POVESTEA AŞEZĂRILOR SUCEVENE | Dragusanul.ro

Povestea aşezărilor sucevene: Şaru Dornei

 

 

 

ŞARU DORNEI. Toate aşezările dornene, odinioară moşii ale câmpulungenilor, s-au format, după 1700, cu urmaşi ai proprietarilor şi cu transilvăneni, care au primit acceptul din partea celor 12 bătrâni câmpulungeni, care formau, practic, un fel de instanţă muntenească supremă. Inclusiv Dorna însemna un teritoriu câmpulungean al familiilor Candrea şi Tolovanul şi al altor neamuri de ale lor, aşa că istoria aşezărilor dornene îşi are începutul în cea a Câmpulungului Moldovenesc.

 

1776: „La 1776, din vechea Dornă se înfiinţează două comune: Dorna-Vatra, dincolo, şi Dorna Gura-Negrii, dincoace. Mai târziu, înmulţindu-se locuitorii, prin dezlipire, se formează comuna Şaru-Dornii, din care nu sunt decât câteva zeci de ani de când se desfăcu comuna Neagra-Şarului. Astfel, din vechea răzeşie sunt acum patru comune mari. Dorna-Vatra şi ale noastre: Dorna, Şarul şi Neagra, a căror populaţie a sporit mult prin refugierea aci a multor români din Ardeal şi Bucovina. Nesupăraţi de nimeni, stăpâniră răzeşii moşia până pe la 1800, când dornenii, revoltaţi contra unor evrei, ucid, în cârciuma satului de la Gura-Negrei, pe 9 dintre ei. Daţi în judecată, Vodă Alex. Ipsilante ceru uricele moşiilor lor, pe care învinovăţiţii neavându-le, Vodă le confiscă moşia şi, prin hrisovul din August 1800, o făcu danie fiului său (Hrisovul e în stăpânirea preotului Gh. Ortoan din Dorna, împreună cu toate actele răzeşiei). După Ipsilante, moşia trecu prin vreo trei mâini, până ce în­căpu în acelea ale familiei Balş“[1].

 

1789: Într-o a doua călătorie în spaţiul românesc, care începe la Hotin şi continuă prin nordul Basarabiei, prin Moldova de dincoace de Prut şi prin Transilvania, Hacquet vizitează, iarăşi, şi Bucovina, venind, de la Bistriţa, pe valea Bârgaielor şi peste Pasul Tihuţa, dând de „frumoase păşuni de munte („pojane”), pe care păşteau cirezi mari de vite cornute şi de cai, ce aparţineau armenilor,care fac comerţ cu ele prin toată Moldova, ca şi aici, în Bucovina şi în Galiţia”. La Şaru Dornei, naturalistul breton constată că „această apă e dintre cele mai tămăduitoare” şi că „ar fi de dorit ca această apă, care se află chiar la graniţa Bucovinei, să rămână în proprietatea statului austriac, întrucât s-ar putea executa, cu puţină cheltuială, şi vasele pentru trimiterea, de aici, a acestei ape minerale”[2].

 

1857: „Călătoria la Şaru Dornei nu este mai puțin plăcută. De pe partea de sud-vest a dealului, spre ultimele case din Dorna, puteți vedea Ouşorul și Suhardul dominând lanțul nordic. La est, vârfurile Giumalău, Pietrele Doamnei și Pietrosul anunţă granița cu Moldova. Pe latura moldovenească a Pietrelor Doamnei există o mănăstire și un loc de pelerinaj. Călătorind de-a lungul pârâului Neagra, timp de aproximativ o oră, ambele părți, de sud-est și nord-vest, oferă o vedere mai uniformă, dar la fel de plăcută. Culmi împădurite, între care curge pârâul Neagra, pajiști luxuriante, sate de munte împrăștiate pe coastele munților până în depărtare, munții înalți, grupați în splendide peisaje montane. În Șaru Dornei sunt izvoare minerale, a căror analiză nu a fost încă realizată. Alte călătorii care se pot face din Vatra Dornei sunt la Iacobeni, pe cele șapte mari Măguri și satele fermecătoare învecinate”[3].

 

1878: „În ziua de 26 iulie 1878, de către locuitorul Ioan Olariu, din comuna Şarul Dornei, s-au adus la obor: o iapă cu mânz, murgă-întunecată, înfierată pe şoldul drept de dinapoi cu literele „V. I.”; o iapă murgă-întunecată, pintenoagă de piciorul drept de dinapoi, cu cercel în urechea dreaptă, de dinapoi şi înfierată pe şoldul drept de dinapoi, însă nu se poate cunoaşte; o costruşă murgă-întunecată, cu cercel în urechea dreaptă de dinapoi şi cu ţintă în frunte; un cal armăsar, murg-întunecat, cu cercel în urechea dreaptă dinapoi; şi până în prezent, neivindu-se nimeni de stăpân al lor, prefectura le-a declarat de pripas, sfârşit pentru care publică prin aceasta ca proprietarul lor, în termenul şi cu probele prevăzute de legea poliţiei rurale, să se prezinte la această comuna, spre a-şi primi zisele vite”[4].

 

1890: „A doua zi, în revărsatul zorilor, am ple­cat din Dorna-Vatra şi, după o oră de drum cu trăsura, am ajuns la Dorna Gura-Negrei, în România, unde, la malul Bistriţei, ne aştepta o frumoasă plută, împodobită cu crengi de brad, anume pregătită pen­tru noi. Acolo se adunaseră toţi locuitorii sa­tului, precum şi cei din satele învecinate, Şarul-Dornei, Neagra-Şarului, Negrişoara, bărbaţi, femei, copii, cu preoţii şi primarii în frunte, pentru a saluta pe soţia şi pe copiii celui mai mare român din ţară, a că­rui faimă străbătuse până în adâncul mun­ţilor”[5].

 

1894: Şaru Dornei, comună rurală situ­ată la vestul plasei Muntele şi la 100 km de Fălticeni. Se mărgineşte, la est, cu comunele Dorna şi Broşteni, la vest cu comuna Neagra Şarului şi Transilvania, la nord cu comuna Broşteni şi Transilvania. Are forma unui poligon nere­gulat şi e compusă din satele: Şar, Plaiu, Şărişor, Panaci, Drăgoiasa şi Păltiniş, cu reşe­dinţa în cel dintâi. Populată cu 663 capi de fa­milie, ce numără 2.426 suflete sau 1.222 bărbaţi şi 1.240 femei (70 izraeliţi). Contribuabili sunt 858. Are 4 biserici, servite de 3 preoţi şi 8 cântăreţi, şi 2 şcoli rurale mixte, frecventate de 100 şcolari. Bugetul comunei, pe 1892-1893, are, la venit, 8.490 lei şi, la cheltuieli, 8.397,30 lei; iar al dru­murilor, 1.890 lei venit şi 1.810 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 1.830 cai, 738 boi, 1.353 vaci, 6.180 oi, 461 capre şi 381 porci. Altitudinea comunei, de la ni­velul mării, în vârful Lucaciului e de 1.777 m. E udată de Neagra Şarului, cu afluenţii Şărişorul Mare şi Mic, Pârâul Mare, Vâlcelele, al Pichetului, Pietrenilor, Rusului şi Mândrilă; Călimănelul, cu afluenţii săi; Neagra Păltinişului, cu afluenţii Tomnaticul şi Drăgoiasa Mică şi Mare, Pârâul Varului, Glodului, Glodişoru; şi Negrişoara, cu afluenţii Scoruş, Păltiniş, Catrinari, Bra­dului, Opcioarei, Săhăstriei, Toplicioara şi Dârmoxa. Cel mai însemnaţi munţi ai comunei sunt Şerba, cu vârfurile Lucaci, Vârful Şărbei, Ru­sul, Vânătu, Boambei, Panaci, Călimănel, Buzileanu, Mihaileţu şi Bucinişu. Întinderea teritorială a comu­nei e de 12.284 hectare, din care 4.147 hectare pădure, 11 hectare cultivabile, 8.000 hectare fân şi res­tul stânci şi locuri sterpe. Moşia e proprietate răzeşească.  Locuitorii se ocupă cu exploatarea pădurilor lor, creşterea şi eco­nomia vitelor şi plutăritul. Semănături nu se fac decât foarte puţine; nu atât din cauză că n-ar reuşi, cât pentru  că locuitorii nu sunt deprinşi. În toată comuna  nu se găsesc 2 pluguri. Ultimul an, s-au cultivat 9 hectare cartofi, aproape 2 hectare in şi 50 ari ovăz. / În comună sunt 5 izvoare de apă minerală: 1). „Carmen Sylva”, renumi­tul izvor de apă minerala bicarbonată, al dlui Dr. Polyzu, aflător pe ţărmul drept al pârâului Şaru, într-o poziţie de­schisă foarte frumoasă. Izvorul e abundent. / „După analizele făcute de Haquet, în 1789, Abrahamfi, în 1833, Dr. Stenner, în 1856, Dr. Pribram, în 1878, Dr. Bernath, în 1889 şi Dr. Istrati, în 1890, 1000 grame de apă din acest izvor conţine: Carbonat de sodiu 0,37300; Carbonat de potasiu 0,01614; Carbonat de litiu 0,00074; Carbonat de fier 0,00405; Carbonat de mangan 0,01409; Carbonat de magneziu 0,00254; Carbonat de bariu 0,00193; Carbonat de stronţiu 0,00071; Carbonat de calciu 0,26650; Clorură de calciu 0,05840;  Fosfat de calciu 0,00030; Sulfat de calciu 0,04233; Siliciu anhidru 0,04900; Sesquioxyd de aluminiu 0,00034; Anhidridă arsenică 0,00177; Anhidrida carbonică 2,02600; Substanţe organice 2,02600. / Maladiile în contra cărora se recomandă sunt Anemia, Chlorosa (paloarea feţei), Scrofulosa, Impaladismul, Eczema, Psoriazisul, Lichenul, pelagra, Guta şi chiar Reumatismul. / 2). Burcutul lui Mândrilă; 3). Burcutul lui Caşvan, dia stânga pârâului Negra; 4). Burcutul iul Ştefan Sil­vestru, conţinând şi multă pucioasă şi 5). Burcutul lui Gh. Ţarcă. Tote aceste izvoare conţin cam aceleaşi compoziţiuni ca şi cel dintâi[6]. / Şaru, sat pe moşia şi în comuna Şaru Dornei, îşi trage numele de la terenul roşiatic, numit „şar”, ce conţine mult arsenic, ce altădată se exploata, trimiţându-se în Austria. Mineralul se găseşte în bucăţi. Înşirat pe ţărmurile pâraielor Neagra Şarului, Vâlcelei, Rusului şi Pârâul mare, numără 73 case, în care trăiesc 60 capi de fami­lie sau 300 suflete, din care 141 bărbaţi şi 159 femei (13 izraeliţi), fiind 79 contribuabili. Lo­cuitorii răzeşi sunt buni gospo­dari. Are o biserică, clădită de lemn, cu patronul „Duminica Mare”, servită de  un preot şi 3 cântăreţi, împroprietărită cu 18 fălci. O şcoală rurală mixtă, înfiinţata în 1863, cu un învă­ţător plătit de stat, frecventată de 48 şcolari; în sat sunt 44 băieţi şi 53 fete între 7-12 ani. Drumuri principale sunt la Panaci (5 km), la Neagra Şarului (5 km) şi la Dorna (8 km)[7]. / Plaiu, sat pe moşia şi în comuna Şaru Dornei. Împrăştiat pe ţărmul drept al pârâului Neagra Şarului, numără 90 case, în care trăiesc 81 capi de familie sau 300 suflete, din care 146 băr­baţi şi 154 femei, iar din ei 106 sunt contribuabili. Biserica şi şcoala din Şaru serveşte şi acestui sat[8]. / Drăgoiasa, sat pe moşia şi în comuna răzeşească Şaru Dornei. Înşirat pe pârâul cu acest nume, numără 76 case, populate cu 83 capi de familie sau 245 suflete, din care 120 bărbaţi şi 125 femei. Are o biserică de 1emn, cu patronul „Sfinţii Arhangheli”, servită de preotul dm Păltinişu şi 2 cântăreţi. Împroprietărită cu 18 fălci de pământ. Şcoala din  Panaci, departe de 8 km, serveşte şi acestui sat[9]. / Panaci, sat pe moşia şi în comuna Şaru Dornei. Aşezat pe ţărmurile pâ­raielor Călimăneşti şi Tăieturii, nu­mără 200 case, în care trăiesc 246 capi de familie sau 970 suflete, din care 490 bărbaţi şi 480 femei (12 izraeliţi). Are 380 contribuabili. O biserică, cu patronul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, servită de un preot şi doi cântăreţi. Împroprietărită cu 12 fălci de pământ, şi o şcoală rurală mixtă, înfiinţată în 1891, cu un învăţător plătit de stat, frecventată de 35 şcolari, din 36 băieţi  şi 15 fete cu etatea de şcoală, cu local propriu, clădit de preo­tul Teodor Mândrilă, care l-a înzestrat şi cu 40 prăjini, loc de grădină în jurul şcolii[10]. / Şărişor, sat pe moşia şi în comuna Şaru Dornei. Împrăştiat pe ţăr­mul drept al pârâului cu acelaşi nume, numără 110 case, în care trăiesc 109 capi de familie sau 359 suflete, din care 172 băr­baţi şi 187femei, fiind 142 con­tribuabili. Locuitorii sunt răzeşi şi gospodari bunişori. Biserica şi şcoala din Şaru serveşte şi aces­tui sat[11]. / Păltinişu, sat pe moşia şi în comuna Şaru Dornei. Împrăştiat pe coastele dealuri­lor ce ţărmuresc pârâul Neagra Păltinişului, numără 79 case, populate cu 84 capi de familie sau 288 suflete, din care 148 bărbaţi şi 140 femei. Are 75 contribuabili. Biserica din Drăgoiasa şi şcoala din Panaci ser­vesc şi acestui sat[12]”.

 

1897: „Din Fălticeni ni se telegrafiază că ploile din urmă au cauzat noi dezastre şi nenorociri. Râul Bistriţa, venind din nou mare şi cu furie, a luat nouă plute de pe Domeniul Coroanei din Broşteni şi mai multe plute ale companiei Göetz din Dorna. Ploaia torenţială, care a căzut duminică, a stricat cu desăvârşire drumul, după dealul Vânăt, şi acel de la Şarul Dornei”[13].

 

1913: „În ziua de 15 Mai 1913, Spiritualul consistoriu bisericesc va judeca procesul preotului Aurel Gheorghiţanu din parohia Panaci, judeţul Suceava”[14].

 

1916: „Perioada de după respingerea ruşilor a fost, inițial, folosită de noi pentru organizarea regrupării de trupe. Rezistența vrăjmaşului a scăzut doar ușor, în ciuda pierderilor și în ciuda faptului că 800 de soldați răniţi i-am înlocuit, pe frontul din sud, cu aproximativ 1.000 de rezervişti. După 24 octombrie 1916, numărul trupelor noi a sporit, treptat, până la aproximativ 18.000 de puști, datorită repartizării unei divizii de cavalerie… În afară de propriul regiment, Obstlt. Schönwerth a primit mai multe alte formațiuni, împreună 4.200 de puști. I-aş fi oferit şi aproximativ 1.200 de rezervişti, unii pentru Dorna Watra, alții pentru Şaru Dornei, dar au rămas la dispoziția mea… Artileria trebuia, în general, să tragă și să se flancheze: artileria de pe Bărnărel, liniile inamice de la sud de biserică ( notată 835), artileria de la Şarul. chiar acolo, artileria de la Ulmul, asupra linie inamice, la nord de Bistriţa, iar artileria de la Dorna Watra, în mare parte, la fel, dar, din păcate, nu era eficientă de acolo“[15].

 

1926: „Prin „deciziune ministerială” din 5 ianuarie 1926, se numeau noi secretari de plasă: „În judeţul Fălticeni: 1. Mateescu Constantin. 2. Gabor Gheorghe”[16]. „În circumscripţia tribunalului Fălticeni. Dl Dimitrie Chirică, judecător inamovibil la judecătoria Şarul-Dornei, din judeţul Fălticeni, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Liteni, din acelaşi judeţ, în locul nou înfiinţat. Dl Ioan Silivestru, ajutor de judecător la judecătoria Şarul-Dornei, din judeţul Fălticeni, se transferă, în aceeaşi calitate, la judecătoria Liteni, din acelaşi judeţ, în postul nou înfiinţat”[17].

 

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9[18], de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Andrioţchi Nicanor, sergent, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Şaru Dornei, jud. Câmpulug, mort la 12 iulie1941; Cojocaru Nicolae, soldat, ctg. 1933, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Şarul-Dornei, jud. Câmpulung, mort la 7 iulie 1941”. „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[19]: Ungureanu Vasile, soldat, ctg. 1930, cu ultimul domiciliu în comuna Şaru Dornei, judeţul Câmpulung, mort la 2 iulie 1941; Rusu Ioan, soldat, ctg. 1933, cu ultimul domiciliu în comuna Neagra Şarului, judeţul Câmpulung, mort la 2 iulie 1941”.

 

1941: „Un livret militar, pe numele sergent Stratula Ion, născut în anul 1905, în comuna Şarul Dornei, fost judeţ Suceava, astăzi Baia, ctg. 1927, din Batalionul 12 Vânători de Munte, foaia matricolă Nr. 991, Cercul Militar Câmpulung Moldovenesc. Actul pierdut de către Ionel Stratula, din comuna Şarul Dornei, jud. Câmpulung Moldovenesc, se declară, nul, fără valoare şi fără nici un efect juridic, în mâinile oricui s-ar afla”[20].

 

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Ecohici Gh. Ioan, seria 1938, media 7,40, numit în comuna Panaci, Şarul Dornei, postul IV, jud. Câmpulung; Vasile Gh. Petre, seria 1938, media 7,40, numit în comuna Şarul Dornei, postul III, jud. Câmpulung”[21]. „Se înaintează la gradul I în învăţământul primar, pe ziua de 1 Septemvrie 1942, învăţătoarele şi învăţătorii de la şcolile primare şi învăţătoarele de la grădinile de copii trecuţi în alăturatele tablouri, întocmite pe Regiuni şcolare – Regiunea şcolară Cernăuţi: Bârsan Vasile, învăţător comuna Sărişor, Şarul Dornei, jud. Câmpulung”[22].

 

1944: „Doamna Mari lui Emilian Balan din Fundu Moldovei, jud. Câmpulung, a intentat acţiune de divorţ contra soţului său, Emilian Balan, jandarm la Postul de jandarmi Şarul Dornei. Din căsătoria lor a rezultat un copil, cu numele de Gheorghe, născut la 2 Septemvrie 1941. Pârâtul posedă avere 3 fălci de loc în comuna Pojorâta”[23].

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[24], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Bârsan Virgila, de la Cârlibaba, la Şaru Dornei, Coverca; Vasilescu Mihai, de la Stulpicani, la Şaru Dornei, Sărişor; Amorăriţei Nicolae, de la Valea Seacă, la Şaru Dornei, Sărişor; Onica Nicolae, de la Şaru Dornei, la Dorna Poiana Negri”.

 

1949:  Au fost numiţi directori de şcoli în învăţământul elementar, ciclul I[25]: Bayng Leon, director la Şcoala elementară Vatra Dornei, Şarul; Apetrei Nicolae, director la Şcoala elementară Şaru Dornei, Coverca; Iordache Ioan, director la Şcoala elementară Şaru Dornei, Sărişor; Apetroaie Alexandru, director la Şcoala elementară Şaru Dornei, Şar; Paţa Ioan, director la Şcoala elementară Şaru Dornei, Panaci”.

 

 

[1] Lahovari, George Ioan, Marele dicţionar geografic al României, Volumul III, Bucureşti 1900, pp. 195, 196

[2] Călători, X, II, p. 858

[3] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868, Capitolul Umgebung von Dorna

[4] Monitorul Oficial, Nr. 187, 24 august / 5 septembrie 1878, p. 4941

[5] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 230-237

[6] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 295-297

[7] Ibidem, p. 295

[8] Ibidem, pp. 244, 245

[9] Ibidem, p. 110

[10] Ibidem, p. 228

[11] Ibidem, p. 294

[12] Ibidem, pp. 227, 228

[13] Epoca, No. 478, Anul III, vineri 13 iunie 1897, p. 3

[14] Opinia, Nr. 1877, Anul X, duminică 112 mai 1913, p. 2

[15] Habermann, Hugo, Über die Führungstätigkeit der höheren Kommandanten im Kriege, aus persönlich Erlebtem, în Militärwissenschaftliche und technische Mitteilungen, Wien 1921, pp. 405-407

[16] Monitorul oficial al României, nr. 4, 5 ianuarie 1926, p. 86

[17] Monitorul oficial al României, nr. 3, 3 ianuarie 1926, p. 29

[18] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[19] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[20] Monitorul Oficial, Nr. 241, 10 septembrie 1941, p. 5397

[21] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[22] Monitorul Oficial, Nr. 192, 19 august 1942, pp. 6965-

[23] Monitorul Oficial, Nr. 46, 24 februarie 1944, p. 1249

[24] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[25] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846


Povestea aşezărilor sucevene: Dorna Arini

 

Plute pe Bistriţa, la Dorna (Arini)

 

 

Dorna Arini: Bazată mai mult pe legende, în ciuda mărturiilor care atestă stăpânirea câmpulungenilor asupra tuturor teritoriilor dornene, în care localităţile se înfiripă, după anul 1700, cu proprietari câmpulungeni ai unor moşii de pe valea Bistriţei, satele comunei de odinioară Dorna au, totuşi, o istorie densă, dar despre care nu se prea vorbeşte, deşi, în vremea în care au fost înglobate în Domeniile Regelui, au beneficiat de o intensă vizualizare, inclusiv fotografică.

 

1749, februarie 13: „Săteni din Dorna” dau măr­turie „la mâna Gherghiţenilor” pentru muntele Păltiniş şi dealul Omului, şi cel „dintre Negre”, faţă de mănăstirea Sla­tina, „şi valea neagră Săcuiască”. „Pentru să se ştie că aceste locuri sunt domneşti, şi în trecută vreme le stăpâneau ungurii, şi se făceau multe pricini şi morţi de om dintr-un ungur, anume Pătru Cotaţ, care pusese mâna pe aceste locuri şi, şezând un strămoş într-acea parte de loc, a Ghiorghiţenilor, s-au sculat şi au ucis pe acel ungur. Şi, după ce l-au ucis, înştiinţându-se pe lăcuitorii Ţării Ungureşti, pe la cei mai mari, au trimes cărţi şi la Domnul Moldovei pentru acea moarte de om. Şi, trimiţând Măria Sa, Domnul Moldovei, care s-au fost întâmplat Domn la acea vreme, ispravnici de ai Măriei Sale de au prins pe strămoşul acestor Ghiorghiţeni, şi ducându-l pe la Domnie, s-a dovedit că locurile acelea sunt ale Moldovei, şi domneşti, iar pentru moarte aceea de om a dat Ghiorghe Ghiorghiţanul, strămoşul acestor Ghiorghiţeni, trei sute de berbeci, şi a rămas moşia să o stăpânească Ghiorghiţan, împreună cu neamul lui. Dar noi, satul Dorna, ne-am le­pădat de acea moarte de om, şi nici la locurile acelea nu ne abatem a-i scoate. / Iscălesc trei oameni care ţinem minte de o sumă de ani: Costantin Ştefănel, Vasile Candre, Lupul Mălăeş, Nechita Nesutuş, Necolai Ursachi. / Face mărturie şi Vasile Başotă, medelnicer, că ştie de când a fost Vornic . / Tot aşa şi un Dumitraşco Medelnicer, „când am fost Vornic”. Pecetea Câmpulungului, deosebită de cea veche: „Această pecete Câmpulungului…, leat 7249 (1741)”[1].

 

1755, martie 12: „Câmpulung, 12 Mart 7263 (1755). Dinu Cantacuzino, pentru trei neamuri din Dorna: Gheorghiţenii, Tăriţenii şi Chilsoenii. Pomeneşte hotărnicia vornicului Costachi şi chel­tuiala, „afară de 100 lei c-au pus hatalm un Sămion Negre la Visterie gospod”. „Loc dezbătut de la Unguri”. Îl împart dornenii, adunându-se „în casă la preotul Mihail din Dorna”. Aici se face „împărţeala bătrânilor”. Arată ce se cuvine celor trei familii: „până în glodeţ, ci este în cotiştea Drăgoeştii cei mari”, „pe supt poala Bibiraucii, margine pădurii, până în Plaiul Voivodesei”, „Fântâna Vămanului”. Semnează: Costandin Cantacuzino Paharnic”[2].

 

1800, august 6: „Hrisovul pre-înălţat Domnului nostru, Măria Sa Constantin Alexandru Ipsilant Voevoda, de danie prea-iubit fiului înălţimii Sale, luminatului beizade Alexandru Ipsilant, pe trei moşii, ce-au fost domneşti, la Ţinutul Sucevei, alăture una lângă alta, anume Dorna, Şarul şi Păltinişul, la marginea ţării Moldovei, ce să hotărăsc cu Transilvania şi cu Bucovina Nemţească; 1800, August 6 zile. / [Şi Domnii de înainte au dăruit nu numai la] biserici şi mănăstiri, ce mai ales către fiii şi rudeniile Domniilor Sale: adică, atât moşii din hotarele domneşti şi ţigani din ţiganii domneşti, cât şi alte mile din însuşi veniturile Domniei, volnici fiind, ca nişte Domni şi stăpânitori, cum mai pre larg do­vedesc aceleaşi hrisoave ce se văd pe toată ziua, care toate se păzesc ca un lucru lăudat, şi se urmează întocmai… Aflat-am că la Ţinutul Sucevei este o moşie domnească din cele vechi şi drepte hotare domneşti, nedată nimănui până acum, care este alături cu hotarul ţării ungureşti şi al Bucovinei; pe care moşie se află şi oameni locuitori, adică trei sate, anume Dorna, Şarul şi Păltiniş. Deci această moşie, cu tot hotarul cât este domnesc şi nedat nimănui de alţi luminaţi Domni, cu toţi munţii ce se află pe dânsa, cu locuri de fânaţe, de ţarini, cu locuri de mutări pentru păşunatul oilor, cu vaduri de mori şi de chiuă de sucmani şi de hirisăia, cu tot venitul din tot locul [o dă lui Alexandru, fiu-său], de pe care să ia vechilul Luminării Sale tot venitul, din tot locul, după obiceiul pământului şi după ponturile ce sunt în Visterie cu pecete gospod. Martori: fiii Alexandru, Dimitrie, Gheorghie, Necolai; şi boierii: Costandin Balş Vel Logofăt de Ţara de Jos, Iancul Razul Vel Logofăt de Ţara de Sus, Teodoraşco Balş Vel Vornic de Ţara de Jos, Manolachi Conache biv Vel Vornic de Ţara de Jos, „epistat Vornicii de aprozi”, Vasili Costache Vel Vornic de Ţara de Jos, Costandin Paladi Vel Vornic de Ţara de Sus, Dimitri Ralet Vel Vornic de Ţara de Sus, „Sandul Sturza Hatman şi pârcălab Sucevschii”, Iordache Rosăt Vel Vistier, Costache Caragea Vel Postelnic, Grigoraş Caliiarhi Vel Cămăraş, Iancul Negre Vel Agă, Costache Manu Vel Spătar, Iordache Milo Vel Ban, Teodorache Văcărescu Vel Comis, Petrache Ritoridi Vel Căminar, Toadir Jora Vel Pa­harnic, Dimitrie Jora Vel Sărdar, Constantin Cantacuzino Vel Stolnic. Scrie Şărban Botescu biv Vel Sulger. 6 August 1800”[3].

 

1800, septembrie 9. „Toţi lăcuitorii din Dorna”, către Domn. Îi chemase ispravnicul, pentru a le ceti „mila” dă­ruirii lor către „beizadea Alexandru Voevod”, „spre odihna şi ocrotire noastră”. Mulţămesc pentru „nemărginita bună­tate”: „acum am dobândit bună ocârmuire”. Semnează şi „Ion Cozan Vornic ot Dorna, Toader Ungurian, Chirilă Cărstei, Nechita Săminescul”. „Şi noi, tot satul Dorna şi Şaru şi Păltiniş, neştiind carte, am pus degetele”. Martori: boieri, popi, călugări. Parte din locuitori vin şi la Divan, de arată că aşa e[4].

 

1800, noiembrie 15: „Hotărnicia celor trei sate ale lui beizadea Alexandru. Se hotărăsc „cu munţii Voroneţului, a Clirosului, anume Horda şi Cruce”, „cu munţii mănăstirii Slatina, anume Grenţiiaşul”, „cu muntele Chetrosul, ce se stăpâneşte de dumnealui sulgerul Toma Balş”. Se înfăţişează ca vechili: „dumnealui dragomanul Toma Moldovanul”. Arată hotarele despre cei dintâi munţi, locuitorii „din Niagra Se­cuilor, pe Negrişoara în sus, până la Piatra Pinului, şi tot Negrişoara în sus, pâră în gura Toplişoarei, şi Toplişoara, la deal, până în obârşie ei, şi din obârşia ei, în deal, pin capul opcinii Raţei, în opcina Tunzării, şi opcina Tunzării, în sus, până la piatra Tunzării şi până în vârful Tunzării, şi, pe deasupra fântânii Ialovicioarei… Şi de acolo întoarce opcina Mihăileţului, la deal, până în vârful Şarului… Şi de acolo, opcina Bădii, până în vârful Bosuiucului… Şi de acolo, plaiul, la vale, pin Băda şi pe la fântâna Bădii… Şi de acolo, opcina Şandrului, pin vârful Stevii şi în prilog, unde să întâlneşte cu muntele Petrosul” (acestea, între Holda şi Dorna). Balş arată „că acest munte este după neamul Cantacuzineştilor şi că maica dumisale l-a avut zestre”. Oamenii Dornei înşiră hotarele: „din prislop şi drept prin Ciungi, şi în cracul Sunătoriului, şi de acolo, în dealul Călugă­rului, şi de acolo în buza Bagolicului, şi drept în apa Bistriţei, drept gura Colbului”. Ai lui Balş, „care au ţinut în cumpă­rătura de la dumnealui acel munte cu anul”, arată alte semne: pe la „gura Părăului Rău”, „bătca Palmeşului”. Chiril, arhimandritul Slatinei, e chemat apoi pentru Grenţiiaş: arată un act de la 9 Iulie 1795, întărit de ispravnicul Sucevei, Spătarul Dumitrachi Ghica. Hotare: „Glodul Omului, şi în vârful dealului dintre Negre, şi pogoară la vale, prin bătca cu Dărmocza, în buza dealului Bratului”. Pomenite „iadulurile ce sunt între Negre”. Se aduce şi o mărturie a dornenilor, din 13 Februar 7257 (1749), „cu pecetea Câmpulungului întărită, după obiceiul vremii de atunce, dar este adeverită şi cu iscăliturile a doi boieri: răposat Medelnicer Vasăli Başotă, Medelnicer Dumitraşco, care aceşti boieri au fost, în vremile trecute, Vor­nic la Câmpulung”. Altă mărturie, „de la răposatul boier Banul Dinu Cantacuzino, fiind, într-acea vreme, Paharnic şi Vor­nic de Câmpulung, din văleat 7263 (1755), Mai 12”: în acest act se pomeneşte o veche hotarnică, „ce ar fi făcut… un Costachi biv Vel Stolnic, ce era, în vremea de atunci, Vornic de Câmpulung, întâi scris: Botoşeni”. O hotărnicie n-o recunosc dornenii: ar fi făcut mărturia „din silă şi din în­chisoare”, plângându-se apoi lui Alexandru Vodă Calimah. O anulează acum, „pentru că ei sunt nişte lăcuitori ce şed pe moşie domnească şi nu aveau putere nici să dea moşie, nici să ia moşie”. „Nişte oameni ce numai din păscutul bucatelor zic că ştiu”. Despre partea Bucovinei, „Cordonului”, s-ar fi încălcat cinci case. Se împresura şi dinspre Ungaria. Nouă hotare, între care: „părăul Serişorul”, „lunca Vânătorului”, vârful Lucaciului, „tăietura ce este mai la vale de Pietrile Roşii”, „un picior din mijloc, din trei picioare ce se pogoară din dealul Bonbii”, „părăul tăieturii”, „părăul haitei”, „un părăuţ ce vine de la deal, din Ciriboc”, „un picior ce vine din mun­tele Căliman”, „părăul Călimanului, ce se numeşte şi a Bucinişului”, „Arsurile Omului”[5].

 

Plutaş pe Bistriţa

 

1801, ianuarie 28: „Condică de toate scrisurile moşiilor Dorna, Şarul şi Păltiniş, de la Ţinutul Sucevei, c-au dat danie prea înălţat Domnul nostru, Măria Sa Constandin Alexandru Ipsilant Voevoda, prea iubit fiului Înălţimii Sale, Alexandru Voevoda, prin luminat hrisovul Înălţimii Sale, şi apoi s-au hotărât de boieri hotarnici, a cărora mărturie hotarnică, cercetându-se de către Preosvinţie Sa părintele Mitropolit şi de către iubi­torii de Dumnezeu episcopi ai Scaunului, de cătră toată boierimea, s-au făcut carte de încredinţare, care s-a trecut aice asemine; 1801, Ghenarie 28… Aflat-am că, la Ţinutul Sucevei, este o moşie domnească din cele vechi şi drepte hotare domneşti, nedată nimănui până acum, care este alături cu hotarul ţării ungureşti şi al Bucovinei; pe care moşie se află şi oameni locuitori, adică trei sate, anume Dorna, Şarul şi Păltiniş. Deci această moşie, cu tot hotarul cât este domnesc şi nedat nimănui de alţi luminaţi Domni, cu toţi munţii ce se află pe dânsa, cu locuri de fâneţe, de ţarini, cu locuri de mutări pentru păşunatul oilor, cu vaduri de mori şi de chio de sucmani şi de hirisăia, cu tot locul”[6] o dăruieşte fiului său, beizadea Alexandru.

 

1809, octombrie 13: „Divanul Cnejiei Moldovei. Costandin Balş biv Vel Logofăt ia cele trei moşii de la Hatmanul Sandul Sturza. Serdarul Gheorghi Tufeccibaşa nu dă alte acte decât condica; restul, până în două luni. Întărită stăpânirea lui Balş şi fără ele”[7].

 

1832, iulie 9: „Alecu Balş, către Logofeţia Dreptăţii. Pentru nişte turci, ce, fără voia lui, s-au suit la munţi, exploatează cheresteaua, nu vreau să dea „zeciuială pentru adetiul moşiei”, au bătut un vătav, „s-au aşezat acolo în sate, luând casă şi având ţiitoare, şi în silă gonind şi despărţind pe bărbaţi de femei”. Se plânge protopopul. Îl leagă şi-l dă Vornicul pe unul din ei, spre a-l trimete la isprăvnicie; se roagă ceilalţi turci a-i da drumul. Era ordin de la Iaşi a-i scoate de acolo”[8].

 

1855: „După un sejur de patru sau cinci zile în Dorna, ne hotărâm a ne coborî, pe Bistriţa, în munţii Moldovei. Suindu-ne pe plute şi depărtându-ne de Carpaţii Bucovinei, ne despărţim cu durere de aceste frumoase locuri. Orice român călător în Bucovina trebuie să se simtă cuprins de aceleaşi simţiri. Preumblându-se în acei munţi încântători, în mijlocul acelor verzi români, călătorul ar uita că această parte e supusă unei dominaţiuni străine, dacă pajora nemţească, înfiptă în toate părţile, nu l-ar face să-şi aducă aminte de nedreapta dezmembrare a Moldaviei. El îşi oglindeşte, atunci, în gândire modul nedrept în care răpirea fu aşezată şi împlinită de două puteri despotice, fără a considera sfinţenia tratatelor şi dreptului popoarelor. El se simte pătruns de speranţa că, mai curând sau mai târziu, România va redobândi locurile ce i-au fost răpite şi îndreaptă, ca mulţămire, memoria sa spre Grigore Ghica[9], Domnul Moldaviei, care, prin cutezătorul său protest şi patriotica sa moarte, a înscris numele său cu litere de aur în paginile istoriei”[10].

 

Munteni de pe Bistriţa

 

1865: „În apropiere de Dorna”[11], medicul Denarowski descoperea, în vara anului 1865, o puzderie de frumuseţi nemaiîntâlnite, pentru că „Dorna Watra are un mediu atât de minunat, încât puteți face plimbări foarte plăcute în toate direcțiile, locul fiind înconjurat de păduri tinere, de pajiști luxuriante de munte și de păduri mari” ale veacurile de până atunci. „Printre aceste ţinte, călătoria la Kolbu merită primul loc, pentru că se face pe o vale, care este cea mai frumos împodobită în această zonă. După ce ați parcurs o distanță scurtă cu trăsura, urcați pe plută, la debarcaderul Dorna Kilia şi plutiţi pe Bistriţa. În depărtare, zăriţi vârfurile Giumalău, Pietrele Doamnei, cu zidurile sale de stâncă, în care, potrivit legendei, o prințesă moldovenească s-a ascuns de turci, și Pietrosul, care munții se arată vederii în funcție de direcţia de mers, în direcția nord și nord-est apropiindu-se valea Kolbu. Pe măsură ce Bistriţa se îndreaptă prin defileul ei de munte, de fiecare dată când râul coteşte, veți fi surprinşi de o nouă grupare de munţi. / Spre nord-est, se observă lanțuri montane parțial simetrice, care se ramifică parțial spre culmi, parțial împădurite, parțial cu grupuri de mesteacăn și arbori de conifere, care înconjoară pădurea în formă de coroane. Pe măsură ce un munte se ridică peste altul, aidoma valurilor mării, deasupra tuturor se întrezăreşte vârful Giumalău, care îşi înalţă culmea în zare, înspre răsărit, în concurenţă cu smalţul armonios al Pietrelor Doamnei, pe care îl poate născoci doar cea mai sălbatică imaginație. / Ziduri abrupte, în creștere, dense păduri de munte, proeminenţe spre est, care sunt întrerupte adesea de chei, care pot fi percepute drept trăsăturile elementelor furioase, copaci rupți, alunecări de teren și ruperi de stâncă, peste care pârâul zgomotos se abate fără speranță. Pe măsură ce defileul Bistriţei devine mai îngust, se observă promontoriul Pietrosului, înspre est, al cărui vârf este acoperit cu imense masive de stâncă și este imitat. mai departe, de Pietrele Doamnei. Cu cât mergi mai departe, cu atât lanțurile muntoase se apropie unul de celălalt, iar pereții abrupți, ai căror mase de rocă se înalţă ameţitor dau contur celor mai aventuroase personaje. Vâslind prin aceste chei, vă vedeți înconjurat de ziduri de stâncă și de versanți de munte, de jur împrejur, dar o cotitură îndrăzneață a plutei, spre frumos, transformă valea Kolbu, care se îndreaptă spre sud, într-o o peninsulă grațioasă, mărginită pe toate părțile de munți înalți și situată în punctul în care pârâul Kolbu se varsă în Bistriţa, la 2.262,60 picioare faţă de nivelul mării. După ce ați coborât de pe plută, vă întoarceți, cu trăsura, acolo de unde aţi venit”[12].

 

1890: „A doua zi, în revărsatul zorilor, am ple­cat din Dorna-Vatra şi, după o oră de drum cu trăsura, am ajuns la Dorna Gura-Negrei, în România, unde, la malul Bistriţei, ne aştepta o frumoasă plută, împodobită cu crengi de brad, anume pregătită pen­tru noi. Acolo se adunaseră toţi locuitorii sa­tului, precum şi cei din satele învecinate, Şarul-Dornei, Neagra-Şarului, Negrişoara, bărbaţi, femei, copii, cu preoţii şi primarii în frunte, pentru a saluta pe soţia şi pe copiii celui mai mare român din ţară[13], a că­rui faimă străbătuse până în adâncul mun­ţilor”[14].

 

 

1894: „Dorna, comună rurală situată în partea nord-vestică a plasei Muntele, spre apus şi la 110 km de Fălticeni. Se mărginește: la est, cu comuna Broșteni, despărţindu-se prin munţilor Călugărului, Bogolinului, Pietrosul, Ciungii, Prislopul, Gruiul, Obcina Şandrului, Bâda şi Obcioara; la sud, cu Şaru Dornei, despărţită prin râul Vâlcele şi muntele Ursului; la vest şi nord, cu Bucovina, despărţită prin hotarul pârâul Neagra Şarulut şi Bistrița. Are forma unui triunghi dreptunghic. Se compune din: Gura Negrei, Dozănești, Ortoaia, Rusca, Sunători, Zugreni și Dârmoxa, cu reşedinţa în Dozănești. Numele „Dorna” e slav, însemnând sus, şi şi-l trage de la orăşelul Dorna, din Bucovina, cu care, mai înainte de 1777, forma o comună. Populată cu 536 capi de familie, ce numără 1932 suflete sau 972 bărbaţi şi 960 femei, din care 131 izraeliţi. Contribuabili sunt 571. Are 4 biserici, o şcolă rurală mixtă de băieţi şi o alta de fete. Bugetul comunei, pe anul 1892-1893 are, la venit, lei 5.848 şi, la cheltuieli, 5817,65; iar al drumurilor: 4.402,74 lei venit şi 2.040 lei cheltuieli. În toată comuna sunt 368 cai, 587 boi, 1.024 vaci, 3.089 oi, 267 capre şi 204 porci. Altitudinea comunei, de la nivelul mării, atinge, în vârful Pietrosului, 1.704 metri. Udată de Bistriţa şi pâraiele Vâlcele, Rece, Arinul, Arinaşul, Cozănești, Ortoaia, Rusca, Osoiu, Sunători, Secu, Neagra Şarului, Negrişora şi Toplicioara. Cei mai însemnaţi munţi ai comunei sunt: Buza Bogolinului, Pietrosul (1.704 m), Scrânciobul, Ciungii, Prislopul, Vârful Stegei, Şandru, Vărful Bâdei (1.400,1 m), Busuiocul, Obcioara, Vârful Şarului, Dealul Călugă­rului, Palmeşul (1.253 m), Prislopul, Hasca, Colăcelul, Corhana, Pi­ciorul Ortoaei, Dealul Cozăneștilor, al Gogoşenilor, al Ursăriei, al Ciocârlanilor, al lui Monac, Bâtca Ţăranului, Hulturul, Ulmul (1.156 m), Piscul Bucinişul, Călimănelul, Ialogiţa, Mihăileţu, Tunzăria, Rusu şi Buza Toplicioarei. Pădurile ce îmbrăcau altădată munţii, acei codri nestrăbătuţi de brad, molid şi tisă, au fost tăiate şi în mare parte des­fiinţate fără milă. Tisă nu se mai găsește defel. Ea a fost întrebuinţată la cuie pentru acoperit casele cu draniţă. Moşia e răzăşească. Suprafaţa teritoriului comunei e de 10.248 hectare, din care 2.845 hectare fânaţ. Nici un fel de cultură nu se face aci şi acesta pentru că porumbul nu reuşește, neavând timp a se coace, iar celelalte semănături pentru că locuito­rilor nu le place să se de­dea cu ale plugăriei. Anul din urmă s-au cultivat numai 25 hectare cartofi, 3 hectare in şi 4 hectare mazăre. Locuitorii se ocupă cu plutăria şi economia vitelor. Ei îşi aduc alimentele de prin târguri, cei mai mulţi pe cai, în desagi, formând un fel de caravane (caii, legaţi unii de alţii de coadă). Cel puţin o săptămână îi trebuie dorneanului ca să-şi aducă provizii din Fălticeni sau Piatra. / Locurile mai însemnate în co­mună sunt: Piatra Stănoaei, Piatra lui Lazăr, Colţul Acrei şi Co­moara. Mai sunt 5 izvoare cu apă minerală, din care trei burcuturi (apă feruginoasă, al­calină), unul pe Pârâul Arinului, la 3.000 m în sus de la gura sa (acesta a fost analizat de dnul Dr. Bernad); al doilea, pe Osoiul, în cătunul Rusca şi aproape de malul Bistriţei, numit „Burcutul Ţârcovnicului” (asemenea analizat de acelaşi); al treilea, un mic izvor la Gura Arinului; iar ultimele două, la gura pârâului Rusca, foarte abundente în apă sulfuroasă.

 

Din trecutul Dornei. Mai înainte de răpirea Bucovinei, toate satele ce ţin de comuna Dor­na formau o singură comună cu Dorna Bucovineană, târguşor în care se afla şi reşedinţa co­munei. Tot teritoriul era o sin­gură răzeşie, dată de Ştefan Vodă cel Mare, în împrejurările următoare, zice tradiţia: Vodă pornise spre Ardeal, pe valea Moldovei, dar la Vama (cel mai vechi sat din câte sunt în împre­jurimi, unde se crede că se vămuiau toate mărfurile venite din Ar­deal şi Ungaria), se opri cu oş­tirea, neputând înainta, deoare­ce drumul înainte nu era decât o cărare îngustă şi foarte nepracticabilă. Aci, la Vama, Ştefan Vodă puse un stâlp (confuzie, ca şi în cazul Vamei în sine, cu stâlpul lui Mihai Racoviţă – n. n.), ce se vede şi astăzi. Pe atunci, în Câmpulung nu erau decât câteva case şi, de acolo, spre Dorna, cale de o zi, nu mai întâlneai locuinţă omenească, ci nu­mai codri posomorâţi, păduri fecioare. Unde e acum Târgul Dorna, între ape (la gura Dornei, în Bistriţa), se afla o sin­gură gospodărie, casă bună, grajd etc., proprietăţi ale unui oarecare Gheorghiţă, hoţ ves­tit şi rafinat şi vânător neaoş. Acesta croi şi lărgi cărarea ce lega locuinţa lui cu târguşoarele de primprejur. El prăda la depărtări mari şi, astfel, niciodată nu fu prins. Drumul trecând pe dinaintea casei lui, ori­ce călător, boier sau ţăran, de la vlădică, până la opincă, tră­gea la dânsul, unde era foarte bine primit şi în deplină sigu­ranţă că nu i se va întâmpla nimic. Celor mai distinşi din­tre musafirii săi le dădea călăuze devotate, care să-i călăuzească şi să-i apere de orice primejdii. Astfel reuşi el să se facă foar­te cunoscut. Neavând copii cu prima-i soţie, Gheorghiţă, cu învoirea ei, îşi mai ia o femeie, cu care are trei băieţi: pe Gheorghe, Ioniţă şi Grigore. Pentru această faptă, cum şi pentru o prădăciune întâmplată pe drum, dar nedo­vedită, Gheorghiţă e ridicat şi dus, spre a fi judecat de divan şi Mitropolit, la Suceava. Încăr­cat de fel de fel de blănuri, intră Gheorghiţă în Suceava, unde cei cărora le acordase os­pitalitate reuşesc nu numai să-l îndreptățească către Vodă, ci îl prezentară ca pe un mare binefăcător. Vodă, drept recompensă, îi dărui tot locul şi pădurile cunoscute numai lui şi astfel se înfiinţă răzeşia Dornei. Hrisovul lui Ştefan Vodă se păstră până la răpirea Buco­vinei, când nu se știe ce s-a făcut. Cei trei fii ai lui Gheor­ghiţă întemeiară: Gheorghe sa­tul Gheorghiţeni, dar peste Bis­triţa, Ioniţă, poreclit Tărâţă şi Ciocârlan, înfiinţă satul Gura Negrei; iar Grigore rămase în locul tătâne-său şi se deda cu tâlhăria, fiind foarte cutezător. Acesta de mic era ruşinos, nu îndrăznea să se ducă pe la pomeni, dar pândea pe cei de seama lui şi le fura colacii, nu­miţi „cozani”. Omenii îl porecliră atunci Grigore Cozan. Cozan, urmărit pentru tâlhăriile lui, fuge, pe cea dintâi plută, pe Bistriţa, cu familia sa, şi scoboră la Cruce, sat descălicat de el; iar urmaşii săi, după un timp oarecare, vin şi pun începutul satului Cozănești. La 1776, din vechea Dornă se înfiinţează două comune, Dorna-Vatra, dincolo, şi Dorna-Gura-Negri, dincoace. Mai târziu, înmulţindu-se locuitorii, prin dezlipire se formează comuna Şaru Dornei, din care nu sunt decât câteva zeci de ani de când se desfăcu comuna Neagra Şarului. Astfel, pe vechea răzeşie sunt acum patru comune mari. Dorna Vatra şi ale noastre Dorna, Şaru şi Neagra, a căror populaţie a sporit mult prin refugierea aci a multor români din Ardeal şi Bucovina. Nesupăraţi de nimeni, stă­pâniră răzeşii moşia până pe la 1800, când dornenii revoltaţi contra unor jidani, ce-i exploatau în mod neomenos, ucid, în câr­ciuma satului de la Gura Negrei, pe 9 dintre ei. Daţi în jude­cată, Vodă Alexandru Ipsilante le ceru uricele moşiilor lor, pe care învinovăţiţii, neavându-le, Vodă le confiscă moşia şi, prin hrisovul din August 1800, o făcu danie fiului său (hrisovul e în stăpânirea numitului preot, împreună cu toate actele răzeşești, pe care le-am şi citit însumi). După Ipsilante, moşia trecu prin vreo trei mâini, până ce încăpu în acele ale familiei Balş. Urmară judecăţi peste judecăţi. Mulţi dintre răzeşi au pierit în închisorile Iaşului. Un preot, moş al preotului Gheorghe, însoţit de un turc, căruia i se făgăduise 500 oi, pornește la Ţarigrad, să dea jalbă Sultanului. Dar cei din jurul Împăratului nu i-au făcut loc, pozitiv fiind înștiinţaţi din timp de vreun boier de-ai ţării, ba, ceva mai mult, l-au ameninţat că-şi va pierde capul. Înspăimântat, preotul se întoarce, pe altă cale, acasă, până unde nici nu se aştepta să ajungă cu zile. Se mai spune că domenii erau cât p-aci să intre în luptă cu 50 arnăuţi, trimis să pună pe Balş în stă­pânirea moşiei. Dar, pe când şedeau arnăuţii la masă, pe dealul Prihodului, Axinte Bigeu, vână­tor de frunte, de după tufe, unde sta ascuns, dă foc şi şterge paharul agăi, pe când acesta îl ridica la gură. Speriaţi, cei 50 se retrag. Nu o dată însă apucară dornenii topoarele, cosele şi puștile, ca să îşi apere pământul din moşi-strămoşi de a fi prădat. Astfel se petrec lucrurile până pe timpul lui Mihai Sturza, care, la judecată, hotărăște ca răzeşii să-şi răscumpere mo­şia de la Balş, pe preţul de 12.000 galbeni, plătiţi în trei costuri şi cu condiţiunea ca, de nu vor fi în stare să plătească la timp, Balş să-şi ia moşia şi să le înapoieze banii ce-i va fi primit, fără dobândă. Plătiră o rată, dar când fu la a doua, nu mai avură dornenii de unde face banii. Vodă îi chemă şi le propuse să le dea 4.000 galbeni, însă cu condiţie ca, pen­tru binefacerea ce le-o face, dăruindu-le această sumă, Măria Sa să aibă dreptul a exploata, fără nici o plată, orice mină ar găsi pe moşie, să i se dea locuri pentru instalat fabrici şi tot combustibilul de care ar avea nevoie. De voie, de nevoie se împăcară dornenii. Sosind revoluţia de la 1848, Vodă Sturza fu învinovăţit, între altele, că, sub pretextul de a ajuta pe dorneni, caută a pune dânsul mâna pe moşia lor. Strâns cu uşa, Mihail Sturza rupe actul de învoială ce-l avea de la dorneni şi partizanii săi publică următoarea îndreptăţire: / „Art. 23. – Despre pricina Dornei. La clevetirea despre răşluire de acte însemnătoare din rele, pârâtorii pomenesc de pricina Dornei. Pentru a se încredinţa cineva de adevăr, nu are decât a lua seama la împrejurările atingătoare de această pricină. Satele Dornei, în munţii Carpaţi, sunt locuite mai bine de trei mii suflete, care, din vreme nepovestită bucurându-se în pace de această proprietate, au fost dezbrăcaţi de dânsa de către Domnul Constantin Ipsilante, la 1800, punând a sa stăpânire pe aceste sate, sub pricinuire că se află pe  un domeniu cuvenit ţării. Domnul Ipsilante a făcut-o danie fiului său, mai pe urmă această moşie, prin deosebite tocmeli, a trecut-o, cu preţ de 80.000 lei, în stăpânirea familiei Bălşești, care, sub toate ocârmuirile ce s-au petrecut în Moldova, în curgere de 30 ani, au cerut în zadar stăpânirea ei, din pricina statornicei împotriviri a locuitorilor acelor părţi, care, bizuindu-se într-o stăpânire necurmată de multe veacuri şi, în poziţia lor prin munţi şi poteci nestrăbătute, s-au ţinut în stăpânirea proprietăţii lor; iar îndată după numirea Domnului, fraţii Bălşești au cerut întrebuinţarea puterii înarmate pentru a scoate din stăpânire pe aceşti 3.000 suflete şi tot cu acest prilej ei au pus înaintea Domnului ca să primească acele moşii cu preţ de 6.000 galbeni; însă Domnul a depărtat o asemenea propoziţie, având în vedere neputinţa în care s-au aflat toate ocârmuirile de mai înainte, de a dezbrăca 3.000 suflete, în favorul unei singure familii, precum şi pribegirea acelor 3.000 suflete în Bucovina, care se află pe marginea acestei proprietăţi. În urmare, dar, înălţimea sa a rânduit, prin cererea a ambelor părţi, o comisie, îndemnând pe răzeşi a-şi alege vechili şi toată această gâlcevire, care se înlănţuie de 30 ani, s-a curmat printr-o învoire cu bună primire, în puterea căreia 12.000 de galbeni se dau familiei Bălşeşti de către locuitorii Dornei pentru ca să fie stinsă orice pretenţie în sarcina lor. După această alcătuire, bieţii locuitori, neavând de unde plăti cea dintâi vadea, la împlinirea ei în sumă de 4.000 de galbeni, Domnul a plătit spre înlesnirea unui norod nenorocit această sumă de la sine, fără vreo dobândă şi în singurul scopos a slobozeniei lor. Din această sumă, care s-a numărat fraţilor Bălşeşti, Domnul, până în ceasul acesta, are a primi peste 2.000 de galbeni de la răzeşi” (Uricar, de T. Codrescu, Vol. IX, pp. 7-9). / În socotita celor 2.000 gal­beni, despre care se spune că Domnul i-a primit de la răzeşi, Vodă a luat peste 1.000 de plute din cel mat ales lemn. Pentru ultima rată, de 4.000 galbeni, răzeşii vândură luă Conaki Dealul Omului, munte care acum face parte din trupul moşiei Broşteni. Împărţirea moşiei între răzeşi s-a făcut de inginerul Chefneux, un francez care făcu mulţi bani. / Constantin Şerban (în lupta cu Ghica), respins fiind de tă­tari, trece în Ardeal, de unde, cu moartea lui Racoţi, care cade în bătălia de la Sibiu (22 Mai 1660), pierind sprijinul său din Transilvania, „el (Constantin Şerban) iese din Ardeal, cu 800 oameni, lefegii tot într-ales… şi… a luat poteca peste munţi, pe la Dorna şi a ieşit pe la Câmpulung” (Istoria României, de A. D. Xenopol, Vol. IV,  297 şi Letopiseţul Ţării. Vol. I, p. 368). „Încă din a doua Domnie a lui Nicolae Mavrocordat în Moldova (1711-1716), nemţii încep operaţia ce deveni, mai târziu, atât de fatală Moldovei, a înaintării pajurilor împărăteşti asupra hotarelor turceşti, luând o parte din Moldova, pe la graniţa Dornei. Nicolae Mavrocordat protestează cu curaj contra încălcărilor Austriei şi o sileşte, la sfârşit, să se retragă, ameninţând-o cu război din partea Turciei” (Istoria, Xenopol, Vol. V, p. 11). Prin testamentul lui Gheorghe Lupaşcu Hajdeu, din 1732, Noiemvrie 7, se lasă în munţi satul Buneni şi o parte din Dorna fiului său Nicolai” (Arhive, de B. P. Hâjdeu, Vol. I, p. 55). George Lupaşcu Hajdeu este strămoşul eminentului filolog, dl B. P. Hajdeu şi testamentul său a fost dăruit Arhivei Statului, de către domnia sa. Genealogia: George Lupaşcu > Ştefan Dominic > Ioan > Tadeu > Alexandru > B. P. Hajdeu. În biblioteca Universităţii din Iaşi putem vedea portretele lui Efrem Hajdeu (1630) şi Gheorghe Lupaşcu. (Comunicarea aceasta mi s-a făcut de însuşi dl B. P. Hajdeu, căruia dator sunt a-i mulţumi). / La 1803, Dorna Şarul şi Păltinişul, ale Domnului Alexandru Ipsilante, aveau 175 liuzi (oameni străini, aduşi din Galiţia – n. n.), plătind 3.184 lei pe an (proprietarului Ipsilante, nu visteriei – n. n.). / Într-o anafora din 1813, Iu­nie 22, întărită de Scarlat Calimah, la 1 Octombrie, în pri­cina moşiei Dorna, de la munte, cu logofătul Constantin Balş, se aduce ca dovadă o carte de la Ioan Nicolae Vodă, din 1747 (Uricar, T. Codrescu, vol. VII, p. 255, şi vol. VI, p. 83). / În comunele Dornei, pe la 1863, se aflau peste 80 turci, care se ocupau cu exploatarea pădurilor. Aceştia erau stăpâni pe avutul şi viaţa dornenilor. Ispravnicul de pe atunci, Nicolae Canta, primind mai multe jalbe de la răzeşi despre modul cum îi tratează turcii, care le stricau bunele moravuri, a stăruit la Bucureşti şi, cu putere dom­nească, a venit să-i scoată din Dorna. El chemă pe toţi turcii la Zastava, unde era compania de dorobanţi şi post vamal, sub pretext că voieşte să-i răfuiască şi să le scoată datoriile de pe la oameni. Strânşi acolo, soldaţii pun mâna pe ei, îi leagă şi, ast­fel încătuşaţi, îi duseră la Făl­ticeni. Pentru a scăpa răzeşii de datoria ce aveau către dânşii, au dat orândele din Dorna, pe opt ani, care bani s-au dat tur­cilor. Astfel scăpară dornenii şi de turci, de la care le-a rămas ca moştenire răul obicei de a trăi cei mai mulţi în concubinaj, dispreţuindu-şi soţiile, şi bolile venerice, de care nu se mai pot tămădui. Aproape jumătate, dacă nu mai mulţi, din copii au pierit[15].

 

Gura Negrei, sat, numit, în partea dinspre muntele Şaru, şi plaiul Şarului, pe moşia şi în comuna Dorna. Aşezat pe ţărmul drept al Bistriţei şi pârâul Neagra Şarului şi străbătut de pâ­râul Vălcica, pârâul Rece, Ari­nul, numără 223 case, populate cu 222 capi de familie sau 777 suflete, din care 394 bărbaţi şi 383 femei (46 străini, izraeliţi). Are 230 contribuabili. O vatră propriu-zis a satului nu există, fiind risipit. Biserica satului, cu patronul „Sfânta Maria Mare”, e servită de un preot şi 2 cântăreţi, împroprietărită cu 6,5 fălci. George Caramanlău şi Preotul George Ortoanu făcură o bisericuţă de lemn, în 1785, care arse şi, în 1818, aceiaşi o restaurară şi funcţionă până pe la 1880, când începu zidirea actualei biserici, prin osârdia preotului Gheorghe Ortoanu, ne­pot celui dintâî, şi se sfinţi în 1884, Septembrie 30. O şcoală rurală de băeţi şi o alta de fete, frecventate de 70 elevi, cu local nou propriu, făcut danie tot de preotul Gheor­ghe Ortoanu, care a înzestrat şcola şi cu 680 mp în jurul localului. Lângă sat este o schelă bună şi tot aci e puntul vamal Dorna[16].

 

Ortoaia, sat, numit şi Gioseni, iar în partea de sus, de pe munte Băda, pe moşia şi în comuna Dorna. Aşezat pe dealul Ortoaei şi Poiana Groşenilor, numără 138 case, populate cu 121 capi de familie sau 503 suflete, din care 260 bărbaţi şi 243 femei (21 izraeliţi). Contribuabili sunt 129. Vatra satului propriu-zis nu există, fiind casele foarte risipite. Are 2 biserici: una cu patro­nul „Intrarea în biserică”, care, cu sute de ani în urmă, se spune că ar fi fost schit de călugări, şi o alta, cu patronul „Duminica Mare”. Ambele sunt de lemn, servite de un preot şi 2 cân­tăreţi şi împroprietărite cu câte 8 fălci. Școlile din Gura Negri servesc şi acestui sat[17].

 

Rusca, sat numit, în partea esti­că, Osoiu, pe moşia răzeşească din comuna Dorna. Răşchirat pe ţărmul drept al Bistriţei, numără 52 case, în care trăiesc 56 capi de familie sau 175 su­flete, din care 85 bărbaţi şi 90 femei (11 izraeliţi), fiind 61 con­tribuabili. Vatra satului propriu-zis nu există. Locuitorii sunt bunişori gospodari, ocupându-se cu plutăritul, exploatarea pădurilor, creşterea şi economia vitelor. Biserica din Ortoaia şi şcoala din Gura Negrei servesc şi acestui sat. În sat sunt 2 surse cu burcut (ape minerale feruginoase). Un singur drum duce, pe malul Bistriţei, la Sunători (3 km)[18].

 

Sunători, sat numit şi Sârghieni, pe moşia şi în comuna Dorna. Împrăştiat pe ţărmul drept al Bistriţei şi poalele muntelui Palmeş, e străbătut de pârâul de la care şi-a luat numele şi numără 25 case, în care trăiesc 23 capi de familie sau 73 su­flete, din care 40 bărbaţi şi 33 femei. Contribuabili sunt 27. Vatra satului propriu-zis nu există, satul fiind tare risipit. Biserica din cătunul Ortoaea şi şcolile de băieţi şi fete din Gura Negrei servesc şi acestui sat. Un singur drum principal, în lungime de 2 km, duce la Zugreni[19].

 

Zugreni, sat pe moşia şi în comuna Dorna. Împrăştiat pe ţărmul drept al Bistriţei, numără 24 case, în care trăiesc 26 capi de familie sau 105 suflete, din care 51 bărbaţi şi 54 femei, fiind 30 contribuabili. Biserica din Ortoaia şi şcolile din Gura Negrei servesc şi acestul sat. Locuitorii răzeşi şi buni gospodari. Singurul drum principal e cel ce duce la Sunători (2 km). În acest sat, din malul Bis­triţei iese un izvor de apă pucioasă[20].

 

Dârmoxa, sat numit şi Odocheni, pe moşia răzeşească şi în comuna Doma. Îşi trage numele de la un fel de arbore cu frunza lată, numit „dârmox”. Aşezat între pâraiele Negrişoara şi Toplicioara şi pe poalele muntelui Buza Toplicioarei, numără numai 14 case, populate cu tot atâţia capi de familie sau 52 suflete, din care 17 bărbaţi şi 15 femei. Contribua­bili sunt 14. Casele sunt foarte risipite, iar locuitorii sunt gos­podari slabi. Drumuri princi­pale sunt; la Panaci (16 km) şi la Păltiniş (10 km)[21]”.

 

1880: Berg Niegry vom Fluss Bistrița Aurie

 

1913: „Noul hirotonit, preotul Octav Ionescu, a fost definitiv numit paroh al parohiei Ortoaia, judeţul Suceava”[22].

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[23], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Radu Gheorghe, de la Moldova Suliţa, Benia, la Dorna, Sunător”.

 

1949: Au fost numiţi directori ai şcolilor din învăţământul elementar, ciclul I[24]: Sârbu Ioan, director la Şcoala elementară Dorna, Gura Negri; Pintelie Ioan, director la Şcoala elementară Dorna, Cozăneşti; Rotaru Panait, director la Şcoala elementară din Dorna, Ortoaia; Niculiţă Valeria, directoare la Şcoala elementară din Dorna, Sunător”.

 

Gura Negrii, în 1880

[1] Ibidem, p. 5

[2] Ibidem

[3] Ibidem, pp. 6-8

[4] Ibidem, p. 8

[5] Ibidem, p. 9

[6] Ibidem, p. 7

[7] Ibidem, p. 10

[8] Ibidem

[9] Mit fals, care justifică tradiţionala noastră neputinţă – n. I. D.

[10] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[11] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868, Capitolul Umgebung von Dorna.

[12] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868

[13] „Persoanele ce întovărăşeau pe doamna Brătianu erau fiicele dumisale, doamna Sabina Cantacuzin şi domnişoarele Maria, Taţiana şi Pia, ginerele dumisale, dl doctor C. Cantacuzin, fiul dumisale, dl Ionel Brătianu, dl Iorgu Radu, prefectul de Bacău, fiul meu Alexandru şi eu”, adică Nicu Gane – n. n.

[14] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 230-237

[15] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 100-107

[16] Ibidem, pp. 144, 145

[17] Ibidem, p. 224

[18] Ibidem, pp. 290, 291

[19] Ibidem, p. 351

[20] Ibidem, p. 379

[21] Ibidem, p. 93

[22] Opinia, Nr. 1876, Anul X, vineri 10 mai 1913, p. 3

[23] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[24] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846


Povestea aşezărilor sucevene: Crucea

 

Crucea

 

 

CRUCEA. Pornind de la declaraţia egumenului Voroneţului, în faţa Comisiei Aulice de delimitare a proprietăţilor, din 28 decembrie 1781, şi de la hotarnica din 15 noiembrie 1800, făcută în favoarea lui Alexandru Ipsilanti, în ambele fiind menţionate ca repere a moşiei Voroneţului satele „Holda” sau „Horda” şi „Cruce”, putem stabili existenţa acestor sate, măcar la nivel de cătune, chiar şi înainte de 26 octombrie 1630, când „Moise-Vodă dă Voroneţului braniştea mănăstirii, arătând hotarele. Oprit „a cosi, nici a vâna fiare, nici a prinde peşte, nici a paşte dobitoace; fiece dobitoc, vara, unde vor găsi călugării în braniştea sfintei mănăstiri, câmpulungeni sau vămeni, sau fie cine vor fi cosind sau umblând după fiare, sau pe vale, după peşte, ca să aibă a le lua tot ce vor găsi la dânşii; aşijderea, de se vor găsi oi sau fie ce dobitoace vărând sau tomnând în hotarul sfintei mănăstiri, ce este mai sus scrisă, ca să aibă a le lua lor câte 12 berbeci, cum este obiceiul”[1]. Trebuie să precizăm că, în baza dreptului valah, şi răscumpărarea capului, deci a vinovăţiei de crimă, se făcea cu „12 berbeci”. Dar mai înainte de toate, pare să fi existat Schitul Rarău, dinspre Chiril, a cărui poveste, cică începută în 1241, pe vremea invazie tătarilor, merită cunoscută, cu trimiterea dură la preotul din Crucea, care, în 1833, l-a prădat mai dihai decât tâlharii, alungând călugării.

 

 

 

 

Schitul Rarăul se află nu departe de vâr­ful muntelui cu acest nume, adăpostind un călugăr şi un cântăreţ. Se întreţine cu cheltuiala Majestăţii Sale Regelui, care e şi epitrop. Despre acest schit se pove­stesc următoarele: A fost clădit, mai întâi, pe Valea Seacă, spre sud de Câmpulungul Bucovinei, la locul numit Bâtculeţele, fără a se şti anume de cine. Tradiţia însă spune că de un sihastru, numit Sisoe, care mai întâi se aşezase pe pârâul Si­hăstriei. Odată, păgânii, unii spun că tă­tarii, au năvălit în Moldova. Mergând spre Maramureş, ei au ajuns şi în Câmpulung, pustiind tot ce găseau în cale. Horhăind prin munţi, căci nu cunoşteau drumul, au găsit sihăstria Dodu sub poalele muntelui Dodu, astăzi  Rarău, cu trei călugări, şi, scotocind bise­rica de averi, au omorât pe că­lugări, dând foc bisericii. Dar voind a-şi urma drumul spre Maramureş, într-o strâmtoare se aţinură 4 locuitori: Ioan Dodu, Mihalachi Dodu, o soră a lor, Ilinca Dodu, şi Istrati Dodu, cu topoare şi lănci ascuţite, şi omorâră la 300 de păgâni, răzbunând, astfel prădarea şi arderea Schitului, care era pe pămân­tul lor. În urmă, ei strânseră rămăşi­ţele arse ale bisericii şi făcură o altă întemeiere schitului, într-o poiană, tot pe pământul lor, dându-i numele de Săhăstria Dodu, cu 3 călugări. / Petru Rareş Vodă, în a doua sa domnie, în urma suferinţelor ce dăduse peste el în întâia domnie, şi după îndemnul Doamnei sale Elena, care dorea a se sui pe muntele Dodu, fiind unul din cei mai frumoşi munţi ai Sucevei şi care se vedea din mare depărtare, înduplecă pe soţ să meargă acolo şi să pe­treacă ca să mai uite necazurile din trecut. Domnul şi Doamna porniră în călătorie, petrecură multe zile, cu toată sfeta (suita) domnească pe muntele Dodu şi, drept amintire, porunci ca, cu cheltuiala sa să se facă acolo o biserică, însărcinând cu această lucrare pe egumenul mănăstirii Voroneţ. Acesta clădi biserica din lemn, cu numele Elena Rareş, cu trei turnuri, în preajma mun­telui Dodu, cu cinci călugări şi chilii. / Sihăstria Dodu fiind aproape ruinată şi ducând lipsă de toate, se uni cu biserica Rareş Vodă, ducându-şi acolo toate odoarele, iar călugării Sihăstriei se sălăşluiră în biserica cea nouă. Locul Sihăstriei Dodu se vede şi azi. / Iată şi înscrisul lui Petru Ra­reş, copiat dintr-o condică, înti­tulată „Tradiţiile Schitului Rarău”[2]: „Noi Petru Rareş Voievod tu­turor capilor de oştire, cu mila lui Dumnezeu Domn credincios a toată ţara Moldovei, într-un gând şi într-o inimă împreună cu soţia noastră, Elena Doamna, facem ştire cu a noastră scrisoare tuturor cui se cade a şti cum că am făcut o sfântă biserică pentru călugări în preajma mun­telui Dodu, fiind că se mai găseşte o veche sihăstrie, cu porecla Dodu, mai pierită de veche, am împreunat-o cu a noastră tot sub numele de Rarău. Da’ de astăzi, înainte, poruncim a se numi, pe porecla noastră, schitul si Pietrele Doamnei, hramul bisericii „Sfântul Ion Bogoslovu”, întru a noastră pomenire şi a părinţi­lor noştri şi a următorilor noş­tri şi mai ales întru mulţumirea către Dumnezeu pentru nenoro­cirile şi norocirile, pentru a doua a noastră Domnie a Moldovei, şi ajutându-ne mila lui Dumnezeu de am isprăvit. Socotit-am şi pentru chiverniseala fraţilor (că­lugări), care vor petrece la acel sfânt locaş, le-am rânduit toată chiverniseala şi le-am dat toate cele de trebuinţă în sfânta biserică, cât şi pe din afară, şi am dat grijă şi urmaşilor noştri să poarte chiverniseală când va trebui a se mai face ceva din nou la sfântul locaş. Iar dacă cineva ar supăra sau ar strica cele făcute de noi, unul ca acela să fie în ceata potrivnicilor Domnului nostru Isus Hristos. Amin”. / Se mai povesteşte că schitul Rarău de astăzi nu e pe locul din vechime, unde fu zidit de Petru Rareş, căci, la 1777, când Bucovina a trecut la nemţi, ei stricară biserica, luară odoarele şi călugării fugiră. / Fericitul întru pomenire, ieromonahul Sosoi (poate mai sus pomenitul Sisoe), egumenul schi­tului, cu ajutor de milă, precum se arată într-un pomelnic, a stră­mutat acea biserică peste mun­tele Rarău, în locul unde se află, iar clopotele de la biserică s-ar fi luat la biserica nemţească din Homor, în Bucovina. Bise­rica zidită de Sosoi s-a sfinţit la 1800, August 15, schimbându-i-se şi patronul în „Adormirea Maicii Domnului”. / În anul 1822, familia Balş a făcut un aşezământ pentru schit, hotărând ca, pe tot anul, să se dea schitului de şa casa moşiei Broşteni 1.602 lei vechi, 10 oca de untdelemn, 15 oca de lu­mânări de ceară, 15 vedre vin şi 2 merţe grâu. / Aşezământul acesta s-a scris într-o condică, ce se află şi azi la schit, hotărându-se şi pămân­tul, ca schitul să poată ţine vite. Se mai spune că, la 1821, schi­tul a fost prădat de turci şi, în 1833, schitul a fost jefuit şi furat de un decedat preot din Crucea, economul Dimitrie, alungând călu­gării, furând preţioasele bisericii pentru sine şi prefăcând ograda bisericii în stână de oi; pentru care faptă fu afurisit de Mitro­politul Veniamin. / La 1877, schitul fu prădat de hoţi din Bucovina. / În faţa sfintei Evanghelii, se găseşte o tăbliţă de alamă, cu inscripţie slavonă din 1706”[3].

 

 

 

1701, iulie 30: Constantin Duca întăreşti durele oprelişti pentru credincioşii munteni pe braniştea sfintei mănăstiri a Voroneţului[4].

 

1781, decembrie 28: „În faţa comisiei austriece apare egumenul Macarie şi declară că mănăstirea Voroneţ a fost zidită de Ştefan Vodă cel Bătrân, care a zidit şi mănăstirile Putna şi Sf. Ilie. Mănăstirea Voroneţ stăpâneşte următoarele moşii: Stulbicanii (Stulpicani – n. n.) cu munţii din jur, şi cu satele Holda, şi Crucea, Bucureşti zis astăzi Capucodrului, Drăgoieşti, săliştea Lucăceşti, din care jumătate se află în Moldova”[5].

 

1800, noiembrie 15: În hotărnicia celor trei sate ale „luminatului beizadea Alexandru”, fiul lui Ipsilanti, care primise în dar de la tatăl său, în 6 august 1800, „trei moşii, ce-au fost domneşti… anume Dorna, Şarul şi Păltinişul”[6], sunt menţionate alte două sate, în „munţii Voroneţului, a Clirosului, anume Horda şi Crucea”[7].

 

George Antoniu: Pe Rarău

 

1894: Crucea, sat, pe moşia şi în comuna Broşteni, judeţul Suceava, trăgându-şi numele de la cru­cea ce se formează prin vărsarea pâraielor Crucea şi Bărnărelul, în Bistriţa. Aşezat pe am­bele ţărmuri ale Bistriţei şi ale pâraielor Crucea şi Casei, spre nord-vest, şi la 22 km de satul de reşedinţă. Mai înainte, Crucea cu Cojoci şi Chirilul forma o comună aparte. Are o populaţie de 139 fa­milii, sau 540 suflete (266 băr­baţi şi 264 femei), printre care sunt şi 10 ţigani. Contribua­bili sunt 108. Locuiesc în 150 case. În Crucea este o cârciumă şi o băcănie. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 12 fruntaşi, 39 pălmaşi şi 19 codaşi, stăpânind 340 fălci, afară de cei cu câte 10 prăjini. Drum principal e numai cel ce duce la Broşteni şi la Rarău, şi acel ce duce la Dorna, dar care e foarte puţin frecv­entat. Are o biserică de lemn, cu hramul „Sfinții Împăraţi Constantin şi Elena”, clădită de M. S. Re­gele, la 1880, deservită de pre­otul din Cojoci, şi o şcoală ru­rală mixtă, condusă de un în­văţător, plătit de stat, înfiin­ţată la 1864 şi aşezată într-un local făcut danie de M. S. Re­gele; e frecventată de 41 elevi. La 1803, „Crucea, a clirosului din Bucovina, numără 70 liuzi, cu 732 lei anual” (Uricariul, de T. Codrescu, vol. VII, p. 255)[8]. / Cojoci, sat pe moşia şi în comuna Broşteni, județul Suceava. Îşi trage numele probabil de la primul descălecător, poreclit astfel şi care are şi astăzi odrasle. Aşezat pe ţărmul stâng al Bistriţei. Are 19 case, populate cu 20 capi de familii sau 80 suflete (39 bărbaţi şi 41 femei), din cari 3 țigani. Contribuabili sunt 15. În sat este o cârciumă şi o băcănie. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 2 fruntaşi, 8 pălmaşi şi 13 codaşi, stăpânind 67 fălci, afară de cei cu 10 prăjini. Are o biserică de lemn, deservită de 1 preot şi 2 cântăreţi. Şcoala din Crucea servește şi acestui sat. La Cojoci este punct vamal pentru privegherea plutelor, să nu se strecoare fraudulos din Bucovina. Aci se trec în revistă toate plutele şi se constată ace­lea care sunt indigene şi acelea care trec cu tranzit. O singură cărare pentru pie­toni şi călăreţi, ce duce de la Crucea, la Rarău, trece pe aci. Oamenii îşi aduc proviziile de care au nevoie, pe cai, formând un fel de caravane[9]. / Chiril (Chirilă, în text – n. n.), sat, pe moşia şi în comuna Broşteni, județul Suceava. Înşirat pe ţărmurile pârâului cu acest nume, numără 72 case, populate cu 75 capi de familie sau 268 suflete, din care 135 băr­baţi şi 133 femei. Are 76 contribuabili. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 9 fruntaşi, 17 pălmaşi şi 11 codaşi, stăpânind 145 fălci, afară de cei cu câte 10 prăjini. Biserica din Cojoci şi şcoala din Crucea servesc acestui sat. O singură cărare pentru pietoni şi călări, ce duce la schitul Rarău, leagă satul de reşedinţa comunei. În 1803, „Chirilul răzăşesc avea 35 liuzi, ce plăteau 936 lei bir anual” (Uricarul, VII, p. 255[10]”.

 

1913: „Lista de numele şi pronumele preoţilor şi diaconilor, din cuprinsul judeţului Suceava, cu dreptul de a alege şi a fi aleşi membri în consistoriul superior bisericesc, întocmit conform ordinului No. 35.145/913, a dlui ministru al cultelor A. C. B., înregistrat în cancelaria protoieriei judeţului Suceava sub No. 1.184 din 20 Octomvrie 1913: Constantin Mitocariu, parohia şi comuna Crucea”[11].

 

1922: „Astăzi, 29 iulie 1922. / Comisiunea de ocol instituită pe lângă judecătoria Broşteni, judeţul Suceava, pentru revizuirea împroprietăririlor precedente şi exproprierea terenurilor pentru completarea izlazurilor necesare comunelor: Broşteni, Borca, Crucea, Fărcaşa şi Mădei, ce compun acel ocol, a ales şi determinat următoarele terenuri: / Moşii regale expropriate, pe Bistriţa Aurie: / La Broşteni: Giungătul (55 ha), Muntele Verde (160), Căboiele (50), versantul drept al pârâului Paltinul (10), Ciotenii şi Runculeţ (427 ha); Pârâul Ursului (291 ha), izlazul Piciorul Văcăria (33), Muntele Hagingosu (135 ha); / La Crucea: Dealul Omului (20 ha), Toancele şi Arama (120), Hupăineşti şi Căpăţâna (80), Livezile de la Cojoci (25), Livezile Crucea (65), Şesu (40 ha). / Terenuri expropriate din Domeniul Coroanei, prin procesul-verbal de la 9 iulie 1922: Pentru comuna Crucea; 20 hectare Dealul Omului; 120 hectare Toancele şi Arama; 80 hectare Hupăineşti şi Căpăţâna; 25 hectare Livezile de la Cojoci; 65 hectare Livezile Crucea; 40 hectare Seşu. / Pentru comuna Broşteni: 391 hectare Pârâul Ursului; 33 hectare din izlazul Piciorul Văcăria; 135 hectare Muntele Hagiogosu”[12].

 

1929: Între cele 29 de posturi ale celor 6 secţii ale Legiunii de jandarmi rurali Neamţ, se număra şi postul de jandarmi Crucea al secţiei Broşteni, cu atribuţiuni în satele Crucea, Cojoci şi Chiril[13].

 

1931: Comuna Crucea, ca și Broștenii, făcea parte din județul Neamț, având în componență satele Crucea, Cojoci și Kiril[14].

 

 

 

 

1934: „Pe la finele lunii Mai 1934 ne găseam, în tabăra de pe Rarău, cam optzeci de legionari, la clădirea „Casei de odihnă pentru bolnavi”. Lucram sub conducerea Căpitanului, după un plan stabilit de el, care ne împărţise în echipe pentru şantier, pentru bârne, pentru piatră etc. În mod obişnuit, de sâmbătă, după orele douăsprezece, uneori şi mai degrabă, până luni, dimineaţă, eram liberi. Fiecare individual îşi vedea de curăţenie, se retrăgea pentru meditaţie, lua parte la slujbele de la Schit, îşi completa educaţia, pe urma învăţămintelor şi istorisirilor din pauzele în cursul lucrului; iar spre seară apăream toţi le şedinţă comună. / Într-o astfel de după-amiază, ni s-a spus că, a doua zi, în zori, să ne adunăm în ograda Schitului Rarău, rămânând pe loc acei desem­naţi cu serviciile curente, după rânduiala taberei. Astfel, în dimineaţa din ziua următoare, duminecă, ne-am deştep­tat la glasul prelung al unui corn, ce s-a repetat de câteva ori în unde cu ecouri multiple între acele trei înălţimi din preajma Schitului, îmbrăcate, din talpă, până în creştet, în verdele bradului serafic. În mai puţin de 15 minute, stam în faţa Căpitanului. Era tocmai timpul când noaptea se găsea pe picior de plecare şi ziua era gata să-şi facă intrarea. Fără nici o vorbă, plecăm după el şi, trecând de poartă, luăm pas de fugă spre satul Chiril. Ajunşi în vale, continuăm încetinel şi respi­răm adânc. Simţeam cum toată răcoarea munţilor se lăsase ca o binecuvântare peste noi. De pe pârâul Chiril ceaţa se ridică în pale uriaşe. Din depărtări începe să ne mângâie câteva raze, săgeţi de aur, ale soarelui înfundat după creste de munţi. Suntem la malul Bistriţei. E rece. Valurile de apă bulbucesc, când mai zgomotos, când mai domol, alungându-se unele pe altele într-o goană neregulată. / Apucăm la stânga, spre satul Crucea. Despre ce avea să fie în dimineaţa aceasta ştiau numai câţiva. Un meşter lemnar din sat ne-a fost lucrat, în cursul săptămânii, nouă cruci, destinate să cinstească memoria celor căzuţi în prigoana din 1933-1934. Una dintre ele, de aceeaşi formă, era mai mare, mai grea, întru amintirea lui Sterie Ciumeti; celelalte, toate la fel. / De sâmbătă seara, au fost trecute peste apă şi ne aşteptau la poalele muntelui Pietrosu, în vârful căruia aveam să le aşezăm, ca să dăinuiască acolo, în singurătatea misterioasă a naturii, semn de pătimire creştină. La locul vadului, întâlnim pe cei doi ţărani din Crucea, care fu­seseră tocmiţi din vreme, să ne fie călăuze spre culme. Bistriţa venise mare, peste noapte, şi era lată; noi, mulţi şi o singură luntre, lucrată destul de primitiv din trunchiul unui brad voinic. / Căpitanul, judecând situaţia, a socotit că pierdem mult timp ca să trecem pe rând, câte trei sau chiar cinci o dată; apoi e mare nesiguranţă şi primejdie. Atunci ne-a sfătuit să ne luăm de mâini şi să formăm un lanţ; el se aşează în cap, avându-l, la dreapta, pe studentul Alexandru Morariu, iar Radu Mironovici face încheierea, ultima verigă. Îmbrăcaţi cum ne găseam şi prinşi voiniceşte unul de altul, intrăm în apă, cu faţa spre valuri şi bâjbâind fundul cu picioarele, ieşim teferi pe malul drept, după câteva minute bune. Cei doi ţărani au trecut cu luntrea, pe care a înapoiat-o la locul ei un al treilea, care se întâmplase să fie pe acolo. / În bătaia soarelui ce se ridica dintre vârfuri de munţi, ne-am stors hainele şi ne-am uşurat bocancii de apă, cât s-a putut, odihnindu-ne apoi un pic pe pajiştea verde dintre râu şi munte. După acest scurt popas, ajungem să luăm crucile în spate şi muntele Pietrosu în piept. Cei peste şaizeci de legionari, urmând călăuzele, se înşiruie, într-o tăcere desăvârşită, pe singura cărare, cu foarte puţine ocolişuri, ce urcă în pripor chiar de jos. Crucile le ducem cu schimbul; cea mare o mişcăm încet, câte doi sau trei, după putere. Înlocuitorii sar la datorie, din sfert în sfert de oră; şi chiar mai degrabă, unde este nevoie. / Soarele începe să ardă cu toată puterea. Brazii ce ne acopăr, pe ici şi colo, cu umbra lor încep să se rărească şi, după un timp, ră­mân în urmă. Nici o adiere de vânt. Piatra pe care călcăm e fier­binte. Căldura ne stoarce broboane de sudori. Înaintarea e tot mai anevoioasă. În faţa noastră, numai tufe şi arbuşti; iar din loc în loc, dăm peste câte un brad izolat, trântit la pământ, care a rezistat cândva, cu fălnicie, multor furtuni în rariştea de pe coastă. Pe cale, izvoare nu sunt; decât unul, aproape de vârf, sărac şi neîngrijit. / După trecere de vreme grea, am ajuns la el. Poposim între acei câţiva copăcei slăbănogi, răsăriţi dintre pietrele ce le servesc mai mult de reazăm, decât de hrană. Din apa izvorului abia avem cu ce să ne umezim gurile arse de căldură şi de oboseală. Împrăştiaţi cum ne-am pomenit, căutăm o palmă de umbră şi ne întindem pe povârnişul muntelui, cu faţa în sus, şi, la propunerea Căpitanului, cu capul la vale, ca să se odihnească picioarele, ce mai aveau mult de străbătut. / După o jumătate de oră, suntem din nou în mişcare. Cărarea devine din ce în ce mai nevăzută, până dispare cu totul. Panta s-a priporit de-a binelea şi vârful Pietrosului ne amăgeşte că este pe aproape. Înspre el apucăm fiecare pe unde se poate, prin sihlă şi ierbărie până la brâu sau peste covorul de muşchi, în care scapi picioarele până la genunchi, depăşind cu anevoie bolovanii colţuroşi, unul câte unul. / Pe această distanţă, de la izvor, în sus, Căpitanul ia în spate crucea mare; Radu Mironovici, Nicoleta Nicolicescu şi alţi câţiva, crucile mici. Cei mulţi înaintează cu desaga gândurilor. Fiecare pas e un efort. Din întâmplare, sunt în urma Căpitanului, la câţiva păţi. Pot să-l privesc din apropiere, uitându-mă și în jos, pe unde să-mi sprijin picioarele. Era obosit cum eram toți. Mişcându-ne în sus, uităm de măreţia cadrului. Se făcea că şi noi dispăruserăm, cu totul, rămânând el singur, omul cu crucea în spate, ce-o poartă pe a Neamului întreg. O privelişte unică în viaţă, care te cutremură, te luminează, te transformă. / De la un timp, la unul din popasurile dese și scurte, cineva se apropie şi-i cere pardesiul, ca să-i mai uşureze mersul, dar el con­tinuă, fără cel mai mic gest, cu capul aplecat în jos şi îndreptat spre stânga. Tăcerea e completă. Figura lui de bronz, chipul suprauman, învăluit în fiorii trăirilor adânci, mi-a rămas întipărit ca o icoana de legendă. Părul umed de sudoare i-a căzut în dezordine peste fruntea înrourată. Albastrul cerului din ochi s-a înnourat. Faţa suptă de-o mare durere, mai arsă sub dogoarea soarelui din acea dimineaţă, era numai apă. Trupul întreg i s-a încovoiat sub povara din spate şi de mersul greu pe povârniș. Căpitanul urca apre vârf, cu gândurile şi suferinţa lui, cu tot trecutul brăzdat de-o voinţă de fier, cu întreg viitorul din faţă, descifrând poate în sinea sa când ura nepotolită a duşmanilor, când dragostea în creştere a Neamului. Urca, în aceste momente, el singur, sub privirile care-l întovărăşeau discret din toate părţile în liniştea maiestoasă de acolo. Ce semn a dat în preajmă, gândind să ia această iniţiativă, dincolo de închinare în faţa morţilor? Ce viziune i-a fulgerat mintea, acea minte aşezată, echilibrată, genială? A fost drum de lumină sau întuneric de noapte? / Au fost necazurile îngrămădite din prigoanelor de ieri? S-a ivit grija pentru ce va urma de acum, înainte? A văzut un moment zo­rile biruinţei? A intuit o clipă urgia duşmană dezlănţuită cu furie nebună? Şi-a dat seama că ar putea să înfrunte şi procedee de justiţie mascată? A simţit tăria durerilor din teroarea ce avea să fie drămuită cu cinism de brute şi inconştienţi prin închisorile Jila­vei, Doftanei, Râmnicului?… / În anii lui puţini n-a încetat să predice, să facă bine, să ne pilduiască cu blândeţe și seninătate; să ne înveţe cum se apără o credinţă, odată răsărită din sămânţa bună a semănătorului; să ne arate cum se proiectează forţa ei; să ne îndemne la perseverare pe drumul către biruinţă, ce nu oricui îi este dat să o vadă; pentru că nimeni nu s-a născut ca să trăiască un număr nu știu cât de ani, cum spune Ion I. Moţa sau „neputând învinge în viaţă fiind, vom învinge murind”, anticipează Căpitanul… / Suntem sus, sub mantia aurie și curată a eternităţii, pe tăpșanul cu pietre desfăcute de vremea de milenii din stâncile ce vor fi format vârful uriaș al Pietrosului. Perspectiva, minune de frumoasă, se pierde la depărtări într-o ceaţă albită de fierbinţeala soarelui. Răcoarea de la înălţime ți undele plăcute ale unui vânt pribeag ne usucă feţele îmbrobonate și ne zvântează trupurile umede. / După așezarea crucilor, urmează un program scurt, ce se termină într-o atmosferă de emoţie generală, cu imnul legionarilor căzuţi. Așa s-a împlinit, în acea zi, un act măreţ, pornit din gândul pentru frumos, pe calea grea a adevărului, spre împlinirea binelui. Poate, ca manifestare, ca formă, să pară un fapt divers, dar pe traiectoria vieţii Căpitanului, a Mișcării Legionare, a tragediei de azi a Neamului românesc, această zi, a crucilor purtate din satul Crucea, de pe Bistriţa, până în vârf de munte, este de-o profundă semnificaţie, prin tot ce s-a întâmplat… / Acele nouă cruci, înfipte cu nădejde între pietrele din vârful Pietrosului, pe unde foarte rar calcă picior de om, le-am găsit sfărâmate încă în acea toamnă. Din informaţii de la ciobani și ţărani, lucrători la pădure, jandarmii stăpânirii au trecut pe acolo, cu ordin să le dărâme; și le-au dărâmat”[15].

 

1949: Au fost numiţi directori în învăţământul elementar, ciclul I[16], Petrescu Paul, director la Şcoala elementară Crucea, în Crucea, şi Sturzu Alexandru, director la Şcoala elementară Crucea, în Cojoci.

 

 

 

 

[1] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, volumul VI, Partea II, Bucureşti, 1904, p. 3

[2] Adevăratele acte ale Schitului mi s-a spus că s-au pierdut prin Bucovina, unde fuseseră duse spre traducere, deoarece erau scrise slavoneşte. Originalul înscrisului lui Petru Rareş nu se găseşte şi nici nu ştiu de unde l-ar fi luat călugărul Varsinovie – nota lui Serafim Ionescu

[3] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 277-280

[4] Ibidem

[5] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. V, Cernăuţi 1939, p. 163

[6] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, volumul VI, Partea II, Bucureşti, 1904, p. 6

[7] Ibidem, p. 9

[8] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, București 1899, p. 783

[9] Ibidem, p. 559

[10] Ibidem, p. 384

[11] Monitorul Oficial, Nr. 262, 22 februarie 1914, p. 12123

[12] Monitorul Oficial, 7 octombrie 1922, p. 6781

[13] Monitorul Oficial, Nr. 109, 23 mai 1929, p. 3936

[14] Direcțiunea Administrațiunii Locale, Tablou de regruparea comunelor rurale, București 1931, p. 276

[15] Iasinchi, Vasile, Crucile de pe muntele Pietrosu, Colecția Dacoromania 1962, în  pp. 3-7

[16] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846


Povestea aşezărilor sucevene: Fântâna Mare

 

 

 

FÂNTÂNA MARE. Menţionată în 1633, dar indirect, drept „fântâna de piatră” din formularea „Dumbrăviţa, ce este la Poiana Mănăstirii, mai sus de prisaca veche, unde este fântâna de piatră”, aşezarea Fântâna Mare nu beneficiază de atestări timpurii, precum satele sale Praxia, numit iniţial Blăgeşti, datorită vecinătăţii celor două cătune, şi Dumbrăviţa. Lipsa uricelor se datorează şi stăpânirii călugăreşti, care, dacă apucă un bun pământesc, nu-l mai scapă din mână nici pentru un miliard de raiuri în ceruri. Precum, de altfel, se probează şi cu povestea aşezărilor sucevene Fântâna Mare, Cotu Băii, Dumbrăviţa şi Praxia (numele vine de la ginerele lui Luca Arbure, Praxia, adică Plăieşul).

 

1447, august 22: Petru voievod întărește mănăstirii Neamț, printre alte sate, „și Dumbrăvița”, cu precizarea că, „în toate aceste sate mai sus-scrise şi iezere să nu se amestece întru nimic nimeni din panii noştri şi să nu ne plătească dare, nici posadă, nici iliş, nici podvoadă, nici la jold să nu plătească, nici la mori, nici la cetate să nu ne muncească; nici globnicii, nici pripăşarii, nici osluharii să nu îndrăznească să-i tulbure şi nici judecătorii să nu ia gloabă de la aceşti oameni din aceste sate, nici globnicii lor, nici pripăşarii să nu ia din aceste sate nici gloabă, nici tretină, chiar dacă între aceşti oameni va fi duşegubină, fie tâlhărie, fie orice fel de faptă, sau mare sau mică; dregătorii noştri să nu aibă dreptul să judece pe oamenii lor şi nici să-i prade, ci numai călugării de la mănăstirea de la Neamţ, cu egu­menul şi cu cine ştiu ei, să judece pe oamenii lor din aceste sate mai sus-scrise şi să facă ei cu această gloabă ce ştiu şi să nu plătească aceşti oameni nici o slujbă a noastră şi nici o muncă şi să nu ne plătească, în afară de oaste, când domnia mea va merge cu viaţa sa”[1].

 

1455, iunie 7: Petru Aron voievod întărește spătarului Gavril, printre alte sate, și „Blicești, pe Topoliță”, adică Blăgești, sat de pe moșia Plaxia, după cum o probează uricele de mai târziu[2].

 

1470, aprilie 1: Ștefan cel Mare întărește mănăstirii Neamț „Dumbrăvița, pe Șimuz” și toți țiganii mănăstirii, anume: fiii lui Vlad, Nanul și frații lui, Voico și Mihul și cu sălașele lor, și Andrea, fiul lui Radul, cu sălașul său, și Alexa, fiul lui Herța, cu sălașul său, și fiii lui Zavid, Oanță și frații lui, Țincă și Popuțea, cu sălașele lor, și fiii lui Lațco, luca și fratele lui, Alexa, cu sălașele lor, și fiii lui Micula, Dinga și fratele lui, Manciul, cu sălașele lor”[3].

 

1599, martie 28: În faţa Divanului lui Ieremia Movilă s-au prezentat „sluhile noastre, Gligorie Udrea cel bătrân, care a fost mare vatah, feciorul Nastascăi şi rudenia lui Simion Udrea, feciorul lui Gavril Udrea, ce-a fost vornic, şi iarăşi rubedeniile lor, alt Grigorie Udrea, şi frate-său Gorcea, feciori ai lui Isac Udrea, ce-a fost medelnicer, toţi nepoţi lui Gavril Trotuşanu (ginerele lui Luca Arbure – n. n.), ce-a fost logofăt mare (decapitat de Petru Rareş, pentru hiclenie, la începutul celei de-a doua domnii – n. n.)… şi au vândut a lor dreaptă ocină şi moşie dintru a lor drept şi încredinţat uric şi din drese de întăritură, ce-a avut moşul (bunicul – n. n.) lor Gavril Trotuşanul… un sat anume Dumbrăviţa, cu loc de iaz şi de moară pe Şumuz de către Baia; însă Gorcea, feciorul lui Isac Udrii, ce-a fost medelnicer, a vândut şi partea fratelui său, a lui Pătraşco, pentru că a schimbat cu dânsul cu nişte vii, ce sunt în dealul Porcului; acel sat l-au vândut ei cinstitului şi credinciosului boierului nostru, dumisale lui Nestor Ureache, vel vornic, drept şase sute de taleri de argint”[4].

 

1616, iulie 26: „Hotarul acestor două moşii a mănăstirii Secului (care este Dumbrăviţa), fiind atuncea în stăpânirea mănăstirii Secului şi a Moldoviţei, începând din apa Râşcăi, printre luncuţe şi lac şi din lac într-un ulm, ci s-au făcut bour, fiind un plop cu bour căzut; din ulm, drept peste câmp, într-o moviliţi ce este în poiană, alăture cu hotarul Râşcăi, ce se cheamă Bogoslovul. / Din moviliţă, drept în topliţă, unde se împreună cu hotarul Moldoviţei, Blăgeştii, care topliţă se cheamă Praştia şi topliţa, în jos, până unde cade drumul ce treci peste Moldova, în iastă parte, unde se împreună cu hotarul Moldoviţei, cu Răciulenii, aflatu-s-au şi bour vechi, într-un plop ce au căzut. Dar s-au pus bour într-un plop, lângă acela; din bour, drept la câmpul de afară, la drumul cel mare, în capul dâlmei, tot alături cu hotarul Răciulenilor, şi tot dâlma, peste câmp, drept la Şomuz şi loveşte gura Erugii, ce este pe din jos de biserica Răciulenilor, în capul Erugii de sus, într-o moviliţă; de acolo, drept peste câmp, spre Spătăreşti, într-altă moviliţă, unde este un loc şi lozia lângă moviliţă; şi dintr-acea moviliţă, în costişa ce este hotarul Răciulenilor, a Moldoviţei; iar dintr-a Moldoviţei hotar, în jos, este hotarul Dumbrăviţa şi cu partea lui Ureche vornic de Răciuleni, care este a mănăstirii Secu; şi aşa se încheie hotarul acestor două mănăstiri”[5].

 

1628, mai 26: Teron de Blăjești este martor la o vânzare în Spătărești[6]. În uricul din aceeași zi, el este consemnat drept „Tiron din Blăjești”[7].

 

1633, martie 11: „Io Alexandru Iliaş voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată a venit, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri, sluga noastră Naşcul şi a arătat, înaintea noastră, un zapis de mărturie, scriind şi mărturisind în el cum el însuşi a cumpărat de la Guţă, fiul lui Tăbuci din Bodeşti, un loc de prisacă din hotarul satului Dumbrăviţa, ce este la Poiana Mănăstirii, mai sus de prisaca veche, unde este fântâna de piatră. Aceea el şi-a cumpărat-o pentru treizeci zloţi, număraţi dinaintea multor oameni buni, anume: Moglan şi Drăgan Bîrzul şi Pavel Dzamă şi Hotnogul şi Sava şi Vasilie şi Gligorie şi Tunsul din Ciumăleşti şi alţi oameni buni. Pentru aceea, şi domnia mea, când am văzut acel zapis de mărturie dinaintea atâtor oameni buni, am crezut şi de la noi încă am dat şi am întărit slugii noastre mai sus scrise, lui Naşcul, acel înainte spus loc de prisacă, ca să-i fie şi de la noi ocină şi cumpărătură, cu tot venitul. Şi altul să nu se amestece”[8].

 

1638, martie 27: Vasile Lupu: „Dat-am cartea dumniei mele rugătorilor noştri, călugărilor de la sfânta mănăstire de la Bistriţa, spre aceea ca ei să fie tari şi puternici cu cartea dumniei mele a ţinea ei şi a opri a lor dătătură, ocina din sat, din Blăgeşti, şi cu toate poienile, câte vor fi acolo, pentru căci este dreaptă ocină şi dătătură sfintei mănăstiri, Bistriţiei, de la răposatul Petrica, ce-a fost hatman și au și uric. Deci, Plăcsoaea și cu frate-său, cu Vasile Cârțul, şi alţi oameni ai lor trebuie să nu mai aibă acolo, pentru căci au avut şi zi înaintea Porţii domniei mele Plăcsoaea cu oamenii săi, să-şi aducă deresele, după Paşti, să stea cu călugării de faţă, înaintea Porţii domnii mele. Deci călugării, când au fost la zi, au venit şi au aşteptat o săptămână peste zi şi s-au îndreptat şi dresele încă şi-au adus, iar Plăcsoaea, cu fraţii ei şi cu ruda lor, n-au venit, ci au rămas din toată legea şi din Porta domniei mele, de aşijderea. De acum, înnainte să nu se mai pârască aceestă pâră nici odinioară, în veci, peste cartea domniei mele”[9].

 

1643, martie 8: Gligorie Ureche, vornicul cel mare din Țara de Jos, și nepoții lui, spătarul Neculai Ureche și Nistor Batiște împart satele rămase de la părinții lor, „Nistor Ureche, vornicul cel mare, și Mitrofana, jupâneasa dumisale… Și s-au venit pe partea lui Gligorie Ureche, vornicul, satul Dumbrăvița, pe Șomuz, cu loc de moară și de heleșteu pe Șomuz”, printre alte multe sate din Moldova[10].

 

1740, martie 27: „Grigore al II-lea Ghica, dom­nul Moldovei, judecând, după mărturia lui Şerban Cantacuzino, mare stolnic, şi Adam, fost mare sluger, pricina dintre mănăstirea Secul cu Davidel, ce se trage din neamul Mihăilescului, şi cu Deleu, călugărul, pen­tru a patra parte din satul Răciuleni, ce se învecinează cu satul Dumbrăviţa al mănăstirii Secul, care au arătat că trei părţi din satul Răciuleni sunt ale mănăstirii Moldoviţa, date cu uric de la Iancu voievod, iar a patra parte din satul Răciuleni, jumătate moşia lui Ureche, vornicul, după uricul lui Radu voievod din 1617 (7125), iar cealaltă jumătate a fost a Parascăi, fiica Mihăilescului, după o carte a lui Vasile voievod din 1643 (7151) şi a vândut-o lui Deleu, care a dăruit-o mănăstirii Secul, dă şi întăreşte mănăstirii Secul sa­tul Dumbrăviţa şi a patra parte din satul Răciuleni, ţinutul Suceava. Ho­tare: apa Râşca, poiana Bogoslov, în topliţa Praxie, hotarul Moldoviţei, Blăgeştii, drumul ce trece peste Moldova, Drumul cel mare, biserica Răciulenilor, Spătăreşti, hotarul Dumbrăviţei, cu partea din Răciuleni a lui Ureche vornicul, a mănăstirii Secul. Credinţa domnului, a fiilor săi Scarlat şi Matei, şi a boierilor Costantin Ruset, mare vornic de Ţara de Jos, Iordache Ruset, mare vornic de Ţara de Sus, Costache Razul, hatman şi pârcălab al Sucevei, Grigore, mare postelnic, Toader Costache, mare spătar, Toader Palade, mare vistier, Aristarh, mare ban, Radul Racoviţă, mare paharnic, Manolache Costache, mare stolnic, Grigoraş Cos­tache, mare comis, Sandul Sturza, mare logofăt”[11].

 

1803: Conform Condicii liuzilor, „Fântâna mare a pitarului Neculai Calmuţchi” avea 32 liuzi, oameni străini, aduşi din Galiţia, care plăteau proprietarului moşiei, nu şi visteriei statului,  380 lei pe an. „Dumbrăviţa de gios a gramaticului Costachi Mavrichi” avea 28 liuzi şi 4 breslaşi, iar „Dumbrăviţa de sus, a pităresei Maria Pătrăşcesii”, 41 de liuzi şi 3 breslaşi, deci meseriaşi. Praxia figurează doar cu partea numită „Blăgeştii a clirosului din Bucovina”, cu 50 de liuzi[12].

 

1878, mai, Prefectura judeţului Suceava: „Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mâna pe tinerii Damian Ion, din comuna Fântâna Mare, şi Florea Ion, din comuna Drăgăneşti, înscrişi pe tabloul de recensământ al recrutaţiei clasei anului curent, au dispăruţi de la domiciliile lor, unde nu se ştie: signalmentele lor sunt: 1). părul castaniu, fruntea, sprâncenele castanii, ochi verzi, nasul şi gura potrivite, barba rotundă, faţa smeadă, osebite semne nu are; 2). părul negru, fruntea potrivită, sprâncenele negre, ochi negri, nasul şi gura potrivite, barba rotundă, faţa smeadă, osebite semne nu are. / No. 3.191. / 1878 Mai 13”[13].

 

1881: „Tabloul premianţilor de juriul concursului agricol şi industrial din judeţul Suceava, în zile de 14, 15 şi 16 octombrie 1881: Stanislas Covalschi, din comuna Fântâna Mare, pentru una iapă şi un mânz, medalie aurită; Maria Grigorescu, din comuna Fântâna Mare, pentru ţesături de in şi cânepă, medalie de bronz; Elisaveta Creţulescu, din comuna Fântâna Mare, pentru ţesături de in şi cânepă, medalie de bronz”[14].

 

1894: Fântâna Mare, comună rurală situată în centrul plasei Moldova de sus, spre sud-vest şi la 7 km de Fălticeni. Se mărginește, la nord, cu comuna Şoldănești, la vest cu comuna Baia, la sud cu comuna Bogdănești, şi la nord cu comuna Baia. Are forma unui poligon neregulat E compusă din satele Fântâna Mare, Cotul Băii, Dumbrăviţa şi Praxia, cu reşedinţa în satul de la care şi-a luat numele. Numără 379 case, în care stau 409 capi de familie sau 1.570 suflete (800 bărbaţi şi 770 femei), din care 6 izraeliţi şi 2 bulgari. Contribuabili sunt 420. Are 3 biserici, servite de 3 preoţi şi 6 cântăreţi, şi o şcoală rurală mixtă. Bugetul comunei, pe anul 1892-1893, are la venit 4.304,61 lei şi la cheltueli 4.302,10 lei, iar al drumurilor, 965,50 lei ve­nit şi 958,75 lei cheltuieli. În toată comuna sunt: 4 bu­hai, 398 boi, 317 vaci, 317 viţei, 18 cai, 1.080 oi, 34 iepe, 17 mânji, 260 gonitori, 264 gonitore, 5 strâşnici, 2 strâșnice şi 364 porci. Altitudinea comunei, deasupra mării, variază între 340-345 m. E udată de Moldova (3 km), Şomuzul Băii (3 km) şi de Pârâul Satului. Suprafaţa teritorială a comunei e de 2.162 hectare, din care 1.758 hectare cultivabile şi restul prundiş şi smârcuri neproductive. Anul acesta s-au cultivat: 179 hectare grâu, 398 hectare porumb, 38 hectare orz, 377 hectare ovăz şi 8 hectare hrişcă. Locuitori împroprietăriţi la 1864 sunt: 144 fruntaşi şi 78 păl­maşi, stăpânind 786 fălci şi 70 prăjini. În comună sunt trei moriște, aducând un venit de 6-7000 lei anual, şi 5 cârciumi.

 

Fântâna Mare, satul în care se află reşedinţa comunei cu acest nume. În centrul său sunt niște izvoare foarte abundente, de unde îi vine şi numele. Aşezat pe şesul stâng al Moldovei, numără 109 case, populate cu 101 capi de familie sau 442 suflete, din care 223 bărbaţi şi 209 femei (6 străini). Contribuabili sunt 105. Vatra satului ocupă 18 fălci. Locuitorii nu sunt toc­mai gospodari de frunte. Are o biserică, cu patronul „Sfinţii Arhangheli”, clădită din lemn, la 1832, de Alecu Drăguşanu şi restaurată de Gheorghe Ghiţescu, servită de un preot şi 2 cântă­reţi şi împroprietărită cu 8 fălci. O şcolă rurală mixtă, cu un învăţător plătit de stat, înfiin­ţată în 1865, frecventată de 34 şcolari, din 175 băieţi şi 151 fete cu etatea între 7-12 ani aflători în comună. Moşia, proprietate a dlui Alexander Rod-di-Dél, are întinderea de 550 hectare cultivabile, 143 hectare prundiş şi mlaştini neproductive şi 123 hectare fânaţ. Împroprietăriţi la 1864 sunt 42 fruntaşi şi 23 pălmaşi, stăpânind 233 fălci şi 50 prăjini[15].

 

Cotul Băii, sat pe moșia Baia, dar în comuna Fântâna Mare. E așezat spre apus de Fântâna Mare, pe șesul stâng al Moldovei. Numără 108 case, populate cu 120 capi de familie sau 505 suflete, din care 6 străini. Contribuabili sunt 121. Vatra satului ocupă o suprafață de 20 fălci. Are o biserică, cu patronul „Sfântul Nicolae”, clădită din lemn, de locuitori, la 1843, servită de 1 preot și 2 cântăreți, împroprietărită cu 8,5 fălci. Moșia e a sătenilor. În întindere de 410 hectare cultivabile, 100 hectare fânaț și restul de 46 hectare prundiș[16].

 

Dumbrăviţa, sat pe moşia cu acelaş nume din comuna Fântâna Mare. Se împarte în Dumbră­viţa de sus şi Dumbrăviţa de jos. Numără 135 case, populate cu 144 capi de familie sau 513 suflete (254 bărbaţi şi 259 femei), din care 8 izraeliţi. Vatra satu­lui ocupă 25 fălci. Are o biserică, cu patronul „Adormirea Maicii Domnului”, zidită, la 1865, de pro­prietarul Gheorghe Ghiţescu, servită de un preot şi 2 cântăreţi şi împroprietărită cu 8 fălci. Şcola din Fântâna Mare servește şi ace­stui sat. Moşia e proprietatea doamnei Maria G. Ghiţescu, cu fiii. E în întindere de 1.013 hectare, din care 798 hectare cultivabile şi 170 hectare fânaţ. Împreună cu cei din Praxia s-au împroprietărit 47 pălmaşi şi 30 codaşi cu 265 fălci 60 prăjini. Drumuri principale sunt: la Fălticeni (9.000 m) şi la Fân­tâna Mare (6000 m). În condica liuzilor pe 1803, citim: „Dumbrăviţa de jos a gramaticului Costache Mavrichi, cu 28 liuzi, plătind bir 396 lei pe an, şi Dumbrăviţa de sus, a pităresei Maria Pătrăscesei, cu 41 liuzi, plătind 328 lei bir anual şi fiind şi 2 liuzi de cei fără bir”. Ei se ocupau cu plugăria şi făcutul draniţei. La 1826, căminarul Dumitrache Ganea, vechil spătarului Costachi Mavrichi, se judecă cu egumenul mănăstirii Râșca pentru împresurarea moşiei Dumbrăviţa, de la ţinutul Sucevei. Se aduce în cauză un hrisov de la Radu Vodă 7121 (1613) şi altul de la Grigore Ghica Vodă 7249 (1740) Mart. 27. (Uricar, de T. C., vol. VII, pp. 249 şi 250, şi vol. VI, p. 228.)[17].

 

Praxia, sat pe moşia Dumbrăviţa din comuna Fântâna Mare. Numără 27 case, în care trăiesc 29 capi de familie sau 102 su­flete, din care 47 bărbaţi şi 55 femei. Vatra satului ocupă 6 fălci. Biserica din Dumbrăviţa şi şcoala din Fântâna Mare ser­vesc şi acestui sat”[18].

 

1897: Inundaţiile din Suceava. De trei zile plouă neîncetat; în noaptea trecută a fost un adevărat potop; întregul oraş era în picioare, de frica unei catastrofe, toate pivniţele sunt pline de apă, din care cauză mai multe case din mahalaua Sucevei s-au scufundat. Podul cel mare de pe Moldova, de la Mălini, care pune în comunicaţie plasa Muntelui cu restul judeţului, a fost rupt de ape, cel de la Dumbrăviţa a avut, ieri noapte, aceiaşi soartă; toate podurile de pe Bistriţa, Siret, Râşca, Şomuz nu mai există”[19].

 

1922: „ Decizia No. 4573. Procesul-verbal încheiat în ziua de 1 octombrie 1922. Comisiunea, în majoritate, dispune: Constată că nu e cazul a se mai propune la o nouă expropriere din moşia Fântâna Mare, situată pe teritoriul comunei Fântâna Mare, proprietatea minorilor Elena şi Gheorghe Giurăscu. În caz când, la măsurătoarea ce se va face de direcţia cadastrului, se va constata că moşia are o suprafaţă mai mare de 300 ha teren cultivabil, se va declara expropriat terenul cultivabil ce va întrece peste suprafaţa de 300 ha, determinându-se, pe teren, în lanul numit „Dealul Curţii”, începând din partea de la răsărit, de la delimitarea locuitorilor, cuprins între şoseaua Piatra Neamţ-Fălticeni, locurile oamenilor dinspre sat şi restul proprietăţii”. / „Decizia No. 4571. Procesul-verbal încheiat în ziua de 1 octombrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Constată că nu e cazul a se proceda la exproprierea moşiei Balta-Rece din comuna Fântâna Mare, proprietatea indiviză a moştenitorilor defunctului Ion Teodosiu. Această operaţiune s-a efectuat în zilele de 1, 2 şi 5 octombrie 1922, când s-a pronunţat prezenta hotărâre, la reşedinţa judecătoriei”. / „Decizia No. 4574. Procesul-verbal încheiat în ziua de 2 octombrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Declară expropriată suprafaţa de 1 ha din moşia Fântâna Mare, proprietatea minorilor Elena şi Gheorghe Giurescu, din lanul „Dealul Curţii”, în dreapta şoselei spre Fălticeni, la ieşirea din sat, megieşit cu Vasile Th. Iacob, şoseaua şi restul proprietăţii, în schimbul căruia proprietarii vor primi 1 ha teren din lanul „La Ceapă”, cu care este împroprietărită şcoala. Această porţiune de teren va servi pentru construcţia localului de şcoală în satul Fântâna Mare, comuna Fântâna Mare” / „Decizia No. 27. Procesul-verbal încheiat în ziua de 6 decembrie 1922. Comisiunea, în unanimitate, dispune: Declară expropriată suprafaţa de un hectar aproximativ, proprietatea Ministerului Cultelor şi Artelor, situată în vatra satului Cotu Băii, comuna Fântâna Mare, megieşit, pe părţi, cu Ion V. Ion şi Gavril Nistor, iar la capete, cu şoseaua şi Gheorghe Grigoraş, care se destină pentru construirea unui local de şcoală, în schimbul altui hectar, proprietatea Ministerului Instrucţiunii Publice, megieşit cu proprietatea Paşcanu, pe două părţi, restul terenului şcolii şi drumul”[20].

 

1947: „Următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 Septemvrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Cutaş Virginia, de la Fântâna Mare, Baia, la Hânţeşti, Bereşti”[21]; „Popa Nicolae, de la Cotu Băii, 1a Baia băieţi; Popa Teodorina, de la Cotu Băii, la Baia fete; Singurof Viorica, de la Probota, la Cotu Băii; Candel Paulina, de la Dumbrăviţa-Baia, la Capul Câmpului”[22].

 

1948: „Membrii corpului didactic cuprinși în alăturatele tablouri, care fac parte integrantă din prezenta decizie, ale cărora raționalizări, fixări li repartizări au fost anulate cu decizia Nr. 164.743 din 1948, rămân la dispoziția ministerului, fiind obligați să ceară detașarea în posturile ce vor fi publicate vacante: Zaharescu Maria, Școala Fântâna Mare, Dumbrăvița, postul III; Singurop Veronuca, Școala Fântâna Mare, Cotul Băii, postul III; Muceleanu Gheorghe, Școala Fântâna Mare, Cotul Băii, postul IV; Pop Eufrosina, Școala Fântâna Mare, Praxia, postul I”[23].

 

 

[1] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. I, București 1975, doc. 273, pp. 387, 388

[2] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. II, București 1976, doc. 47, p. 66

[3] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. II, București 1976, doc. 163, p. 242

[4] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XX, Iaşi 1928, pp. 94, 95

[5] Georgeta Crăciun, Moldova în vremea Domnitorului Grigore Alexandru Ghica, p. 182-183

[6] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. XIX, București 1969, doc. 362, p. 505

[7] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. XIX, București 1969, doc. 363, p. 507

[8] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. XXI, București 1971, doc. 313, p. 404

[9] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. XXIV, București 1998, doc. 295, p. 294

[10] ASȘP, Documenta Romaniae Historica, vol. XXVII, București 2005, doc. 42, p. 46

[11] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 771, p. 256

[12] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 249

[13] Monitorul Oficial, No. 152, miercuri 12/24 iulie 1878, p. 4098

[14] Monitorul Oficial, No. 196, 2/14 decembrie 1881, pp. 6078-6080

[15] Ionescu, Serafim, Dicționar geografic al județului Suceava, Iași 1894, pp. 117-119

[16] Ibidem, p. 86

[17] Ibidem, p. 114

[18] Ibidem, p. 252

[19] Epoca, No. 482, Anul III, marţi 17 iunie 1897, p. 2

[20] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2623-2627

[21] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, p. 9655

[22] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[23] Monitorul Oficial, Nr. 194, 23 august 1948, pp. 6963, 7021-7023


Povestea aşezărilor sucevene: Salcea

 

 

 

SALCEA. Aşezare şi moşie a Ocolului Domnesc al Sucevei, Salcea, ca şi celelalte sate din acelaşi ţinut, trece, după mutarea capitalei Moldovei la Iaşi, din mâna Domniei, în mâna Domnului Dumnezeu – cum obişnuiau să glumească megieşii de peste apă, sătenii din Bosanci şi fraţii lor din Rădăşeni. În cazul Salcei, Dumnezeu a fost reprezentat de mănăstirea Dragomirna, care a înşfăcat halca ei, în disputa cu celelalte mănăstiri pentru moşia bogată a Domniei la Suceava, grăbindu-se să capete urice şi întăriri pentru stăpânirea averilor pământeşti, la care doar enoriaşii erau sfătuiţi să renunţe, pentru a le dobândi însutit în Sfintele Ceruri.

 

1626, august 29: Miron Barnovschi dăruieşte mănăstirii Dragomirna satul Salcea, „cu vecini şi cu tot venitul, care a fost drept domnesc, ascultător de ocolul târgului Suceava”[1].

 

1627, martie 16: Miron Barnovschi întăreşte mănăstirii Dragomirna satul Salcea[2].

 

1630, septembrie 2_ Moise Movilă întăreşte mănăstirii Dragomirna stăpânirea asupra satului Salcea din ţinutul Suceava[3].

 

1654, martie 23: „Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei, la plângerea călugărilor mănăstirii Dragomirna că „privilegiile şi alte drese de danie şi miluire şi întărire”, ce le-a avut mănăstirea de la alţi domni şi de la răposatul Miron Barnovschi voievod, ctitorul ei, s-au pierdut şi au fost stricate toate de cazaci, când a venit Timus Hmelniţki cu oastea de cazaci zaporojeni, împreună cu tătarii, până la cetatea Sucevei, ca să aibă a lua pe doamna lui Vasile voievod şi a prădat mănăstirea, luându-i toată averea: odăjdii, vase, argint, aur şi mărgăritare de mare preţ, văzând uricele şi zapisele stricate şi rupte, dă şi întăreşte mănăstirii Dragomirna stăpânirea asupra satelor: Necşeni, (ascultător de ocolul Botoşanilor), Brătineşti (cu heleşteu), ţinutul Hârlău, Ruşciori, Salcea şi Bârnova, cu heleşteie şi vaduri de moară pe râul Suceava, ţinutul Suceava. / Marele logofăt. Scrie Dumitraşco”[4].

 

1775: Recensământul generalului Spleny menţionează, în Ocolul mijlociu: Pătrăuţi, cu 5 popi, 48 ţărani, Mitocul Mănăstirii Dragomirna, cu 4 popi, 81 ţărani, Adâncata, cu 32 ţărani, Burdujeni, cu 3 popi, 57 ţărani, Plopenii cu Poiana Pustie şi Feteşti, 1 boier, 5 popi, 148 ţărani, Salcea, cu 1 popă, 35 ţărani”. Precum se vede, Salcea era încă un sat foarte mic, în comparaţie cu celelalte sate mici din apropiere. Tot prin comparaţie, Poiana Pustie (Adâncata) a mănăstirii Burdujeni avea 120 liuzi, Burdujeni, 180 liuzi, iar Plopenii hatmanului Răducanu Roset, 155.

 

1782: În 11 noiembrie 1782, când Georg Lauterer, venind dinspre Iaşi, prin Botoşani, „pe nişte drumuri proaste”, şi trece, prin Salcea şi Plopeni, sat „aşezat pe deal, într-un ţinut păduros”, vama austriacă spre Suceava se afla la Tişăuţi, râul Suceava fiind traversat de „un pod construit pe trei piloţi”, iar de la Suceava a „mers, pe un timp foarte rău şi căi rele”, spre Cernăuţi, iar de acolo, prin Lvov, spre Kracovia[5]. Podul de la Tişăuţi, de atunci, avea să determine apariţia unui nou sat, Ratuş, format din câteva gospodării, adunate în jurul hanului respectiv.

 

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, descrie „Drumul mare, de la Suceava (în Bucovina), la Botoşani: De la Suceava, la Tişăuţi (vama austriacă, carantina se află la ¼ de ceas de acolo, în satul mai mare, Bosanci). Aici, hotar e râul Suceava, care, când se umflă apele, este trecut cu plute. De aici, prin Salcea, pe la Dumbrăveni, peste două braţe ale râului Siret, peste primul – pe un pod suspendat; apoi, la dreapta, pe lângă satul Vlădeni, pe la poalele împădurite ale unui deal, la Botoşani”[6].

 

1803: În „Condica liuzilor din 1803”[7] sunt înscrişi 105 birnici către Iordache Hurmuzache, proprietarul moşiei Salcea, oameni străini, aduşi de boier din Galiţia (liuzi), 103 clăcaşi fiind menţionaţi, în 20 august 1805, de către „Condica pentru fâneţele boiereşti, ce li s-au măsurat pe moşia Salcea”.

 

1804, iunie 15. „Alexandru Moruzi, domnul Moldovei, la cererea lui Iordache Balş, fost mare vistier, în care arată că s-a făcut hotarnica între moşiile Avereşti, Dumbrăveni şi Sălăgeni faţă de moşiile Salcea şi Iucşeni, din ţinutul Suceava, ale lui Iordache Hurmuzachi, în anul 1802, împreună cu Nicolae Calmuschi pitar şi Gavril Conachi mare vornic, în anul 1803, dar Iordache Hurmuzachi a fost nemulţumit, porun­ceşte lui Constantin Ureche fost mare sluger să meargă la faţa locului şi, după cartea de judecată de la Divan, hotarnica din 1762 şi alte scri­sori mai vechi ale megieşilor, să se îndrepte hotarele Avereştilor faţă de moşiile lui Hurmuzachi şi să se însemne cu pietre şi movile. Dacă acolo nu se va putea face îndreptare, la locul cu pricina nu se vor pune pietre hotare, ci se va face hartă, mărturie cu arătarea pricinii, pentru a fi trimise la Divan, să le dea hotărârea. A recitit marele logofăt”[8].

 

1817: În „Izvod de câţi oameni, copchii, i burlaci, i vădani, i di boi, i di vaci, i di oi, i di cai, i di stupi” din 20 martie 1817, sunt menţionate în Salcea 68 familii de birnici, 30 de familii de scutiţi (care nu plăteau bir, dar tăceau un număr sporit de zile de clacă la conacul boieresc) şi 9 familii de ţigani boiereşti. Total: 107 familii, cu 477 suflete. Dintre aceştia, 168 erau căsătoriţi, 12 erau burlaci sau văduvi, 12 femei erau văduve, iar 285 erau copii[9]. În Salcea, existau, în 20 martie 1817, cinci ciubotari, respectiv Ştefan, Timofte, Nichita, Gheorghe şi Antohi Leahu (polonezii, deci originari din sudul Poloniei, adică din Galiţia), toţi cinci primind, ulterior, numele de Ciubotar şi abandonând numele etnic, Leahul. Alte nume denumeau alte ocupaţii ale vremii: Ion Chetrar era pietrar, Ion sin Andrieş era morar, Manole sin Neculai era stoler, Dumitraş era cojocar, Grigoraş era scripcar (iată unde trebuie să-şi caute şi să-şi afle Petru Scripcă, cel care nouă ne-a fost mai mult decât un medic, deşi era doar felcer, moş-strămoşul!), un alt Dumitraş era fierar, Andronic sin Croitor era, ca şi tatăl său („sin” înseamnă „fiu”, iar „zet” – „al lui”), croitor, iar Onofrei era dohotar, ocupându-se cu adusul şi vânzarea păcurei. Primarul satului Salcea, numit vataman în 1817, era Vasile Vataman, iar reprezentant al stăpânului moşiei era Vasile Vornic. În biserica satului, slujeau Preotul Constantin (Luca), Dumitraşcu Dascăl şi Simion Palamariu, numele indicând, desigur, ocupaţiile.

 

1820: În catagrafia din 1820 sunt cuprinşi numai 45 birnici, 10 bejinari nestatorniciţi, 6 slugi boiereşti, 4 slujitori ai bisericii şi un „jidov arândar”, un oarecare Calman[10].

 

1831: Catagrafia înregistrează 3 preoţi, 3 dascăli, 1 străjer, 8 nevolnici, 7 vădane, 74 havalegii, 15 slugi boiereşti, 5 jidovi şi 9 burlaci[11].

 

1835: Într-o statistică din 1835, cuprinzând numărul de case şi biserici din fiecare localitate din Moldova, întocmită de isprăvniciile de ţinut, la cererea Departamentului Treburilor din Lăuntru, sunt menţionate bisericile de piatră din Burdujeni, Bursuceni şi Plopeni, precum şi bisericile din lemn din Salcea, Dumbrăveni (două), Grigoreşti (două) şi Siminicea. În Plopeni existau, în 1835, 167 case, iar în Salcea doar 80. Mai puţine decât în Siminicea (90), Grigoreşti (110) şi Burdujeni (130). Cea mai mare localitate din zonă era, în 1837, satul Dumbrăveni, care avea, împreună cu cătunele sale (Văratec, Sălăgeni şi Vereşti), 414 case[12].

 

1838: Catagrafia anului 1838 înregistrează 157 familii, din care 3 preoţi, 2 dascăli, 3 bătrâni nevolnici, 13 văduve, 105 birnici, 30 bejenari „din nou de sine veniţi” şi 1 vătav. Lista e iscălită de vornicul Ifrim Mihere[13].

 

1845: În catagrafia din 1845, Salcea este înregistrată cu 125 familii, din care 4 preoţi, 2 dascăli, 1 vătav, 7 nevolnici, 7 văduve, 75 birnici şi 25 hrisovoliţi, adică bejenari lipoveni.

 

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, consemnează că, „De la Suceava, trecând râul Suceava, apoi continuând prin Burdujeni, Salcea (Saltsche), hanul de pe râul Siret, se ajungea la Botoşani, cale de 2 poşte şi jumătate”[14].

 

1855: Corespondenţă de lângă apa Sucevei, 22 octombrie. Salcea şi Plopenii, de unde scriu, sunt situate pe graniţa Moldovei, către Bucovina, dar în Moldova, vis-á-vis cu urbea Suceava, de care se despart prin fluviul cu acest nume, Suceava. Noutăţile noastre de aici sunt demne de toată compătimirea şi întristarea. Scumpetea ce ni se însemna mai nu-şi are perechea în istoria acestui Principat, aceea creşte şi se măreşte văzând cu ochii. Chila de grâu se vinde, aice, la graniţă, pe loc, de la 7 până la 7 galbeni şi jumătate, la Iaşi, de la 7, până la 8 galbeni. Guvernul începu a trimite oamenii săi prin ţinuturi, spre a cumpăra o sumă însemnată de grâu, cu scop, se pare pentru a preveni o carenţă de pâine neprevăzută, dar posibilă. Celelalte soiuri de cereale sunt încă foarte ridicate în preţuri, din care cauză se înţelege că manufacturile încă se scumpiră peste toată aşteptarea. Proprietarii şi posesorii, văzând nişte atari mişcări în preţuri, începură a cere, pe produsele lor, preţuri aşa de mari ca cumpărătorii să nu se apropia de ei, şi poate fi că aceasta încă e una dintre cauzele urcării preţurilor peste aşteptare. Toamna întreagă o petrecurăm în secetă, din care cauză arăturile şi semănăturile de toamnă nu ne promit vreo fertilitate favorabilă a pământului pentru anul viitor”[15].

 

1859: Personaj emblematic al satului moldovenesc devine şi rămâne deputatul-ţăran Simion Stanciu, din Salcea, alesul ţăranilor din nordul Moldovei. Simion Stanciu, al doilea fecior al lui Gavril Stanciu din Bosanci, care s-a stabilit în Salcea în noaptea de 11 spre 12 octombrie 1777, când au refuzat obştenii popii Andrei din Udeşti să depună jurământ de credinţă faţă de Austria, „însurăţel din 1843”, cum este pomenit în catagrafia anului respectiv, a fost multă vreme vornic al satului şi primar al comunei. În baza Tratatului de la Paris, din 30 martie 1856, în Principate urmau să se constituie câte un Divan ad-hoc, în care să fie reprezentate toate păturile populaţiei. Primele alegeri se fac şi se falsifică pe la jumătatea lunii iulie a anului 1857, reprezentantul ţăranilor fiind Vasile Diaconu din Zlătunoaia. După anularea rezultatelor alegerilor falsificate, a urmat scrutinul din 29 august 1857, când sălceanul Simion Stanciu a fost ales reprezentant al ţăranilor din judeţul Botoşani. / Primul document semnat de deputatul sălcean (singurul ţăran semnatar) a fost propunerea lui Mihail Kogălniceanu prin care se cereau Unirea Principatelor, autonomia ţârii şi o constituţie în care să se prevadă drepturi egale pentru toţi locuitorii. / În 9 noiembrie 1857, Simion Stanciu semnează, în poziţia a doua, propunerea ţăranilor de răscumpărare a boierescului şi de renunţare la „toate celelalte cu care suntem împovăraţi de către boierii de moşii”: „Apoi suspinul, durerea noastră de toate zilele, dorinţa cea mai marc pentru care ne rugăm zi şi noapte lui Dumnezeu să se îndure este căderea boierescului; de aceia vrem să răscumpărăm boierescul şi toate acelea cu care suntem împovăraţi de către boierii de moşii. Voim să scăpăm, voim să ne răscumpărăm, să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai ţării şi să avem şi noi o ţară; am îngenunchiat; am îmbrâncit cu toţii; cum suntem nu o mai putem duce îndelung… Din buni şi străbuni, noi am avut dreptul de a ne lucra pământul trebuitor pentru hrana noastră şi a vitelor noastre fără să ne poată alunga nimeni de pe dânsul. Toate uricele ţării, toate aşezămintele vechi şi noi ne sfinţesc acest drept, precum şi acela de a se da copiilor noştri pământuri, până la acoperirea a două treimi din moşie, iar până la Regulament aveam dreptul de a lucra cât vom putea”[16]. / În baza Legii comunale din 9 martie 1864, Simion Stanciu devine primul primar al comunei Salcea, fiind înlocuit cu un siminicean, care mută primăria în satul lui, după detronarea lui Cuza, în 1866. În toamna aceluiaşi an 1864 (25 şi 26 noiembrie), Simion Stanciu a fost ales iarăşi deputat al ţăranilor, împreună cu Gheorghe Lupescu şi Ion Roibu. / În 27 mai 1873, când trupul neînsufleţit al lui Alexandru Ioan Cuza a intrat în ţară prin gara Iţcani, Simion Stanciu, însoţit de sălcenii lui, a ieşit în întâmpinarea trenului, făcând gardă de onoare la sicriu până la Ruginoasa: „În gara Vereşti, conductul fu întâmpinat de o mulţime de botoşeneni, cu muzica acelei urbe; apoi, o deputaţiune de săteni, în frunte cu bravul ţăran Simion Stanciu, fost deputat în Divanul ad-hoc, care a însoţit sicriul ca gardă de onoare până la Ruginoasa”[17]. / „Unul dintre fruntaşii deputaţi ţărani în Adunarea ad-hoc, Simion Stanciu, a însoţit sicriul, de la Vereşti, până la Ruginoasa, strigând către ţăranii adunaţi în toate gările, în ciuda autorităţilor, să vină să-şi ia rămas bun de la fostul lor domn”[18]. / După obţinerea independenţei, în 1877, când Regatul România a avut dreptul să acorde decoraţii, Simion Stanciu a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în gradul de comandor. Brevetul cu nr. 429, din 5 martie 1878 (aflat la Arhivele Statului din Suceava), e contrasemnat de Mihail Kogălniceanu, Ministrul Afacerilor Străine. Pe o fotografie a deputaţilor ţărani de odinioară, în care Simion Stanciu se află în rândul întâi, primul din stânga, Kogălniceanu a scris „Talpa casei”, apoi i-a trimis-o lui C. A. Rosetti, pentru a o folosi ca document. / Deputatul ţăran a trecut la cele veşnice în 2 mai 1881, când împlinise numai 65 de ani. Ţăranul acesta superb, care-i fusese alături lui Kogălniceanu, în primele demersuri unioniste, şi care avea să-1 însoţească pe Alexandru Ioan Cuza pe ultimul drum al întoarcerii acasă, este oglinda a tot ceea ce a fost mai frumos în spiritualitatea sătească din acest nord de ţară. În 1857, în Divanul Ad-hoc, Simion Stanciu a luptat pentru răscumpărarea clăcii şi a dijmei şi pentru împroprietărirea ţăranilor, apoi, la reforma agrară din 1864, a plătit 1.521 lei pentru libertate şi pentru a deveni stăpân în propria-i ţară asupra unui petec de pământ. Când ţara în care avea şi el 5 fălci şi 40 de prăjini l-a chemat să moară pentru ea, Simion Stanciu a plecat să-şi facă datoria faţă de ţară, luând parte la asaltul asupra redutei Griviţa, pe care, alături de consăteni de ai săi şi de alţi şi alţi ţărani români, o şi cucereşte. Apoi revine la ale lui, trăind viaţa de fiecare zi, viaţa aceea înnobilată de ciclul recoltelor şi de oficierile agrare ale datinii străbune. A fost, în cele din urmă, adică după Griviţa, decorat de Regele României, dar decoraţia nu-i viza faptele de arme, ci faptele de spirit care-l ajutaseră să fie un prim deputat al ţăranilor.

 

1864: În 1864, luna august, în satul Salcea, în prezenţa primarului Simion Stanciu (primul deputat ţăran din judeţul Botoşani în Divanul Ad-hoc, încă din 1857), au fost împroprietăriţi sătenii, în funcţie de posibilităţile de lucru şi de suprafaţa de teren luată în arendă, cu o suprafaţă arabilă de 406 falei şi 68 prăjini, în tabelele de împroprietărire fiind trecuţi 128 clăcaşi şi 29 funcţionari, meseriaşi, servitori, văduve şi bătrâni nevolnici, adică tară copii. / Clăcaşii care aveau patru boi, au primit câte 5 fălci şi 40 prăjini teren arabil, aceştia fiind: Simion, Maftei şi Gheorghe STANCIU. / Alţi 49 de clăcaşi, care aveau doar câte o pereche de boi, au primit câte 4 falei de teren arabil: Alexa LUNGU, Alecu LIONTE, Ananie LUCA, Ananie BEREZGA, Alecu Costan PETRIUC, Vasile ŞARPE, Vasile zet ŞARBAN, Vasile Maftei STANCIU, Gheorghe ATODIROAEI, Gheorghe BELŢIC, Gheorghe IACOBEŢ, Gheorghe a NICHITII, Dumitru CURELIUC, Dumitru PÎSLARIU, Dumitru IACOBUŢĂ, Dumitru UNGUREANU, Dumitru LUCA, Ion AGRIGORĂSOAIEI, Ion HRIŢUC, Ion GOLOFCA, Ion ŞARBAN, Constantin PETRIUC, Cozma MAXIM, Neculai BILIUŢ, Neculai PÎSLARIU, Nichifor CHETRARIU, Niţă CIOBANU, Dumitru lui Onofrei BELŢIC, Dumitru a NICHITII, Simion IACOBEŢ, Simion ATODIROAIEI, Tanasă CHETRARIU, Casandra lui Dumitru OCHEANĂ, Catrina lui Dumitru BELŢIG, Ion AVASILOAEI, Ion BEREZGA, Constantin BELŢIG, Costache zet ALEXA, Zoiţa lui Manole ŞARBAN, Neculai a lui Maftei STANCIU, Neculai a lui Manole PINTILEI, Niţă IACOBEŢ, Vasile DANILOAIE, Pintilei ŞARBAN, Paraschiva BELŢIG, Simion LUCA, Simion HRIŢUC, Ştefan ŞARBAN, Balaşa sin OCHEANĂ. / Clăcaşii cu palmele, 76 la număr, printre care câteva văduve şi o colindătoare, numită, sugestiv, Maranda Malanca, au primit câte 2 fălci şi 40 de prăjini: Alexandru BELŢIG, Vasile SCOPU, Grigore a lui Mihai RÎNDAŞU, Gheorghe PALAMARIU, Dumitru BURDUJA, Ion a NICHITII, Ion COJOCARIU, Ion PALAMARIU, Ion a lui Mihai LUŢUC, Ion a lui Dumitru IACOBEŢ, Mihai CHIŞCAN, Niculai a lui Gheorghe BILIUS, Neculai a lui Costan BELŢIG, Petrea BOSÎNCIANU, Andrii PALAMARIU, Gheorghe GURIUC, Grigore PALAMARIU, Dumitru a PĂVĂLOAIE, Dumitru ILAŞ, Ion zet PALAMARIU, Ion SEMIAN, Ion MURARIU, Ilie SAFTIUC, Ion a lui Petru BOSÎNCIANU, Manolache Ţ1GĂNAŞU, Neculai STATRIUC, Neculai a lui Gavril STANCIU, Acsania lui Petru BOTEZATU, Simion ANDRIOAIE, Simion a lui Ion HRIŢUC, Toader a lui Onofrei BELŢIG, Toader ŢURLUI, Ştefan RÎNDAŞU, Ştefan SCÎNTEIE, Gheorghe DASCĂLU, Ion PETRAŞ, Aniţa CHIŞCAN, Gheorghe ONOFREI, Gheorghe COJOCARIU, Alecu REBENCIUC, Maranda CHIŞCAN, Maranda COJOCARU, Nică APREDOLOG, Zoiţa lui Toader PALAMARIU, Alexandra BALAHURA, Gheorghe zet ATANASOAIE, Grigore BALAHURA, Safta ŢIBULCĂ, Panaite ANDRONIC, Catrina MITRIC, Dumitru COSTÂN, Simion ROTARIU, Toader a lui  Onofrei HRIŢUC, Tanase a PĂVĂLOAIE, Toader ILAŞ, Ştefan PETRAŞ, Ştefan HIRGHILIGIU, Ion BALAHURA, Ioan GRAMĂ, Ancuţa lui Vasile VULPE, Gheorghe MACOVEI, Grigore BOSÎNCIANU, Costache CIUBOTARIU, Măriuca CHETRARIU, Maranda MALANCA, Dumitru sin POPA, Ion ROTARIU, Ion a lui Cozma MAXIM, Costache a ILENII, Ion ŢIBULCĂ, Tudorache a MIRONESEI, Neculai HOLOŞPIN, Nechita PLUGARIU, Liana VĂDANA. / Tot în 1864, când s-au dat pământuri şi… nume, 29 de familii de clăcaşi, în mare majoritate nevolnici, adică bătrâni sau văduve fără copii, au primit, în vatra satului, câte 12 prăjini de grădină şi loc de casă: Panaite GRECU, fierarul Nastase BALAHURA, rândaşul Ilie CHELARIU, Catrina MOAŞA, orfanii preotului TUDORACHE, Safta lui Niculai a NICHITII, servitorul Ion MATEI, Alecu HERGHELEGIU, Gheorghe CHETRARIU, Tanasă HRIŢUC, Gavril BEREZGA, Petrea BĂLTESCU, stolerul Constantin VIŞINOSCHI, Irina lui Matei STOLERIU, jitarul Ion MANDIUC, Ion BÎRLIGA, Neculai MACOVEI, Ion TUDOSE, învăţătorul Grigore CÂRJA, argatul Neculai MARIAN, Manolache PINTILIE,  servitorul Toader ARHIP, Catrina FRUMUŞELOAIA, lăcătuşul Ion LĂCĂTUŞU, fierarul Ion ILAŞ, dascălul Ştefan DASCĂLU, Vasile DASCĂLU, dascălul Ion DASCĂLU, preotul Constantin MĂCĂRESCU.

 

1877: În cazarma din Burdujeni, formată din clădirile şi chiliile mănăstirii Teodorenilor, secularizate în 1863, au fost încartiruiţi ostaşii Regimentului 16 Dorobanţi, regiment devenit, ulterior, Regimentul 16 Infanterie Suceava. În compania a III-a a acestui regiment fuseseră înrolaţi sălcenii Grigore a Lucăi – sergent, Vasile Nichifor, Ion Pietraru, Simion Stanciu, Minai Palamaru, Dumitru Cojocaru şi Constantin Ciobanu, şi plopanarii Ion D. Palagheanu – sergent, primar al comunei Salcea din 1907 până în 1916, Ştefan Godroman, Alecu Spataru şi Ion Cazacu, care au plecat, ulterior, la luptă, în Balcani. În 30 august 1877, în timpul asaltului asupra redutei Griviţa, sergentul major al companiei a III-a a fost rănit, iar comanda i-a revenit sergentului Grigore a Lucăi (deci, Grigore Luca), sălceanul şi consătenii săi răzbind printre primii în redută şi capturând un steag turcesc, depus, ulterior, la Muzeul Militar Central din Bucureşti. În raportul nr. 690 / 31 august 1877 (publicat în ziarul „Adevărul” din 3.03.1895), locotenent colonelul Gheorghe Boteanu, el însuşi Erou al Neamului, comandantul Regimentului 16 Dorobanţi, nota numele celor cinci viteji care au capturat steagul turcesc de la Griviţa: sergent Grigore a Lucăi şi soldaţii Minai Palamaru, Ion Cazacu, Gheorghe Marchitan şi Neculai Vădana, primii trei fiind din Salcea şi Plopeni. Pentru eroism, Grigore a Lucăi a primit mai multe decoraţii şi medalii, precum şi o pensie lunară de 50 lei. A trecut la cele veşnice în 20 mai 1909, când împlinise 58 de ani. În 1915, urmare a unei subscripţii publice, a fost ridicat, în faţa şcolii din Salcea, un monument al eroului depus în cimitirul Salcea. Chiliile Todirenilor au fost mistuite de foc, împreună cu 115 case din Burdujeni.

 

1898: Comuna Salcia includea doar satele Salcia şi Siminicea Balş, având „o suprafaţă de 3088 hectare, din care 1844 proprietatea mare şi 1244 ale locuitorilor, şi o populaţie de 600 familii sau 2.518 suflete. Are 2 biserici, deservite de 2 preoţi şi 4 cântăreţi; 2 şcoli mixte, frecventate de 97 copii; 6 cârciumi. Vite: 200 cai, 800 boi şi vaci, 158 porci şi 1.172 oi”. / „Satul Salcea, format din 250 familii, cu 1.090 suflete, era înconjurat de o moşie de 2.002 hectare, şi avea, din 1893, un primar, pe Vasile Neculescu, un ajutor de primar –Ivan Leizeriuc din Siminicea-Balş, doi consilieri comunali din Salcea – Gheorghe Rosete şi Ştefan Ştefan, şi doi consilieri din Siminicea-Balş – Nicolai Paveliuc şi Alexandru Tucaliuc, plus un notar, pe nume Ion Apostoliu. Avea o biserică cu un preot şi doi cântăreţi, avea o şcoală, frecventată de 97 copii, şi trei cârciumi, dar sărăcia îşi făcea de cap prin Salcea, din moment ce în gospodăriile celor 250 familii se aflau doar 70 cai, 924 oi, 4 bivoli şi 92 porci[19].

 

1899: Prefectura judeţului Botoşani publică, în Monitorul Oficial, un „Tablou de tinerii din judeţul Botoşani care urmează a fi înscrişi pe tabelele de recensământ ale clasei anului 1901 şi care sunt dispăruţi de prin comunele unde s-au născut”. Printre aceştia se numărau şi Popescu Costache, fiul lui Vasile şi al Mariei, Baraş Nahman, fiul lui Zalman şi al Şenibeilei, Sturza Ion, fiul lui Spiridon şi al Ecaterinei, Lumaicu Costache, fiul Anei, Irimia Mihai, fiul lui Costache şi al Savetei, Andrieşi Neculai, fiul lui Ion şi al Mariei din Salcea[20].

 

1904: „Salcea are o biserică mai nouă, care e încunjurată, însă, de plantații de brazi și de flori. Gospodăria proprietarului, care e dl Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, se poate socoti printre cele mai bune din țară: un heleșteu se revarsă la soare cu luciul său de oțel; apele lui dau puterea electrică, prin care se luminează curtea; în cuprinsul ei se îngrămădesc coșarele și magaziile, și un păstor mână un cârd de viței sperioși, care zburdă nebunatici în jurul trăsurii”[21].

 

1906: Vindecări minunate de boli, la moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Suceavă, istorisite de părintele Sidorovici: Domnişoara Aglaia Apostoliu, din Burdujeni. Despre întâmplarea numitei domnişoare mi-a istorisit tot părintele Sidorovici. În ziua de Sânziene, 24 iunie vechi 1906, m-am întâlnit, în locuinţa părintelui paroh Mihai Sârbul, din Suceava, cu părintele Alexandru Râşca, din Burdujeni-sat, şi l-am rugat să binevoiască a-mi mijloci ştirea lipsă despre domnişoara Aglaia. Cu epistola din 7 septembrie 1906, Sfinţia sa mi-a trimis următoarea scrisoare, alcătuită de însuşi dl Ioan Apostoliu, părintele domnişoarei Aglaia: / „Subsemnatul Ioan Apostoliu, din comuna târg Burdujeni, judeţul Botoşani, prin aceasta vă aduc la cunoştinţă următoarele: În anul 1898, luna august, fiind primar la comuna Salcea, în una din nopţi, copila mea, Aglaia, cum dormea singură în pat, s-a sculat, pe la miezul nopţii, mută, neputând vorbi nimica, şi, cu mâna dreaptă în nesimţire, neputând-o mişca de loc. A doua zi, am dus-o la preotul Ioan Filipescu, din Siminicea-Balş, de i-a citit, şi, a treia zi, am dus-o la Sfântul Ioan din Suceava de i-a citit şi făcut sfinţirea apei, de unde m-am reîntors acasă, pe la 2 ore după-amiază. Mergând copila în grădina cu flori, s-a culcat şi a dormit ca o jumătate de oră. Sărind un câne în grădina cu flori, dânsa s-a deşteptat din somn şi a strigat la câine: „Ţibă!” şi a început a vorbi. Am întrebat-o, pentru ce nu vorbea? Dânsa mi-a răspuns că nu a putut vorbi de loc. În acelaşi timp, a început a mişca şi mâna şi s-a făcut sănătoasă, cum era şi cum este şi astăzi. Aceasta este ştiinţa mea, de minunea făcută de Sfântul Ioan de la Suceavă. Burdujeni, 1906, iunie 28 / Apostoliu m/p”[22].

 

1907: La Salcea, răscoala a izbucnit în 6 martie 1907, când, împreună cu siminicenii şi cu adâncăţenii, sălcenii au intrat în Burdujeni şi au devastat târgul, în ciuda împotrivirii companiei conduse de maiorul Văscan (100 de soldaţi care păzeau gara, primăria, oficiul poştal, farmacia Lang şi depozitele de pulbere) din Regimentul 15 Războieni. În ziua acea, răsculaţii, „fiind beţi, se dedau la adevărate acte de sălbăticie, fără să comită, însă, omoruri”. În timpul nopţii, evreii din Burdujeni au trecut graniţa Bucovinei şi s-au adăpostit în Suceava şi în Iţcani, iar răsculaţii, rămaşi stăpâni peste Burdujeni, au devastat şi prădat toate dughenele, apoi, după o raită prin satele natale, unde şi-au ascuns prada, au revenit, pe 8 martie, ca să devasteze şi să mai ia ce se mai putea lua. Motivul răscoalei „a fost numai reclamaţiunea ţăranilor în contra arendaşilor evrei, care nu voiau să facă angajamente şi să dea pământ de hrană în lucru”. Prefectul Văsescu, care cunoştea bine nemulţumirile ţărăneşti, somase din vreme pe „arendaşii evrei să facă contractele”, dar s-a întârziat până a fost prea târziu. / Primele arestări se fac în 20 martie, când prefectul Văsescu vine la Salcea şi la Dumbrăveni, pentru a supraveghea asigurarea liniştii şi a pazei castelelor lui Leon Ghica, din Dumbrăveni, şi Alexandru Cantacuzino-Paşcanu, din Salcea, care casă boierească din Salcea, „din nenorocire… nu a putut fi salvată, ea e completamente devastată, doar grajdurile şi dependinţele au fost salvate, prin sosirea a 60 de soldaţi, trimişi în grabă de la Dumbrăveni”. În timpul investigaţiilor, „un locuitor (Gheorghe Todiraş din Plopeni) a încercat să lovească cu cuţitul pe un soldat (un sergent – n. n.). Acesta a tras un foc, locuitorul a fost rănit uşor şi condus la spitalul din Burdujeni”. Investigaţiile au fost finalizate cu 40 de arestări numai în satul Salcea (din Plopeni a fost arestat şi învăţătorul Teodor Rotaru, drept instigator) şi cu concluziile ulterioare ale istoricului evreu Mihail Roller, din care, după ce am citat documente, vom cita şi opinii:  / „La 6 martie, un număr de 300-400 locuitori din comuna Siminicea, agitaţi de preotul Gabriel Neagu, Salcea, sub conducerea primarului Domete Luca, şi Burdujeni, uniţi cu cei din Adâncată, au început a devasta în Târgu Burdujeni, insuficient apărat de cei o sută de soldaţi din Regimentul 15 Războieni, însărcinaţi mai ales cu paza localurilor publice şi a gării. Cu toate întăririle armate aduse din Botoşani, acţiunile ţăranilor au continuat. Principala revendicare a ţăranilor era obţinerea pământului necesar pentru muncă…. Concomitent, ţăranii îşi îndreptau mânia şi împotriva negustorilor şi cămătarilor din Burdujeni, spoliatorii nemiloşi ai ţăranilor. Mulţi din aceşti negustori parazitau pe terenul relaţiilor dintre marii proprietari şi ţărani, le speculau nevoile, căutau să intre în graţiile arendaşilor spre a participa –  prin intermediul comerţului şi a cametei – la stoarcerea ţărănimii”. / Câţiva ani mai târziu, vizitând castelul din Salcea şi discutând cu sătenii, un moşier fălticenean, scriitorul Artur Gorovei, rămâne copleşit de jalnicele rămăşiţe ale unei izbucniri violente şi exprimă punctul de vedere al unei moşierimi contrariate de „necuminţenia” surprinzătoare a ţăranului român: „Dacă mergi noaptea cu trenul, între Vereşti şi Burdujeni, şi te uiţi pe fereastra vagonului, zăreşti la o oarecare depărtare nişte globuri mari de lumină electrică, asemenea unor stele care sclipesc deasupra unui pustiu. Acolo este Salcea, moşie pe care s-a făcut cea mai frumoasă gospodărie din ţara noastră şi s-ar face şi astăzi, dacă n-ar fi intervenit rătăcirea din anul sângeros 1907. Când te duci din Vereşti la Salcea, treci printr-o alee mai lungă de un kilometru, plantată cu pomi de amândouă părţile. E un drum public, plantat de proprietar, cu cheltuiala lui, şi replantat cu îndărătnicie de nenumărate ori după ce ţăranii, duşmanii arborilor, îi distrugeau numai pentru plăcerea de a distruge. În fundul aleii se zăreşte palatul din Salcea, în mijlocul unui parc mic, dar graţios şi vesel. Cine vrea să-şi facă o palidă idee despre ceea ce au fost răscoalele din 1907 să poftească la Salcea, unde li se păstrează urmele cu multă sfinţenie. Te cuprinde groaza când pătrunzi în interiorul acestei locuinţe cochete, ale cărei uşi şi fereşti sunt înlocuite prin scânduri bătute în cuie. Năvălirile barbarilor nu puteau să facă dezastre mai grozave. Nu a rămas nimic nedărâmat. Uşi, fereşti, mobile, totul a fost prefăcut în bucăţi. Sobele de teracotă au fost dărâmate, caloriferele scoase din păreţi, sârmele de la conducta electrică au fost smulse şi rupte, cărţile din bibliotecă sfâşiate foaie cu foaie, şi toate acestea – lemnăria, teracotă, fierărie, sârme, hârtie – toate zac împrăştiate pe parchet – singurul lucru de preţ care a rămas nevătămat, şi asta numai pentru că ţăranii nu i-au cunoscut valoarea. Ca să poţi înainta în odăi, trebuie să încaleci peste toate aceste sfărâmături, care stau de patru ani neclintite, ca şi în ziua nenorocită când poporul cel mai blând din lume a dat dovada unei sălbăticii de care nimeni nu l-a bănuit. Cum s-au petrecut aceste lucruri? Cine i-a îndemnat? Unde şi cum s-au înţeles? Nimeni nu-ţi poate răspunde nimic. Se ştia mai de înainte că se va întâmpla ceva; şi în zorii unei zile a năvălit puhoiul. Vitele au fost scoase din grajduri şi lăsate slobode; trăsurilor li s-a dat drumul din deal înspre iaz; hamurile au fost tăiate în bucăţi; apoi au început operaţia în casă. Până şi unii dintre servitorii vechi ai proprietarului s-au dedat la acte de vandalism. Se spune că un bucătar lovea cu toporul în maşina din bucătărie şi răcnea: „Douăzeci de ani m-am ars cu la maşina asta!”. Măcar pe bucătarul acesta nu 1-a mânat la răscoală dragostea de pământ şi lipsa lui. Câţiva dintre răsculaţi (conduşi de Mihai Gîză – n.n.) ajunseseră în tumul palatului, cu gândul să înceapă a-l dărâma din vârf, când au văzut venind armata. În câteva minute au dispărut cu toţii, lăsând în urma lor numai ruine. În locul răsculaţilor au venit soldaţii şi ce a mai rămas nesfărâmat de răsculaţi a fost cucerit de soldaţi, care aveau sacii plini de trofee. Pe toată valea Siretului, din judeţul Botoşani, s-a întins distrugerea. Hancea, Băneştii, Fântânelele au avut soarta Salciei; numai Dumbrăvenii nu au suferit nimic. Şi, lucru curios, se spune că în judeţul Botoşani răscoalele au avut un caracter antisemit; cu toate acestea, şi Salcea, şi Hancea, şi Fântânele erau gospodării creştineşti şi au fost distruse, iar Dumbrăvenii, moşie arendată unor evrei, au fost cruţaţi”[23].

 

1916-1918: S-au jertfit pentru înfăptuirea României Mari: Gheorghe BILIUS, Manole CULIPEI, Gheorghe FLORESCU, Petru MANDIUC, Dumitru OCHIANU, Gheorghe SAFTIUC.

 

1917, Regina Maria: „În tren. Sâmbătă 18 februarie / 3 martie 1917… La Hânţeşti, Dumbrăveni și Salcea, am găsit o mulțime de bolnavi de tifos exantematic. Oriunde m-am dus, totul era decorat cu florile timpurii ale primăverii, în special ghioceii și ramuri de salcie, care erau foarte frumoase. Am fost atât de dornică de flori, încât această abundență a fost o adevărată bucurie… După prânz, am pornit din nou, pentru a vizita divizia lui Petre Grecianu; obișnuia să fie A.D.C. Ne-a întâlnit la Salcea, arătând extrem de tare și viguros, așa cum face întotdeauna. La Salcea era și un spital mare. Din păcate, pierdem mulți medici, din cauza acestui tifos îngrozitor. Până la urmă, toate par să se rezolve, chiar dacă este transmis prin viruşi împotriva cărora este foarte dificil să te aperi în perioadele de murdărie și dezordine”[24].

 

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Moraru Gheorghe, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Salcea, judeţul Botoşani, mort la 14 august 1941; Irimia Mandache, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în comuna Salcea, judeţul Botoşani, mort la 14 august 1941”[25].

 

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Stanciu Aurel, învăţător, şeful Subcentrului Salcea; Plamaru Emilia, învăţătoare, şefa Subcentrului Salcea”[26]. După 1947, învăţătorul Aurel Stanciu, din Salcea, s-a ascuns în pivniţa de sub casă, vreme de mai bine de 15 ani, pentru a se sustrage umilirii. Atunci când a ieşit la lumină, Aurel Stanciu avea premeditată o monografie a comunei Salcea, pe care nu a mai apucat să o vadă între coperte, dar pe care am inclus-o, târziu, într-o monografie pe care i-am şi închinat-o[27].

 

1941-1945: Au făcut sacrificiul suprem pentru Neam şi Ţară: Domete ATODIRICESEI, Gheorghe BELŢIC, Ilie BELŢIC, Constantin BUREŞCA, Petru BUCUR, Mihai BILIUS, Petru CIOFU, Vasile CALINIUC, Gheorghe CHIŞCAN, Dumitru CREANGĂ, Mihai COJOCARU, Mihai COJOCARU, Costache CURALIUC, Mihai CURALIUC, Mihai DĂNILĂ, Neculai DĂNILĂ, Dumitru DASCĂLU, Mihai GANGA, Ilie GRIGORAŞ, Costache MANDIUC, Mandache MANDIUC, Gheorghe MOROŞANU, Gheorghe MIRON, Constantin POPA, Mihai PETRARU, Ioan PINTILIE, Mihai ŞERBAN, Savel STANCIU, Mandache VULPE, Costache LUŢUC, Mandache MANDIUC, Toader MANDIUC, Alexa MIRON, Costache NICHIFOR, Mihai PALAMAR, Vasile PETRARU, Dumitru SAFTIUC, Mandache ŞERBAN, Mihai ŞUMAHĂR, Mandache VULPE.

 

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe ziua ie 1 Septemvrie 1945, la şcolile primare din oraşul şi judeţul Botoşani, trecute în dreptul fiecăruia:  Marţonea Mihai, de la Salcea, la Plopeni, Salcea – judeţul Botoşani, V b., art. 177”[28].

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[29], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Buţincu Ioan, de la Salcea-Botoşani, la Burdujeni, Şc. nr. 2, post III, soţie învăţătoare”[30].

 

 

[1] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 261, p. 120

[2] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 270, p. 122

[3] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 306, p. 130

[4] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 439, p. 162

[5] Călători, X, partea I, p. 333

[6] Călători, XIX, I, pp. 754-773

[7] Codrescu, Theodor, Uricariu, vol. VII, p. 244

[8] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1609, p. 522

[9] Biblioteca Academiei, pachet CCLXXI, doc. 137

[10] Arhivele Statului Iaşi, transp. 166, of. 143, No. 7, filele 31-32

[11] Arhivele Statului Iaşi, tr. 885, op. 1011, Nr. 10, filele 21-24

[12] Arhivele Statului Iaşi, tr. 696, op. 722, Nr. 1084, filele 80-84

[13] Arhivele Statului Iaşi, tr. 1316, op. 1488, Nr. 1174, filele 53-59

[14] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[15] Gazeta Transilvaniei, nr. 90, 9 noiembrie 1855, p. 349

[16] Sturza, Dimitrie, Însemnătatea divanurilor ad-hoc din Iaşi şi Bucureşti, 1912, pp. 327, 329, 419

[17] Domnia şi detronarea lui Cuza Vodă, Bucureşti, Biblioteca „Flacăra”, nr. 8, p. 183

[18] Mihalache, M., Cuza Vodă, Ed. Tineretului, 1967, p. 235

[19] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V, Bucureşti 1902, pp. 308 şi 310

[20] Monitorul Oficial, No. 165, Sâmbătă 23 octombrie / 4 noiembrie 1899, pp. 5649, 5650

[21] Iorga, Nicolae, România cum era până la 1918, volumul II, Moldova și Dobrogea, București 1972, pp. 27-33

[22] Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 31, duminică 28 iulie / 10 august 1924

[23] Artur Gorovei, Pe urmele răscoalelor, în Cruzimi, Iaşi, 1921, pp. 235-237

[24] Marie, Queen of Roumania, The story of my Life, London, Toronto, Melbourne and Sydney 1935, pp. 159, 160

[25] Monitorul Oficial, Anul CIX, Nr. 231, marţi 30 septembrie 1941, pp. 5805 şi urm.

[26] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[27] Stanciu, Aurel, Drăguşanul, Ion, Pagini monografice: Salcea, Mereni, Plopeni, Prelipca, Văratic, Suceava 2004

[28] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, p. 9500

[29] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[30] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912


Pagina 1 din 812345...Ultima »