captivi în peşteri orbii ce-au văzut
au tras oblonul ultimei tăceri,
bătrânul Platon nu e nicăieri,
religiile lumii l-au pierdut
şi nu-l mai vezi prin pieţe stând la sfat
şi adunând în pagini înţelepte
precum nectarul gândurile drepte
ce luminează noul început
deasupra noastră grauri, grauri
bat calendarele în cuie,
iar anotimpul dovedeşte
că s-ar putea trăi frumos
sorbind din naltele potire
secunda asta care nu e,
căci iarăşi existăm, prieteni,
a doua zi după Christos
O acuarelă de Radu Bercea, 2017
bătrânii au suflete de copii,
dar nu-i nici o mamă să-i apere
şi plâng când răsare toamna prin vii
frunzişul sălbatec să-l scapere,
şi poartă povară atâta credinţă
încât se-ncovoaie şi şchioapătă
şi parcă-s cu zeii de-un leat şi-o fiinţă
spre zările zării când scapătă,
iar soarele parcă dintr-odată bătrân
îşi caută mama în noapte
adesea întrebând-o: eu cui mă amân,
trezirii în zori a fructelor coapte?
şi n-am auzit niciodată răspuns
păşind cu bătrânii în şiraguri pe cale,
ci doar pe Iisus care plânge ascuns
purtând bătrâneţile sale
să nu te-ntrebi, ci numai să te bucuri
de ce ţi-i pus în drumul tău ursit,
pe pragul casei numai mucuri, mucuri
luceferii târzii au ruginit,
dar să nu-ţi pese, nu-i lua în seamă,
trăieşte-ţi bucuriile firesc,
chiar de te simţi adesea o hologramă
prin care alte lumi ne tălmăcesc,
dar nu contează, ai ce e al tău
şi fericeşte-ţi sufletul cu asta,
poverile părerilor de rău
azvârle-le-n pustie şi-apoi basta,
vei tot păşi cu soarele pe frunte
din stânci golaşe până sus, în vers,
căci ţi-a fost dat destinul unui munte
ce vieţuieşte şi în univers
adeseori, când mă găseşti străin
şi-nstrăinat de vremile din casă,
eu ripostez cu sufletul venin:
călătoresc, dar ţie de ce-ţi pasă?
îmi povesteşti nimicuri şi n-ascult
căci sunt plecat atâta de departe
şi fără voia voii te insult
de când trăiesc doar pagini dintr-o carte,
iar tu te bucuri când nepoţii vin
ca să-mi aducă sufletul acasă,
căci îl uitasem iarăşi într-un clin
de jarişte de codru luminoasă,
le mulţumesc şi-aştept tu să le dai
din bunătăţi şi să mă lase-n pace,
dar sufletul îmi strigă iarăşi: Hai,
abia prin ei vei mai avea ce face!