Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro

copacul

 

 

 

oraşul, apă stătătoare

băltind agonizant prin vreme,

şi-a tras obloanele fetide

prea timpuriu pe respirări

şi-aleargă satele pe zare

de parcă de un veac s-ar teme

de clopotele insipide

ce se revarsă pe cărări:

 

 

n-au loc pentru popas drumeţii

şi pentru sete nu-s fântâni,

izvoarele sunt prea departe

şi chiar şi satul le-a uitat,

iar vremea-şi mână călăreţii

şi îi transformă în stăpâni

chiar şi pe pagina de carte

din care mulţi s-au întrupat:

 

 

oraşu-i doar singurătate

pe corzile unei viori

atunci când cântă zicălaşii

ca să ne mute în alt veac

şi-aud cuvinte decimate

de mult prea mulţi nevorbitori

sperând să mă întrupe paşii

pe zarea zărilor copac:

 

 

să-mi fie templu şi credinţă

doar cerul fără de prihană

şi iernile să mă-nfăşoare

în despletitele cuvinte

ca viscolul să-mi dea fiinţă

şi din nestăvilita-i goană

să mă desprind ca respirare

târzie-a cântecelor sfinte

 


cartea mântuirii

 

 

 

călătoream și nu avea să-mi pese

că-n fiecare cruce de la drum

zăceau bătute-n cuie doar mirese

ca să-mi vegheze cântecul postum

și toate-aveau câte o rană-n coastă

ca să sloboadă frică peste lume

într-o vâslire limpede și vastă

a cântecelor pururea postume

 

ca să-nțeleg că au mai fost poeți

ca să măsoare tainic suferințe

și-n ceruri nu sunt stele, ci ereți

ce smulg hartane sacre din ființe

și-apoi dispar, iar sufletele cată

lumina zilei drept alean și leac

și-atunci poeții vremilor se-arată

și-n cartea mântuirii se prefac

 


ars poetica

 

 

 

ca nişte zaruri s-au văzut cuvinte

rostogolite larg în atmosferă

şi-apoi încet au început să cânte

în efemer de viaţă efemeră

şi am simţit pădurile din munţi

cum se apleacă-n calmă rugăciune,

iar sus, în ceruri, moşii mei cărunţi

în dans stârneau scânteia din cărbune,

 

 

iar sufletul mi se făcea cobzar

şi-mbrăţişa imensa libertate

rostogolind cuvintele arar

şi prea amar din ce-i eternitate

de parcă brazda-neguratei ierbi

purtând sudoarea vremilor năframă

ar înţelege, suflete, că fierbi

când te depun zădărniciei vamă

 

 


poartă stigmatul din Săgetător

 

 

 

păşeam prin vremi atât de-ndepărtate

încât copacii se trezeau în zori

ca nişte zei, ca o singurătate

pe care-o retrăiesc adeseori,

şi tot în zori dezlănţuirea ierbii

zidea în zări acelaşi colţ de rai

şi coborau din zodiacuri cerbii

şi alergau, şi alergau, şi mai

 

 

mă îndemnau să-i însoţesc pe cale

până spre locul sacru de popas

şi mi-am văzut strămoşii, cum agale

se-ndepărtau de ceea ce-a rămas

colb al uitării şi al amăgirii

depus atât de gros în viitor,

deşi în zarea vremurilor mirii

poartă stigmatul din Săgetător

 


jungherul unui frate

 

 

 

ce dureros jungherul unui frate

îți sfârtecă prin suflet și ți-l frânge

ca să-l arunce în singurătate

și-n bezna uriașă ce te strânge

și doar auzi cum aripile țipă

într-o pribeagă, leneșă cădere,

iar dacă-ai fost clipitelor aripă

parcă-mprumuți o cosmică durere

 

 

și-agonizezi în pagini inutile

doar ca să dai cuvintelor obol

un fel de jertfă pironind pe zile

clipitele-n năvalnic rostogol,

dar nu contează, risipindu-ți pașii

pe căile ursite și urmate

te-ndepărtezi încet, încet, de lașii

ce țin în mâini jungherul unui frate

 


Pagina 1 din 14812345...102030...Ultima »