principii le prefer ziarul de seară

din odaia pe tâmple-ncleştată

când sfios povestesc despre şerpi

fiecărui obiect care stă şi pândeşte

dansul absurd al maşinii de scris

dezamorsând singurătăţile. Şi fireşte

 

te mai strig, libertate, chiar de ştiu că nu eşti

decât semnul cu şerpi dureros încrustat

în dimineţile noastre de păsări uimite

când piatra se întoarce cu un ţipăt în sat

când litera-şi cântă dezrobirea şi trece

vindecând respiraţia aştrilor copţi

când numai copiii îşi mai iau libertatea

să arunce cu grauri în nopţi.

 

 

 

Cina cea de taină

 

 

Fereastra spartă în hotel, tabloul

cu încă-un mit aşteaptă sufocând

tăcerea ca un bumerang şi doar fereastra

se mai aude-o vreme respirând

şi se revarsă căile lactee

într-un preaplin amirosind a miere,

iar undeva maşinile de scris

cu colţi de criţă sfârtecă tăcere

 

şi le aud fără să vreau cruzimea

în noaptea asta grav închiriată

când mă-nfăşor în stele căzătoare

însufleţind cenuşa presurată

şi le aud şi blânzii semizei

ce părăsesc tabloul împreună

ca să întindă pe un deal ospăţ

tăind felii din cer spuzit cu lună.

 

 

 

Moartea neguţătorului

 

S-au văzut anume semne în moartea neguţătorului

viitoru-i nesigur comunicatele spaţiale

întrezăresc o ciudată renaştere

fiecare om repetând umbra tălpilor sale:

s-ar putea să urmeze condamnarea la viaţă

deja se studiază tumba întoarcerea saltul

spirala târâşul fraza-ndelung chibzuită

grimasa şi chipul întors dintr-un altul:

 

toate oraşele şi-au stors bulevardele

şi-aburesc de tristeţi până hăt până hăt

femeile de serviciu smălţuiesc bolta-n albastru

casele de modă lansează stilul priviţi-îndărăt,

sunt anume semne în moartea neguţătorului

pe care numai orbii le pot descifra cu fervoare,

omenirea refuză să se-mbolnăvească de speranţă

aşteptând apocalipsa ca pe-o salvare.

 

 

 

Ofertă de viaţă

 

 

Poţi supravieţui, mi-au zis numindu-mă sortator de etichete,

trebuie să cunoşti câteva reguli elementare

cum ar fi data la care-ţi cumperi cartofii

preţul săpunului data în care cade miercurea mare

de altfel primeşti gratuit cătuşa cifrată

o să te roadă un timp după lungul şir de casări

dar nu-ţi pese sufletul tău a prins să slăbească

şi pare o şină rătăcită pe zări:

 

poţi supravieţui, mi-au zis numindu-mă sortator de etichete,

ţi s-a rezervat chiar şi o soartă aparte

vei locui pe planetă numai între orele evenimentelor cosmice

până primi-vei graţierea prin moarte!

 

 

 

O creangă pe cer

 

 

Ca o creangă pe cer

mâinile întinse una lângă cealaltă

peste sat sărbătoarea de iarnă

cerne lin o tăcere înaltă:

odihnească-se numai copacii

numai stâncile aspru-ncleştate

numai apa ce-şi trage zăvorul

de îngheţuri pe eternitate

 

odihnească-se mâinile tale

cu mireasmă de grâu şi ţărână,

respiraţia calmă a verbelor

încolţind uriaşe-n lumină!

Peste sat sărbătoarea de iarnă

s-a cuprins ca un nimb princiară

şi îmi aflu uimit rădăcinile

vindecate-n adâncuri cu ţară.

 

 

 

Împăcarea cu lumea

 

 

Să vă spun despre zei şi tirani blestemaţi:

carul mare pocneşte pe cer, straşnice roţi

torturând vietăţi de curând nenăscute

duc spre nemargine spaima şi toţi

în genunchi înspre zei şi tirani, înspre zi

ca fiarele cată şi speră

guri de lup cu gâtlej ele arse

muşcă liniştea lor efemeră

 

încât cerul e plin şi de roţi şi de guri

şi de stâlpi şi de cruci şi de lanţuri, poveri

pentru veacul întors cu mânie spre sine

şi păşind dobitocul spre ieri,

de ce taci? de ce tac? îmi aud sentimentele

ca nişte cioburi, n-a rămas măcar unul întreg,

în zadar îmi vorbeşti despre om, libertate,

înţelegi? nu-nţeleg! înţelegi? înţeleg…

 

 

 

Clipa de după

 

 

Prea repede am păşit în singurătate

aripile atârnă ca nişte crengi după trăsnet

inima mi s-a scurs prin odaia înaltă

ultimul verb a crăpat într-un plesnet

de bici biciuind până hăt, uriaş

şi-a rămas pe pământ ca o coajă de nucă,

încep să orbesc de atâta singurătate

fiecare se duce pe unde apucă

 

n-am de ales, nu-mi mai simt degetele

pleoapele par nişte candeli păgâne

încălţările zac în ungher cu uneltele

dar mâine?, mă-ntreb şi-mi răspund: care mâine?

Toate livezile îşi surpă singurătatea

poemele se întorc în maşina de scris

îngerii îşi mai caută fructul mâniei

îndelung aşteptându-l, dar copacu-i ucis.

 

 

 

Indiferenţii

 

 

Cavalerii apocalipsei, indiferenţii

ca nişte cari devorând săţioase secunde,

siesta ţine câteva mişcătoare veacuri,

pasărea lor în văzduh se ascunde,

sângele lor fără puls se dilată

ca o plasmă niciodată în pietre închisă,

dimineţile sunt uriaşe baroase

ţintuind cu migală uşa lor interzisă,

 

stau cu obloanele trase cavalerii apocalipsei

cu vorbele zăvorâte, cu sentimentele în dulce uitare,

uriaşi cu picioare de nisip şi de alge,

pasărea lor nu mai ştie să zboare

stelele lor au rămas în uimire

spaţiul îi soarbe goliţi de intenţii

nici blestemul nu se prinde de ei,

cavalerii apocalipsei, indiferenţii.

 

 

 

Cu cămaşa pe cer

 

 

Vouă, deci, ştiutorii de moarte,

mă destăinui de-o vreme încoace,

hai întindeţi masa tăcerii

şi veniţi împrejur spre a tace:

ieri am spart un pahar plin cu vin

peste nori ciob cu ciob cioburând,

eram deal cu cămaşa pe cer

atârnând, chiar aşa, atârnând

 

şi de ieri mă tot mustru cu mine

ceru-i ud cioburos cioburat

şi-l respir ca pe-un plâns al altui

ca să stau cu tăcerea la sfat.

 

 


vârtejul vremuirilor, copile

 

 

 

rachiuri tari şi pâlcuri de femei

muşcau din tinereţea mea buimacă

până i-a fost cândva ursit să treacă

şi să se facă toamnă pe alei,

iar trecătorii ca o rătăcire

a altor tinereţi inconştiente

păşeau cu-aceleaşi vise inocente

pe frunzele ce-au prins să se înşire

 

 

şi să alerge tot în căutare

de niciodată nu vom şti şi unde

şi auzeam cum tot ţipau secunde

în frunzele pierdute pe cărare,

dar m-am mutat în faţa unei file

ca să aştept fără să ştiu şi ce,

iar viaţa este tot aşa cum e

vârtejul vremuirilor, copile

 

 


Poeme pentru Mena Falek

 

 

 

 

Somat de prietenul şi fratele meu Mena Falek, să-i trimit, în română, poemele pe care le-a tradus în ebraică, pe care le va publica într-o carte bilingvă, în Israel, am rămas surprins de acurateţea tematică a demersului său, în condiţiile în care poezia doldora de metafore, cu ritm muzical şi cu rimă, este greu de tradus dintr-o limbă în alta. A tradus chiar şi acrostihuri, alegând, inspirat poeme dedicate lui Petrică Ştirbu, Sorin Avram, Alexandru Pînzar, Gusti Talpalaru, Emil Ursu, Viorel Varvaroi şi Mircea Sfichi. Mena nu s-a sustras dificultăţilor, ci şi-a asumat, prin construcţie, o anume carte, cu şi prin care să mă înfăţişeze iubitorilor de poezie din patria lui. Dacă ar fi trebuit să aleg eu, cu siguranţă nu m-aş fi descurcat atât de bine cu o construcţie nouă din cărămizile folosite periodic de-a lungul vremii.

 

 

 

 

Cămara cu umbre

 

 

 

Vine vremea când un copil nu mai este copil

şi rămâi o cămară pustie

prin care rătăcesc umbrele

spre veşnicie

 

 

abia atunci depărtările furişate pe zare

altcuiva ostenite se-nchină

şi rămâi o cămară cu umbre

deplină.

 

 

 

 

 

 

Căutătorii de boabe

 

 

 

 

Poezia şi-a tras obloanele.

Nimeni nu mai cată spre cer.

Toţi am devenit căutătorii de boabe.

De întuneric. De ger.

 

 

E pustiu. E târziu. E pustiu.

Morţii vii rătăcesc în neştire,

de la naştere la naştere rătăcesc morţii

ca o pâclă subţire.

 

 

Ultima literă mi s-a uscat pe umăr.

E târziu. E pustiu. E târziu.

Poezia şi-a tras obloanele.

Să mai sper? Să mai fiu?

 

 

 

 

 

 

Femeile îmbătrânind aiurea

 

 

 

îmbătrânesc femeile prin târg

şi se ascund cutremurate-n moarte,

deşi rămân pe frunza toamnei paşii

rătăcitori ca literele-n carte,

 

 

deşi din nu ştiu ce resurse sacre

alte femei dau vremii tinereţe

îngenunchind sub cerul fără patimi

ca ierbile cosite din fâneţe.

 

 

Din flori şi frunze curg mereu cenuşi,

dar strada mare-i veşnic primenită

cu-nşelătoarea lumii tinereţe

pe care-o vântur caii sub copită

 

 

când se perindă-n străvezii imagini

spre zarea care-n două ne desparte

femeile îmbătrânind aiurea

şi-aiurea ascunzându-se în moarte.

 

 

 

 

 

Numai ţipătul

 

 

 

Fiul meu numără stele şi cântă,

fiica mea bate-n poarta zilei cu sufletul,

celelalte poeme îmi vindecă de singurătate

numai ţipătul.

 

 

 

 

 

Ca nişte altare străine

 

 

 

Când a fost să mă-nchin,

am căutat cărţile şi i-am strigat îngerului:

Nu cumva să mă minţi,

am nevoie de fărâma de soare

zidită, cândva, în părinţi!

 

 

Cât de păgână mi-a fost să-mi fie nevoia

de adevăr, de lumină, de mine

o ştiu numai cărţile uitate prin rafturi

ca nişte altare străine.

 

 

 

 

 

Cimitir pentru mituri ucise

 

 

 

Abia acum am prins să-nţeleg

câte amăgiri dau putere de viaţă,

păsările s-au prăbuşit în sângele străbunilor

şi-a rămas cerul o strânsoare de gheaţă.

 

 

Abia acum nu mă mai recunosc

dincolo de filele cărţii nescrise,

cartea aceea lucidă, acerbă,

cimitir pentru mituri ucise,

 

 

cartea în care am trăit patrii, religii,

sacrificându-mă pentru-aceste iluzii pribege,

libertatea e lanţul pe care ţi-l pun fariseii

odată cu legea fărădelege.

 

 

Dincolo de astea nu mai există nimic,

natura e o speranţă, iar Dumnezeu prea departe,

atât de departe încât o să-l aflu

aşa cum îl simt şi cum este prin moarte.

 

 

 

 

 

Odată cu filele din calendare

 

 

înţeleg că m-am născut într-o marţi,

că mă pot regăsi într-o temniţă grea,

într-o anume filă a calendarului

mereu sufocată de nea;

 

 

înţeleg că mi s-au pus orele lanţuri,

încă le mai aud huruind în neştire,

încă le mai trag deodată cu umbra

spre zarea ninsorii subţire

 

 

şi mi-e frig de atâtea şi atâtea ninsori

repetat viscolite într-o temniţă zi

în care pereţii au prins să se surpe

de parcă ninsoare ar fi,

 

 

altminteri n-aş trăi libertatea

ca pe o veşnică îndepărtare

şi nu s-ar mai rupe din mine ninsoarea

odată cu filele din calendare.

 

 

 

 

 

Limbă de clopot

 

 

 

Numele patriei, al iubitei, nu pot

să-l crestez pe un vers cu cuţitul,

tot mai des sunt o limbă de clopot

ruginind şi cântând ruginitul,

 

 

tot mai rar îţi spun patrie ţie,

dragostea mea pentru vieţile-mi şapte,

clopotul ameninţă cu veşnicie

şi răsplăteşte numai cu noapte.

 

 

 

 

 

A rămas fereastra

 

 

 

Vine vreme, mamă, iar o stea căruntă

linişte presoară, amăgind prin sat

toţi copacii care orele înfruntă

adunaţi la sfat;

 

 

nu rostesc copacii nici o stea deasupra,

ci presoară numai umbre călătoare

peste urma noastră-n vestejirea vremii

neîndurătoare;

 

 

dincolo de toate a rămas fereastra

şi mai vin copacii pe sub ea să-ţi cânte

şi să ţi se-nchine ţie, mamă sfântă,

sfântă între sfinte.

 

 

 

 

 

Sub talpa cuvintelor

 

 

 

Apoi au intrat în încăpere cuvintele

şi le-am cercetat făptura cu nespusă uimire,

erau asemeni femeilor

predestinate unui singur mire

 

 

şi m-am făcut lespede sub talpa cuvintelor

şi am adunat urmele evlavios şi buimac;

de atunci, doar de atunci alcătuirile lumii

se aşează în mine şi tac.

 

 

 

 

 

Promoroacă pe uşi

 

 

 

Nu există steaua singurătăţii,

eu n-am întâlnit decât stele şi singurătăţi,

stelele – sus, singurătăţile – prin preajmă –

clopote risipite-n cetăţi

 

 

ding-dang, ding-dang, ţipă singurătăţile

desfăşurându-şi aripile în aceleaşi cenuşi,

nu poţi renaşte din singurătate

precum promoroaca pe uşi

 

 

ding-dang, ding-dang, ding-dang,

înspre stelele grave singurătatea persistă,

iar lumina înfăşură sunetul metalic

într-o aură care nici măcar nu există.

 

 

 

 

 

Dimensiunile veşniciei

 

 

 

Prietene, am pariat pe iarbă,

Era atât de suplă şi de vie,

Toţi trecătorii îi călcau pe suflet

Rănindu-se buimaci pe sub călcâie,

Iar iarba mea îi vindeca în taină

Cu cerul ei purificat de rouă

Apoi le arăta şi calea dreaptă

 

 

Şi cerul de deasupra rupt în două.

Tu ai mizat, cam tot atunci, pe oameni

I-ai înălţat pe suflet şi pe zări,

Răsplata mea urmând sub ierbi să fie,

Blestemul tău – în omeneşti uitări;

Uitări şi ierbi, adică veşnicie.

 

 

 

 

 

Delicvenţi de presă

 

 

 

Suntem pribegii sorţii prin mulţime,

Oraşul mută temniţele-n noi,

Rar protestăm crucificând cu păsări

Ierni senzuale, verile de-apoi,

Nu stă, în fond, protestu-n firea noastră,

 

 

Avem doar harul de a ispăşi

Vinovăţii străine, colective,

Risipele de paşi care-or păşi

Acolo unde prea adeseori

Mulţimile găsesc ispăşitori.

 

 

 

 

 

Jucătorul de cărţi

 

 

 

Plouă mărunt de-aproape-o veşnicie

şi în potopul fără de sfârşit

mă uit în jur şi mă găsesc pe mine,

sunt jucător de cărţi împătimit:

 

 

hai, ţine trefla, popo, frunza pică

şi damele-s mai tinere ca ieri,

iar eu mă curăţ, merg pe cacialmale

şi irosesc, tot irosesc averi!…

 

 

 

 

 

O noapte de dragoste

 

 

 

În noaptea asta am fugit din lume

ca să mă-nchin doar zeilor păgâni

reînviaţi de trupul tău anume

să-mi amintească zeii din bătrâni

şi-am ars definitiv doar pe altarul

cioplit miraculos în trupul tău

şi-am azvârlit, apoi, în stele jarul

să lumineze nopţile din hău.

 

 

În noaptea asta, vârstele-s egale,

cu sufletul din mine-s deopotrivă

şi numai ţie mă închin agale

cu toată tinereţea-mi impulsivă

pe care-o regăsesc dansând subţire

iniţieri superbe în destin,

eu izbutind în noaptea de iubire

să-mi aflu zeii vechi, să mă închin.

 

 

 

 

 

Noapte bună, prieteni!

 

 

 

Dimineaţă, eram doar un mugur plăpând,

apoi au venit, noaptea, fiarele

şi-au răscolit înfometate ziarele

în care am trăit de curând

 

 

şi-au rămas numai nopţile lungi şi uscate

împietrindu-mă într-o creangă de aur

sub cerul stropit cu sânge de taur

şi cu sângele clipei sacrificate,

 

 

noapte bună, prieteni, dar nu ştiu cui vă las

şi ce stele să stâng, să culeg de pe cer,

vine vreme prin târg şi în scrâşnet de fier

cadenţează iluzii dinspre turnul cu ceas,

 

 

dinspre zări, dinspre ape, dinspre-naltele cetini

vine vreme în vreme şi în vremi se răsfaţă,

veţi fi pururi plăpânzi şi veţi fi dimineaţă

bandajând cu lumină. Noapte bună, prieteni!

 

 

 

 

 

Dimineaţa, târziu

 

 

 

Apoi au venit clipele să se-nfrupte din mine

Lunecând precum păsările din văzduh şi din mit,

Eram deal însorit şi dansam cu cireşii

Xenomani ca şi mine şi cu cer pârguit,

Adumbrit senzual doar cu franjurii ploii

Nesfârşite ce-şi caută un culcuş pe pământ,

Dimineaţa, târziu, au venit păsările, clipele

Risipite difuz prin ce-am fost, prin ce cânt.

Urmează, le-am spus, evadarea din timp,

 

 

Pregătiţi-mi poemele şi păstraţi-mi cămăşile,

Într-o clipă anume am să vin să le-mbrac,

Nu vor fi de faţă decât graurii şi cireşele;

Zorii pleacă, acum, i-am luat să îi tac,

Altminteri s-ar ofili de atâta singurătate

Risipită pieziş, risipindu-vă-n toate.

 

 

 

 

 

Tic-tac al anotimpurilor duse

 

 

 

Gări cenuşii m-au îndemnat la drum,

Urma să plec, dar mi-era drag acasă

Să tot privesc spre depărtări ciudate

Tărâmuri ce-mi şes umbrele şi lasă

Inimii mele nu ştiu ce alean,

 

 

Tic-tac al anotimpurilor duse

Acolo unde doar copilăria

La nici un zeu, în nici un templu, nu se

Prăvale în genunchi să se închine,

Acolo unde torc neprihănire

Luminile din zorii vieţii sfinte,

Apoi, încet-încet, prind să se-nşire

Rugină peste şinele din gări

Uitate, dar momind cu depărtări.

 

 

 

 

 

Ora exactă

 

 

 

Este ora treisprezece, se sumeţeşte timpul,

iar trecătorii îşi potrivesc paşii după ora exactă;

de aici, încolo, ţine veşnicia

compactă,

veşnicia din care muşcă indiferenţa

hălci uriaşe pentru somnul păsării călătoare

prin trupurile acestea aburind, fremătând

în ninsoare.

 

 

Este ora treisprezece în bătăile inimii mele,

în sângele meu galopând; galopând spre lumină

sufletul alegând icoanele vremelniciei

se-nchină

orelor, idolilor ciopliţi în afară de trup,

de ninsori, de copaci, de făptură,

idolilor spaimei de necunoscut, idolilor

arsură.

 

 

Este ora treisprezece, este clopotul (ziua, mileniul)

treisprezece-n sufletul amândurora,

e devreme-târziu şi în lanţuri ne pune

doar ora.

 

 

 

 

 

Dimineaţă în floare

 

 

 

Mai am un prieten în suflet de dus,

Iar viaţa cu prieteni mulţi mă răsfaţă,

Risipindu-mă-n zile, eu renasc prin prieteni

Ca să pot să durez şi dincolo de viaţă;

Efemer de mă nasc, veşnicesc prin prieteni,

Anotimpul cinsteşte numai idolii vii,

 

 

Sfinţi prieteni, tovarăşi de suflet

Făurind universul în care să fii

Inima ta întru inima lor,

Cântecul tău întru marea cântare;

Hotărnicită mereu de prieteni

Inima mea-i dimineaţă în floare.

 

 

 

 

 

Vremea vremii

 

 

 

Vine vremea când şi cerul îşi culege stelele

Intens pârguite de lumina din noi,

Omul încă nu are conştiinţa de sine a soarelui

Roşu de dinainte de amurguri şi ploi,

El se ştie doar un rob al cuvintelor neziditoare,

L-au îngheboşat sub păgâne dogme uitările,

 

 

Vine vremea când va scăpa şi de vinovăţia aceasta,

Aşteaptă doar să-şi înţeleagă îndepărtările;

Ruperea din iniţierile-n beznă va urma după-aceea, când

Vom fixa luceferii pe cer pentru totdeauna,

Apocaliptic vor suferi numai neguţătorii de iluzii, numai

Risipitorii de vânt care-nvolbură-n cale minciuna,

O să vezi, va veni vremea vremii deplină

Iniţiindu-ne definitiv în lumină!

 

 

 

 

 

Pe crucea clipei

 

 

 

Eu nu mai am altceva de trăit,

Mi-am făcut datoria faţă de specia umană,

I-am consolidat viitorul dăruindu-i copii,

Lacrima lor mă transformă-n icoană;

 

 

Urmează doar să mă despovărez şi de cântece,

Rănile mele sângerează pe crucea clipei,

Sunt pregătit să mă preling în uitare,

Uitării conturându-i foşnetul cald al aripei.

 

 

 

 

 

Nici pasăre, nici vânt, nici idee

 

 

 

Poezia n-a fost niciodată pasăre,

ci numai umbra zborului rătăcind pe pământ

în căutarea trupului care s-o încapă şi în aflarea

acelui cuvânt:

 

 

poezia n-a fost niciodată vânt,

ci numai clătinarea frunzei pe ramuri

sau poate că doar respiraţia iernilor ostenite

pe geamuri:

 

 

poezia nu a fost şi nu este idee,

ci numai neliniştea omului în căutare de sine

şi în aflarea împăcării din urmă

depline:

 

 

poezia nu este nici pasăre, nici vânt, nici idee,

ci doar o stare de veghe târzie

pe care o trăiesc copiii în vremea-n care bărbaţii

o aştern pe hârtie.

 

 

 

 

Mă rog frunzei, apei, luminii

 

 

 

Aş vrea ca şi sufletul să fie muritor,

în fond sufletul meu înseamnă atât de puţin,

nu am dreptul să mă trufesc cu veşnicie,

iar de ispăşit am ispăşit prin destin;

ce-a fost bun în ce-am fost am trăit cu toţi porii,

n-a rămas nimic de depus în temple păgâne

în care supravieţuiesc doar cenuşile

încăpăţânaţilor în a rămâne:

 

 

ar fi cumplită neodihna fără de sfârşit,

în fond şi desăvârşirea te-ar putea osteni,

n-aş mai vrea să suport caznele armoniei depline

după ce m-am tot îndurat prin a fi;

de aceea mă rog frunzei, apei, luminii

şi celorlalte înfăţişări ale unui dumnezeu îndurător:

Tată, dacă ţi-s fiu, ia paharul acesta de la mine,

ai milă şi-mi fă sufletul tot muritor!

 

 

 

 

 

Martor al anotimpurilor

 

 

 

Am de mărturisit câteva anotimpuri,

câteva sălcii de pe malului Moldovei,

câteva umbre ale vârstelor risipite alene

prin Bucovina trăită şi cu sufletul slovei,

 

 

altceva n-a mai fost (exceptând şipotul Vamei),

nici măcar sărbătorile consumate păgân,

dar nu-mi recunosc decât calitatea de martor

al anotimpurilor în care rămân:

 

 

Bună seara, ninsoare, bună vreme cocorilor,

ierburilor smălţuind repetabile câmpurile,

obcinilor învelite în toamnă nebună,

eu nici pe veşnicie n-aş da anotimpurile!

 

 

 

 

Post-restant

 

 

 

Am cercetat atent

fiecare încăpere

a templului

până am descifrat

sacra taină

a poeziei:

 

 

poemele sunt

tot atâtea scrisori

adresate

copilăriei;

 

 

apoi am ciopli

în sufletul meu

cu o ciudată

caligrafie:

FIINŢEI DIN TEMPLU

CĂSUŢA POŞTALĂ 1-15

POST-RESTANT

PE VECIE.

 

 

 

 

Cât un pumn de cireşe

 

 

 

Cineva va răspunde odată

pentru păsări, pentru struguri necopţi,

s-aruncăm cu o piatră în grauri,

s-aruncăm cu un graur în nopţi

şi-apoi nopţile bete şi triste

să le bateţi în fire de iarbă,

cineva va răspunde odată,

parcă-aud: vârsta-ncepe să fiarbă!

 

 

Cineva va răspunde odată,

e firesc, e util să se-ntâmple

şi cenuşa aceea şi doare

şi cenuşa aceea şi împle,

numai graurii, graurii negri

peste cerul din scame şi feşe

azi îmi cer şi-mi înscriu datoria:

vârsta mea cât un pumn de cireşe!

 

 

 

 

 

Filosoful de după-amiază

 

 

 

Filosoful de după-amiază despre fericire confirmă:

trebuie să crezi în singurătatea cifrelor exacte

trebuie să-ţi pipăi unicitatea principiilor

cu un cuţit despicând ziua de noapte.

Turnul lui pe apusuri se lasă, se-nclină

ritmic se aud saboţii filosofului de după-amiază

universul rămâne într-o singurătate ultimativă

nimeni nu mai ştie piatra-n ea ce visează

 

 

nimeni nu mai poate rosti fără să-şi amaneteze demnitatea

adevărurile ca nişte păsări au încetat să mai fie

cei care au plâns spală fundaţia turnului cu litere,

niciodată n-o să-mi regăsesc degete strigându-le cu numele tău, poezie!

 

 

 

 

 

Deasupra brazdei

 

 

 

Deasupra brazdei ca o frontieră

între odihnă calmă şi trezire

se năpusteşte fără veste grâul

ameninţând prin jur cu nemurire

şi sori zemoşi întemniţaţi în boabe

ademeniţi acolo de căldură

peste grumazul brazdei ostenite

îşi regăsesc fireasca lor natură

 

 

căci în adâncuri tainice se coace

o cosmică superbă libertate

doar când se ară câmpul cu luceferi

şi se-nsămânţă-n el eternitate,

doar când ţăranul ostenit presoară

cu mâneca lumină peste frunte

şi când cu gest de pregătire-a tainei

ţăranul e asemenea unui munte.

 

 

 

 

 

Bea, omule, hai bea şi dumneata!

 

 

 

Se consuma pe continent cu spaimă

de parcă scăpătase peste veac

acelaşi asasin cu ştate pline

de un nesomn şi de un somn buimac,

se consuma pe continentul leneş

într-o vâscoasă parcă scufundare

şi-atunci poeţii, ronţăind din verbe,

scoteau ţăranul nostru din uitate,

 

 

dar neuitat şi anonim cu nuci

prin buzunare dându-se de-a dura,

el desfăcea în fiecare piatră

câte-un izvor dezlănţuit cu gura

fără să-şi scrie numele pe ghizduri,

ci doar privind de parcă-ar aştepta

un oaspete de-aiurea ca să-i spună:

bea, omule, hai bea şi dumneata!

 

 


trenul de noapte

 

 

 

carinei ioana

 

 

hai, haaai,

tren de noapte ostenit,

bezna-i lamă de cuţit

şi în suflet mi-o înfige

să mi-l scoată pe cârlige

şi să-l frigă pe cărbuni

până-n ziua sfintei luni

un cobzar din galaxie

ce pe-aicea întârzie

 

 

şi în simplul lui plictis

simt că nu-s şi simt că mi-s

numai bietul tren de noapte

rătăcit din şapte-n şapte

şi din nouă mult mai sus

ca să înţeleg că nu-s

decât trenul care taie

timpul sfânt şi îl despoaie

 

 

de clipite ostenite,

de cuvinte şi ispite

să rămână-n file doar

cântecul unui cobzar

leac din leac şi strop din sânge

care-n struna lui se frânge

şi se pierde în avai,

tren de noapte, hai, hai, hai!…

 

 


Poemele Deltei: Credinţa

 

 

 

 

iar Dumnezeu în totul şi în toate

nu conteneşte încă să respire,

deşi îl văd cu mâinile legate

supus la cazne-n câte-o mănăstire,

apoi îl întâlnesc numai lumină

în nuferii plăpânzi de peste ape,

ofrandele pe care nu le-nchină

abia-abia îmi mai încap sub pleoape

 

 

 

şi sufletul – imensă bucurie –

din când în când va scrijeli pe cer

câte un vers din sfânta-i poezie,

câte-un alean al marelui mister

vestit de albatroşii ca o vrajă

a biruinţei vieţii pe pământ,

iar Dumnezeu, cu zâmbetul drept strajă,

se face cântec. Şi-l trăiesc. Şi-l cânt…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Pagina 1 din 14712345...102030...Ultima »