Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

strigând doar numele tău, mamă

 

 

 

mi-i mamă cosmica fecioară

căci semănând de primăvară

cândva pe sfânta ei maramă

precum un mugur m-a ivit

şi-mi amintesc cum am şoptit

cuvântul ce m-a desluşit

când l-am rostit sfielnic: mamă

 

şi-atunci deodată cu cuvântul

m-a înfăşat în ierbi pământul

şi în lăstari, de bună seamă,

să cresc sub ceruri drept copac

şi cu destinul să mă-mpac

trăind doar numele tău, mamă

 

dar să ridic sfielnic ochii

spre poala cosmicelor rochii

ce-s prinse-n dansul de mă cheamă

de câte ori îl tot invoc

să-mprăştii jariştea din foc,

să scapăr stelele în joc

strigând doar numele tău, mamă

 


atât de fericiţi: ia cana, frate!

 

am întâlnit şi oameni fericiţi

ce nu cărau vreun semn de întrebare

când soarele părea o lumânare

la căpătâiul celor răstigniţi

şi le-am spălat picioarele cu plânsul

martirilor din fiecare veac

şi-am învăţat într-un târziu să tac

înfăşurând în ierburi necuprinsul

 

de parcă-aş fi tânjit spre fericire

despovărat târziu de întrebări

ca să aprind în ceruri lumânări

pentru nevoi de calmă desluşire,

dar orbii n-au nevoie de lumină

şi-s fericiţi că vor rămâne orbi,

te-aşteaptă vinul, frate, să îl sorbi

ca să-l asculţi prin suflet cum se-nchină

 

şi te consacră veşnicei robii

aflând în umilinţă voluptate,

ia cana, frate, vinul te socoate

îndreptăţit să te întrebi, să fii

în înşirări de clipe numărate

doar calea ta, pe care o-nţelegi

drept rupere de orbi şi de pribegi

atât de fericiţi: ia cana, frate!

 


doar consfinţind singurătatea mâinii

 

 

 

poemul vine pasăre subţire

şi cată înspre litere stinghere

precum un înger dornic să respire

din frumuseţea vieţii efemere

şi-i fac din mână semn că vreau să plece

căci lumea-i plină de fereşti deschise,

iar muntele de-o vreme mă petrece

trăgând zăvorul vremii peste vise,

 

 

dar cântecul nu vrea să mă asculte

şi-mi ciuguleşte clipele flămând,

deşi sunt ostenite şi cărunte

le ciuguleşte lacom până când

condeiul zace prăbuşit pe cer

să-l învelească iedera luminii

desprins definitiv din efemer

doar consfinţind singurătatea mâinii

 


să-ţi ducă luntrea peste veşnicii?

 

Memoriei regretatei mele mătuşi Maria Gâză.
Portet de George Zaharia, nepot

 

 

se duc ai mei pe cosmice poteci

şi stelele ca nişte lumânări

au prins conturul unor ţurţuri reci

ce au să cadă-n alte depărtări

 

iar noi, rămaşii întru pribegii

când întâlnim în umbrele din casă

icoanele vremelniciei vii

de trecerea în treceri nu ne pasă

 

 

fiindcă avem multe poveri de dus

şi braţele ni-s tot mai ostenite

de parcă vor fi crucea lui Iisus

în visurile ultimelor vise

 

de-a pururi scufundate-n primăveri

să slobozească floarea din copaci

ca să dea sens sublimei învieri

şi mugur pe o creangă să te faci

 

 

ca să-i devii naturii sfinte vamă

şi-apoi natură să începi să fii:

ai auzit cum sevele te cheamă

să-ţi ducă luntrea peste veşnicii?

 

 


doar cântecul trăieşte şi se-aude

 

 

 

iar mâna e detaliul unei frunţi

şi fruntea e un cer din cele şapte

un bucium în vibraţie prin munţi

ce se-nfăşoară ostenit în noapte

şi-n jurul lui, meu descătuşare

şi viaţa vieţii în uşor balans

şi-aud prin ceruri focurile care

se spulberă sub paşii unui dans

 

 

în vreme ce lăutele se sparg

şi-s călători bezmetici lăutarii

de-odată-nspăimântaţi  de-atâta larg,

de vămile cereşti şi de fruntarii,

căci lor nu le-a rămas nimic de dat

ca ispăşiri tenace şi zălude,

iar prin văzduh discret înaripat

doar cântecul trăieşte şi se-aude

 


Pagina 1 din 13812345...102030...Ultima »