POVESTEA AŞEZĂRILOR SUCEVENE | Dragusanul.ro

Povestea aşezărilor sucevene: Grămeşti

 

 

 

 

GRĂMEŞTI. Despre legendarul Grama, al cărui nume l-a înveşnicit satul Grămeşti, vechile urice se pronunţă destul de ambiguu. Exista, în 1439 (6947), ca partizan al lui Ştefan Vodă, în disputa cu fratele său, Iliaş Vodă, un ban Grama, probabilfrate cu Oană Grama, proprietar de moşii pe Câmpul lui Dragoş, şi cu Coste Grama, proprietar al Siminicenilor. Acest Grama a avut patru feciori, pe Stan, Sima, Bodea şi Bogdan Grama, un singur urmaş fiind consemnat de mărturiile istoriei, Grama, fiul lui Stan şi părintele lui Grama vameş, care se însurase cu sora nevestei lui Ştefan Centaurul[1]. Cum satul lui Grama avea să fie împărţit, în 1430, între fiii lui Ioan Jumătate, este de presupus că Grama care a dat numele satului Grămeşti era ori tatăl, ori unchiul lui Ioan Jumătate, care putea moşteni sau cumpăra satul, conform dreptului valah, doar ca „neamul cel mai apropiat”, indiferent că era vorba de cumpărătură sau de moştenire.

 

1430, iulie 7. Satul lui Grama, Grămeşti, este menţionat în diata prin care Şteful Jumătate primeşte satul Cândeşti. În faţa divanului lui Alexandru cel Bun se prezentaseră „Jurju Jumătate, cu fraţii săi, cu jupânul Şteful şi cu jupânul Mândrul… şi cu a lor bunăvoie au împărţit ocinile părintelui lor, Ioan Jumătate… iar jupânului Şteful s-au dat Şerbăneştii pe Siret, cu mori în Siret şi Cândeşti pe Siret, cu moară pe Siret, între Grămeşti şi Rogojeşti, şi, mai jos de Călineşti… iar cu mori pe Siret”[2].

 

1490, martie 15. „A 26 biserică, la Grama, cu popă” trece sub ascultarea Episcopiei din Rădăuţi[3].

 

1623, aprilie 12. Ştefan Tomşa întăreşte lui Mihai Tăutul, pârcălabul Hotinului, „giumatate de sat Grămeştii, parte de sus, cu moară pe apa Siretului, ce el şi-a cumpărat de la unchiul său, Toader, fiul lui Tăutul,logofăt şi jumătate de Rudeşti, jumătatea de jos, ce i-a venit parte de la părintele său, Zahariia Tăutul, şi cu loc de iaz şi mori, şi satul Drăguşeştii, mai sus de târgul Siretului, ce el şi-a cumpărat de la Vasilie şi de la sora lui, copiii Eremii Drăgăneasii, nepoţii lui Burlă comis, şi a patra parte, partea de jos, din tot satul Rugăşeşti pe Siret, ce el şi-a cumpărat de la Căzacul şi de la femeia lui, Nastasia, fiica Agafiei Tolocicoaiei, nepoata lui Ponici, şi a treia parte din jumătatea de sus din acelaşi sat, parte cu loc de mori pe Siret şi pe Molniţă, amândouă părţile din ţinutul Sucevii, ce şi-a cumpărat de la Vasilie şi fratele lui, Gligorie, şi sora lor, Grozava, copiii lui Ionaşco Pitărescul, nepoţii Fădorcei, strănepoţii aceluiaşi mai sus scris Cozma Ponici”[4].

 

1722, februarie 20. Iuon Paladi moşteneşte partea de sus a satului de la Toader Paladi, ginerele lui Tăutul logofăt.

 

1733: Toader, fiul lui Iuon Paladi, moşteneşte moşia străbunilor săi.

 

1761, septembrie 19: „Pavel Morţun, vornic din Calafindeşti, ţinutul Suceava, dă lui Pahomie, egumenul mănăstirii Putna, mărturie că, după cum i-au artătat nişte oameni din Grimeşti, când a umblat cu Constantin Paladi pe moşia Rudeştilor şi a Botăşănţilor pentru cercetarea hotarelor, Igrişte este hortar al Rudeştilor şi al Botăşinţilor, ce desparte de Bălcăuţii mănăstirii Putna şi că, până în Igrişte, este şi hotarul Bălcăuţilor şi mănăstirii Putnn. Locul a fost arătat boierilor hotarnici: Vasile Buhăescu paharnic, Lupul Hadîmbul vornic de poartă gospod şi lui Pahomie, egumenul mănăstirii Putna”[5].  

 

1762: Vasile Buhăescu şi Lupul Hadâmul hotărnicesc, din nou, din porunca lui Grigori Callimachi Vodă, moşia Bălcăuţi, a mănăstirii Putna, satul megieşindu-se, „către răsărit, cu Rudeşti şi Grămeşti, moşiile lui Dumitru Palade vornic”[6].

 

1765, august 14. Se face hotarnica părţii din Grămeşti care-i revine Ilianiţwi, văduva lui Dumitraşco Paladi.

 

1782, februarie 20. Ioan Paladi şi Miron Darie împart între ei moşia rămasă după Toader Palade.  

 

1803: Conform condicii liuzilor („oameni aduşi de peste hotar, de către proprietarii de moşii, atât boieri, cât şi mănăstiri, care se foloseau de munca lor, pe un timp oarecare. Visteria nu putea percepe nici o dare de la toţi aceşti liuzi sau oameni străini”), în Ocolul Berhometile, la „Grămeştii caminarului Aleco Kalimah, lucrau pământul (pe) loc îndestul” 106 liuzi şi 16 breslaşi. În „Rudeştii lui Constantin Tăutul, lucrau pământul (pe) loc puţin” 21 liuzi, iar la „Botoşăniţa răzeşească, lucrau pământul, (pe) loc puţin” doar 11 liuzi. În celălalt cătun al Grămeştilor, la „Verpole a casei spătarului Neculce, lucrau pământul, (pe) loc îndestul” 32 liuzi[7]. Deci, stăpânii moşiilor din zonă erau caminarul Aleco Kalimah, Constantin Tăutul şi spătarul Neculce.

 

1804: „Parohia Grămeşti, 400 familii, cu biserica paro­hială „Sfântul Nicolae”, construită de locuitori, la 1804, din lemn bârne, tencuită şi văruită, în locul altei bisericuţe, arsă. Se repară, în 1887, acoperită cu şindrilă. În locul altei catapetezme de muşama, cu litere slavone, actuala catapiteazmă e în 3 rânduri de iconiţe, are, pe icoana împărătească, Maica Domnului, data 1807 şi un pomelnic cu această dată. La iconostas, data 1843; sus, podită cu scânduri, joş pardoseală de piatră. Cimitirul din jurul ei, închis cu gard de nuiele. Clopotniţa de la poarta cimitirului, aşezată pe stâlpi de lemn, e acoperită cu şindrilă. Cel de înmormântare, partea de apus, e închis cu zaptaz. Biserica avu reparaţiuni în 1908, întărindu-i-se pereţii. Poseda 12 fălci pământ. Proprietatea moşiei e a dlui Bogdan V. Goilav, Astăzi, sora Ecaterina Ilie Aritonovici. Sătenii împroprietăriţi au 1.004,26 hectare pământ, iar propietatea 1.246,01 hectare câmp şi 214,83 hectare pădure, la malul Siretului, luncă de răchită şi lozie. Însemnate, dealul (movila) din comuna Grămeşti (pe Siret), un loc unde spun bătrânii că au stat ostile ungureşti şi leşeşti, în vremea lui Ştefan cel Mare; Cudrina, un deal şi un ponor; Podişul Horaiţului, loc cu multe urme rămase de la războaiele dintre leşi, unguri şi moldoveni, sub Şte­fan cel Mare. Pârâie: Marele şi Verechia, ce vin din Bucovina. Clerul, în 1894: paroh –Sava Nicolau, seminar 4 cla­se, atestat No. 137 din 1858; Cântăreţi ­– D. Vasiliu, decre­tat în 1876; V. Gh. Nicolau – în 1886. Urmează: paroh – N. Tomaziu, din 1905, în locul decedatului Sava Nico­lau; cântăreţi: C. Vasiliu şi V. Vasiliu. Parohia Verpolea, 86 familii, anexată de cătunele Rudeşti, 30 familii, şi Botoşăniţa, 60 familii, toate din comuna Grămeşti, are biserica parohială „Sfântul Nicolai” din Verpolea, întâi con­struită din lemn bârne, adusă de la Sinăuţi, de lângă Mihăileni, reînnoită cu pereţi de cărămidă şi acoperită cu şindilă de ctitorii Elena şi preot V. Teodoriu, părinţii pre­otului Ioan Vasiliu, născut la 1799, care o refăcu de piatră. Vechea catapiteazmă de muşama se păstrează, cu inscripţiunea: „Această catapiteazmă au făcut-o robul lui Dumnezeu, Mihalache Grosu, cu fratele său, Ioniţă, la 1800, luna mart 22”. Actuala catapiteazmă, în 3 rânduri de iconiţe, se zugrăvi, cu preţul de 360 lei, la Satul Mare, în Bucovina. Icoanele împărăteşti parte sunt aduse, iar parte făcute din nou. „Sfinţii Voievozi” poartă data 1874. Uşile împărăteşti au litere slavone, cât şi alte iconiţe. Un tablou în pridvor: jude­cata viitoare. Sus, podeala din scânduri zugrăvite, jos pia­tră. Cimitirul din jurul bisericii închis cu zid de piatră, la poartă clopotniţă de lemn, acoperită cu tablă. Lângă sat, se află şanţul Haţaş, anume făcut a se despărţi de Bucovina, fiind graniţa. Biserica posedă 8,5 fălci pământ: Însemnată e Movila, la Verpole, unde s-a găsit o sabie şi alte obiecte militare, ar fi înmormântaţi soldaţi căzuţi în războiul lui Ştefan cu polonii. Filiala Adormirea din Rudeşti este construită din bârne, tencuită şi văruită, acoperită cu şindrilă, sus podeală din scânduri, jos nepodită, făcută în locul unui schit călugăresc. Vechea clopotniţă, ce fusese de cărămidă, înaintea bisericii, s-a mutat la poartă, pe stâlpi de lemn. Catapiteazma, în 3 rânduri de iconiţe, are litere slavone. Proprietatea moşiei e a doamnei Pulcherea Alecu Stârcia. Familia Stârcia, una din vechile şi ilustrele familiei ale Moldovei, se trage de aci; a dat mulţi bărbaţi însemnaţi; pe Mihu Stârcia, unul din veterani ostaşi ai lui Ştefan cel Mare, care străluci prin bravura sa, în războiul de la Baia, unde Matei Corvin, regele ungurilor, fu cu totul zdrobit; pe stolnicul Stârcia, care, la 1520 (7028), era între veliţii boieri şi consilier Domnesc (Cronicele Românilor, Melchisedec, p. 158). Dupa moartea lui Ştefan Bogdan Vodă, la 1527 (autorul se referă la Ştefăniţă Vodă – n. n.), se stinse cu el linia ereditară a Bogdanilor la tronul Ţării. Mihu Stârcia, bătrân de 87 ani, încă plin de viaţă, după stăruinţele adunării boierilor şi a vistiernicului Trotuşanu, se înduplecă a primi Domnia. Prezentându-se, atunci, Rareşa, cu fiul ei, Petru, şi arătând uricul cu inelul suveranului Ştefan cel Mare, prin care acesta reconoştea pe Petru de fiu al său natural, Stârcea recunoaşte pe Petru de Domn (Calendarul lui Asachi, 1854, p. 100.). Mihail Stârcia, portarul Sucevei şi Constantin Başotă, paharnic, fac hotărnicia Fălticenilor, în 12 iulie 1768 (Fondul Religionariu, Pumnul, p. 61). Sătenii împroprietăriţi au 52,2 hectare pământ, iar pro­prietatea 320,81 câmp şi 58 hectare pădure. Biserica s-a îngrijit, până la 1864, de decedatul proprietar Al. Stârcia. De la numitul proprietar, biserica stăpânea, imprejurul ei, cinci fălci pământ. De însemnat aici este Podul lui Tăutu, fiind biserica lui logofătului Tăutu, de la Bălineşti, aproape; asemenea, pârâul Marele, ce curge din Bucovina, fiind Rudeşti pe graniţă. Botoşăniţa (Tacul), sat lângă Grămeşti, aşezat parte pe costişă şi parte pe şes, între nişte gârle. Proprietatea moşiei a fost, din vechime, a mănăstirii Putna, din Bucovina. La 1785, s-a vândut partea ce a rămas în Moldova, după luarea Bucovinei, care forma un singur trup cu partea ce se prelungeşte în Bucovina. Sătenii împroprietăriţi au 104 hectare, iar proprietarul moşiei, 152 hectare câmp şi 35 hectare pădure. Însemnate: pârâul Verichia, dealul Botoşăniţa, care serveşte de hotar dinspre Bucovina. Clerul, în 1894: paroh –N. I. Tomaziu, seminar grad I, atestat No. 142 din 1876, Iaşi; supra-numerar – Preotul I. Vasiliu, născut la 1799, în 14 Ianuar, având cursul catihetic; cântăreţi: Gh. Vasiliu, decretat din 1878, şi V. Chiţu. Urmează: paroh – H. Tataru, în 1906, şi I. Grigoraşi, în 190p; Ilie Ungureanu, în locul lui Chiţu”[8].

 

1865: La „Esposiţiunea Naţionale din 1865 în Jassi”, organizată, sub înaltul patronaj al lui Alexandru Ioan Cuza, la Frumoasa, în cadrul clasei XIII – lânărie, a expus şi „Iconomul Sava, din Grămeşti, plasa Berhometele, judeţul Dorohoi, o scoarţă de lână lucrată de consoarta sa”, pentru care a primit „un premiu de 2 galbeni pentru o scoarţă”[9].

 

1883: „Sămile bugetare ale comunelor pentru exercițiul anului financiar trecut, 1881-1882, sunt deja verificate și aprobate de comitet, afară de acele ale comunelor Mamornita, Hilișeu și Grămești, care nu snnt trimise nici pe anul 1880-1881, și pentru care comitetul, uzând de dreptul ce i se confera prin art. 26 din legea comunalî, a regulat să trimită comisari, pe contul autorităților acelor comune, pentru a âncheia conturile și, în același timp, conform art. 90 din citata lege, a dispus sî se constate faptul întârzierii depunerii sămilor, traducându-se pe primari înaintea justiției, pentru a fi supuși penalităților ce această lege le prescrie”[10].

 

1895: „Soldaţii mai jos notaţi, dezertând, sunt rugate toate autorităţile civile şi militare a-i urmări şi, prinzându-i, să-i trimită depozitului de recrutare Dorohoi: Ivan Costache, contingentul 1878, din comuna Grămeşti, judeţul Dorohoi; „Maria Ioan, contingentul 1881, din comuna Grămeşti, judetul Dorohoi; Scutariu Ion, contingentul 1884, din comuna Grămeşti, judeţul Dorohoi; Ţiguleanu Costache, contingentul 1889, din comuna Grămeşti, judeţul Dorohoi”[11].

 

1900: Grămeşti, comună rurală, în judeţul Dorohoi, plasa Berhometele, formată din satele: Botoşăniţa, Grămeşti, Rudeşti şi Verpolea, cu reşedinţa primăriei în Grămeşti. Are: 468 familii sau 2.173 su­flete; 3 biserici, cu 3 preoţi, 4 cântăreţi şi 3 pălimari; 1 şcoală, condusă de 1 învăţător şi frecventată de 58 elevi; 1.380 hectare 66 ari pămîânt sătesc; 1.944 hectare 93 ari câmp şi 365 hectare 96 ari pădure a proprietarilor de moşii; mai multe iazuri şi puţină vie. Bugetul comunei este de lei 6.214, bani 43, venituri, şi de lei 6.097, la cheltueli. Vite mari cornute 620, oi 1.257, capre 10, cai 57 şi porci 770. Sunt 60 stupi. Grămeşti, sat, pe moşia cu ace­laşi nume, plasa Berhometele, judeţul Dorohoiu, cu 318 familii sau 1.611 suflete. Proprietatea moşiei este a dlui Bogdan V. Goilav. Are o biserică, cu hramul „Sfântul Nicolai”, cu 2 preoţi, 2 cântăreţi şi 1 pălimar, mică, de lemn, şi tencuită, făcută în 1804, de către săteni; o şcoală, condusă de 1 învăţător şi frecventată de 50 elevi, aşezată într-un local bun făcut de comună. Sătenii împroprietăriţi au 1.004 hectare 26 ari pământ; iar stăpânul moşiei, 1.246 hectare 1 ar câmp şi 214 hectare 83 ari pădure, cu diferite eserţe de ar­bori; iar la malul Siretului, un frumos zăvoi, luncă de răchită şi lozie. Pâraiele ce trec pe moşie sunt Marele şi Verechia, ce vin din Bucovina. Drumuri principale: acel ce duce la Bălineşti şi acel ce duce la Botoşăniţa, prin Rudeşti şi Verpolea. Hotarele moşiei sunt cu : Bă­lineşti, Botoşăniţa, Rudeşti, Ver­polea şi Siretul. Însemnate aicea sunt dealul Cudrina, dealul Movila şi Podişul Horaiţuluî”[12].

 

1901, dialectologul Gustav Weigand: „Am vizitat Mihăilenii, târguşor preponderent evreiesc, de cealaltă parte a graniței cu România, unde era zi de piață. Un birjar m-a dus la oamenii din Grămeşti[13] și Zvoriştea[14], unde am şi înnoptat, la hanul evreiesc. A doua zi, am trecut, din nou, granița și am ajuns, după-amiază, în orașul Siret, care este inundat de evrei, plecând la Sfântul Onufri[15], sat cu o interesantă biserică mănăstirească, din 1593. Am rămas la profesorul de limba română von Geler, pe care l-am cunoscut pe stradă și care m-a invitat la el acasă”[16].

 

1919: EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană relativ la exproprierea moşiei Verpolea, din comuna Grămeşti, proprietatea doamnei Olimpia Chiriac Manoliu. Situatia definitivă a terenului expropriat în întindere de 7 ha, 80 ari este la locul numit „Ţarina”. Hotarele terenului expropriat sunt: la răsărit moşia Grămeşti, la apus cu restul moşiei, la nord cu Siretul, iar la sud cu şoseaua Grămeşti-Verpolea. Terenul expropriat fiind de calitatea I, Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.100 lei ha de pământ expropriat. / Pentru exactitate: Preşedintele Comisiunii, judecător M. Balasan. / Secretar, I. Baer. // EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană, relativ la exproprierea moşiei Budeşti, din comuna Grămeşti, proprietatea dlui Alex. A. Stârcea. Situaâia definitivă a terenului expropriat, în întindere de 3 ha, este în Ceairul (loc de păşunat cai, cu rogozuri – n. n.) de la fântâna lui Zaharia. Hotarele acestui teren sunt: la nord ţarina locuitorilor satului Rudeşti, iar la est şi spre vest cu proprietatea lui Alex. M. Stârcea. Întreaga suprafaţă expropriată este formată din teren de cultură de calitatea I. Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.200 lei ha de pământ expropriat. / Pentru exactitate: Preşedintele Comisiunii, judecător M. Balasan. / Secretar, I. Baer”[17]. „EXTRAS de pe procesul-verbal, relativ la exproprierea moşiei Botoşiniţa-Tacu, proprietatea dlui Constantin Romano, fostă Elena Buzilă, încheiat de comisiunea I judeţeană, în ziua de 9 Iulie 1919. S-a declarat expropriată suprafaţa de 1 ha, 40 ari pamânt din moşia Botoşiniţa-Tacu, din comuna Grămeşti, judeţul Dorohoi. Situatia definitivă a terenului expropriat este în lanul Dumbrava, lângă pământurile sătenilor şi pădure. Comisia opinează a se plăti câte 1.000 lei hectarul, pământul fiind de calitatea II, în regiunea I. / Preşedintele comisiunii, M. Balasan. / p. Conformitate, M. Balasan”[18].

 

1920: EXTRAS de pe hotărârea acestei comisiuni No. 150 din 25 Noemvrie 1920. / Văzând şi dispoziţiunile art. 31 bis şi 33 din decretul-lege de expropriere cu modificările aduse prin decretul-lege cu No. 2.100 din 8 Mai 1920 şi toate instrucţiunile date de Casa centrală a cooperaţiei şi împroprietării sătenilor în această privinţă. / Pentru motivele văzute în corpul hotărârii, în majoritate, hotărăşte: / Fizează următoarele preţuri pentru terenul expropriat din mosie Verpolea, comuna Grămeşti, proprietatea dnei Olimpia Chiriac Manoliu: / Pentru 7 hectare, 80 ari teren cultivabil calitatea I, lei 2.400 hectarul. Prezenta hotărâre este supusă apelului la Curtea de apel din Iaşi, în termen de 15 zile de la publicarea ei, conform art. 34 din decretul-lege de expropriere modificat prin decretul-lege No 2.100 din 8 Mai 1920. / Preşedinte, I. Stănescu-Buzău. / Membri: Consilier agricol, cu opinie separată, Alex. I. Dimitriu. / Delegatul proprietarilor, supleant, Brăescu. / Delegatul sătenilor, cu opinie separată, Dr. Al. Sandovici, preot. / Secretar, N. C. Mândrescu”[19]. // „Fixează următoarele preţuri pentru terenul expropriat din moşia Rudeşti, comuna Grămeşti, proprietatea dnei Finareta Al. Stârcea: / Pentru 3 hectare, teren cultivabil calitatea I, lei 2.000 hectarul”[20].

 

1925: „În numele legii şi al M. S. Regelui, Noi, locotenent Angheluţă I., substitut  de raportor pe lângă consiliul de război al corpului IV armată Iaşi, secţia II, / Mandăm şi ordonăm prin aceasta tuturor portăreilor sau agenţilor puterii publice militare şi civile a aduce înaintea noastră pe soldatul A Iftincăi Ioan, de fel din Grămeşti, judeţul Dorohoi, contingentul 1910, fost în regimentul 29 infanterie, iar acum necunoscut, la 29 mai 1925, ora 8 şi 30 a. m., pentru a fi ascultat ca inculpat. Invităm pe toţi depozitarii puterii publice militare şi civile, cărora li se vor arăta acest mandat, a da mână de ajutor pentru execatarea lui. / Mandăm şi ordonăm prin aceasta tuturor portăreilor sau agenţilor puterii publice militare şi civile a aduce înaintea noastră pe soldatul Barbu Vasile, de fel din comuna Grămeşti, judeţul Dorohoi, contingentul 1900, fost în regimental 69 infanterie, iar acum necunoscut, la 29 Mai 1925, ora 9 a. m., pentru a fi ascultat ca inculpat”[21].

 

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupe), morți pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 24: Moroșanu Vasile, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Grîmești, jud. Rădăuți, mort la 13 iulie 1941”[22]. „Lista nr. 9: Acsahei Haralamb, sergent, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Grămești, jud. Dorohoi, mort la 5 iulie 1941; Anichitei Mihai, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Grămești, jud. Dorohoi, mort la 17 iulie 1941”[23].

 

1947: „Tribunalul Dorohoi Conform art. 14 din legea Nr. 173 din 1941, sunt invitați toți acei ce stiu despre moartea sau dispariția lui Neculai Ion Barbu, fost cu domiciliul în comuna Grămești, județul Dorohoi, să comunice Tribunalului Dorohoi. / Nr. 23.069. /1947, Iulie 30”[24].

 

1947: Se transferă: „Agronomi: Vatamaniuc Teodor, de la Grămești, Dorohoi, la Vârfu Câmpului, singurul concurent, interese materiale”[25].

 

1948: „Art. 1. Se acordă gradația de merit în învățământul primar, pe data de 1 Septemvrie 1946, următorilor învățători titulari la școlile primare specificate în dreptul fiecăruia: Bordeianu Clemansa, învățătoare, comuna Grămești, județul Dorohoi”[26]. / „Membrii corpului didactic cuprinși în alăturatele tablouri, care fac parte integrantă din prezenta decizie, ale cărora raționalizări, fixări li repartizări au fost anulate cu decizia Nr. 164.743 din 1948, rămân la dispoziția ministerului, fiind obligați să ceară detașarea în posturile ce vor fi publicate vacante: Maftei Mihai, Şcoala Grămeşti, Grămeşti, postul V[27].

 

1958-1963: „Preotul Casian Bucescu, paroh în localitatea Grămești, a executat șase ani de închisoare la Aiud”[28]. „Acest om s-a născut în anul 1907, în satul Baineț, lângă orășelul Siret: a absolvit Teologia la celebra facultate din Cernăuți (1933): mitropolitul Nectarie l-a hirotonit preot. A păstorit în Broscăuții Noi și Panca, Storojineț, în nordul Bucovinei, între anii 1933-1940, la Grănicești, între anii 1940-1950, și la Grămești, din 1950, până în 1958. Aici, umbra malefică a unui confrate i-a retezat dreptul de slujire și propovăduire curajoasă a Evangheliei – timp de 5 ani a trebuit să-l mărturisească pe Hristos de după gratii; a fost vertical, ca și înaintea altarului, și la Botoșani, și în Aiud, Gherla, Jilava, ca și în gulagul de la Ostrov”[29].

 

1991: Victor Bobu, „părinte al lucrului bine făcut… a scris o monografie a Bălineștilor (1938) și una a comunei Grămești (1991)”[30].

 

 

[1] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XX, Iaşi 1928, p. 232

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 99 pp. 146, 149

[3] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 73, pp. 135-139

[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 58. pp. 90-94

[5] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1036, pp. 343, 344

[6] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1050, pp. 348, 349

[7] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 243

[8] Ciocoiu, C., Iconomul, Note la Monografia Bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Botoşani, Dorohoi 1892, pp. 61-64

[9] Ionescu, Ion, Esposiţiunea Naţionale din 1865 în Jassi – Catalogu Officialu, Jasii 1865, p. 66 şi 96

[10] Monitorul Oficial, No. 136 , 24 septembrie / 6 octombrie 1883, p. 2854

[11] Monitorul Oficial, Nr. 118, 26 august 1895, pp. 4009-4012

[12] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III 1900, p. 629

[13] La Grămeşti, a cântat Gheorghe Găvărloaie (60 ani).

[14] La Zvoriştea a cântat Ion Damia (45 ani) din Vârvu Câmpului.

[15] La Sf. Onufri, a cântat Niculai Humeniuc (18 ani)

[16] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[17] Monitorul Oficial, Nr. 90, 9 august 1919, p. 4956

[18] Ibidem, p. 4958

[19] Monitorul Oficial, Nr. 203, 15 decembrie 1920, p. 8199

[20] Ibidem, p. 8200

[21] Monitorul Oficial, Nr. 107, 17 mai 1925, p. 578

[22] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, p. 5546

[23] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, p. 5045, 5050

[24] Monitorul Oficial, Nr. 178, 6 august 1947, p. 5855

[25] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[26] Monitorul Oficial, Nr. 40, 18 februarie 1948, p. 1391

[27] Monitorul Oficial, Nr. 194, 23 august 1948, pp. 6963, 7021-7023

[28] Ioanițiu, Cicerone, Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România, București 2004, p. 6

[29] Hrehor, Constantin, Muntele mărturisitor, Editura Apologetica, Iași 2004, p. 199

[30] Hrehor, op. cit. p. 235


Povestea aşezărilor sucevene: Zvoriştea

 

 

ZVORIȘTEA. Cel mai vechi Bucureşti din istoria României, Bucurăuţii atestaţi în 30 martie 1392, se numeşte, după acapararea pământurilor de pe pârâul Zvoriştea de către mănăstirea Putna, Zvoriştea sau Dvorăşte, cu variante de grafiere de-a lungul timpului: Zvorăştea, Zvorâştea, Zvoriştea. Uricul lui Roman al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Bun şi bunicul matern al lui Vlad Ţepeş, i-a fost dat lui Ianiş Viteazu – „viteaz” fiind un titlu de nobleţe, pe care îl purtau doar câştigătorii unor turniruri. Uricul este scris doar cu majuscule, în buchii slavone şi fără nici un semn de punctuaţie, aşa că traducătorii textului au putut scrie cu litere mici ce şi cum le-a convenit, inclusiv Bucovina Mare, din tratatul de la Lublau, care devine, prin traducere, „bucovină” la fel de banală precum crânguleţul de lângă „Şărbăneşti”, sat care nu este Şerbăneştii, ci Şerbăuţii de astăzi, Şerbăneştii de odinioară numindu-se Vladimirăuţi. Iar numele converg spre ipoteza că Ianiş Viteazu (sau poate Ianis, cum de altfel este şi scris în uric, deci cu nume de român balcanic) moştenea ocina (moşia natală) a fraţilor Bucur şi Vladimir, descendenţii lui Ianis fiind pe larg prezentaţi, de către Ştefan cel Mare, în hrisovul din 12 martie 1488, prin care confirma cumpărarea părţii de jos a satului şi dăruirea ei mănăstirii Moldoviţa. Probabil că din această pricină casele boiereşti de mai târziu, sigurele mărturisite, se aflau în hotarul Zamostei.

 

1392, martie 30: „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte, până la mare. Am dat, cu fiii mei, Olecsandro şi Bogdan, slugii noastre Ioaniş viteazul, pentru credincioasa lui slujbă, 3 sate pe Siret, uric, lui, cu tot venitul, în veac, şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui, cu tot dreptul. Numele satelor: Ciorsaceuţi (parte din Zvoriştea[1]) şi Vladimirăuţi (Şerbăneşti[2]) şi Bucurăuţi (Zvoriştea[3]). Iar hotarul lor să fie din jos de Marişeuţi, valul care este de-a curmezişul Câmpului, până la Siret, apoi pe cealaltă parte a Siretului, la capătul de jos al poienii, o movilă, şi de acolo, drept peste luncă, la fântână, o movilă, şi de acolo drept la bucovină, o movilă, şi de acolo, pe marginea bucovinei, în sus, până la hotarul lui Şerbănescu, la tei, o movilă, de acolo către topliţă, acolo o movilă, şi de acolo către Siret, movila de la mijloc, şi de acolo, peste Siret, în sus, până la Bucovina cea Mare, pe unde iese drumul de la Dobrinăuţi, la capătul Câmpului, şi de acolo, pe marginea Bucovinei, pe deal, la vale, până la val. Acesta îi este hotarul întregului ocol”[4].

 

1488, martie 12: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă sfântă nedes­părţită. Iată eu, robul Domnului meu Iisus Hristos, Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn pământului Moldaviei. Facem ştire prin această carte a noastră tuturor cui vor căuta pe dânsa sau vor auzi cetind-o, precum au venit înainte noastră şi înainte tuturor boierilor noştri ai Moldovii, slugile noastre pan Mihul Ponici şi cu soru-sa, Maruşca, şi nepoata lor, Anuşca, fata Belii, şi Ilcu şi Labăşcu, şi sora lor, Duşa, feciorii lui Dancul din Steclieni, şi nepotul lor, Alexandru, feciorul lui Ivanco Tolocico, şi Burla şi fraţii lui, Costia şi Pante, feciorii lui Fedor Platon, şi Romaşco Ciuciul şi cu surorile sale, cu Ulca şi cu Niaga, fiii Danciului Ciuciu, şi Buda şi sora lui, Nastea, şi mătuşa lor, Maruşca, fata lui Oprişan, toţi nepoţi lui Giurgiu Dvorăşti, şi cu toţi feciorii săi, de a lor bunăvoie, de nimenea siliţi, nici asupriţi, au vândut a lor dreaptă ocină, dintr-al lor drept uric, jumătate de sat din Dvorăşte, cutul din jos, pe Siret, şi cu morile ce sunt în Siret, însumi domniei mele, drept patru sute zloţi tătăreşti, care bani de mai sus scrişi, 400, i-am şi plătit domnia mea în mâinile slugilor noastre, tuturor celor de mai sus scrişi, nepo­ţilor lui Giurge Dvorăşte, după tocmeala ce au avut cu domnia mea. / Deci domnia mea bine am voit, cu a noastră bună voire, cu curată şi cu luminată inimă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, de am întărit a noastră sfântă mănăstire de la Moldoviţă şi am făcut noi pentru a noastră sănătate şi mântuire, şi pentru sănătatea şi mântuirea fiilor noştri, am dat şi am întărit pe acea de mai sus zisă jumătate de sat din Dvorăşte, cotul din jos, şi cu mori ce sunt în Siret, acelei sfinte mănăstiri a noastre, Moldoviţei, unde este hramul „Bunavestire a presfintei născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioarei Maria”, şi egumenul mănăstirii este rugătorul nostru, popa Anastasie, ca să fie acea jumătate de sat, şi cu morile, acelei sfinte mănăstiri a noastre, Moldoviţei, de la noi uric, cu tot venitul, nestrămutat nici odinioară, în veci. / Iar hotarul acelei jumătăţi de sat să fie pe unde au hotărât dumnealui, Tăutul logofăt, începându-se din sus, din malul Siretului, pe din sus de gura Dvorăştii (pârâul Zvoriştea – n. n.), de la o salcie ce este în malul Siretului, de acolo drept la vadul Dvorăştii, unde trece drumul Dobrănăuţului, de acolo drept la marginea pădurii, la doi arini, de acolo la o fântână de pe costişă, de acolo drept la o obîrşie a altei fântâni, pe din sus de fântână, la nişte pădureţi, de acolo drept la o movilă, peste drum, de acolo drept la o movilă, ce este în vale, de acolo drept la codru, la un stejar, de acolo, codrul, în jos, până la hotarul Şărbăneştilor, iar de acole, din margine pădurii, dintr-un viazi, adică ulm, ce este în mijlocul a două pâraie, drept pe mijlocul loziilor, peste drum, la o movilă săpată, de acolo drept la altă movilă, la capul unor schini, de acolo drept la deal, la a treia movilă, şi de acolo drept la a patra movilă, ce este în mijlocul toloacăi, de acolo drept la gura unei bălţi, ce cade în topliţă, la altă movilă; iar de aice să fie pe unde au hotărât pan Duma clucer, adică din gura bălţii, la malul Siretului, la viaz, adică la ulm, apoi peste Siret, la alt mal, la un tei, de acolo la un frasin, ce este în mijlocul luncii, şi printre poieni la Râpa Hoţilor şi la poiana de sus, care e ceva mai sus de Poiana lui Ion Jumătate, pe lângă care poiana cea din sus apucă codru, la deal, la un stejar mare, de acolo la Groapa Ursului, şi apucă codrul în sus, peste drum, la nişte meri, şi acolo este movilă săpată, de acole drept la trei ulmi şi drept la malul Siretului, pe din sus de moară, de lângă salce, ce este împotriva celeilalte sălcii, ce este peste Siret. Şi atâta este tot hotarul”[5].

 

1636, mai 9: La alegerea părţilor rămase după vornicul Coste Băcioc, în Hânţeşti, au participat, ca martori, „şi Drăguşan bătrânul din Dvorişte, şi Eremiia Pahulcea ot Şerbăneşti… şi alţi oameni buni şi bătrâni”[6].

 

1734, februarie 20: Se împart între moştenitori moşiile „pe feciorii lui Vasile Stărcea, anume Pătrăşcanu şi Safta, Ion şi Ştefan Stărpu, nepoţii lui, feciorii lui Ioan Stărce” şi revin „a patra parte de Bereşti lui Vasile Stărcea; / A patra parte de Zvorişte, Ilincăi; / A patra parte de Şărbăneşti, Irinii, şi o parte Ilincăi; / A opta parte de Zvorişte, Sandei, mumei şatrarului Petre Cheşcu; / A patra parte de Şărbăneşti, Saftei, din care se trage pitarul Cliamintiuoi”. / „La clironomii lui Ion Stărcia, se clironomisesc şi pe Ştefan Stărpu, după puterea cărţii de judecată: pol sat Şărbăneşti, a patra parte de Bereşti şi a patra parte de Zvorişte”. / „Partea lui Pătrăşcanu şi a Saftii, feciorii lui Vasile Stărcia: jumătate de sat Şărbăneşti, a patra parte de Bereşti, a opta parte de Zvorişte”. / La clironomii lui Patraşcu şi a Saftii, surorii sale: a patra parte de Bereşti, pol sat Sărbăneşti, a patra parte de Zvorişte, însă cu jumătate de a patra parte ce au luat-o Şăpteliceştii fără dreptate, că unde avea el numai a opta parte de Zvorişte, acum se stăpâneşte a patra parte. Un sat întreg face şi a patra parte şi trece mai mult în partea lor acea jumătate de a patra parte, ce au luat-o de la Şăptiliceşti cu strămbătate. / Din care îndestul se dovedeşte că cu strâmbătate şi cu greşeală s-au luat de la noi, Şăptiliceştii, acea jumătate de a patra parte de Zvorişte, cu judecata din 1787, Iulie 27, ce s-a judecat frate-meu Neculai, şapte ani, şi cu Petru Cheşcul, cumpărătorul. Întâi că trece acastă a opta parte mai mult în fi partea clironomilor lui Patraşcu şi a Saftei peste înpărţeală, şi clironomilor lui Ion Stărcia le lipseşte din împărţeală acastă jumătate de a patra parte, şi, de ar fi lipsit de la truş-şase fraţii, ficiorii lui Ion Stărce, după analogie eram mai puţin păgubaşi, iară cu urmările şatrarului Petrea Cheşcu sunt păgubaşi numai eu, în jumătate din zestrea maicii mele. Şi unde aveau, după împărţeală, cli­ronomii Saftei şi ai lui Patraşcu numai a opta parte din Zvorişte, şi moaşă-mea (bunica, adică soţia moşului, bunicului – n. n.) Ilinca a patra parte, care a dat-o zestre maicii mele, Şăptelicioi, am rămas noi cu a opta parte şi el cu a patra parte, vânzând clironomii lui Pa­traşcu şi a Saftei, şatrarul Petrea Cheşcu, de două ori acea a opta parte. Însă o dată ficorii lui Cerchez, ce se trag din Safta, şi o dată clironomii lui Patraşcanu, vicleni fiind şi vânzătorii, şi cumpărătorul, şi la anul 1787, Noiemvrie, luând hotarnici pe dumnealui spătarul Ioan Cananou, fiind pa­harnic, şi pe răposatul ban Iordachi Cananou, ca să-i hotărască părţile sale dinu Zvorişte, dumnealor au pus temei pe zapisele şatrarului Petrea Cheşcu, de cumpărătură ce avea de la clironomii lui Patraşcu şi a Saftei, şi ne-au luat moşia, dându-i şi mărturie hotarnică. Şi, viind aici la Divan în judecată răposatul frate-meu, judecata Divanului încă a pus temei pe hotarnică, şi noi suntem păgubaşi de jumătate zestrea maicii noastre. Pentru care, cu lacrămi, mă rog luminatului Divan să cerceteze cu amăruntul, atât împărţeala Domniei Sale Costandin Neculai-Vodă, cât şi cartea de judecată din velet 1787, ca să se poată pliroforisi luminatul Divan câtă deosebire are noima cărţii de judecată de hotărârea cărţilor domneşti de împărţeală, ca să pot şi eu, ticălosul, de a-mi afla dreptatea şi să nu rămăn isterisit de zestrea maicii mele, căci viclenia şi lăcomia şatrarului Cheşcu l-au silit a cumpăra de două ori, vrând să-i dezrădăcineze din strămoşeasca moştenire şi să cuprindă toată Zvoriştea supt a sa stăpânire, cu fel de fel de chipuri meşteşugite, că n-a fost şatrarul Cheşcu atât de prost, cât să se amăgească de vânzători, mai ales având toate scrisorile şi împărţelile neamului în mâna sa”[7].

 

 

1772: Parohia Dealu Buda, 150 familii, Buda 150 familii şi parte din Stânca, 47 familii, toate în comuna Zvoriştea, are bi­serica parohială „Sfinții Voievozi” din lemn bârne, construită la 1772, după cum se prevede în sinodic, ctitor Prinţul Andrei Ştefanco, alţii spun de Alexandru Tăutu, proprietarul moşiei. La 1822, reparată de Iacovschi Moţoc, asemene reparări i se fac la 1865-1875 şi la 1890, sub pri­marul Sava Iliescu, se cheltui 1.700 lei, pardosindu-se înlăuntru şi afară cu scânduri, se podi cu scânduri în locul pietrelor, se făcu din nou clopotniţa tăbănuilă. Catapiteasma, aceiaşi din vechime, se reînnoi în 1875. Clerul, în 1894: paroh: H. Vasiliu, seminar 4 clase, atestat No. 47 din 1884; cântăreţi: G. Cândescu, decret No. 274 din 1887, şi Emanoil Dascălu, decret No. 71 din 1851, urmând N. Diaconu. În 1902, paroh: C. Buşilă, de la Păltiniş, în locul lui H. Vasiliu, trecut la Puienii, preot G. Cărăuşu, în locul preotului Buşilă. Cântăreţi: Băncescu şi Poinariu. Pămânlul bisericesc e de 6 fălci, neregulat, fiind printre casele locuitorilor; satul, lângă graniţa Bucovinei”[8].

 

1772-1774: În Ocolul Siretului de Sus, conform recensământului rusesc dispus de Rumeanţev, Zvoriştea din Deal avea 19 case şi doar 7 birnici, după ce se scădeau ruferurile, 12 la număr, adică 5 argaţi şi slugi, 3 popi şi 4 ţigani. Zvoriştea din Vale avea 144 de case, cu 70 de birnici, 74 însemnând rufeturile, adică 24 de ţigani, 17 femei sărace, 10 nevolnici şi 23 slugi, argaţi, scutelnici şi alte bresle ai şetrarului Cheşcu. În satul megieş, Zamostea, existau doar 19 case şi doar 10 bienici, 9 fiind rufeturi, adică 2 mazili, 3 volintiri, 3 păstori ai medelnicerului Silion şi 1 ţigan. La Bereşti existau 14 case, cu 7 birnici şi cu 7 rufeturi, reprezentate de 1 mazil, 2 argaţi ai lui, 1 nevolnic, 1 ţigan şi 2 femei sărace[9].

 

1774: Filiala „Sfinții Voievozi” din Poiana Pustaiul, constru­ită din lemn bârne, tencuită şi văruită, la 1774, de preotul Dumitru Ungureanu, reînnoită, la 1820, adusă din Zamostea, de preotul Dumitru Ionicesei, acoperită, la început, cu stuf şi paie, reclădită, la 1851, se reînnoi de enoriaşi şi Prinţul Alezandru Moruzi. Poiana fu moşie aparte a mănăstirii Putna, până la 1785. Catapiteasma, în 3 rânduri de iconiţe cu pictură veche. Icoanele Împărăteşti, parte nouă do­nate de Turtureanu, din Bucovina. Sunt şi icoane de la vechea biserică din Zvoriştea. Stranele simple, sus şi jos podeală de scânduri, în pridvor piatră, clopotniţa la intrare în cimitir, pe stâlpi de lemn, acoperită cu şindilă, are 2 clopote, unul cu data 1821 şi altul, 1872. Cimi­tirul închis cu zaplaz, cel de înmormântare, partea de răsărit; sunt 6 fălci pământ bisericesc. Clerul în 1894: Paroh: Constantin Balanescu, curs seminar 4 clase, atestat No. 509 din 1874, Iaşi, învăţător, duhovnic; Cântăreţi: Gavril Antonescu, decretat No. 375 din 1891, Ioan Manoliu, decret No. 92 din 1851, după care Dumitru Iliescu, Alexandru Şeptelici; membri epitropi G. Barbosu şi I. P. Bontea”[10].

 

1775: În recensământul ordonat de generalul Spleny, primul guvernator militar al Bucovinai, înainte de convenirea graniţelor definitive, în Ocolul Siretului, Zamostea are 1 popă şi 23 ţărani, Zvoriştea din deal, 2 mazili (mazili înseamnă fii de boieri), 6 popi şi 20 ţărani, Zvoriştea din vale, 1 boier, 4 popi şi 51 ţărani, iar Bereşti, 1 mazil, 1 popă şi 10 ţărani[11].

 

1778: Parohia Şerbăneşti, 141 familii, anexată de cotunele Slobozia, 128 familii, Bereşti 123 familii şi Poiana 86 familii, toate din comuna Zvoriştea, are biserica parohială „Sfinții Voevozi” (Şărbăneşti), construită din lemn bârne, ctitorii, fondatori, familia Stârcea Ioniţă, proprietarul moşiei, la 1778. Aci s-a retras Grigore Matei Ghica Vodă, în a doua Domnie, 1735-1741. După irupţiunea războiului dintre ruşi şi turci, Munich, ocupând Moldova, Ghica Vodă fugi din Iaşi şi se retrase aici, la moşia sa, dar şi aici fiind ur­mărit de ruşi, fugi din ţară (Letopiseț, Tom 2, p. 451. ed. veche). Biserica avu reparaţiuni prin familia Sireteanu, în 1855, şi mai în urmă, pe la 1890, se tăbănui cu scân­duri, înlăuntru şi afară, văpsindu-se, prin preotul Constantin Bălănescu. Catapiteasma e pictată pe trei bucăţi scândură de ulm; clopotniţa, deasupra coridorului de scânduri, are un clopot, cu data 1795. Sus şi jos, podeală de scânduri; cimi­tirul din jurul blsericii e închis cu gard, cel de înmormântare în partea de sus. Sunt 6 fălci pământ bisericesc”[12].

 

1782: Parohia Zvoriştea, vatra, 207 familii, anexată de cotuna Stânca, 100 familii, comuna Zvoriştea, are biserica parohială „Adormirea” fondată, de piatră şi cărămidă, de Petru Cheşcu, după inscripţia de sus, la intrare: „Această sf. biserică cu hramul Ospeniei, este făcută de Petru Cheşcu, pe moşia D-sale, satul Zvoriştea 1182 lanuar 24”. Mormântul familiei fondatorului Petru Cheşcu se află în prid­vorul bisericii, văzându-se mai multe pietre, cu inscripţii având anul 1782. Tot în pridvor, la intrare, se vede monumentul de marmură, cu inscripţia grecească, sub care se află înmormântat Dimitrie C. Moruzi, fratele ctitorului Alexandru C. Moruzi, care a reparat biserica, purtând data 1838 Oct, 8. Prinţul Alexandru C. Moruzi a reparat biserica în 1853, făcând catapiteasma din nou, cu stranele şi alte podoabe bisericeşti, iar din icoanele vechi parte sau dat la biserica Trestiana şi parte se află aici. Decedatul ctitor Alexandru C. Moruzi se află înmormântat afară, dinaintea uşii bisericii, având 2 mo­numente, cu inscripţie greacă şi română: „Lui Alexandru Constnntin C. Moruzi, născut la 1805, aug. 29 în Ţarigrad, mort în Fotia Italia 25 aprilie 1873, spre pomenirea sa. Eliza Zaimis, Aspasia Roma, Zenaida Calimachi, fiicele lui. Alt monument, al soţiei Sale, Pulcheria, se află alăturea, purtând data 3 Ianuar 1842. / Grosimea pereţilor bisericii e de jumătate stânjen, conţine pe deasupra ferestrelor în zid, în lungime, bolta ce duce în nişte etacuri sau goluri, deasupra altarului şi a pridvorului. / Catapiteasma, cu sculptură şi pictură, e demnă de văzut. Podeala de jos a bisericii, o sobă de oale, în altar, şi alte obiecte sunt făcute de Doamna Eliza Zaimis, soră cu Doamna Zenaida Căţimachi şi cu Doamna Aspasia Spiridon, fiice ale decedatului ctitor Alexandru C. Moruzi. Doamna Eliza Zaimis, până la vinderea moşiei domnului Manoliu, plătea clerul şi întreţinea biserica cu bani şi pământ. / Din vechime, trupul moşiei Zvoriştei, dinspre sud, a fost a mănăstirii Moldaviţa din Bucovina, dată de Ştefan cel Mare, prin uricul din 14 martie 1488, şi trupul din sus, al boierului Petru Cheşcu. Personalul clerical, la pu­nerea în aplicare a legii din 1894: Paroh: Gheorghe Enescu curs catihetic, hirotonit la 1859. Cântăreţi: I. Băncescu, din 1865, şi C. Mândrescu, din 1880, după care T. Gheorghiu. Urmează paroh I. Dionisie, seminar grad II, din 1859, în locul decedatului Enescu, apoi paroh V. Măcărescu, seminar grad II, din1901, în locul decedatului Dionisie. Cântăreţ: H. Poenaru, în locul lui Mândrescu”[13].

 

Mormântul bunicilor paterni ai lui George Enescu, de la Zvoriştea

 

1788, Hacquet: „Dacă mergi pe malul drept al Siretului, atunci pământul e necontenit tăiat de afluenţii săi laterali. Pe acest drum, am făcut cunoştinţă cu un boier moldovean, de stare mijlocie, ce se numea Şeptilici şi era originar din satul Zvoriştea. Cum m-a surprins numele lui, care însemna „al şaptelea”, am întrebat şi pe alţi moldoveni despre raţiunea acestei numiri şi mi s-a susţinut, într-un glas, că maică-sa a născut, într-o lună, şapte copii, dintre care s-ar mai afla în viaţă încă patru. Când l-am întrebat aceasta pe boierul foarte zdravăn şi spătos, mi-a confirmat acest lucru (!) şi mi-a spus că pot să mă informez şi la popa din acel sat. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani şi făcuse, cu nevastă-sa, şase copii”[14].

 

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, menţiona drumul care „duce prin Sinăuţi (vamă şi lagăr de carantină austriac), la Târgul Nou, primul – sat moldovenesc, apoi prin Talpa, pe malul stâng al Siretului, la Zvoriştea. De aici, la stânga, pe vale, prin Bucecea (o localitate ce aparţine patriarhului de Ierusalim) şi Cucorăni, la Botoşani”[15].

 

1800: Filiala din Bereşti „Sfântul Necolai”, construită de lemn bârne, încheiate de jos până şi cu bolta de sus, de Vasile Calmuschi, la 1800. Catapiteasma din iconiţe mici are inscripţia: „Această sfântă şi Dumnezeiască catapiteasmă s-au făcut de robul lui Dumnezeu Vasile Calmuschi şi soţia sa Balaşa, ca să fie spre pomenirea a tot neamul lor (7282)”. Altă inscripţie arată că s-a reînoit de robii lui Dumnezeu, Vasile Lepadatu, cu soţia sa Safta, spre pomenirea a tot nea­mul lor, 1847 Septembrie 26. În 1890 i se bătu scânduri pe din lăuntru şi afară, văpsindu-se; se podi jos cu scân­duri, de comună şi enoriaşi, prin stăruinţa preotului Constantin Balanescu. Clopotniţa, dinaintea bisericii, pe 2 stâlpi. Pe clopot, numele Nicolae Calmuschi, 1809. Cimitirul e cu gard, cel de înmormântare, partea de răsărit; sunt 8,5 fălci”[16].

 

1803: Zvoriştea din Deal a solnicului Ioan Cheşcu avea 344 liuzi (oameni străini, de regulă fugiţi din Galiţia), care se alătură băştinaşilor menţionaţi de recensămintele anterioare, iar Bereştii pitarului Neculai Calmuţchi, doar 70[17].

 

1878: „Regimentul 8 de linie. Soldații al căror nume și signalimente se notează mai jos, fiind șterși din controale ca dezertori; autoritățile civile și militare cu onoare sunt rugate să binevoiască a-i urmări și înainta acestui depotu, în caz de a-i prinde:  Andronie Ion, din comuna Zvoriștea, plasa Berhometele, districtul Dorohoi, fiul lui Mihai și al Smarandei, născut la 1856, Noiembrie 10, talia 1 metru 680 milimetri, fața lungă, fruntea lată, ochii veryi, nasul, gura, bărbia potrivite, părul și sprâncenele negre, semne particulare nu are; Luchian Vasile, din comuna Zvoriștea, plasa Berhometele, districtul Dorohoi, fiul lui Petrea și al Casandrei, născut la 1856, Iulie 3, talia 1 metru 640 milimetri, fața smeadă, fruntea lată, ochic verzi, nasul, gura, bărbia potrivite, părul și sprâncenele castanii, semne particulare nu are”[18].

 

1884: „În comuna Zvorăștea, județul Dorohoi, s-a declarat de pripas un cal armăsar, în păr șarg, coamă, coadă albe, puțin retezat la frunte. Spre satisfacerea referatulni domnului subprefect al plasei Berhometele, cu No. 324, se publică aceasta pentru cunoștința păgubașului acelui cal, care să se conformeze legii poliției rurale în ceea ce privește primirea lui de la primăria comunei Zvorăștea”[19].

 

1885: „Din comuna Zvorăştea, judeţul Dorohoi, se trimite înştiinţare că în ziua de 18 aprilie 1885, la 4 ore p. m., a fost lovit de trasnet un băiat ca de vreo 16 ani, în timp ce mâna boii la plug. Acest băiat, numit Gheorghe, era un fiu al lui Vasile Cojocaru din cotuna Şerbăneşti, comuna Zvorâştea. În aceeaşi zi a fost lovită de curentul electric şi o vacă, care a văzut, la moment, moartă”[20].

 

1886: „La 14 Iunie curent, o copilă de 4 ani, numită Aglaia, fiica locuitorulul Theodor N. Ifteme din comuna Zvorăştea, judeţul Dorohoi, s-a dus la Siret, ca să se scalde, şi, dezbrăcându-se de haine, a alunecat de pe mal şi, căzând într-o bolboacă, s-a înecat. Cadavrul a fost scos de către tatăl copilei”[21].

 

1888: „Prin decisiunea Domnului ministru de finanţe, cu No. 44.392 din 15 Noembre 1888, dl Demetriu Mihăiluc, fost sub-casier, se numeşte agent de control la fabrica de spirt Zvorâştea, din judeţul Dorohoi, cu salariul de 200 lei lunar, în locul dlui M. Dumitrescu, depărtat”[22].

 

1891: „Proprietarul vacii cu mânzatul ei, ce se pripăşise în comuna Zvorâştea, despre care tratează publicaţia No. 6.412 din 20 Noembre 1890, înserată în Monitorul oficial, prezentându-se cu probele cuvenite la primăria respectivă, i s-a dat în stăpânire acea vacă cu mânzat. Se publică aceasta spre cunoştinţa generală, cunoscându-se revocată publicaţiunea citată mai sus”[23].

 

1892: „Ministerul, auzind pe consiliul permanent al instrucţiunii, publică concurs pentru ziua de 15 Septembrie 1892, pentru ocuparea, cu titlu provizoriu a şcoalelor rurale din circumscripţiunile mai jos notate: Circumscripţiunea IV Iaşi, judeţul Botoşani, plasa Siret: Şcoala judeţeană din comuna Fântânelele, cătunul Roşcani; Şcoala judeţeană de fete din comuna Corni; Şcoala judeţeană de băieţi din comuna Burdujeni, al doilea post de învăţător; Şcoala comunală de băieţi din comuna Dumbrăveni, al doilea post de învăţător; Şcoala comunală din comuna Burdujeni, cătunul Prelipca. / Judeţul Dorohoi, plasa Berhometele: Şcoala judeţeană din comuna Zamostea, cătunul Bălineşti; Şcoala comunală din comuna Zvoriştea, cătunul Şerbăneşti”[24].

 

1895:Zvorăştea (Zvoriştea), comună rurală în județul Dorohoi, plasa Berhometele, formată din satele: Bereşti, Buda cu Dealul, Poiana, Pustaiul, Şerbăneşti cu Slobozia, Stânca cu Zvorăştea şi Vatra, cu reşedinţa în Zvorăştea. Are 5.164 suflete; 6 biserici, deservite de 3 preoţi, 7 cântăreţi şi 6 pălămari; o şcoală mixtă. Vite: 939 vite mari cornute, 1.719 oi, 8 capre, 212 cai şi 300 porci. Zvorăştea cu Stânca (Zvoriş­tea), sate, pe moşia Zvorăştea, comuna cu acelaşi nume, plasa Berhometele, județul Dorohoi, cu 1.132 suflete. Din vechime, trupul moşiei Zvorăştea, dinspre sud, a fost al mănăstirii Moldaviţa, din Buco­vina, dată de Ştefan Vodă cel Mare, prin uricul din 12 Martie 1488, şi trupul din sus, a boierului Petru Cheşcu. Are o biserică, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, de­servită de 1 preot, 2 cântăreţi şi 2 pălimari, mare şi bine zidită, făcută la 1782, de Petru Cheşcu; o şcoală. Pârâul ce trece pe moşie este Leahul. Râul Siretul trece pe mar­gine. Drumuri: calea comunală de la Podul Siretului şi calea naţio­nală, ce duce la Hănţăşti. Moşia se hotăreşte cu: Vârful Câmpului, Bucovina, Hănţăşti şi Zamoştia”[25]. „Poiana Pustaiul, sat, pe moşia Zvoriştea, comuna cu acelaşi nume, plasa Berhometele, județul Dorohoi, cu o populaţie de 176 familii sau 704 suflete. În vechime, fiind moşie, a parte era proprietatea mănăstirii Putna din Bucovina, care a stăpânit-o până la 1785. Biserica, cu hramul „Sfinții Mihail şi Gavril”, este de lemn, fă­cută în 1774, de preotul Dimitrie Ungureanu, şi e deservită de 1 cântăreţ şi 1 pălimar”[26]. „Vatra, sat pe moșia Zvoriștea, comuna cu același nume, cu 440 suflete”[27].

 

1895: „Soldații mai jos notați, nerăspunzând ordinelor de chemare, și care s-au dat nesupuși, nefiind prezenți la corpurile lor, sunt rugate toate autoritățile civile și militare a-i urmări și, prinzându-i, să-i trimită depozitului de recrutare Dorohoi: Strul Henich, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Andrei Vasile, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; A Dumitrăesei Dumitru, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Corstia Constantin, contingentnl 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; A Cortoaie Dumitru, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Murariu Vasile, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Jitariuc Iordache, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Caraulia Andrei, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Chiruță Zaharia, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Chiță Gheorghe, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; A Iloaie Ilie, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Prisacariu Constantin, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Purice Dumitru, Grisariu Hunia, contingentul 1881, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Cristea Gheorghe, Ințel Ber Leib, contingentul 1881, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi”[28]. / „Regimentul 8 artilerie: Leon Aronovici, contingentul 1887, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi. / Regimentul 12 artilerie: Suh Andrei, contingentul 1891, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Rascu Vasile, contingentul 1894, din comuna Buda, județul Dorohoi. / Batalionul 4 vânători: Șeptelici Spiridon, contingentul 1886, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi. / Arsenalul de construcție: Iohann Harant, contingentul 1892, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi. / Regimentul 8 Dragoș No. 29: Matei Theodor, contingentul 1878, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Dornianu Dumitru, contingentul 1878, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Ioanceanu Iacob, contingentul 1878, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Duduman Constantin, contingentul 1878, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Ilaș Vasile, contingentul 1880, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Maftei Gheorghe, contingentul 1880, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Sfichi Ioan II, contingentul 1876, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Iova Leon, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Andronic Vasile, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Dumitru Costantin, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; A Olăriței Ion, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Andrieș Dumitru, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Dumitru Constantin, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Grădinariu Neculai, contingentul 1881, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Scutelnicu Ion, contingentul 1884, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi”[29].

 

1899: „Depozitul de recrutare Dorohoi. Listă de nesupuţii din contingentul 1900. Sunt rugate toate autorităţile civile şi militare a lua măsuri pentru urmărirea, prinderea şi trimiterea lor la acest depozit: Regimentul 4 artilerie: Fridman Adolf, fiul lui Haim şi al Etei, din comuna Zvorâştea, judeţul Dorohoi. / Regimenul 8 Dragoş No. 29: Iosub Marcu, fiul lui Herş şi al Ităi, din comuna Zvorâştea, judeţul Dorohoi; Pavalache Gheorghe, fiul lui Dumitru şi al Mariei, din comuna Zvorâştea, judetul Dorohoi; Lelescu Gheorghe, fiul lui Costache şi al Elenei, din comuna Buda, judeţul Dorohoi; Huţanu Simion, fiul Zamfirei, din comuna Buda, judeţul Dorohoi”[30].

 

1901, Gustav Weigand „De aici, am urmat Siretul, trecând prin Ciudei (Czudyn), unde locuiesc evrei, germani, români şi ruteni, spre Suceveni[31], unde am stat, la prânz, iar duminică, 25 august 1901, seara, am plecat la Terebleşti[32], satul locuit de germani și români, dar în care sunt şi destui slavi, ca în toată zona. Am vizitat Mihăilenii, târguşor preponderent evreiesc, de cealaltă parte a graniței cu România, unde era zi de piață. Un birjar m-a dus la oamenii din Grămeşti[33] și Zvoriştea[34], unde am şi înnoptat, la hanul evreiesc. A doua zi, am trecut, din nou, granița și am ajuns, după-amiază, în orașul Siret, care este inundat de evrei, plecând la Sfântul Onufri[35], sat cu o interesantă biserică mănăstirească, din 1593”[36].

 

1908: Prin licitaţie, este luată în exploatare „Coasta lui Andoni, de pe proprietatea Probota, parchetul No. 1, în întindere de 16 hectare 8.000 mp, exploatabili într-un an, asupra dlui Gheorghe Manoliu Teţcanu, din comuna Zvoriştea, judeţul Dorohoi, cu lei 312 hectarul”[37].

 

1919: EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de Comisia I judeteană, relativ la exproprierea moşiei Bereşti, din comuna Zvorâştea, proprietatea doamnei Ioana Dr. Sava-Goiu. Din această moşie s-au expropriat  94 ha şi 10 ari, situate între Siret şi Sireţel, în lung, în hotar cu terenul dat în expropriere locuitorilor din Ionăşăni pentru mosia Strâmba, având ca hotare, la nord, Siretelul, la sud, Siretul, la apus, hotarul pământului expropriat pentru locuitorii din Ionăşăni, iar la răsărit, cu restul proprietăţii. Întreg terenul expropriat este de calitatea I şi comisiunea opinează a se plăti cu 1.100 lei/ha. / Pentru exactitate: / Preşedintele comisiunii, judecător M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Zvorâştea, lotul 7, din comuna Zvorâştea, proprietatea lui Gr. Manoliu-Teţcanu. Mosia are o întindere de 700 ha, din care se scade 240 ha pădure, iazul etc., şi rămân 460 ha pământ cultivabil, din care s-au expropriat 224 ha 70 ari, ce se găseşte situat înspre locurile sătenilor din Stânca şi Stăncuţa şi merge până la drum, deasupra fabricii, megieşindu-se: la nord, cu lotul 2, Ioan Manoliu-Teţcanu, la sud lotul Poiana şi pădurea Stăncuţa, la apus cu ţarina locuitorilor din satul Stânca şi Stăncuţa, iar la răsărit cu drumul ce pleacă din şoseaua Zvorâştea-Hânţeşti şi duce, pe deasupra fabricii, înspre satul Poiana; el se compune din 114 ha 70 ari, calitatea I, 100 ha calitatea II şi 10 ha calitatea III. Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.240 lei hectarul calitatea I, 900 lei hectarul calitatea II şi cu 600 lei hectarul calitatea III. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunii, judecător, M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Zvorâştea, loturile No. 3 şi No. 2, Lojoc, din comuna Zvorâştea, proprietatea Ioan Manoliu-Teţcanu. Moşia are o întindere de 45 ha 50 ari, teren expropriat care se găseşte situat în partea dreaptă a şoselei ce duce, din Zvorâştea, înspre Hânţeşti, în aproprierea cimitirului satului, megieşindu-se: la răsărit cu şoseaua, la apus cu proprietatea Gr. Manoliu-Teţcanu, la nord cu drumul de hotar, ce desparte de locurile satului Stăncuţa, iar la sud restul proprietăţii; el se compune din 40 ha 50 ari calitatea I şi 5 ha calitatea II. Comisiunea opinează a se plăti cu lei 1.240 hectarul calitatea I şi 1.000 lei hectarul calitatea II. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunii, judecător, M. Balasan. / Secretar, M. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiilor Zvorâştea, lotul 4 şi Zvorâştea, lotul 6, din comuna Zvoriştea, proprietatea lui Constantin Manoliu-Teţcanu şi Eufrosina Manoliu-Teţcanu. Situaţia definitivă a terenului expropriat din lotul Hliboca al lui C. Manoliu şi al doamnei Eufrosina Manoliu, în întindere de 97 ha, pentru primul, şi 13 ha 40 ari, pentru ultima, se găseşte lângă ţarina satului Buda şi satul Dealu; iar situaţia definitivă a terenului expropriat din lotul Bahna este aceeaţi de la comisiunea locală, având de hotare ţarina satului Vatra, satul Buda, pădurea Zamostea şi, pe toată întinderea, gârla Bărăncei, având o suprafaţă de 50 ha. Pământul expropriat se compune din lotul de la Hliboca, din 77 ha calitatea I şi 20 ha calitatea II, al lui C. Manoliu, şi 13 ha 40 ari calitatea I, a doamnei Eufrosina Manoliu, iar la lotul Bahna, 100 ha calitatea I şi 50 ha calitatea II. Comisiunea opinează a se plăti cu lei 1.240 hectarul calitatea I şi cu 900 lei hectarul calitatea II. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunnii, judecător, M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS depe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Zvoriştea, lotul No. 3 din comuna Zvorâştea, proprietatea Casei rurale. Terenul expropriat este în întindere suprafaţă totală de 540 ha, compus din 2 trupuri, întrucât moşia s-a expropriat în întregime, conform art. 5 din decretul-lege. El se compune din 375 ha calitatea II şi 165 ha calitatea III. Comisiunea opinează a se plăti: pământul de calitatea II cu 900 lei hectarul, iar pământul de calitatea III, cu 500 lei hectarul. / Pentru exactitate Preşedintele comisiunii, judecător, M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Zvorâştea, lotul V, din comuna Zvoriştea, proprietatea doamnei Virginia inginer N. Theodorescu. Terenul expropriat se compune din 179 ha 20 ari şi cuprinde lanul „Gavanaşul” în întregime, iar restul este situat din pădurea Zamostea, pe toată lîţimea moşiei pe laturile Bucovinei şi ţarinele locuitorilor din Vatra, o linie dreaptă care uneşte aceste două laturi. Terenul expropriat se compune din 161 ha 4 ari pământ calitatea I şi 17 ha 16 ari, lanul Bătrâncei, pământ calitatea II, bun pentru imaş. Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.240 lei ha de pamânt calitatea I şi 900 lei ha calitatea II. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunii, judecător M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Bereşti-Zvorâştea, din comuna Zvorâştea, proprietatea Casei rurale din Bucureşti. Moşia are o întindere totală de 769 ha, care s-au expropriat în intregime, conform art. 5 din decret-lege, scăzându-se numai 3 ha – conacul, şi are următoarele hotare: spre răsărit apa Siretului şi moşia Strâmba, la apus delimitările satului Călugăreni (Adâncata) şi pădurea Hânţeşti, la nord moşia Bereşti Cotin Zamfirescu şi vatra satului Bereşti şi la sud cu moşia Hânţeşti. Terenul expropriat se compune din 512 ha calitatea I şi 194 ha calitatea II. Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.100 lei ha calitatea I şi 900 lei ha calitatea II. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunii, judecator M. Balasan. / Secretar, I. Baer”[38].

 

1941: „Centrul de recrutare „Logofătul Tăutu”. La 26 Mai 1941, transport de la Dorohoi, la Zvoriştea; / la 30 Mai 1941, recrutează tinerii din comunele Zamostea şi Hănţeşti; la 31 Mai 1941, recrutează tinerii din comuna Zvoriştea; / la 1 Iunie 1941, după-masă, recrutează tinerii din comunele Lozna, Grămeşti şi incheierea plasei, în localul primăriei Zvoriştea. / La 2 Iunie 1941, transport, de la Zvoriştea, la Dorohoi”[39].

 

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 24: Ştefănucă Gheorghe, soldat, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, mort. la 25 iunie 1941; Lis Nicolae, caporal, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în com. Buda. jud. Dorohoi, mort la 2 iulie 1941; Rusu Petre, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, mort la 2 iulie 1941;  Itoc Alexandru, sergent, ctg. 1938, cu ultimul domiciliu în com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, mort la 3 iulie 1941; Lefter Titus, soldat, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, mort la 6 iulie 1941; Berariu Aurel, sergent, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în com. Zvoriştea, jud. Dorohoi, mort la 21 iulie 1941”[40].

 

1941: „Tribunalul Dorohoi: Având în vedere petiţiunea înregistrată la Nr. 27.603 din 1941, prin care doamna Olga Dr. Nădejde, din oraşul Dorohoi, arată că a pierdut o cambie, pe ruta Dorohoi-Botoşani, pentru suma de lei 40.000, emisă la data de 12 Noemvrie 1941, semnată de Grigore Manoliu-Teţcanu din comuna Zvorâştea, ca emitent, şi girată de petiţionară, fără scadenţă… / Dispunem: / A se publica în Monitorul Oficial, la stăruinţa şi pe cheltuiala petiţionarei, doamna Olga Dr. Nădejde, din oraşul Dorohoi, a prezentei ordonanţe, prin care se constată pierderea de către reclamantă a unei cambii, pe ruta Dorohoi- Botoşani, pentru suma de lei 40.000, emisă, la data de 12 Noemvrie 1941, semnată de către Gigore Manoliu-Teţcanu din com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, ca emitent şi girată de către petiţionară, fără scadenţă, declarându-se nulă în mâinile oricărui s-ar găsi”[41].

 

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe data de 1 Septembrie 1945, la şcoalele primare din judeţul Dorohoi, arătate în dreptul fiecăruia: Iţcou Gheorghe, gr. II, de la Zvorăştea-Stânca, la Vf. Câmpului, Nr. 1, post V, interese materiale; Grigoriu Elena, gr. II, de la Zvoriştea-Stânca, la Vf. Câmpului, Nr. 2, post I, interese familiare şi materiale; Grădinaru Dumitru, gr. II, de la Stăneştii de Jos, Rădăuţi, la Zvorăştea-Poiana, post I; Iţcou Gh. Elena, gr. II, de la Zvorăştea, la Zvorăştea-Stânca, post II; Grădinaru Ştefania, gr. II, de la Stăneştii de Jos, la Zvorăştea-Poiana, post I; Bălan C. Maria, gr. II, la Zvorăştea-Slobozia,post  III; Şegărceanu Maria, gr. prov., Zvorăştea-Poiana, post III”[42].

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[43], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Iţcou Elena, de la Stânca-Zvoriştea-Dorohoi, la Burdujeni, Orfelinatul C. F. R., post IV, interese materiale, cu agrementul C. R. R.”.

 

1948: „Membrii corpului didactic cuprinși în alăturatele tablouri, care fac parte integrantă din prezenta decizie, ale cărora raționalizări, fixări li repartizări au fost anulate cu decizia Nr. 164.743 din 1948, rămân la dispoziția ministerului, fiind obligați să ceară detașarea în posturile ce vor fi publicate vacante: Iţco Elena, Şcoala Zvoriştea, Stânca, postul II; Marin Cigăreanu, Şcoala Zvoriştea, Slobozia, postul II; Filip Mihai, Şcoala Zvoriştea, Şerbăneşti, postul III”[44].

 

În comuna Zvoriştea s-au născut publiciştii Mircea Sfichi şi Dumitru Teodorescu, cărora le închin această poveste.

 

Mircea Sfichi

Scriitorul şi publicistul Dumitru Teodorescu, la sărbătorirea poetului Ion Paranici

 

[1] Gonţa, I. Alexandru, Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 61

[2] Gonţa, I. Alexandru, Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 279

[3] Gonţa, I. Alexandru, Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 45

[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, p. 3

[5] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, pp. 49-51

[6] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti 1996, doc. 414, p. 475

[7] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, vol. XXI, Bucureşti 1911, pp. 272-275

[8] Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, p. 57

[9] AŞRSSM, Moldova în epoca feudalismului, vol. I, Chiţinău 1975, p. 344

[10] Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, pp. 56, 57

[11] Spleny von Mihaldy, Gabriel, Descrierea districtului Bucovina, p. 55

[12] Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, pp. 55, 56

[13] Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, pp. 54, 55

[14] Călători, X, pp. 812, 813

[15] Călători, XIX, I, pp. 754-773

[16] Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, p. 56

[17] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 243

[18] Monitorul Oficial, Nr. 23, 29 ianuarie / 10 februarie 1878, pp. 516, 517

[19] Monitorul Oficial, No. 256, 24 februarie / 7 martie 1884, p. 6553

[20] Telegraful, No. 3973, Anul XVI, duminică 28 aprilie 1885, p. 3

[21] România Liberă, Nr. 2667, Anul X, sâmbătă 28 iunie / 10 iulie 1886, p. 3

[22] Monitorul Oficial, No. 185, 20 noiembrie 1888, p. 4286

[23] Monitorul Oficial, No. 4 5 aprilie 1891, p. 100

[24] Monitorul Oficial, Nr. 114, 23 august 1892, p. 3498

[25] Lavovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, Volumul V, București 1902, p. 799

[26] Ibidem, p. 36

[27] Ibidem, p. 724

[28] Monitorul Oficial, No. 116, 24 august / 5 septembrie 1895, pp. 3947-3951

[29] Monitorul Oficial, No. 118, 26 august / 7 septembrie 1895, pp. 4007-4013

[30] Monitorul Oficial, No. 205, 11/23 decembrie 1899, pp. 7036-7038

[31] La Suceveni, a cântat Vasile Hrinco (17 ani).

[32] La Tereblecea, a cântat Anastasia a Niţului.

[33] La Grămeşti, a cântat Gheorghe Găvărloaie (60 ani).

[34] La Zvoriştea a cântat Ion Damia (45 ani) din Vârvu Câmpului.

[35] La Sf. Onufri, a cântat Niculai Humeniuc (18 ani)

[36] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[37] Monitorul Oficial, Nr. 253, 16 februarie 1908, p. 9465

[38] Monitorul Oficial, 9 august 1919, p. 4955-4957

[39] Monitorul Oficial, Nr. 91, 16 aprilie 1941, p. 2074

[40] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549

[41] Monitorul Oficial, Nr. 298, 16 decembrie 1941, p. 7839

[42] Monitorul Oficial, Nr. 241, 22 octombrie 1945, pp. 9229-9231

[43] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

[44] Monitorul Oficial, Nr. 194, 23 august 1948, pp. 6963, 7021-7023


Povestea aşezărilor sucevene: Horodniceni

 

Biserica din Horodniceni, în 1893

 

HORODNICENI. În primăvara anului 2001, provocat şi sprijinit de către unul dintre vechii mei prieteni, Constantin Cozmaciuc, să scriu o lucrare monografică despre comuna lui natală, Horodniceni, am mers, pentru prima dată în viaţă, prin satele comunei. Am întâlnit privelişti surprinzătoare şi oameni care mi-au rămas la inimă, precum profesorul de istorie Constantin Târziu, profesorul de română Constantin C. Pădurariu, primarul Alexandru Scurtu sau viceprimarul Dumitru Matei. Apoi, pentru că dispăruseseră, şterse de vânturi şi vremuri, chiar şi numele eroilor din 1877, am pribegit prin cărţi vechi, deşi, la vremea aceea, multe dintre cele necesare şi demne de cinstire nu putea fi aflate. Am izbutit, totuşi, o poveste suficient de bine documentată, la care, astăzi, puţine lucruri am mai avut de adăugat. Istoria ultra-recentă, cu „neamul” nu ştiu căruia, neam care nu a lăsat nici o urmă prin timp, dar făloşii de astăzi ar dori să-şi lustruiască inexistenţa, nu m-a interesat nici în 2001, nu mă interesează nici acum. Pentru mine contează doar istoria obştească, picătură sfinţită din spiritualitatea şi din istoria profundă a neamului în rândurile căruia ni s-a întâmplat naşterea. Ca să lăsăm sau nu urme ale trecerii noastre prin vremelnicii.

 

1395, ianuarie: Cetăţuia de lemn şi pământ, aflată „pe dealul Horodnicenilor de pe Brădăţel”, a fost arsă şi împrăştiată de oastea maghiară, condusă de Sigismund de Luxemburg şi de Ştefan Kanisza, comitele secuilor, oaste care avea să fie înfrânră la Hindău (Ghindăoani), în 5 februarie 1359, de Ştefan I sau, cum a pus Ştefan cel Mare să fie scris, pe piatra lui funerară, la 20 mai 1480, „Ştefan Voievod cel Bătrân, care a bătut pe unguri la Hindău”[1].

 

1423, aprilie 15: Rotopăneşti, satul primit zestre de Stanislav Rotompan, fiul lui Sima Drăguşanul, nepotul lui Dragoş, voievodul formaţiunii prestatale „Câmpul lui Dragoş”, de la socrul său, Giula cel Mare, este disputat la divan de obştenii vătămanului Veriga, care doreau un hotar marcat de „Drumul Băii (Suceava-baia – n. n.), movila lui Rotimpan, în sus, la stejar, apoi drept la vale, mai sus de movilă”.

 

1444, aprilie 18. Giurgiu Rotompan, care moştenea satul şi moşia Mihăeşti de la antecesorii săi, Mic Crai, apoi Stan Fultic, apoi Giula Pântece din Horodniceni, care-l vindea vărului său, Giurgiu Rotompan, nepotul de soră al lui Stan Fultic, vinde Mihăeştii Mitropolitului teoctist, care îl întărea Mitropoliei Sucevei, în 18 aprilie 1444 şi în 6 aprilie 1488. între anii 1456-1464, satul se afla iarăşi în posesia lui Giurgiu Rotompan, dar este reconfirmat Mitropoliei în 11 aprilie 1465 şi în 12 septembrie 1464

 

1456, iunie 13: Petru Aron întăreşte mănăstirii Moldoviţa hotarul de la gura Brădăţelului, „dinspre Şumuz, apoi pe drum în jos, până la Crasna, apoi, de la Crasna, în jos, până la piscul ţarinei, apoi peste piscul ţarinii, drept peste Rât, la Şumuz”.

 

1462, decembrie 3: „Din mila lui Dumnezeu, noi Ștefav voievod, domn al țării Moldovei”, judecând pricina panului „Lațco, nepotului panului Petru Ponici”, care se jeluise că „privilegiile pe care le-a avut marele pan Drăgoi (Drăgoi Viteazul[2], întemeietorul Drăgoieștilor – n. n.) și socrul său (al lui Ponici – n. n.) pan Romaşco (fiul lui Drăgoi – n. n.) de la bunicul nostru, bătrânul Alexandru voievod, pe ocinele lor, pe satul Drăgoieşti, şi pe Lucăceşti, şi pe Boteşti, şi alte privilegii au fost în mâinile panului Corui şi el le-a stricat şi le-a pierdut, l-am miluit pe pan Laţco şi i-am întărit în şara noastră, Moldova, ocina dreaptă a soţiei lui, fiica panului Romaşco, satele mai sus scrise. Iar hotarul acestor sate să fie, din toate părţile, după vechiul hotar, pe unde au folosit din veac”,

 

1464, septembrie 12: Ştefan cel Mare întăreşte Mitropolitului Teoctist satul Mihăeşti pe Brădăţel, cumpărat de la „pan Rotopan”.

 

1484, mai 29: Ştefan Vodă întăreşte o moară pe Brădăţel, „lângă chiliile vechi, unde iese Brădăţelul din pădure” lui Stanciul, aurarul, care „a plătit 50 zloţi în mâna slugii noastre Căpăţână şi în mâna fiicelor lui vitrege Fedora şi Nastea, nepoatele panului Corui”, care cumpărase moara de la unchiul său, Giurgea Rotimpan.

 

1495, martie 16: „Din mila lui Dumnezeu, noi Ștefav voievod, domn al țării Moldovei” întărea acestor „adevărate lugi ale noastre, Giurca Pântece și fratelui lui Petriman, și surorii lor, Sofiica, fiii lui Oană pâtece, și verilor lor Danciul, și fraților lui, Toader și Ion și Vlașin, și surorilor lor Ana și Fedca și Sofiica, fiii lui Julea Pântece, și altor veri ai lor, Șandru și frații lui Iurie Baico și Sava, fiii Marușcăi, și nepoata lor de frate, Rusca, fiica lui Onica Mățaiul, și vărul lor Oană Dragna, fiii lui Lazor Adaș, și vărului lor Ivanco, fiul Mușei, și altă vară a lor, Mărușca, fiica Taței… dreapta lor ocină, satele anume: jumătate din Horodniceani, și jumătate de moară, și două sate pe Bârlad… Iar hotarul acestei jumătăți din satul Horodniceani să fie tot vechiul hotar, pe unde au folosit din veac”. Formulele „dreapta lor ocină, „pe unde au folosit din veac”, se foloseau, în înscrisurile medievale, doar în cadrul satelor a căror existență precede întemeierea statului feudal Moldova, acei „stăpâni de sate și de oameni formând o nobilime fără privilegii, anterioară fundării statului”[3].

 

1521: Nepoţii lui Stanislav Rotompan, copiii lui Constantin, uricar, şi ai Tofanei, copiii lui Cărstia, logofăt, şi copiii lui Ionaşco, postelnic, şi ai celor două fete ale lui stantislav Rotompan, împart satul Rotopăneşti între ei.

 

1529, nartie 25: Stanciu, aurarul, vinde Brădăţelul, cu „mori ce-s sub codru”, rudelor sale Toderaşco, Gavril Brăescu etc., apoi, certându-se cu ele, se pârăsc reciproc la Divanul lui petru Rareş şi vând „satul întreg Brădăţel cu mori” lui Şerban Cantacuzino. În aceeaşi zi, în faţa lui Petru Rareş confirmă şi întăreşte „Mariei, fiica lui Mihul, fiul lui Lazea, cneaghina lui pan Dolh, fost portar de Suceava”, „dreapta ei ocină şi cumpărătura sa, un sat pe Roşia, anume Horodniceani, şi cu o moară pe Brădăţel, care este sub pădure, ce era cumpărat acest sat, în zilele părintelui domniei mele, Ştefan Voievod, de la Giurgea Pântece şi de la verii lui, Petriman, şi de la sora lui Sofiica, copiii lui Oană Pântece, şi de la verii lui, de la Danciul, şi de la fraţii lui, Toader şi Ion şi Vlaşin, şi de la surorile lor Ana şi Fedca şi Sofia, copiii lui Giulea Pântece, şi de la verii lor, Şandro şi fraţii lui, Iurie Baico şi Sava, fiii Maruşcăi, şi de la nepoatele lor de soră, Măria Bilca, fiica Nastasiei, şi de la nepotul ei de soră, Danciul, fiul Stanei, şi de la nepoata ei de frate, Rusca, fiica lui Onică Măţuiul, şi de la vara lor Maruşca, fiica Taţei, şi de asemenea de la verii lor din cetatea Romanului, şi de la vărul lui, Ion Ciortan, şi de la nepoţii lui de frate, Cozma şi fraţii Petriman şi Trifan şi Piţurcă, de la fiii lui Sima Ciortan şi de la vărul lor Ion, fiul lui Toader, şi de la Maruşca, fiica lui Giurgea Pântecel, şi de la vărul lor Ivul şi fratele lui Isaac, şi sora lor Nastea, copiii lui Mihul din Solca, şi de la mătuşa lor Bilca, fiica lui Sluga Andriiaş, de la toţi nepoţii lui Sluga Stan, pentru trei sute şi optzeci de zloţi tătăreşti… Iar hotarul acestui sat este pe Roşia, anume al Hordonicenilor, şi cu moară pe Brădăţel, ce este sub pădure, să fie după hotarul vechi, din toate părţile, pe unde au folosit din veac”.

 

1568, iunie 30: Mînăstirea Voroneţ revendică, în numele lui Teodosie, fiul lui Drăgoi, care a renunţat la rangul de ceaşnic, pentru a se călugări, moştenirea „Drăgoieştilor”, iar Alexandru Lăpuşneanu întăreşte Voroneţului stăpânirea satelor Boteşti, cu o moară pe Brădăţel, Drăgoieşti şi Lucăceşti, „pentrz sufletele” copiilor lui Drăgoi, Teodosie şi Odochia.

 

1628: O parte a satului Rotopăneşti se află sub stăpânirea boierului nistrean Vasile Şeptilici, tatăl lui Ggavrilcea şi Lupul, cuparul, fugar în Polonia.

 

1634: 25 Februar 7142 (1634). Moise Vodă, pentru Costantin Cănscă, dându-i un vad de moară pe părăul Moina, la văr­sarea în Sasca, în hotarul Băii, şi „o bucată de codru, cât îi va fi dumisale de hrana porcilor” – Suret din sec. al XVIII-lea[4].

 

1636: Iaşi, 26 Februar 7144 (1636). Vasilie Vodă, pentru „Mierla, cneaghina lui Strătulat Dobrenchii şi surorile ei, Nastasia, cneaghina Nacului, şi Măricuţa, cneaghina lui Istratie biv lo­gofăt, şi fratele ei Savin, fiii lui Costantin uricarul şi ai Tofanei, fata lui Mălai vătaf”, care îşi împart o parte din Rotompăneşti, cu curţi, mori, etc., o parte din satul Hreasca pe Şomuz, „jireabii” din Onceşti şi o falce de vie la Cotnari („la Ţombricul de sus”), precum şi locuri la Nemirceani. Pecete mare, ruptă, de ceară roşie. Pătraşco Başotă vel logofăt. Borleanul (în colţ, jos, la dreapta). Slavon[5].

 

1644, februarie 10: O însemnare a lui Nacu, pârcălab, consemnează că rotopăneștenii de pe moșia Șeptilici merg adesea la Bistrița, să cumpere blide, talgere, lanțuri și sfeșnice.

 

1645, ianuarie 12: Șeptilicenii își mărescu moșia în Rotopănești, Maricuța Brăescu, fata lui Gavril, nepoata lui Șeptilici și soția lui Ștefan Brăescu, moștenind, de la „ruda stearpă” Duitrașco, fiul lui Cărstian Rotopan, partea lui de sat.

 

1647: 13 Mart 7155 (1647). Vasilie Vodă, pentru Ionaşcu şi Dumitraşco Cărstian „şi cumnatul lor Vasile Brăescul”, care îm­part cu „cumnatul Ionaşco postelnic”: acesta ia Lămăşenii. Cărstienii aveau o datorie la Iordachi vel vistier. Toderaşca vel logofăt. – Suret din 1784[6].

 

1650: Iaşi, 14 Iulie 7158 (1650). Vasilie Vodă, „la Dima, pârcălabul de Ţinutul Sucevei, şi la Vasilie, vornicul de Suceava”, pentru jalba lui „Nacul, pârcălabul de Ţinutul Suceavei, zicând că a avut o parte de ocină în Nemirceani, a socru-său, şi o au oprit Dumitraşco Cărstian, şi o au schimbat cu Şepteliceştii, şi i-au dat o parte din Rătumpăneşti, şi i-au dat şi nişte iepe”. Acum mărturisesc şi „Şepteliceştii anume Ilie Şeptelici”. Să-i hotărnicească. „Aşijdirea să aveţi a so­coti, de hotarul Rătumpăneştilor, c-ați luat Horodnicianii cu un uric, din partea din sus, ca să aveţi a socoti tot dreptul şi să trageţi cu funia, să fie tot frăţeşte… Aşijdere cum s-a jeluit… că i-i dator cu nişte bani şi cu nişte miere, şi cu nişte postav, şi cu nişte vin, şi cu nişte ceară, şi cu alte unelte câteva, ca să aveţi a-i împle toate ce veţi socoti că este adevărat dator”. Pecete cu chinovar, mare. „Vel Logofăt učil”[7].

 

1667: Stăpân al satului şi moşiei Boteşti este, printr-un probabil schimb de moşii cu Voroneţul, Şerban Cantacuzino.

 

1668: 20 August 7176 (1668). „Vărlan, biv comis, şi cu soţu-meu, cu Alecsandra, şi cu fratele nostru, Toder Cărstian”, se tocmesc „cu dumnelui, fratele Ştefan Brăescul, ce-au fost vătaf, pentru a patra parte din sat din Ionăşeni, ce era să ne dea nouă 300 lei bătuți, care bani i-a dat tatăl nostru, Ionaşco Postelnicul, însă fără altă cheltuială, ce s-a cheltuit după moartea tătănelui nostru… şi am dat a patra parte de sat din Rătupăneşti, i-am dat pentru parte din Ionăşeni, şi ne-a mai dat… două sute de lei şi cincizeci bani…, cu vecini câţi sunt pe acea parte. Aşijderi şi pentru Pătrăuţi, ca să n-aibă dumnealor treabă, pentru că ce s-a venit în partea noastră”. Martori: „Gavrilaş Brăescul, ce-a fost vornicu, şi Ionaşco Mătişescul de Popeni”. Alexandra pune pecetea numai[8].

 

1668, august 28: Ștefan Brăescu și Maricuța (născută Șeptilici) cumpără, cu 200 lei turcești, partea de sat Rotopănești a lui Varlam Rotopan și a lui Toader Cărstian, „cu vecibi câți sunt pe acea parte”. Preotul satului era popa Vasile din Rotopănești, care, în 29 octombrie, era martor, în Baia, la vânzarea unei jirebii în Oidești.

 

1670: „U Stroeşti”, 24 Ianuar 7178 (1670). „Mierla, giupăniasa răposatului Strătulat Dobrenchii”, dă zapis „pentru rândul unei ocine a mele de sat din Rotompăneşti: cinci jirebii; care acea ocină mi-a rămas de la părintele meu, Costantin, uricarul, când a fost în zilele lui Vasilie Vodă; iar dum­nealui Nacul Stolnicul o au neguţat de la mine pentru optzeci de galbeni; deci mi-a dat douăzeci de galbeni şi mi-a rămas dator cu 60 ughi. Iar după aceea, s-au prilejit de am căzut la boală mare, şi m-am speriat de moarte. Deci iară am chemat pe dumnealui Nacul Stolnicul, şi l-am întrebat pentru acea ocină să mă comânde. Deci dumnealui s-a apucat să mă grijească ca pe un creştin, după obiceiul creştinesc”. Înaintea „fecorilor mei şi a ginerilor mei”, a lui Mierăuţă de Ilişeşti, preutului Ion de Bălăceni, preutului Ionaşco de Ilişeşti. Scrie un fost vornic, Grigoraşco Gherman. Iscălituri şi peceţi[9].

 

1677: 5 Mai 7185 (1677). „Gligoraşco Rătupan vinde „a mea moară de sat de Rutupăneşti” lui „Toderaşco sin Nacul Stolnic, drep treizeci de lei bătuţi, bani gata”. Martori: „Ştefan Brăescul, ce a fost comis mare, şi Şoldan, dichiul de la Sfânta Nitropolie, şi dumnealui Toderaşco de la Lomăşeni, ce a fostu comis, şi Vasilie Giocăş, şoltuzul de Baia”. Pe lângă iscălituri: pecetea Voroneţului, cu un sfânt pe tron, şi, supt cuvintele „pecitia Băi”, e întipărită cu fum pecetea veche, latină, a Băii, cu un animal, se pare un cerb, cu crucea între coarne, într-o treflă, şi o inscripţie din al XIV-lea veac, din care se vede clar: „mold” şi „MCC”[10].

 

1679: 25 Decembre 7188 (1679). „Ştefan, feciorul lui Savin, ce a fost cistiernic mare” vinde partea-i din Rotonpăneşti „şi cu doi vecini, anume Ştefan Tăpălagă şi Nacul, feciorul Dumitrăşcoi”, „vărului Toderaşco, feciorului Nacului, stolnicului”, cu 310 lei. Martori: „Ştefan Brăescul, ce au fost comis mare, Savin, ce a fost sulger mare, Gheorghiţă Albotă, ce a fost armaş mare, Gavril Brăescul, ce a fost jicnicer, şi Savin, ce a fost căpitan”[11].

 

1705: 7214 (1705-6). Mărturie de la „Athanasie, egumen ot Slatină, Galerie, stareţ, Gligorie proegumen, Ghidion, clisiarh, de o parte, şi, apoi, „Serafim, egumen ot Homor (scris ruseşte), Selevestru, proegumen, popa Ioan”… Pe a doua foaie: „Athanasie, stareţ ot Voroneţ, eromonah Epollite, carele m-am năs­cut şi am crescut în Rotopăneşte” şi „pecetea sfntei mănăstiri Voroneţului”. Apoi: „Erei Gligorie ot Drăgueşti, Ion Baboe ot Drăgueşti, Ursul vornicel ot Liteni, Toader ot Liteni, Vasilie Pistrug ot Horodniceni, Andreian ot tam, Ion ot tam, Ursul ot Mihăeşti, Ghiorghii stareț ot Mihăeşti”. Pe coloana din faţă: „pecetea târgului Băii”, pare a fi două capre, într-o treflă şi: „Piaciatia tărgul Baia”. Apoi: „Nacul cel bătrân ot Bae, Andrei, meserciu ot Bae, Vasilie cel bătrân ot tam, Ianăş Beşicuţă ot Bae, Gorcea Ion stareț ot Bae, Nacul lui Miron ot Bae, Anton Matei ot Bae, Ansentie Oiaga ot Bae (de aceiaşi mână, toate aceste iscălituri), Nicolai Perjul, Pavăl ot Rădăşiani, Iftimie ot Rădăşeni, Găda ot Rădăşiani, Gudanul ot Lămăşeni, Tofan ot Lămăşeni, Andronachi şi Hilip ot Lămăşiani”. Pe a treia faţă: „Lariion ot Rătumpăneşti, ciast. Gherghel; Ghiorghiţă Creţul ot Ilişănei, Lizor cel bătrân ot tam, Cristia ot tam, Andonie ot Rotumpăneşti, Ion cel bătrân ot tam, Nacul ot tam, Dumitru ot tam”. Ei fac mărturie pentru Toader Na­cul, „precum au ţinut moşul şi părintele dumisale, Nacul stolnicul, în partea de sus, împreună cu Ionaşcu Rotumpan şi cu ginerii lui, cu Leca şi cu Bejan, tot frăţeşte… şi hălăşteul de la Roşia… şi moara din jos de morile lui Rotum­pan, şi prisaca de la vie şi de la Banişte… Price sau sfadă între dumnealor n-au fost. Iar acum, MăriaTa, de când a încăput dumnealui jicnicerul Rugină, de la Pace, încoace[12], vedem că dumnealui nu va să ţie locul şi hotarul cum au ţinut Ro­tumpan şi cu ginerii săi: el ia şi partea dumisale lui Toader Nacul şi-l scoate din moşia părinţilor, care noi toţi, Măria Ta, ne mirăm de mare strâmbătate ce îi face, că l-au sărăcit şi casa i-au pustiit. Măria Ta, vei judeca precum a fi mila Măriei Tale. Să fii Măria Ta sănătos”[13].

 

1706: Iaşi, 29 Maiu 7214 (1706). Antioh Costantin Vodă, lui Ion Balş, biv vel stolnic, pentru pâra lui „Toader Nacul şi cu Gherghial, jicnicerul, şi cu Pavăl Rugină, vel jicnicer”, pentru că acesta răscumpărase partea din Rotompăneşti „a Cornăcioae, c-au fost zălogit la Toader Nacul. Ce acum Rugină nu va să-şi ţie acea a patra parte de sat, ci i-au luat şi moşia lui Toader Nacului, iară a patra parte de sat, şi-l urneşte să ţină în cea jumătate de sat, de jos, cu Gher­ghial”. Acesta zice că e hotărât dinspre Nacul şi dinspre Ru­gină, care moştenise aici pe „moşu-său, Cărstăian, logofătul”. Să cerceteze. Pecete mare cu chinovar. „Nicolai Costin, vel vor­nic vă Divan, nefiind vel Logofăt”[14].

 

1706: 15 Iunie 7214 (1706). „Ion Balşe biv stolnic” face raport Domnului pentru cercetarea sa la Rotopăneşti. Cartea domnească i-o adusese „Lupaşco Gherghel, jicnicerul”. Se mărturiseşte de bătrâni că au ştiut pe „Cărstian, logofătul, moşul socrului lui Gherghel, frate cu Costantin, moş lui Toder Nacul, şi având ei, amândoi fraţii, moşie într-acest sat”. Cărstian singur mai cumpără, „de la Bălaci şi de la Ghiorghiţă Forfotială, fratele lui Bălaci, şi de la Şeptelicioae”, de se face jumătate de sat, pe care o stâlpeşte dinspre frate şi dinspre Rătumpan. O ţin fiii lui, apoi nepotul, Ştefan Brăescul, socrul lui Gherghel. Martori: „Toder comisul, popa Ioan din Lămăşeni şi Ionichintie, călugărul de Voroneţ, ce-a fost preut în Rotămpăneşti, şi Andreian din Horodnicenim şi Vasilie Pistrug ot tam, şi Ion Pante de acolo, şi Ignat ot tam, şi Ursul, vornicelul de Liteni, şi Gudanul de Lămăşeni, şi Andronachi ot tam, şi Echim de acolo, şi Tofan de acolo, şi Gheorghiţă Lemnarul din Mihăeşti, şi Ursul de acolo”[15].

 

1706: 4 August 7214 (1706). Antioh Vodă, pentru pâra din­tre „Angheluşa Cornăcoae, fata lui Rotompanu”, şi Pavăl Rugină vel jitnicer, pentru Rotompăneşti. „Antohie Jora, hatman, nefiind vel logofăt vă Divan… Tănasie diac am scris”[16].

 

1706: Iaşi, 4 August 7214 (1706). Antioh Costantin Vodă, pentru pâra luì „Toadiar Nacul”, cu „Pavăl Rugină vel jicnicer”, pentru a patra parte din Rotompăneşti. „Iar soru-sa (a unui Gligoraş), Angheluşa, s-a sculat şi a fost pus şi ea partea ei zălog la Ştefan Brăiascul ce-au fost comis, pentru nişte bani domneşti ai vecinilor săi, şi, fugind vecini ei, au rămas banii nedaţi”. Nacul îî dă 150 de lei, de se plăteşte de văduva Brăiescului. Rugină, începând procesul, aduce „nişte ispisoace vechi, de la Petru Vodă şi de la Alexandru Vodă: a tras pârì cu Toader Nacul la Costantin Duca Vodă”. Se decide pentru Nacul[17].

 

1706: Iaşi, 4 August 7214 (1706). Antioh Costantin Vodă, pentru pâra lui Nacul, Rugină şi Gherghel, cu privire la Rotompăneşti. Pierde Nacul, câştigând Gherghel.Întărire. „Şi cu aceasta s-a dovedit Rugină că a îmblat cu nişti ispisoace vechi şi răsuflate, şi s-au luat de la mâna lui”[18].

 

1707: Iaşi, 9 Ianuar 7215 (1707). Antioh Vodă, pentru pâra lui Toader Nacul cu Pavăl Rugină, la Rotompăneşti. Rugină ar fi încălcat „cu nişti driase vechi, răsuflate, şi a fost luat şi câtăva pâine din moară, şi altă pâine şi fân au aprins, de a ars”. Se decisese „să meargă Rugină, jitnicerul, să jure în sfânta biserică precum acel judeţ ce a avut la Mihai Vodă, de-au rămas pe Toader Nacul şi l-au păgubit de acea pâine şi fân, nu s-a făcut cu vicleşugurile lui sau cu măzdă, nici a cunoscut el că sunt acele drese răsuflate şi ia moşia fără dreptate”. Să-l ducă la jurământ. Pecete mare, cu chinovar. „Veliţi boieri vă Divan”[19].

 

1708: Iaşi, 30 Ianuar 7216 (1708). Mihai Racoviţă Vodă, lui Ion Balşe, stolnicul, şi Ştefan Stamati, spătarul, pentru plângerea lui Toader Nacul, cu privire la Rotumpăneşti. Toader Dobrinchi şi fraţii săi nu cheltuiesc la „pămânţăle” Mierlei. „Dănd răscoalele în ţară, s-a dus cine încotro a putut, ia, după ce s-a făcut pace”, Toader cere un zapis. „Iar Dobrinchi i-a făcut răvaş, la nepotu-său Carp … Şi, ieşind doi oameni ai lui Dobrinchi din ţara ungurească, i-a poprit Toader, ca să-i dea zapisul, şi pe urmă Carp a dat zapisul”. Să se judece odată cu Dobrinche[20].

 

1709: Iaşi, 20 Februar 7217 (1709). Mihai Racoviţă Vodă, lui Antiohie Jora, vel logofăt, pentru nişte bani ce Rugină va da lui Gherghel, rămânându-i moşia”[21].

 

1709: 21. Iaşi, 23 Februar 7217 (1709). Mihai Racoviţă, către Antiohie Jora, vel logfăt, şi Ion Sturdzea, vel paharnic, ca să hotărnicească la Rotompăneşti[22].

 

1709: 22. Iaşi, 3 Maiu 7217 (1709). Mihai Racoviţă, pentru Pavăl Rugină, vel jicnicer, în pâră cu Toader Nacul, pârcălabul, şi cu Lupaşco Ghiarghii, biv jicnicer, pentru Rotompăneşti. Rugină arată acte „de la Petru Vodă, den vletu 7095 (1586-7) şi altul de Ia Alicsandru-Vodă, den vlet 7” (sic!). Chemaţi ceilalţi doi, cu armaş. Se făcuse o nouă cercetare. Se aduce şi o mărturie „de la şoltuzul, cu 12 pârgari, din târgul Sucevei, cu pecetea târgului, din valetul 7099 (1590-1)”, „pentru vânzarea, de către Soriţa, sora lui Rotompan”, a două „jirebii” lui „Costin de Nemirciani”, care le trece luă Cărstian Logofăt. Pierde Rugină[23].

 

1709: Iaşi, 11 Mai 7217 (1709). Mihai Racoviţă Vodă, pentru Pavăl Rugină, care e în pâră cu Ghiarghel şi Nacul. „Nu s-a atins de acea moşie întru nemică, nici a luat din uiumul morilor, nici a lucrat cu ţăranii aceia, nici la alt venit al acelei părţi de moşie nu s-a amestecat… Şi fânul ce-au făcut, ţăranii l-au făcut, ţăranii l-au mâncat”[24].

 

1709: Iaşi, 31 Mai 7217 (1709). Mihai Racoviţă Vodă, „Angheluşei Cornăcoae, fetei lui Rotompan”, pentru „a patra parte de sat de Rotompăneşti”, din partea de sus, cu mori ce sunt gata, şi cu vaduri de mori, şi cu locuri de prisăci… cum au ţinut moşii şi părinţii ei; care acastă a patra parte de sat cu multe feluri de meşterşuguri a fost încăput în mâna lui Pavăl Rugină, vel Jicnicer”. Ea-i întoarce acum banii. Adaos: „Iar când ar ieşi, vreodată, la vânzare, iarăşi nimeni să nu încapă a cumpăra înaintea lui Ruginnă jicnicer, fiindu-i neam” (de mâna Domnului, care şi iscăleşte: „Io Mihai Racoviţă Voevod”) [25].

 

1712: Rotompăneşti, 15 August 7220 (1712). Raport către Domn al „lui Axentie Uricariul”, pentru cercetare la acest sat. Scoate trei stâlpi din cei patru puşi de Toader Nacul. „Că le mergea hotarul şovăit… De la Horodniceni n-au venit nimeni, ci au răspunsu că ei nu ştiu hotarul altor sate, ci ştiu mai bine ţăranii acelui loc, care se hrănesc pe acel loc”. Se iau de aici bătrânii „Gheorghiţă a Anii şi Ştefan Heghiaş”, „Larion şi Ihnatie, călugărul de Voroneţ”. „La deal, spre amiazinoapte… Trecea peste drumul ce mergea la Suceava şi peste părăul vâlcelei, pe de la deal de nişte tufe de răchiţi şi cam pe costişă… până la un clin de hat… Până se obârşeşte acel rând de pământuri… Pe un hat, pe o dălmă, tij (la fel – n. n.), un rând de pământuri. Şi peste o baltă ca un lac, ce este în dealul Crucii… în zarea dealului… Peste un pisc, deasupra fânaţului ce se răspunde a Cărstii Găţul… Peste gura Puciosului, peste dealul ce-i între Roşii… Peste Roşioara… O fântână ce-a fost a lui Gheorghiţă Nacul… Haturile pământurilor, pe cum le şovăieşte hotarul, şi peste dealul Şomuzului… Până în apa Şomuzului”. Martori şi „Gheorghiţă Paiul, „şi Moglan”, „şi alţii din ţăranii lui Gherghial… Căci aici, Măria Ta, dau seama oameni precum ţăranii unui stăpân, nu intră în partea altui stăpân să se hrănească, c-apoi pun pe urmă pricină şi împresoară hotarele. Aşijdere şi ţăranii lucrează pe moşia stăpânului său, şi unde le dau loc de arat şi de cosit, că se împart între dânşii, şi, după ce mor şi părinţii lor, ţin feciorii lor şi nepoţii tot acele pământuri şi locuri de fânaţ, măcar că-i moşia stăpânească, şi nici ei, ţăranii, nu intră unul în locul altuia, ci-şi lucrează cine pe al său, şi pentru atâta ştiu semnealea hotarului stăpănu-său. Deci, pe cum au mărturisit, pe acolo au înoit semnele. Iar feciorul lui Toader Nacul nu şi-a lăsat oamenii să vină, nici el n-a venit, ci a dat răspuns că n-are poruncă de la tată-său şi vor mai ridica hotarnică şi altă dată”[26].

 

1717, decembrie 15: Horodnicenii, Tolova, Brădăţel şi Stupca sunt confirmate, de Mihai Racoviţă Vodă, în baza unui uric al lui Gaşpar Graţiani, lui Coste Bucioc şi fraţilor Iordachi, Şerban şi Toader Cantacuzino.

 

1723: Iaşi, 30 Mai 7231 (1723). Mihai Racoviţă, lui Ştefan Gherghel, pentru partea lui din Rotompăneşti. Celor ce l-au încălcat, „să le strice grădinile şi curăturile, cine ce or fi având”[27].

 

1729: 1 Septembre 7238 (1729). „Andriaş, feciorul lui Gligoraş Rătumpan”, dă „postelnicului Şerban Catacuzino”, „fiind dumnealui, câtăva vreme, între noi, la Câmpulung, de ne-a stăpânit, avându eu multă milă dinspre dumnealui, şi la unele, şi la alte”, partea de la tată-său, Gligoraşco, şi de de la Angheluşe, în Rotumpăneşti. Ţine seamă şi că „nimic de la acea moşie numai eu, nici n-a socotit neamul meu întru nimic”. Dania o face „împreună cu casa mea”. Altă parte o vinde, „căzând eu la mult greu şi lipsă pentru ne­voile pământului”. Şerban avea „şi partea lui Dumitraşco Nacului”. Pune degetul. Martori: „Toader Calmăşul, vornic de Câmpulung, m-am tămplat”, „Toader Başotă, m-am tămplat”, „Toader Bădeliţă, pârcălab, m-am tămplat”, „Mihai Micu, vornic mare”. „Şi eu, Dumitraşco Calmăş am scris zapisul, cu zisa lui Andrieş”. Şi egumenul de Dragomirna iscăleşte în greceşte[28].

 

1730: „U Iaş, valet 7238 (1730), Ghen. 25, „Al patrulea an din întâia Domnie”. Grigorie Vodă, pentru Şerban Cantacuzino, care arată un zapis (25 Ianuar 7230 = 1722) „de la Nastasiia, giupăniasa răposatului Toderaşco Nacul, ce a fost stolnic, dimpreună cu fiu-său Dumitraşco şi cu fiică-sa Aniţa”, vânzându-i, „la mare neputinţă şi la multă datorie pe la turci”, partea lor din Rotumpăneşti, cu casă, „cu pomeţi, ce se cheamă la Brad, cu două heleşteie în sat, pe apa Răbâiei şi a Zăpodii, unde se împreună pâraiele şi merge drumul pe iaz… puţintei stejeri şi toată braniştea din zăpodie” şi vecini, cu 300 de lei bătuţi. Întărire. Pecete ruptă, mare. „Ilie Catargiu, vel logofăt”[29].

 

1731: 8 Mart 7239 (1731). „Ion Păladi, vel vornic” vinde partea sa din Rotopăneşti, de la Rugină, lui Şerban Catacuzino, biv vel medelnicer, cu 90 de „galbeni ungureşti”. „Fiindu-mi mie dator Rugină cu căţiva bani şi, la vremea moscalilor, fugind Rugină cu Dumitru Cantimir Vodă la moscali, şi venind cu Domnia ţării Măria Sa Neculai Vodă, s-au sculat datornicii lui Rugină, având datorie la dânsul şi cerându-ş moşiile lui pentru datorii, şi le-au dat, neavând altă ce lua, le-au dat din moşiile lui. Şi fiindu-mi şi mie dator, am arătat la Măria Sa datoria ce am avut la Rugină şi, spunând şi Măriei Sale că am căzut la mare primejdie din pricina lor, că a venit cu împăratul Moscului, şi dintr-acele pricini a lor a căzut ţara la multă pradă şi robie, şi noi, fugind la munte, cu casă, cu copii, ne-au aguns tătarii şi, fiind marginea co­drului aproape, au sărit femei şi copii din care şi au dat în pădure, şi au scăpat numai cu sufletele, iar altă, rădvane, care, cum au fost încărcate, aşa le-au luat cu totul. Şi fiind această a patra parte de Rotopăneşti dăruită de Măria Sa boierului Măriei Sale, lui Dumitrachi Ramadan, vel postelnic, m-am rugat Măriei Sale, de mi-a dat-o mie, pentru datoria mea, că dumnealui nici a avut treabă, nici a fost păgubaş la ni­mica; şi mi-a dat-o mie, şi pentru datorie şi pentru pradă, precum arată şi cartea Măriei Sale, ce mi-a făcut-o. Ci, ajungându-mă nevoia, am vândut-o dumisale medelnicerului Şer­ban, având şi dumnealui, într-acea selişte, moşie, şi hotărându-se şi cu satul dumisale, Horodnicenii… cu vecini, cu tot ce se alege din partea lui Rugină”. Iscălesc: I. Paladi, vel vornic, Darie Donici vel logfăt, Costachi Costachi, hatman,  Iordachi Catargiu, vel spatar, Sandul Sturdzea, vel vistiernic … biv Ban, Iordachi Costachi, vel stolnic, Radul Racoviţă, biv vel jitnicer[30].

 

1731: Iaşi, 5 August 7239 (1731). Grigorie Ghica Vodă, pentru pâra lui Şerban Catacuzino, biv vel medelnicer, cu „Ghergheleştii”, pentru Rotompăneşti. Să jure ei ce bani au de luat şi li se vor da. Iscălitură. Pecete mică octogonală, cu chinovar. „Darie Donici, vel logofăt”. „Tănasie, diac, am scris[31].

 

1742: Iaşi, 9 Iulie 7250 (1742). Grigore Ghica Vodă, pentru Şerban Catacuzino, biv vel medelnicer, ce se pârăşte cu „Gher­gheleştii”, pentru a patra parte din Rotompăneşti, „cu vecini”, cumpărată de Şerban „de la dumnealui Ion Pălade, vornicul, hotărându-se cu satul dumisale, Horodnicenii, şi mai având într-acea a patra parte de sat şi moşul dumisale, Toderaşco Catacuzino, vistiernicul, o bucată de la o danie, şi mai având dumnealui într-acest sat… şi altă a patra parte… cum­părături … de la Nacul… şi s-a făcut moşinaş cu voia ră­zeşilor… Stâlpiţi cu bolovani”. Păladi luase moşia, supt Nicolae Vodă, pentru o datorie de 306 lei a lui Rugină. Se judecă de mai multe ori: la urmă, „pentru ca să-şi rumpă toată pricina din gura lor” (Ghergheleştilor), judecata e de faţă cu Mitropolitul Antonie „şi toată boierimea… Şi feciorii lui Gherghel au fost tot faţă, cum de au tăcut tot molcom pţnă acum?” Pecete peste hârtie, mare. „Costantin Costachi, vel logofăt”[32].

 

1748: Şerban Cantacuzino pierde satele Horodniceni, Tolova, Brădăţel şi jumătate din Rotopăneşti.

 

1750: Plângere către Domn a lui „Ştefan Ghiarghil, postelnic, şi Gavril Ghiarghil”, contra „dumnealui medelnicerul Şerban” pentru Rotumpăneşti. Se dă în cercetarea vornicului Ion şi Banului Costachi[33].

 

1750: Mărturia lui Simion Larion din Rotom­păneşti, pentru hotar.  Pomenit: „Ursul croitorul, bătrânul Mihăeştilor”. Mărturisesc şi Gligori Poelescu, şi Gligorie Albaş[34].

 

1753: Paharnicul Dinu Cantacuzino se află în posesia satelor pierdute de Şerban Cantacuzino.

 

1757: 31 Iulie 7265 (1757). Scarlat Ghica Vodă, lui Dinul Canta, biv vel ban, ispravnic de Suceava, şi Vasile Başotă, biv vel medelnicer, şi Toader Bădăliţă, vornic, ca să hotărnicească pe Neculai Gherghel, biv vel medelnicer, la Rotompăneşti, împre­surat „dinspre dichiii de la Mitropolia Sucevii, fiind un Calistrat dichiu acolo, la Mitropolia Sucevii”[35].

 

1758: 28 April 7266 (1758). Costantin Cantacozino şi Vasile Balş, vel medelnicer (iscăleşte şi Gavril Fratiţa) fac raport Domnului pentru cercetarea lor la Rotopăneşti. Întreabă şi pe Enache Puilincu şi Andrii Larion, Ion Tofan, Ilieşi sin (fiu – n. n.) Handogăi şi Lupaşco sin Handogăi[36].

 

1770: 10 Mai 1770. Lupul Gherghel îşi vinde partea din Rotupăneşti „vărului Iordache Gherghel”. Martori: Vasile Hermeziu, Ştefan Hermeziu ot Vistierie, alţi doi Hermeziu, „A., vel pos­telnic”, „Gheorghe Carp, logofăt ot Vistierie, „Ioniţă Botoşi”[37].

 

1774: 22 Februar 1774. „Boerii Divanului Cnejiei Moldovei”, către banul Costandin Başotă, paharnicul Ioniţă Başută şi şatrarul Petre Cheşcu, pentru jalba medelnicerului Neculai Gherghel, proprietar în Rotopăneştî, contra „stolnicului Ianache Canta”. „Acesta îneacă” moşia lui Gherghel. Să cerceteze[38].

 

1772-1774: Recensământul lui Rumeanţev consemnează, la Horodniceni şi Boteşti, 196 liuzi (oameni străini, aduşi să muncească pentru stăpânul moşiei), din care 159 scutiţi, 40 fiind „scutelnici ai bănesii Kanta”, 40 – ai stolnicului Ianachi Kanta, 50 – slugi, argaţi şi breslaşi, plus 9 femei sărace, 5 popi, 1 diacon, 8 bătrâni nevolnici, 4 ţigani şi un nevolnic. În Rotopănești, erau 28 de case, din care 10 birnici și cu 18 scutelnici, aceștia fiind 6 argați ai lui Gherghel, 5 femei sărace, 2 popi, 4 țigani și un evreu, iar la Mihăeşti, 6 case, cu 5 birnici şi 1 femeie săracă.

 

1779: 10 Februar 1779. Şerban şi Iordachi Gherghel se învoiesc a trăi „frăţeşte” la Rotopăneşti. „Însă, pentru câţi oameni, de pe moşia mea din sus, vor avea trebuinţă să are şi să cosească pe moşia dumisale şi să pască, cu bucatele lor, dumnealui să nu aibă a le lua dijmă, după obicei, dar nici să nu-i oprească a-şi face hrana lor, nici bani să nu le ceară, măcar cât de puţini, ci să fie în toată odihna lor, după cum au fost şi mai înnainte, şi eu să am a împărţi fălcile de boieresc, ce le vor face sătenii de pe moşia mea: dumnelui să ia în jumătate fânul şi ei iar în jumătate. Iar la oamenii dumisale, ce vor fi şezători pe moşia dumisale, eu să n-am treabă a-i trage la ceva; cum şi pâinea ce va avea-o dumnelui aicea, atât grâul, ovăzul, cum şi păpuşoii, iarăşi oamenii mei, dimpreună cu oamenii dumnealui, ce se vor face săteni, să fie cu toată silinţa, prin ajutorul meu, a-şi strânge acea pâine toată. Însă numai să o care cu carăle lor la arii, iar, pentru că vor secera-o, dumnealui să le dea din secere, după cum le da şi în vremea trecută. Iar păpuşoii să-i prăşească şi să-i strângă cu plată, însă cu hotărâre numai o sută prăjini popuşoi să-i prăşească şi să-i strângă cu plată, după cum şi pe a mei, iar nu mai mulţ; ce vor fi mai mulţ, îi va strânge dumnealui cu oamenii dumisale. Şi după acestea, să aibă sătenii a-i face şi o clacă de coasă, să cosească cu toţii, într-o zi, şi să ridice fânul acel de clacă, să-l facă stog. Deosebit m-am aşezat cu dumnealui pentru fânaţele ce sunt pe toată moşia Rotopăneştii, să aibă dumnealui a cosi cos­tişa dinspre Roşiea cea Mare, până în hotarul Horodnicenilor, cât ţine toată coasta, etc., osebit de fânaţele ce au sătenii noştri: de acele fănaţe a lor dumnealui să nu se atingă. Şi eu, după aşezarea ce am făcut, să am a cosi toată costişa vâl­celelor etc. pe din sus de casa lui Vârlan Puilincu etc., osebit de fânaţele cele vechi, ce vor fi cosind oamenii mei. Iar de se vor strânge ceva oameni pe moşia dumnealui, din jos, şi acelora să avem a le da fânaţ, cât pentru vitele lor, unde s-ar socoti, cu toată învoiala”[39].

 

1779: 1 Septembre 1779. Costandin Dimitrie Muruzi Vodă, lui Ioniţă Başotă, biv vel stolnic, şi Grigoraş Adam, biv vel clucer, şi Vasile Ada, clucer, pentru jalba lui Ianache Cantacuzino, biv vel ban, cu privire la Brădăţel. Să cerceteze[40].

 

1679, decembrie 25: Nacul, pârcălab, și fiul lui, Toderașco, cumpără, cu câte 300 lei turcești, partea din Rotopănești a lui Ștefan Brăescu și cea a lui Ștefan, feciorul lui Savin, „și cu doi vecini, anume Ștefan Tapalag și Nacul, feciorul Dumitrașcăi”.

 

1782: 22 Februar 1782. Costantin Dimitriu Muruz Vodă, pen­tru Ianache Cantacuzino, vel vistier, pentru „Brădăţălul, sat întreg, ce are dumnalui vel vistier la Ţinutul Sucevei, unit de hotarul moşiei Horodnicenilor, unde este şi casa, aşezarea dumisale”. La 1780, fiind ban, el se plânsese de încălcare. Se întreabă, atunci, egumenul Ghenadie de la Slatina. „Plasa aceştei moşii… merge lungul moşiei, şi, de la începerea din sus, semn de hotar are o matcă de pără, ce se numeştea Şomuzul… Sasca, moşia dumisali Ştefan Sturza Vornic, care este dată danie dumisale Ioan Sturza, vornic, moşul dumisale… Peste câmp, în pravăţul pietrelor”[41].

 

1783: 14 Mai 1783. „Ioniţă Bontăş, fiul răposatului Ilie Bontăş”, arată „unchiului meu Iordache Gherghel ot Vistierie… că, în anii trecuţi, cumpărând dumnealui o a patra parte de sat de Rotopăneşti… de la unchiul meu Lupul Gherghel, ce a fost văr primar cu unchiul meu Iordachi Gherghel”, cere şi el a fi primit în moşie, dar se înduplecă apoi la o în­ţelegere. Primeşte „partea sa”, 100 de lei. Martor: „Nichifor Hermeziu, monahul”[42].

 

1784: 15 Maiu 1784. Hotarnică la Rotopăneşti a lui Costandin Başută, ban, Ioniţi Başută, paharnic, şi Petre Cheşcu, şatrar. „Unde ese drumul din calea mare… Valea Paului… Drumul ce vine de la Suceava”[43].

 

1784: 4 Octombre 1784. Cinci boieri arată că s-au judecat înaintea lor „Tudorachi Ciure ot Vistierie, vechil fiind dumnisale Ianachi Cantacuzino, vel vistier, cu Ianachi Gherghel, fratele lui Iordachi şi al lui Şerban, Ghergheleştii”, pentru că aceşti doi au vândut lui Ianachi Cantacuzino partea lor din Rotopăneşti. El cere să poată răscumpăra. Vistierul face să se arate zapisul lui Iordachi Gherghel: el avea moşie de cumpărătură de la „un văr primar al lui, anume Lupul Gherghel, fecior lui Ştefan Gherghel, postelnic, ce a fost frate cu tatăl lor, cu Necolai Gherghel, biv vtori medelnicer”. Şerban vinde şi el, „cu ogradă de bârne, cu biserică” etc., „şi cu oameni şăzători pe numita moşie”. Vistierul avea cealaltă jumătate din Roto­păneşti, ca „dreaptă clironomie de la părinţii dumisale”. În loc, el dă Ghergheleştilor parte din Zberăşti (Ţinutul Neamţ) şi 4.600 de lei. Se întăreşte Vistierului, nefiind vânzare, „ci este cu adevărat schimb de bună voie, după dreptate şi după orânduială şi obiceiul pământului”. Se adaugă că, în 1785, „un Costandin Stroescu, ce ţine pe Iliana, sora lui Şerban a lui Iordachi, Ghergheleştii”, reînnoieşte cererea, cu acelaşi rezultat: „nu i sau dat protimisire”[44].

 

1784: 8 Octombre 1784. Gavriil Mitropolitul, pentru moşia Mihăeştii, lângă Brădăţel, a Mitropoliei. Ianache Cantacuzino are şi el moşie la Poculeni, schimb cu mănăstirea Râşca, lângă Poculeni fiind Oprişenii, altă moşie a Mitropoliei, şi Podeanii, tot ai ei. Ianache dă Mitropoliei Poculenii pentru Mihăeşti. Martori toţi boierii Divanului[45]. Mitropolia Sucevei face un schimb de moşii cu cantacuzinii, iar Brădăţelul trece în proprietatea lui Ianache Canta şi, apoi, a fiului său, Iordache Cantacuzino, moştenitor şi al Rotopăneştilor.

 

1784: 12 Decembre 1784. Alexandru Costandin Vodă, pentru Ianache Cantacuzino, vel vistier, ce a căpătat o nouă moşie la Rotopăneşti. În act erau iscăliţi Mitropolitul Gavriil, Dumitraşco Sturza, vel logofăt, Gheorghie Sturza, vel lo­gofăt, Ştefan Sturza, vel vornic, Iordachi Ghica, vel vornic, Ioan Cantacuzino, biv vel vornic, Iordachi Cantacuzino, biv vel vornic, Lăscărachi Roset, vel vornic, Ilie Catargiu, vel vornic, Vasile Costachi, vel spătar, Constantin Grecianu, biv vel spătar. Pecete cu chinovar. Iscălitura dom­nească[46].

 

1785: 25 Iunie 1785. Alexandru Ioan Mavrocordat Vodă, pen­tru Ianache Cantacuzino, biv vel vistier, care a arătat actul relativ la Rotopăneşti, iscălit de Mitropolitul Gavriil, de Dimitrie Sturza, vel logofăt, de Ştefan Sturza, biv vel logofăt, Nicolaie Roset, vel logofăt, Lupul Costache, vel vornic, Ioan Cantacuzino, vel vornic, Iordache Cantacuzino, vel vornic, Lascarache Roset, vel vornic, Costache Ghica, hatman, Matei Cantacuzino, vel vistier, Costin Catargiu, vel spătar, Nicolai Balş, vel vornic, Costandin Başotă, vel ban. E vorba de schim­bul cu Mitropolia. Pecete mare cu chinovar. Iscălitura Dom­nului[47].

 

1786: 29 Ianuar 1786. „Răzăşii de la Lămăşăni” vând un vad de moară lui Ianachi Cantacuzino, biv vel vistier, „vadul lui Cărstiian, logofătul”, unde făcuse moară un „răzăş şi neam al nostru”, căpitanul Lupul Bărsănescul. Întărire de la Mitro­politul Leon şi de la Divan[48].

 

1786: 20 Iulie 1786. Alexandru Ioan Mavrocordat Vodă, lui Ioniţă Cananău, biv vel paharnic, şi Ştefan Hermeziu, biv vtori vistier. Ianache Cantacuzino, biv vel vistier, a cumpărat un vad de moară la Rotopăneşti. Să „facă publicaţie”, după „hotărârea hrisovului ce s-a făcut de către Domnia Mea, la 1785, Dechemvrie 24”[49].

 

1787: 24 Iulie 1787. Alexandru Ipsilant Vodă, pentru „dum­nealui Ianache Cantacuzino, vel agă”, ce a cumpărat vad de moară la Brădăţel. Pecete rotundă, cu chinovar[50].

 

1790: 24/13 Iunie 1790. „De la k. k. administraţia Roma­nului”. „Iliana, fiica lui Neculai Gherghel, jupâneasa lui Costantin Stroescu”, se plânge că vistierul Cantacozino „cu vicle­şug” a luat Rotopăneştii „din mâna părinţilor ei, dându-le 4.600 lei şi o parte mititică de moşie, care mai mult nu face decât 5 lei”. El arată cum stă lucrul şi că a fost învoială „la Divanul Iaşului”. „Pentru aceasta, hotără Divanul Administrativ: neputând a o strica, se întăreşte şi de la Administraţie: să rămână hotărârea Divanului”. Egghelet, administrator. Pecete de ceară neagră, ovală, cu „Landes-Administration in der Moldau”[51].

 

1795: Satul Horodniceni se află în stăpânirea Mariei Canta, văduva lui Şerban Cantacuzino.

 

În 1803, la Horodniceni trăiau 190 liuzi, de la care Maria Canta încasa anual câte 2.200 lei, alţi 15 liuzi fiind scutiţi de bir, pentru că slujeau la conac, iar de la cei 20 de meseriaşi încasa 888 lei.

 

1816: Spătarul Nicolai Canta, fiul Mariei şi al lui Şerban Cantacuzino şi ginerele lui Dimitrie Sturza înscria satul Horodniceni în condica visteriei cu 130 locuitori birnici, 16 fiind scutiţi de bir, ca posluşnici (slujitori) ai lui şi „alişverişul lor cu lucrul pământului şi cu draniţa”. Serdarul Iordache Cantacuzino, fiul lui Ianachi, vinde lui Mihail Sturza Vodă satele Mihăeşti şi Rotopăneşti, care le dă, la schimb, lui Costache Lazu, care înscrie în condica viesteriei 96 de gospodării, 4 scutelnici şi 92 birnici, care se ocupau cu lucrul pământului şi cu făcutul draniţei, ca şi cei din Horodniceni.

 

1816: Costachi Lazu, biv vel bnan, dă zapis lui Mihail Sturza, biv vel vornic, pentru schimbul Drăguşănilor, Zăvoenilor (Negrileşti), întregite cu partea de la Ion Lazul, „supusul Împărăţiei Rosiei”, date, „în vremea hotărâtei prothezmii a disacirei”, Săcuenilor, etc., pentru Rotompăneşti, Mihăeşti etc.[52].

 

1816: „Iordachi Cantacuzino, fiul răposatului Ianachi Cantacuzino, biv vel vistiernic, încredinţez… că, statornicindu-mă cu petrecire lăcuinţii mele în partea din stânga al apei Prutului, în oblastia Basarabiei, supt ocârmuire a Ei, Împărăteşti Măriri a Rosiei, şi vrând a mă desface cu desăvârşire din pământul Moldaviei, rămas în ocârmuirea Prea Înaltei Othomaniceşti Porţi, prin arătare în scris către Exelenţa Sa, gheneral-consulatul din Iaşi al Împărîţiei Rosiei”, a cerut să i se vândă moşiile: Rotopăneşti şi Mihăeşti. Le ia, cu 140.000 de lei, Mihail Sturza, biv vel vornic de aprozi. MartorI: Ioan Neculce, Iordachi Drăghici, ban, şi un al treilea[53].

 

1831-1832: În catagrafia fiscală sunt însrise satele: Horodniceni, cu 112 liuzi, care plătesc 3.360 lei anual, un mazil, 6 preoţi, 1 diacon, 4 dascăli, 9 bătrâni nevolnici, 3 scutiţi pentru strajă, 3 oameni fără căpătâi şi 139 gospodării; în anul următor, 1832, mai vin 28 birnici din Litenii Bucovinei, de dincolo de Hraniţa, numărul gospodăriilor ajungând la 198, înregistrându-se în plus 8 patentari (deţineau licenţe pentru comerţ) şi 50 de oameni nesupuşi la bir; la Boteşti, erau 99 gospodării şi o populaţie de 495 de oameni; la Brădăţel, în 10 curţi trăiau 50 de locuitori; la Mihăeşti, în 50 de curţi trăiau 260 de săteni, iar la Rotopăneşti, care avea 199 gospodării, se înregistrau 150 birnici, din care 30 în slujba moşiei lui Costache Lazu, 3 preoţi, 1 diacon, 4 dascăli, 12 bătrâni nevolnici, 25 văduve şi 3 ovrei orândari.

 

1845: Vornic al satului Horodniceni  era Pavăl Mertic, de Horodniceni ţinând şi cătunele Răbâia, Boteşti şi Brădăţel.

 

1847: La Horodniceni şi la Rotopăneşti s-a deschis câte o velniţă, care prelucrau, anual, câte „2.000 merţe cartofle”[54].

 

1848: Tabla lefurilor ce se dau pe anu 1848” la Rotopăneştii banului Costache Lazu, confirmă existenţa muncii salariate, în baza unor altfel de înţelegeri decât învoielile agricole. Gheorghe ficior (deci un fel de majordom) era tocmit, cu „500 lei pe an şi o vită la iernat şi vărat”, Toader ficiorul, angajat din 1847, cu 500 lei, cu 100 lei mai mult decât în anul anterior. Vatav Dumitrache, personaj de încredere al banului, are leafa de 500 lei, „mâncare femeii lui la ţară, dându-i şi casă de şezut”. Dădaca nici dreptul la un prenume nu are, dar este plătită cu 120 lei pe an şi îi sunt primite oile la iernat şi vărat în turmele boiereşti, beneficiind şi de îmbrăcăminte second-hand („i de purtat în casă”). Catinca mancă lui Vasilică primeşte 200 lei pe an şi, de asemeni, haine de purtat în casă. Nemţoaica, menajeră şi bucătar-şef fiind încă din 1847, are „500 lei pe an şi nimic alt”. Gavril chelar primeşte doar 100 lei pe an, iar Ion chelar – „200 lei pe an şi nimic alt”, dar este de presupus că-şi mai rotunjeau veniturile pe seama pivniţelor boiereşti. Costandin Chiriţă, posesor de nume, primeşte 300 de lei şi „o merlă de pâne într-un an”. Vasile grădinar, care se ocupa de înfrumuseţarea conacului boieresc încă din 1846, a fost plătit cu 354 lei pentru trei ani. Hucici argat, slădar tocmit cu băetul său, cu 150 lei într-un an, ca să dei şi 40 prăjini arătură, o dimirlie păpuşoi şi două ocă brânză pe săptămână, o ocă de sare”, benefi­cia de contract din 1847. Ion Hărţigaşu a fost „tocmit cu băetul lui, pentru 100 lei, 3 merţe păpuşoi şi patru perechi ochind, încă din 1846. Din 1845, beneficiază de munca parţial salariată şi Tiplic, el primind „700 lei, 2 merţe păpuşoi şi 4 perechi ochinci pe an. Grigore văcar, Ion argat brat lui Grigore, Dumitru Băeşu argat şi Gheorghe rotar beneficiază de contracte vechi, neprecizate în Tabla lefilor. B. Pisani şi Mitman, deşi nu li se precizează ocupaţin, dar fiind, probabil, meşteri mari, care pun în funcţiune velniţele de prelucrat cartofii, câştigă cel mai bine, adică fiecare câte „100 galbeni, 20 merţe păpuşoi, 10 merţe ovăs, 6 merţe grâu, 6 merţe secară, 2 stoguri fân” – în 1846, şi „100 galbeni, 4 merţe păpuşoi, 5 merţe secară, 2 merţe grâu, 4 vite la grajdi pe brahă şi 2 cai de iernat pe un an de zile” – în 1847, iar în 1848, începând cu data pornirii velniţei de cartofi, cu „400 lei, 4 merţe păouşoi şi 4 vedre brânză. Logofăt velniţei, Vasile, are acelaşi venit ca şi cei doi meşteri mecanici. Lovanciu Corbu şi Filip slădar sunt tocmiţi cu câte 100 de lei şi două merţe de porumb pe an, iar Ienache slădar, împreună „cu băetul său, cu 160 lei, 4 merţe păpuşoi şi o vadră brânză într-un an”. Cu contracte vechi şi, deci, neprecizatc, lucreză Ion baciul, Costache ciobanu, Ştefan ţiganu, Gheorghe Croitoru, Grigore bucătaru, Ion Aghinii şi Gîscă ţiganu (din care se vor desprinde, peste mai bine de un secol, ramuri de autentici cărturari români)”[55].

 

1853: „Comuna Rotopăneşti[56] din judeţul Suceava a fost şi ea centrul unei culturi naţionale. Neculai Istrati, proprietarul acelei comune, înfiinţează, în anul 1853, în casele locuitorului Vasile Otrocol, o şcoală mixtă primară, cu trei clase, pe care el le numea elementare. La 1855, noiemvrie 1, în locul acestei şcoli, înfiinţează alte două şcoli, una de băieţi şi alta de fete, tot cu câte trei clase elementare. Şcoala de fete era aşezată în casa locuitorului Vasilie Pânzaru[57], iar aceea de băieţi o zidise anume, de la vale de curţile boiereşti, lângă şosea. Pe lângă aceste şcoli, mai înfiinţează, apoi, prin primăvara anului 1860, tot cu a sa cheltuială, chiar în casele boiereşti, o şcoală de muzică şi declamaţiune, unde se învăţa şi carte. La clasa de principii dădea lecţiuni Petru Mezetti; la clasa de canto, Maestro Galea, iar la clasa de declamaţiune, Mihail Galino[58]. La carte era profesor de băieţi preotul Costachi Milu[59], iar la fete, soţia acestuia, Elena. Pe lângă aceste clase, se mai adaogă, în localul şcolii, şi clasa de cor bisericesc, la care preotul Costachi Milu era profesor, cor care cânta în biserica de la Rotopăneşti cu vreo şase ani înainte încă de înfiinţarea acestei şcoli. Tot în aceea şcoală se mai învăţa şi psaltichia, la care era profesor Iordachi Iconomu, fost elev în seminarul din Roman. Toţi elevii şi elevele erau luaţi de pe moşia Rotopăneşti şi de pe la alte moşii învecinate. Profesorii şcolii aveau întreţinerea şi locuinţa chiar în casa boierească; ei dădeau lecţii în toate zilele, câte două ore, şi erau plătiţi cu câte zece galbeni pe lună, afară de profesorul de declamaţiune, care avea cincisprezece galbeni lunar. / Sala de teatru era întocmită chiar în casele boiereşti, decorurile erau zugrăvite de Iosif Fichtner din Sviţera (Elveţia – n. n.), profesor în casă, la copilul Titus, fiul lui Neculai Istrati. Acest Fichtner era zugrav şi se pricepea în arta decorativă. / Costumele pentru piesele naţionale erau lucrate în casa lui Neculai Istrati, de elevele şcolii. Profesoare la lucru de mână erau însăşi soţia lui Neculai Istrati, Sevastia, şi soţia preotului Costachi Milu, Elena. După vreo cinci luni de un studiu conştiincios, elevii acelei şcoli au fost în stare să reprezinte mai multe piese de teatru şi cântecele comice, din care enumerăm următoarele: „Doi ţărani şi cinci cârlani”, „Cinel-Cinel”, „Fluierul fermecat”, „Scara mâţii”, „Baba Hârca”, „Paul John”, „Margo”, „Herşu Bocceagiu”, „Mama Angheluşa”, „Şoldan viteaz” şi altele. / Reprezentaţiunile teatrale să dădeau de două ori pe săptămână, joia şi duminica. Cupletele la vodeviluri şi corurile erau acompaniate, cu violina, de Petru Mezetti. Între acte, cânta corul de muzică vocală al şcolii. La fiecare reprezentaţiune sala era ticsită de boieri, proprietari şi posesori de la moşiile învecinate, care se minunau de felul cum fiecare elev îşi interpreta rolul său. De multe ori venea şi fostul Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Calinic Miclescu, care, pe atunci, era arhiereu egumen la mănăstirea Slatina, precum şi arhiereul Iosif Râşcanu, de la mănăstirea Râşca. Pe lângă aceştia, se mai aduna un public numeros, nu numai din judeţ, ci şi din oraşul Suceava, precum şi din alte părţi ale Bucovinei. Fiecare elev căuta să-şi înveţe rolul cât se poate de bine, ştiind că avea în faţa sa pe aceşti doi arhierei şi mulţime de străini, veniţi de peste hotar ca să-i audă. / După insistenţa multor boieri, aceşti elevi au dat, în vara anului 1861, vreo câteva reprezentaţiuni şi în Fălticeni, în grădina lui Iancu Botez Topor. Piesele ce s-au jucat atunci au fost: „Fluierul fermecat”, „Cinel-Cinel”, „Scara mâţii” şi „Baba Hârca”. / Şcoala număra 28 elevi şi eleve, din care 19 băieţi şi 9 fete. / Din elevii cei mai buni ai şcolii, pe care nu găsim de prisos a-i enumera aici, arătăm pe: Ioan Savin, fost judecător de ocol în Roman şi actualmente avocat în acel oraş; Costachi Rotopan, fost primar la Rotopăneşti, Vasile Teodorescu, actualul posesor al Moşiei Paşcani; Alecu Alexandrescu, psalt la catedrala din Fălticeni şi arhivarul primăriei din acel oraş; Vasile Grigoriu, fost psalt în Fălticeni; Petre Constantinescu, fost primar; Iacob Todirescu, fost posesor de moşii; Neculai Teodorescu din Horodniceni, fost contabil la moşia Faraoani, judeţul Bacău; Mihail Boişteanu din Horodniceni, fost profesor de muzică vocală la şcoala primară din Fălticeni (mort) şi Vasile Dimitriu, fost telegrafist la Fălticeni (mort). / Dintre eleve arătăm pe: Nastasia lui Vasile Tofan, Tinca Dimitriu, Luţa Rotopan şi Paraschiva lui Nicolai Pavel, aceste trei din urmă acum moarte. / Această şcoală îşi câştigă un renume în faţa publicului ce asista la reprezentaţiunile ce se dădeau. Între acte, de multe ori, Dna Sevastia Istrati, soţia lui Neculai Istrati, şi elevul Costachi Rotopan cântau duete; câteodată elevele Nastasia Tofan, Luţa Rotopan şi elevul Ioan Savin, tenor, executau şi câte un solo de canto. / Nespusă era mulţămirea sufletească a lui Neculai Istrati, văzând că şi-a ajuns scopul de mult dorit: acela de a vedea înfiinţată această şcoală, menită a da sătenilor o cultură mai deosebită. El voia chiar să ducă în Iaşi pe elevii şcolii, să dea câteva reprezentaţiuni la Teatrul Naţional de la Copou, dar moartea l-a împiedicat de la aceasta. Duminicile şi sărbătorile se aduna la Neculai Istrati lume multă, de prin împrejurimi, ca să asculte corul bisericesc, care cânta toată liturghia[60], de se minunau toţi cei ce-l ascultau. Acel cor, care număra în total 40 băieţi şi 10 fete, era vestit, pe timpul acela, nu numai în judeţ, ci şi prin alte locuri, şi a fost cel dintâi cor bisericesc de muzică vocală europenească la noi, în ţară, în care s-au văzut, alături cu băieţii, să cânte în biserică şi fetele la sfânta liturghie[61]. / După ieşirea din biserică, toată lumea mergea la Neculai Istrati, apoi, înspre seară, boierime se ducea la o pădurice, toată de brazi, situată pe un deal, numit „Brădăţel”. La poalele acelui deal erau două râmnice de toată frumseţea, iar în vârful dealului, un chioşc, de unde se desfăşura înaintea ochilor o privelişte din cele mai încântătoare şi mai pitoreşti. În acel chioşc şedeau toţi musafirii la sfat, făcându-li-se ceremonia cafelei şi a ciubucului, iar corul vocal, în tot timpul acela, cânta bucăţi pe care boierii, desfătându-se, îl ascultau cu mare mirare. După moartea lui Neculai Istrati, care s-a întâmplat în 1 noiembrie 1861 , aceea şcoală s-a desfiinţat[62]”. / Teodor T. Burada[63].

 

1858: Postelnicul Nicolae Istrati, posesor al unei averi de 2.500 galbeni şi boier anti-unionist, devenea stăpân şi al moşiei Mihăeşti.

 

1865: Boierul Nicolae Istrati construieşte câte o şcoală în Horodniceni, Brădăţel şi Rotopăneşti.

 

1871, ianuarie 1: Horodniceni devine centru al comunei Brădăţel, care are 2.215 locuitori şi în care au fost incluse şi cătunele Boteşti, Brădăţelul şi Răbâia – cătun format din refugiaţi bucovineni. Rotopăneşti, devenit comună cu 770 locuitori, are în componenţă şi satul Mihăeşti.

 

1877: Pentru independenţa României cad, pe fronturile balcanice, Florea Petru din Boteşti, Păduraru Dragomir, Păduraru Gheorghe şi Ecoboaia Gavril din Rotopăneşti.

 

1886: „În ziua de 14 Mai curent, a plouat bine prin plasa Șomuz-Moldova, județul Suceava. Pe teritoriul comunei Horodniceni a căzut o ploaie furtunoasă, cu puțină grindină, dar n-a făcut alte stricăciuni decât foarte puțin la arborii fructiferi”[64].

 

 

1893: Horodniceni, sat, pe moşia cu acelaşi nume din comuna Brădăţel. Până la 1886, forma o co­mună aparte. Aşezat pe dea­lurile Stoporenilor şi Merţenilor şi câteva vâlcele, numără 272 case, populate cu 278 capi de familie sau 1.148 suflete, din care 557 bărbaţi şi 591 femei (57 străini). Are 290 contri­buabili. Vatra satului ocupă 34 fălci şi 17 prăjini, iar locuitorii sunt buni gospodari. Nu demult era, lângă sat, o fabrică de spirt. Moşia e proprietatea moşte­nitorilor Marchizei de Betmar. Are suprafaţa de 2.682 fălci, din care 1.904 cuftivabil, 498 pădure şi huceag, 215 fălci fân, restul neproductiv. Împroprietăriţi, la 1864, 35 fruntaşi, 140 pălmaşi şi 34 câte 12,5 prăjini, stăpânind 524 fălci şi 17 prăjini. Drumuri principale sunt la Rotopănești (3 km), la Botești (3.300 m) şi la Brădăţel (metri). Are o şcoală rurală, înfiinţată la 1865, cu un învăţător plătit de stat, frecventată de 70 elevi; o biserică, deservită de 2 preoți şi 4 cântăreţi, împroprietărită cu 17 fălci. Iată ce scrie, cu destulă competenţă, domnul Nicolae Beldiceanu despre satul şi biserica din Horodniceni, în Archiva societății știinţifice şi literare, Anul II, No. 9 (1891, pp. 513-529). „Horodnicenii, sat din ţinutul Suceva, plasa Şomuz-Moldova, este aşezat la hotarele Bucovinei, pe coasta unui deal, iar în faţa lui, pe un alt deal, sporeşte o pădure frumoasă de stejari, împodobită ici, colea, cu brazi. Ca şi Baia, acesta este astăzi proprietatea doamnei marchize de Bedmar şi, împreună cu cotunele sale, Răbâia, Boteşti şi Brădățelul, are o poporație ce trece peste 500 locuitori. Numele de Horodniceni aminteşte zicerea slavonă „horodnici”, adică şoltuzi, ce pare a fi suferit aceiaşi preschim­bare, ca şi slavonescul „horod”, oraş, în românescul: Horod, Horodnic, Horodişte, dat şi astăzi multor localităţi din Bucovina şi partea de sus a Moldovei, pe unde se găsesc urme de cetăţui. Horodnicul, șotuzul, stadt-schultheiss, ca şi primarul, îngrijea, împreună cu pârgarii, de gospodăria oraşului. Dacă numele acestui sat se pote tălmăci din horodnici, ne arară o înrâurire slavonă în limbă, alăturea cu cea germană, a in­stituţiei de sckultheiss, venită la noi din Polonia[65]. Pe coma delului, alături cu grădina ce încunjură curtea boierească, o biserică îşi arată în zare figura ei măreaţă, fizionomie a unor veacuri îndepăr­tate, de care nu ne putem apropria decât prin monumen­tele rămase. Sus, la 5 metri 25 centimetri înălţime, afară, dea­supra fereştei pridvorului, stă îngropată în zid o piatră de 1 metru 25 centimetri lăţime și 84 centimetri înălţime (fig. 1); pe ea se află săpată în relief următorea inscripţie slavonă, aşa cum se obișnuia în vremile de demult, mai cu seamă până către sfârşitul vecului al 17-lea. Iată cu­prinsul acestei inscripţii, în fac­simil, precum am stampat-o în vara anului 1886, cu prilejul unor cercetări arheologice. Dau aicea, în litere latine, sunetele următore: „Izvoleniem otà i s’ pospeaşeniem sina, i săvreaşeniem sviataho duhá, promisli i proizvoli pan Matiaș velichii vistearnic săzda ţercov vă imia i déje est hram săşestvie sviataho duhà, na sviataia ucenichi i vasvidol v’ dni blahocestivaho hospodaria Ioan Stefan voevòda, i v’ dni Kyr Theofan mitropólita suciavscaho, i săvrişisca, v’ leato: sedim tisiaştia cetiredesiat sedim, measiaţa Noèmvria osim”. Înţelesul ei, pe româneşte, este: „Cu învoirea tatălui şi cu împreună lucrarea fiului şi cu săvârşirea sfintului duh, cugetat-a şi binevoit-a pan Matiaș, marele vistiernic, de a zidit bi­serica, anume unde este hramul „Pogorârii Sfântului Duh asupra sfinţilor ucenici”, și a ridicat-o în zilele cucernicului domn Ioan Ştefan voievodul şi în zilele lui Kyr Theofan, mitropolitul Sucevei, şi o săvârşi la anul 7047 (1539 – n. n.), luna Noiembrie 8”. Această inscripţie este publicată în Uricarul dlui Th. Codrescu, vol. 8, pp. 16 şi 17, după nişte notiţe aflate în biblioteca lui Gh. Asaki[66], sub titlul: „Inscripţia pietrei deasupra uşii bisericii de la Horodniceni”. Iată textul: „Cu învoirea tatălui, ajutorul fiului şi lucrarea sfântului duh, a cugetat întru sine şi a binevoit pan Matiaş biv vel visternic a zidi această biserică în numele hramului „Poporârea du­hului sfânt peste sfinţii săi ucenici”, în zilele blagocestivului Domn Ion Ştefan V. V., stăpânitor pământului Moldovei, şi în zilele mitropolitului Sucevei Kyr Theofan, şi s-au săvârşit în anul 7047, Noiemvrie 8”, calendar vechi, iar cel nou, 1539. În această tălmă­cire sunt adaose cuventele biv (fost), pe lângă „vel visternic”; „săi”, pe lângă ucenici, şi „stăpânitor pământului Moldovei”, care nu se găsesc în inscripţia ctitorească; lipsesc însă cuvintele: „şi a ridicat-o”, foarte grele de dezlegat, fiind slovele cu totul ciuntite. Asemeni, data pare îndoelnică, şi iată cum s-a scăzutm din 7047, anii de la facerea lumii, 5508, pe când luna, fiind Noiemvrie, trebuia să se scadă uneori 5509. Această nesiguranţă poate fi lim­pezită aicea prin letopiseţul lui Grigore Ureche (Cronicile României, de M. Kogălniceanu, București 1871, tom. I.), care, la paginile 201 şi 202, înseamnă că Ştefan Lăcustă a domnit 2 ani şi trei luni, Alexandru Cornea 5 luni şi 3 săptămâni, iar că Petru Rareş a urcat, a doua oară, domnia la anul 7049, Fe­bruarie 19, adică 1541. Scăzpând 2 ani, 5 luni şi 3 săptă­mâni, adică cele două domnii: Ştefan Lăcustă şi Alexandru Corne, din 7049, Februarie 19, a doua suire pe tron a lui Petru Rareș, găsim că Ştefan Lăcustă se face domn pe la stîrşitul lunii lui August 7047; apoi 7049, Februari 19, neputând fi decât 1541, urmează nemijlocit că şi 7047, Noiembrie 8, să nu fie decât 1538 şi nu 1539, cum stă în tălmăcirea inscripţiei din Uricar. Vistiernicicul Matiaş a zi­dit, prin urmare, biserica de la Horodniceni în cel dintâi an al domniei lui Ştefan Lăcustă şi, după cele arătate, Lăcustă Vodă, ajungând a fi domn către sfârşitul lunii lui August, zidirea bisericii s-a isprăvit la 2 luni şi o săptămână aproape după urcarea lui pe tron, adică la 8 Noiembrie 1538, data inscrip­ţiei. Iată ce scrie Grigore Ureche despre acest domn şi cum lă­mureşte porecla lui de „Lăcustă”: „Prădând şi stropşind ţara sul­tanul Suleiman, împăratul tur­cesc, şi fiind ţara bejenită spre munţi, s-au strâns vlădicii şi boierii ţării la sat, la Bădăuţi, din sus de Suceava, de s-au sfătuit cu toţii ce vor face de acea nevoie ce le venise asupra. Mai apoi de toate şi-au ales sfat ca să trimită soli la împăratul, cu mare rugăminte şi plângere să îi ierte; şi aşa au ales, dintre dânşii, pe Trifan Ciolpan, de l-au trimis sol la Suceava, la împăratul, de s-a rugat de pace, şi şi-au cerşut domn. De care lucru, văzând împăratul rugămintea lor, s-a milostivit şi i-a iertat; şi a trimis la dânşii, cu Ciolpan, pe un ceauş mare, cu credinţă de i-a chemat pe toţi la împăratul, în Suceava, care cu mare frică au mers şi au căzut la picioarele împăratului; pe care i-a ertat împăratul şi cu dragoste i-a pri­mit, ca pe nişte robi ai săi. Şi le-a pus domn pe Ştefan Vodă, feciorul lui Alexandru Vodă”, apoi, mai departe: „În zilele acestui domn, Ştefan Vodă, a fost foamete mare, şi în ţara Moldovei, şi la ţara Ungurescă, că au venit lăcuste multe, de au mâncat toată roada; şi pentru aceea l-au poreclit şi i-au zis Lăcustă-Vodă” (Cro­nicele României, de M. Kogălniceanu, tom. I, pp. 197 şi 200). Dl Alexandru Xenopol, în „Istoria Românilor”, preţiosă fântână pentru trecutul nostru, iată al cui fiu zice că era „acest Ştefan, poreclit de popor Lăcustă, pentru multele lăcuste ce pustiiseră ţara,  în vremile lui, ce şi aşa rămăsese pustie de turci, este arătat de Ureche ca fiul lui Alexandru Vodă. Bielski întăreşte spusele cronicarului, numindu-l Stefan Alexandrowicz. Alexandru nu poate fi altul decât fiul cel mai vrârstnic a lui Ştefan cel Mare, care, după cum am văzut, fusese însurat, încă din timpul vieţii tatălui său, deoarece l-am găsit având un fiu, Bogdan, care murise în 1480. Alt fiu al său, pomenit acuma pentru prima oară, este acest Ştefan” (A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Iaşi 1880, vol. II p. 562). / Dar să vedem cine era vistiernicul Matiaş şi dacă, din punct de vedere istoric, prezintă el vreo însemnătate. În domnia întâia a lui Petru Rareş, vistiernicul Matiaş apare ca unul din sfetnicii săi cei mai de seamă. După ce Petru Rareş supusese Braşovul, pe când nu mult după acesta căzuse în mâinile lui şi cetatea Bistriţei, la 1530, vistiernicul Matiaş cere locuitorilor acestei cetăţi 30 de care de proviant pentru armata lui Rareş, care se găsea la Rodna. Iată cuprinsul scrisorii vistiernicului Matiaş către bistriţeni: „Cunoscând voi că stăpânul nostru cel prea generos este acuma lipsit, la Rodna, de cele trebuitoare, mai ales de pâine şi de vin, vă cerem, în numele lui, nu mai puţin însă vă însărcinăm şi vă or­donăm ca, îndată ce veţi vedea aceste rânduri, să trimiteţi 30 de care cât mai curând, spre a se duce proviziile ce se vor vedea a fi trebuitoare. Să nu cum­va să faceţi altfel de cum vă scriu, fiindcă ştiţi bine că domnul nostru cere, atât de la noi, cât şi de la voi, cea mai cre­dincioasă slujbă. Dat în castelul Balvaniyos, în 22 Iulie 1530. (Iscălit). Noi, Matei vistiernicul sau tezaurarul prea generosului principe Petru, voievod de Moldova. / La 1535, Petru Rareş, căutând să împiedice pe Ferdinand, locţiitorul lui Carol al V-lea, împăratul Germaniei, de a se împăca cu Ioan Zapolia, duş­manul său, trimete pe vistierni­cul Matiaş, ca să stăruiască în această privire. Faptul acesta ne arată că vistiernicul Matiaş avea multă însemnătate ca sfet­nic al tronului, de vreme ce domnul îi încredinţase o aşa misiune. Iată cum califică Epis­copul de Lund, ambasadorul lui Carol ai V-lea, pe vistierni­cul Matiaş, într-o scrisoare adre­sată suveranului său: „Se află aci vistiernicul voievodului moldovenesc, principe fără îndoială pu­ternic. Acest vistiernic adeseori mă vi­zitează în taină şi solicită de a nu se încheia pacea cu Ioan voievod. Pro­mite că, la oricare cerere a mea, dom­nul său va veni cu 30 sau 40.000 de ostaşi aleşi şi va supune Transilvania sub ascultarea regelui Ferdinand; iar dacă Majestatea Voastră va întreprinde ceva pe uscat contra turcilor, domnul se va prezenta la serviciul Majestăţii Voastre cu 60 până la 80.000 de ostaşi foarte bine pregătiţi. M-am dat în mare amiciţie cu acest vistiernic şi ne-am învoit a avea totdeauna o regulată corespon­denţă. În adevăr, el este un bărbat foarte modest, foarte bun şi mai ales prudent, şi atât de ager în trebi, precum nici se află altul în Ungaria. Se sileşte a-şi sfârşi mai curând misiunea şi nimica alta nu-l preocupă”. / Bunătatea şi modestia, unite cu prudenţa şi agerimea, fac, după cum vedem, din vistiernicul Matiaş o aleasă figură istorică, cu atât mai mult, cu cât aceste calităţi sunt atribuite lui, de nişte izvoare străine. / În domnia întâia a lui Petra Rareş, Matiaş este pomenit ca mare vistiernic. Lângă poartă, faţă cu biserica, pe nişte stâlpi de piatră stau atârnate clopotele; unul din ele poartă următoarea inscripţie: „Materialul din acest clopot este din clopotul făcut de ctitorul bisericii Horodniceni, Şerban Canta, în anul 1640, care, fiind crăpat, s-a reparat a doua oară şi fabricat de Vasile Fogoraş, din Pătrăuţi, cu cheltuiala poporanilor parohiei Horodniceni,  prin  stăruinţa preo­tului Ioan şi a primarului Gheorghe Todicescu, la anul 1883”. În „Uricarul” dlui Th. Codrescu, vol. VIII, stă publicată şi o inscripţie privitoare la acest clopot, sub titlul: „Inscripţia clo­potului celui mare de la bise­rica din Horodniceni”. Iată cuprinderea: „Acest clopot l-a făcut Ioan Alecsandru V. V., cu mila lui Dumnezeu domn pământului Moldovei, şi l-a dat Sfintei biserici din Horodniceni, la anul 7075 (1567), Aprilie 9, şi după aceasta, stricându-se, l-a înnoit Iordaki vel vistier­nic, în zilele lui Vasile V. V., domn ţării Moldovei, în anul 7148, iar veleatul nou 1640”. / Clopotul din Horodniceni, prefăcut a doua oară la 1883, a fost făcut la 1567, de Alexan­dru Lăpuşneanu, în a doua dom­nie (1564-1568), iar la 1640 s-a reînnoit, pentru întâia dată, de către vel vistiernicul Iordaki. Comparând copia de inscripţie cu actuala inscripţie, vedem o nepotrivire de nume, la aceeaşi dată 1640; după „Uricar”, clo­potul ar fi reînnoit de vistiernicul Iordaki, pe când după inscripţia de astăzi, pare să fi fost pre­făcut de Şerban Canta, tot la 1640. Şi în această privire, do­cumentele ne dau adevărata dezlegare a faptului; din două hrisoave ale lui Vasile Lupu, unul din 1635, Martie 25, care face parte din documentele proprietăţilor domnului Alexandru Cantacuzino-Paşcanul, iar altul din 1640, Martie 31, aflător în colec­ţia documentelor Academiei Române, se adevereşte vistiernicul Iordaki (Iordaki Cantacuzino era un străbun al ramurii Canta – n. n.), pe la 1640, fără a se pomeni de Şerban Canta. Tocmai în veacul al XVIII-lea se arată acest Şerban Canta, după cum se vede dintr-un hrisov de la 1732, Ianuarie 20, aflător în Archiva Statului Iaşi şi citat de dl Tanoviceanu, în lucrarea sa inedită asupra boierilor Mol­dovei. Din cele arătate, se lă­mureşte că inscripţia aflătoare astăzi pe clopotul de la Horodniceni aminteşte greşit pe Şer­ban Canta, la 1640, în locul vistiernicului Iordaki; căci după cum dovedesc documentele po­menite, vistiernicul Iordaki trăieşte prin veacul al XVII-lea, pe când medelnicerul Şerban Canta, abia în veacul al XVIII-lea. Toate celelalte clopote sunt mai noi, adică de la începutul veacului acesta. / Numele de Horod, sub care sunt amintiţi Horodnicenii în „Uricarul”, pare a fi o prescur­tare, căci tot în „Uricarul”, mai departe, în cuprinsul inscrip­ţiei de pe clopot, se zice: „şi l-a dat Sfintei biserici din Horodniceni. Horod s-ar putea deriva din slavonescul „horod” oraş, sau din „horog” grădină. Însemnătatea inscripţiei de la biserica din Horodniceni este blazonul, adică stema familiei vistiernicului Matiaş. Inscripţia stă închisă într-un privaz de piatră, care poartă, pe toate patru laturile, marca fa­miliei Matiaş ; una din aceste mărci cuprinde, în prescurtare, numele lui Matiaş (Mat); alta, anul 1540, iar celelalte două, nişte cruci, de un caracter sim­bolic. Data mărcii, 1540, arată că, deşi biserica a fost zidită la 1538, piatra ctitorească a fost însă aşezată la 1540. Cele două cruci simbolice sunt închise în marca de sus şi cea de jos a privazurilor pie­trei. Caracterul simbolic al crucilor de pe marca de familie a vistiernicului Matiaş aminteşte pe al celor de origine cruciată; una, şi anume cea de sus, ţine în curmeziş un iatagan, cea ce s-ar părea că arată lupta creş­tinătăţii împotriva islamismului; mai departe, forma acestei cruci se apropie de a crucii potenţate a cavalerilor Sfântului Mormânt. După Auguste Wahlen, unii dau acestui ordin de cavaleri o ve­chime de necrezut; întemeietorul lor ar fi Sf. Iacob, întâiul episcop al Ierusalimului, la anul 60 după Christos; alţii îi cred a fi urmaşii călugărilor aşezaţi de Sfânta Elena, muma lui Constantin, în biserica cea nouă a Calvarului; unii susţin că ar fi întemeiaţi de Godefroy de Bouillon sau de urmaşul său, Balduin; în sfârşit, alţii asigură că ordinul lor ar fi o instituţie a papei Ale­xandru al VI-lea, întocmită la 1496, în scop de a înfierbânta zelul peregrinilor. Iată textual ce-l scrie Auguste Wahlen : / „Acest ordin fu, odată, răspândit în toată Europa”, iar mai departe: „Un puternic senior din Polonia, Iana satrapa et regulus, chema, din Franţa, pe unul din ei, Martinum Gallicum, şi îi dădu, la 1162, proprietatea Miechov, la 10 leghe de Cracovia. Această mănăstire, a cărei superior luă titlul de general, deveni centrul unei congregaţii, care cuprinse vreo 20 de case în republica polonă, precum şi în Silezia, Moravia, Bohemia, şi subzistă până în cele din urmă tim­puri ale Poloniei. Fraţii de Miechov pri­meau afiliaţi pentru modica remuneraţie de zece galbeni. În cea de pe urmă insurecţie, Miechov pierdu ultimii săi călugări”. / Când ştim câtă putere civili­zatoare avu Polonia asupra Moldovei şi, cu osebire, asupra aşezămintelor sale, putem uşor înţelege cum boierii noştri, pe lângă titlul de pan, au putut împrumuta de la seniorii poloni şi simbolurile feudale ale mărci­lor de familie. Blazonul vistiernicului Matiaş, sprijinit de acel al vornicului Costea Bucioc, de la mănăstirea Râşca, şi acel al panului Nicoară Hărovici, pârcălab de Hotin, de la bi­serica din Zahareşti (Bucovina), vorbesc îndestul împotriva celor care pretind că românii n-au avut o nobleţe feudală şi că boierii erau nişte diregători nu­mai. Iată cum se rosteşte domnul Alexandru Xenopol asupra nobleţei noastre: / „Această clasă, care a apărat, în ultimele timpuri, interesele sale de castă cu o neîmpăcată înverşunare, care a stigmatizat, prin cronicarii ieşiţi din sânul ei, pe toţi domnii ce au vrut să se atingă de ele; această clasă atât de neastâmpărată, care se juca de-a domnul în ţările române, aruncându-le adeseori în prăpastia pieirii; care ştia să plece genunchii înaintea Caterinci a II-a, dar şi să pună piept contra răpirii Bucovinei şi a Basarabiei, nu putea fi o clasă de cinovnici, de oameni deprinşi numai cât a-şi îndoi spe­tele înaintea suveranului lor. Această clasă de boieri au fost nobilii naţiunii române şi nu numai diregătorii din cancelariile domneşti”. / Asemenea vorbind despre de­osebirea dintre nobleţe şi diregătorie, domnia sa zice: „…trebuie bine deosebite nobleţea, care era veche la români şi ereditară, de diregătorie, care, prin firea ei, nu putea fi purtată decât de acel ce o avea. În terminologia veche, nobilii şi diregătorii se numeau boieri, iar funcţia se numea mai ales boierie”. / Apoi, mai departe, pentru a dovedi feudalitatea la români, dl Xenopol mai aduce şi ur­mătoarele fapte: „Răsplătirea slujbelor avea caracterul feudal, care este de a împărţi veniturile statului cu funcţionarul… Cu cât propăşea statul şi se înmulţea numărul diregătorilor, domnii îşi îngustau necontenit veniturile lor, atribuind-le boierilor. Fă­ceau întocmai ca şi regii apusului, care şi ei ruinară în acelaşi mod clasele lor”. / Din cele arătate, vedem cum marca de familie a vistiernicului Matiaş, ce împodobeşte piatra ctitorească de la biserica din Horodniceni, aduce o dovadă mai mult că românii, pe lân­gă că n-au fost scutiţi de aşezământul feudal, au ajuns până de a vedea pe boier stampându-şi în blazon mândria nobleţei sale ereditare, ca şi seniorii din apus. / Planul bisericii vistiernicului Matiaş, ca la mai toate bise­ricile din Moldova, este cru­cea cu absidă, rotunzită pe dinlăuntru. Ea face o trecere de la stilul clădirilor ridicate de Ştefan cel Mare, la al celor zi­dite de Vasile Lupu. Ca odoare ctitoreşti nu se mai păstrează, la această bise­rică, decât un litier de lemn, săpat foarte frumos şi împodo­bit cu vopsele şi aurituri; nu se găseşte însă pe dânsul nici un veleat, şi numai prin tradi­ţie se crede a fi ctitoresc. Între odoarele mai noi, dar care merită a fi amintite, se păstrea­ză un epitaf sau aer, de măta­se albastră. Pe el se vede sin­gur Hristos, fără celelalte per­soane biblice, cu răni în palme, la coastă şi la tălpile pi­cioarelor, din care sângele curge cu îmbelşugare. Câmpul aerului este semănat cu stele şi luce­feri, iar pe margini, două ban­de poleite încunjură legenda ştiută. Această le­gendă este în ruseşte, aşa cum se obişnuia din întâia jumătate a veacului trecut şi până pe la jumătatea celui de faţă. Iată tălmăcirea ei: „Iosif cel cu bun chip, de pre lemn luând preacu­rat trupul tău, cu giulgiul curat, înfăşurându-l şi cu miresme ungându-l, în mormânt nou, acoperindu-l, l-a pus”. Jos, ca mai la toate epitafurile din veacul al XVIII-lea şi de la începutul veacului al XIX-lea, stă urmă­toarea inscripţie, scrisă cu lite­re chirilice: „Această sfântă grobnică a mântuitoru­lui şi Domnului nostru Iisus Hristos, ce se numeşte aer, acesta este mormântul cel în piatră cioplit, în care nimeni, niciodată nu s-a pus. Pe acesta ce se vede acum, l-a înfrumuseţat şi l-a podobit acel de bună inimă, Dumnealui Şerban Cantacuzeno, ce-a fost medelnicer mare într-a ţării Moldovei pământ, întru iertare păcatelor lui şi ale părinţilor, întru veşnică pomenire. Dată bisericii sale, la Horodniceni ot (de la) volost (ţinutul) Suceavskii, unde este hramul „Pogorârea Duhului Sfânt”. Scris şi zugrăvit de Parthenie Ereinonah, zugrav ot (de la) Kieva, vă leato (anul) 7245, adică 1736, Measiaţa (luna) Octombrie, dnia (ziua) 23”. / Ceva mai jos, la colţ, se vede iscălitura zugravului: Eromonah Parthenia, ştearsă de tot. În altar, la stânga, este o icoană mare, anume Maica Domnului, zugrăvită pe muşama, care jos poartă inscripţia următoare, scrisă chirilic: „Această icoană s-a zugrăvit după forma sfintei icoane ce-i făcătoare de minuni la Mănăstirea Neamţul şi (şters cu to­tul) 1819, April 25. Constandin Dochimos, zograf”. / În naos, la dreapta, se află o altă icoană, ce înfăţişează în­vierea lui Hristos şi care cu­prinde, tot în chirilice, cele ce urmează: „S-a făcut de Vasile Mihail din Iaşi, 1826”. Afară de aceasta, mai sunt încă alte trei icoane, lucrate de acelaşi zugrav, cu aceeaşi dată, anume: „Pogorârea Sfântului Duh”, la stângă; apoi „Înălţarea Maicii Dom­nului”, în pronaos, la dreapta; iar în faţă, la stânga, „Buna Ves­tire”. În altar, pe pristol, este o cruce mare de argint, a cărei inscripţie se rosteşte astfel: „Po­meneşte, Doamne, pe robii tăi Nicolai Cantacuzino şi pe Pulheria soţia sa, 1832, April 8”. Această inscripţie se află în­tocmai şi pe o evanghelie mare, tipărită în Mănăstirea Neamţu­lui, la 1821; ea este legată în argint, pe catifea vişinie, şi îm­podobită cu 5 medalioane, din care cel de la mijloc înfăţişează: învierea, iar cele de pe la col­ţuri, cei patru evanghelişti; toate lucrate în smalţ. / Cărţile mai vechi, ce se păs­trează la această biserică, sunt: „Slujba marelui Canon a celui dintre sfinţi părintelui nostru Andrei, Arhiepiscop de la Crit”, tipărită sub mitropolitul Daniil, prin osârdia şi cheltuiala popii Nicolai ot Bucureşti, la 7234 (1726). „Triod”, tipărit sub mitro­politul Neofit de la Crit, în Bu­cureşti la 7255 (1747), de popa Stoica Iacovici. Jos, pe filele acestei cărţi, este scrisă de mână următoarea notiţă: „Această carte, „Triodul”, pe înţeles, am cumpărat-o eu, păcătosul şi nevrednicul Constantin Cantacuzino vel paharnic, în treisprezece lei noi, de la Petre Munteanu, în zilele pera luminatului  Domnului nostru Ion Grigore Ghica V. V., la văleatul de la zidire 7255 (1747) Mai 20, şi o am dat-o bisericii noastre din Horodniceni şi oricine ar străina de la Sfânta biserică acesta să nu-1 ierte domnul si mântuitorul nostru Iisus Hristos la înfricoşatul şi nefăţarnicul judeţ al sfinţiei sale, să fie odihna cu Satana într-un loc şi cu înge­rii lui, amin, amin, amin”. / Dumnezeieştile sfintele liturghii acelor dintre sfinţii părin­ţilor noştri, a lui Ioan Zlataost, a lui Vasile cel Mare şi a prejdesfeştenii (Grigorie Teologul), tipărite de Duca Sotirovici, ti­pograful de la Thasos, în Iaşi, la 7256 (1748). Cazanie, tipărită în episcopia Râmnicului, sub mi­tropolitul Neofit, la 7256 (1748), de popa Mihai şi Aftanasie Popovici, tipografi. Canonul acelui dintre sfinţi părintelui nostru Spiridon, Episcop Trimuthundii, tipărit sub mitropolitul Nechifor Peloponesiacul, cu cheltu­iala lui Constantin Razul vel vornic, de Duca Sotiriovici, ti­pograf de la Thasos, în tipo­grafia sa, la Iaşi 7258 (1750). Evanghelie, tipărită în mitropo­lia din Iaşi, sub mitropolitul Gavril, la 7270 (1762). Triod, ti­părit sub mitropolitul Grigore, în tipografia mitropoliei din Bu­cureşti, la 7277 (1769), de Gligore ieromonah, Minei pe Mart, tipărit sub mitropolitul Grigore, la Râmnic, 1774, de popa Constantin, tipograf. La începutul cărţii este următoarea notiţă, scrisă cu chirilică, de mână: „Aceşti doisprezece minei pe douăsprezece luni ale anului, cu slujbele de o parte ale tuturor sfinţilor ale sănacsariului de peste an, s-au cumpărat de mine, păcătosul, şi s-au afierosit bisericii de la satul nostru Horodniceni, unde se prăznuieşte hramul Pogorârii prea sfântului duh. Deci oricare va îndrăzni ca să o înstrăineze de la această sfântă bi­serică sau să o poarte cu nebăgare de samă şi fără socoteală, unul ca acela să rămână supt vinovăţia osândirii blestemului sfintei biserici. (Iscălit): Ianache Canta vistiernic, 1786”. Mineu pe luna iulie, tipărit sub mitropolitul Grigore, la episcopia din Râmnic, la 1780, de popa Constantin tipograful şi de Constantin Mihailovici tipograf. Dumnezeieştile Liturghii ale Sfântului Ierarh Ioan Hrisostom, Vasile cel mare şi Grigore Dialogul (sic), îndreptate de pe cele elino-greceşti şi slaveno-ruseşti de însuşi  Preasfinţitul mitropolit Sucevei şi Moldovei, D. D. Veniamin Costachi, Ca­valer ordinului Sfintei Anei, Clasul I, Iaşi, 1834. Pe una din file stă scris, de mâna mitopolitului: „Această Sfântă Liturghie s-au afierosit de mine, smeritul Veniamin, mitro­politul Moldaviei, la Sfânta biserică din ţinutul Sucevei, din satul Horodniceni, a prea iubitul vărului meu Nicolai Cantacuzino, mare vistiernic, la 1834, Septembrie 23”. / Iată şi pomelnicul bisericii, scris tot cu litere chirilice, însă fără dată: Matei cneghinago (sic), Elisavetha schimonahia, Ioan, Maria, Marta, Sergie, Serban, Marta, Ichim, Gheorghie, Ecateriua, Candachia, Ştefan, Ioan, Iacob monah, Zoi Chiriac, Dragondie, Constan­tin, Maria, Ştefan Nicolai, Pulheria, Agafia shimonahia, Elisaveta monahia, Dimitrie, Ioan, Ecaterina, Maria, Aristiţa, Matei, Elena, Pulheria, Zoe, Nicolai, Maria etc. Urmează numele preoţilor. / „Iată cum s-a petrecut cu moartea copiilor logofătului Canta (textul lipseşte în Lahovari – n. n.): în iarna acelui an, ieşise po­runcă de la curte a se face un râmnic în grădină; îndată şi fără leac de păsuială, omenii au fost scoşi la boieresc sau cum se mai zicea pe atunci la zile de meremet. Grădinarul, om aprig la firea lui, ba încă şi fu­dul de a spori coada lingăilor curţii, schingiuia pe ţărani cum îi venea la mână. Spun bătrâ­nii că era meşter neamţul în fel de fel de născociri drăceşti. Nemulţumit de a-i bate, vrăj­maşul îşi făcea tot râsul de dânşii. Cine a trăit la ţară ştie că, iarna, omenii portă şi pe acolo împletituri proste de lână, care le mai dezmorţesc dege­tele de frig. Nu intra în capul neamţului cum o labă de ţăran să poarte mănuşi, şi când frigea mai tare gerul, el le muia în apă şi-i făcea cu sila să le pună aşa ude, până ce mâna şi mănuşa se făcea un sloi, de le ţâşnea sângele prin carnea şi pielea crăpată de ger, şi plân­geau oamenii şi blestemau tot una, cât a ţinut lucrul acela. Primăvara, râmnicul era gata, cu podeţe şi ostroave, de se părea grădina boierească frumoasă ca raiul. / Era în ziua de Sfântul Gheorghe, când logofătul Neculai Canta chemă pe fiul său, Matei, spre a-i vesti că-i dă în stăpânire moşia Horodniceni. Darul părintesc aprinse mândria acestui tânăr, de care se zice că era foarte pornit şi aprig la fire. În acea zi, mai neastâmpărat decât oricând, el porunci să-i pună şaua pe o rândunică de cal şi luă drumul ce duce la Cornuluncii, hotărât de a pildui cu multă asprime pe căpi­tanul acelui punct (punctul de vamă – n. n.), care, într-o împrejurare, îl cam supărase. Că­pitanul, om cuminte, cum prinse de veste, pentru a scăpa de ru­şine numele său de oştean, o luă la sănătoasa peste brazdă. Feciorul de boier, înfuriat că nu l-a putut căpăta, îşi întoarse atunci toată mânia asupra neas­tâmpăratului său de cal şi po­runci la nişte oameni ca să-l bată la falangă. Această întâmplare ciudată, în felul ei, ne aminteşte firea cea înţeleaptă a lui Nicolai Mavrogheni, care, în loc de a-şi bate calul, îl cin­stise cu rangul de mare spătar, ca boierii să vadă şi să priceapă. Viind Matei Cânta, de la Cornuluncii, se aşezară toţi la masă, cu multă veselie, şi pompă, cum nu mai văd azi ochii, mai ales că se nimeri a fi, în acea zi, şi mitropolitul acolo. Pe atunci, Horodnicenii vedeau tot feţe alese… de câte ori sărbătorit-au pe Mihai Vodă acele curţi, unde se adăpostesc azi viţeii… După masă, parte din boieri se coborâră în grădină, pentru aer. Matei Canta, cu sora lui, Elena, şi cu Doamna Pro­fira Canta, ce-i era cumnată după fratele lor, Dimitrie, se urcară într-o luntre, pentru a se plimba pe râmnic, mai ales că se nimerise a fi o zi de tot frumoasă; Matei, care ducea luntrea, nebunatic cum era, cercă a se prinde cu mâinile de un podeţ, pe sub care treceau; lun­trea se cumpăni şi cu toţii că­zură în apă. Cel dintâi ajutor ce li s-a putut mai în grabă da, a fost de a li se arunca o funie. Doamna Canta, a căreia fustă şi îmbrăcăminte de mătase o mai ţinuse deasupra apei, prinzându-se cu mâinile de funie, scăpă la mal. Elena, însă, care, în cădere, n-avuse timp nici de a se gândi, cuprinsă de apă, ca şi de spaimă, se cufundă, cât ai clipi din ochi; în zadar cer­cat-a fratele ei, ca să-i vină în ajutor, căci şi el pierzându-şi cumpătul, s-a făcut nevăzut. Bă­trânul Canta, care, de pe mal, privind cu grozăvie cum i se îneacă copii, striga ca un ieşit din minţi: „Fii bărbat, Matei!”, dar nenorocitul, învârtojându-se, ieşi în trei rânduri deasupra apei: trei clipe de agonizare, în care omul îşi trăieşte de trei ori viaţa, se duse şi apoi apa îl acoperi, iar glasul de tată nu mai străbătea adâncul morţii… Erau pe atunci nişte robi ţigani, iar unul dintre ei, sărind în râmnic, se cufundă de câteva ori de-a rândul; în urmă, tăindu-l răcoare apei, nu se mai poate ţine şi, cu toată ameninţarea şi cu toată străşnicia cuvântului,  cu care Canta îi poruncea: „Cufundă-te ţigane, îneacă-te, ţigane!”, el ieşi la mal. Iubirea de viaţă mişeleşte pe rob… şi-n adevăr, ce era atunci un ţigan înecat? Toată lumea era în picioare; căngi, aduse în grabă, căutară, de-a lungul şi de-a latul, tot râmnicul, a fost cercetat şi potricălit la fund; fel şi chip s-a căutat; abia după vreo trei ceasuri, înecaţii au fost găsiţi, ţinându-se unul de altul. Toate ajutoarele întrebuinţate în asemenea împrejurări au rămas zadarnice; deşi  nobili… n-au învins. Deocamdată, rămăşiţele lor au fost duse şi aşezate în florărie. Se zice că, venind acolo mitropolitul Veniamin şi cău­tând la ei, cu lacrimi în ochi, a mustrat amar pe logofătul Canta, zicându-i: „Priveşte, Nicolai! Ţi-ai făcut lac de înecat copiii”; apoi, uitându-se lung la dânşii, a mai adăugat cu descurajare: „,Ia nişte suflete pierdute!”. Îndată după îngroparea lor, nenorocitul Canta a pus oamenii de i-au tăiat râmnicul, ce-l făcuse cu zile de boieresc, pentru ca să-l plătească cu zile boiereşti, cu zilele copii­lor săi, şi cum să nu se înece ei, când râmnicul era sporit cu lacrimile celor care-l să­paseră?”[67]. / Paharnicul Dinu Cantacuzino, pe care îl aflăm proprietar acestei moşii pe la 1753, avea ca fecior în casă pe Ioan Cosma, care copia diverse scrieri (cronici). / În 1803, moşia Horodniceni a vistiernicesei Maria Canta, numărând 190 liuzi (oameni străini, de regulă ruteni din Galiţia, care nu plăteau bir statului, ci proprietarului moşiei – n. n.), care plăteau 2.200 lei bir anual, având şi 15 liuzi de cei fără bir (slugi – n. n.). La aceştia se adăogeau breslaşii (mesriaşii – n. n.) ot tam, în număr de 20 liuzi, cu 888 lei bir anual. / La 1822, spătarul Nicolae Canta, ginerele logofătului Dimitrie Sturdza, îşi avea „alcătuită toată gospo­dăria şi legate cu cale toate interesurile aşezării sale Horodniceni, care se afla în mijlocul moşiilor Rădăşeni, Opriţeni, Mădeiul, Borca şi cu pădurile mănăstirii Slatina, al căror arendaş era” (Istoria Mitropoliei Moldovei, pp. 171, 396 şi 397)”[68].

 

1893: Brădăţelul, comună rurală, la nordul pla­sei Moldova de Sus, judeţul Suceava, la 22 km de Fălticeni. Se învecinează, la est, cu comuna Rădăşeni, la nord-est, cu Bucovina, de care se desparte prin Şomuzul-Mare, şi, la sud, cu Sasca. Are forma unui poligon ne­regulat,  prezentând mai multe ondulaţiuni, înclinate de la nord-est, spre sud-est (albia Şomuzului Mare). Compusă din satele: Brădăţelul, Horodniceni, Răbâia, Bo­teşti, Rotopăneşti şi Mihăeşti, cu reşedinţa în Horodniceni. Pâ­nă la 1886, formau două comune aparte: Horodniceni şi Rotopă­neşti. E populată cu 860 capi de familii, din 3.350 suflete, 1.680 bărbaţi şi 1.670 femei, din care 99 străini. Contribuabili sunt 932. Are 4 biserici, cu 4 preo­ţi şi 8 cântăreţi, şi 2 şcoale ru­rale mixte, frecventate de 100 elevi. Copii între 7-12 ani sunt 181 băieţi şi 207 fete. În toată comuna sunt: 5 morişte, pe Brădăţel şi una pe Şomuzul Mare,  6 cârciumi, 6 dughene, 5 ciobotari, 5 stoleri, 20 rotari, 6 fierari, un cojocar, un sticlar şi un mindirigiu. Bugetul comunei, pe anul 1892-1893, are, la venituri, 8.414,50 lei şi, la cheltuieli, 8.001,90; iar al drumurilor, 2.322 lei la veni­turi şi 1.646 lei la cheltuieli. În comună sunt: 264 cai, 745 boi, 500 vaci, 2.300 oi, 10 ca­pre, 370 porci şi 250 stupi. Altitudinea, de la nivelul mării, variază între 401-500 m. Este udată de pâraiele : Şomuzul Mare, Brădăţelul, Răbâia, Braniştea, Prodana, Valea lui Gherghel, Valea lui Pavel, Ghilitoarea, Trifan, Alunişul, Topchilele, Matieşti şi Humăria. Moşia e proprietatea moşte­nitorilor Marchizei de Bedmar şi ai dlui Grigore Goilav. Suprafaţa teritorială a comunei e de 6.642,97 hectare, din care 1.166,93 hectare pădure, 3.442,09 hectare ţarine, 1.782,90 hectare fâneţe, 130,90 hectare vetre de sate şi 120,15 hectare pământ sterp. Locuitorii, împroprietăriţi la 1864, sunt 1 fruntaş, 110 mijlocaşi, 326 codaşi şi 74 cu câte 12,5 prăjini loc de casă, stăpânind 1.528 fălci şi 37 prăjini. În comuna Brădăţelul se face, în fiecare an, cam aceeaşi cultură; fiecare casă de gospodar îşi are livada de meri, peri, cireşi, vişini, perje etc., al căror produs lo­cuitorii îl vând prin târgurile Făl­ticeni, Botoşani, Roman şi Iaşi. Două dealuri cu vederi frumoase sunt Dealul Crucii şi Ferdinand. Afară de acestea, ca localităţi demne de văzut mai sunt: Brădăţelul şi biserica din Horodniceni. Brădăţelul, sat, pe moşia Horodniceni, din comuna cu ace­laşi nume, judeţul Suceava, aşezat pe ambele maluri ale pârâului Brădăţelul, spre sud şi la 2,5 km de Horodniceni. Are 90 case, populate cu 102 capi de familie, din 390 suflete, 203 bărbaţi şi 193 femei, din care 11 străini şi 125 contribuabili. Vatra satului ocupă 10 fălci şi 75 prăjini şi e foarte accidentată, aşa că nu o dată, în urma ploi­lor, s-au văzut case, cu loc, cu tot, lunecând spre pârâu. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 12 mijlocaşi, 48 codaşi şi 10 cu câte 12,5 prăjini loc de casă, stă­pânind 159 fălci şi 75 prăjini. Bise­rica şi şcoala din  Horodniceni slujesc şi acestui sat. Drumuri principale sunt: la Rotopăneşti, 1,5 km, şi la Ho­rodniceni, 3,5 km. Brădăţelul, pădure de stejar, îm­pestriţată cu mesteacăn şi puţini carpeni şi brazi, pe moşia Ho­rodniceni, judeţul Suceava. Brădăţelul, pârâu, judeţul Suceava. Izvorăşte din Bahna Boteştilor, din Hăţei şi Humărie. După un curs de 8 km, în care a format 2 iezuşoare şi a învârtit 5 mori, se varsă în Şomuzul Mare. Are de tributari, din dreapta, pâraiele Humăriei, Hăţei, Matieşti, Prodana şi Valea lui Pavel; iar din stânga, pâraiele Răbâia, Valea lui Gherghel şi Ghilitoarea. Conţine mulţi păstrăvi. Brădăţelul, două râmnice, în pă­durea şi comuna cu acelaşi nume, judeţul Suceava. „Brădăţelul”, zice cunoscutul nuvelist, dl Nicu Gane, în nuvela sa „Fluierul lui Ştefan”, „este o grădină ieşită din sânul naturii, în care nimic n-a lucrat mâna omenească, este un colţişor uitat, necunoscut în ţara noastră, pe care călătorul nu-l vizitează, pe care poeţii nu l-au cântat încă, dar care nu înce­tează de a fi mai puţin desfă­tător decât toate acele locuri ce au inspirat, până acum, lira bar­zilor noştri naţionali. / Brădăţelul are acea însuşire rară, că, ori de câte ori îl vei vizita, întipăririle ce-ţi lasă sunt tot atât de vii ca şi cum l-ai vizita pentru întâia oară. El vor­beşte nu numai ochilor, ci şi sufletului. Închipuiţi-vă, în mij­locul unei păduri întinse, un lac limpede, în care se văd jucându-se păstrăvii; apoi, cascade şi izvoare la fiecare pas, un muşchi răcoros, care se întinde ca un covor verde pe pământ; piscuri cu figuri capricioase; într-un cuvânt, tot ce poate na­tura produce mai frumos, mai drăgălaş, adunat într-un singur loc, ca şi cum Dumnezeu ar fi voit să facă din Brădăţel un mic paradis pământesc. / Când vii acolo, o dulce sim­ţire te cuprinde, la vederea acestei naturi, ce pare a fi îm­brăcată în hainele ei de sărbă­toare şi multă, multă vreme, după ce ai părăsit acest loc încântat, îţi rămâne încă întipă­rită în inimă tăcerea misterioasă a Brădăţelului” (Vol. I, p. 48)”[69].

 

1893: Boteşti, sat, pe moşia Horodniceni, din comuna Brădăţelul, plasa Moldova de Sus, judeţul Suceava. Aşezat pe dealul şi valea cu acelaşi nume, la 3.650 m de Horodniceni şi lângă hotarul Bu­covinei, numără 131 case, popu­late cu 138 capi de familie sau 574 suflele, 299 bărbaţi şi 275 fe­mei, din care 12 străini. Are 150 contribuabili. Vatra satului ocupă 13 fălci şi 60 prăjini. Locuitorii se ocupă cu plugăria. Are o bise­rică, cu patronul „Sfântul Gheorghe”, clădită din lemn, la 1801, de lo­cuitori, deservită de preotul din Horodniceni şi de 2 cântăreţi. Are o şcoală rurală mixtă, înfiinţată în anul 1892, cu un învăţător plătit de stat şi frecventată de 40 elevi. Împroprietăriţi, la 1864, sunt 1 fruntaş, 18 mijlocaşi, 58 co­daşi şi 11 loc cu câte 12,5 pră­jini, stăpânind 236 fălci şi 20 prăjini. Drumuri sunt: la Cornul Luncii (8 km) şi la Horodniceni (3.650 m). La 1863, Boteşti, a clirosului din Bucovina, aveau 23 liuzi, plătind 376 lei bir anual. (Uricarul, de Th. Codrescu, vol. VII, p. 252)”[70].

 

1893: Mihăeşti, sat, pe moşia Rotopăneşti, judeţul Suceava, comuna Brădăţelul. Aşezat parte pe ţăr­murile pârâului Brădăţelul, parte pe coasta dealului Rediul, are o populaţie de 117 familii sau 514 suflete: 263 bărbaţi şi 251 femei, din care 136 contribuabili. Vatra satului ocupă 11 fălci şi 45 prăjini. Are o biserică, cu hramul „Sfântul Nicolae”, clădită de fraţii Mihail şi Ioan, în 1785, formând o parohie cu satul Rotopăneşti, a cărui şcoală serveşte şi Mihăeştilor. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 37 fruntaşi, 32 pălmaşi şi 5 co­daşi, cu câte 12,5 prăjini, stăpânind 239 fălci şi 45 prăjini. Drumuri sunt: la Rotopăneşti (1.200 m.) şi la Burghineşti  (2 km). Într-un ispisoc, din 6973 )1465 – n. n.), Aprilie 11, de la Ştefan Voievod, se dă Mitropoliei Moldovei satul Mihăeşti cu mori, iproci etc. În 7011 (1503 – n. n.), August 27, prin alt ispisoc, tot de la Ştefan Vodă, se întă­reşte stăpânirea Mitropoliei Mol­dovei pe satul Mihăeşti. Deci vechimea satului Mihăeşti întrece epoca lui Ştefan cel Mare”[71].

 

1893: Răbâia, sat pe moşia Horodniceni, judeţul Suceava, comuna Brădăţelul, aşezat pe valea pârâului cu acelaşi nume şi pe coastele dealurilor Piciorul Huciului, Zva­riei, Timofti şi Răbâia. Vatra satului ocupă 5,5 fălci, cu o populaţie de 308 suflete. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 2 fruntaşi, 78 pălmaşi şi 6 co­daşi, stăpânind 216 fălci şi 35 prăjini. Drumuri principale sunt la Boteşti (1.800 m) şi la Horodniceni (1.500 m)”[72].

 

1893: Rotopăneşti, sat, pe moşia cu acelaşi nume, judeţul Suceava, comuna Brădăţelul. Până la 1886, forma singur o comună aparte. E străbătut de pârâul Brădă­ţelul şi are o populaţie de 104 familii sau 410 suflete. Vatra satului ocupă aproape 10 fălci. Moşia e  proprietatea  dlui Grigore Goilav. Are 1.781 hectare, din care 821 hectare cultivabile, 698 hectare pădure, 207 hectare fânaţ şi restul mlaştini, râpi şi loc nepro­ductiv. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 6 fruntaşi, 44 pălmaşi şi 8 co­daşi, stăpânind 143 fălci. Are o şcoală rurală mixtă, reînfiinţată în 1865, frecventată de 35 copii; o biserică, cu hra­mul „Schimbarea la faţă”, zidită de marele postelnic şi cavaler Nicolai Istrati, la 1856, deser­vită de un preot şi doi cântăreţi şi împroprietărită cu 8,5 fălci. Biserica are inscripţia: „Acest templu, dedicat Sfintei Treimi, cu binecuvântarea prea Sfinţiei Sale Episcopului de Huşi, Meletie Istrati, s-a fondat de fratele său, mare postelnic şi cavaler Nicolai Istrati, cu îndemnul soţiei sale Sevastia, născută Ciudin, şi a fiului lor Titu Istrati, pe proprietatea sa, Rotopăneşti, în anul erei noastre 1856, în care Moldova a recăpătat privilegiile aşezate de Ştefan cel Mare”. / În acelaşi an (1856) „în care Moldova a recăpătat privile­giile aşezate de Ştefan cel Mare”, mărinimosul proprietar ridică, în curtea bisericii, o statuie de piatră, reprezentând Moldova, în forma unei fecioare, întinzând o cunună de stejar. / Nicolae Istrati a lăsat urme neşterse de filantropie şi de pa­triotism. Două erau, pe timpul său, cele mai vestite şcoale din ţinutul nostru: cea din Rotopă­neşti, a lui Istrate, şi cea din Broşteni, a lui Nanu. Şcoala lui Istrati nu era şcoală de rând: în ea se învăţa carte multă şi să­nătoasă, se dădeau reprezentaţii teatrale, pentru care însuşi pos­telnicul proprietar scria cărţi, compunea piese, făcea chiar pe dascălul”[73].

 

1913: „Au fost numiți suplinitori, pe 1 Septembrie, în județul Suceava: domnișoara Clementina Zăhărescu, la școala din Horodniceni, postul al II-lea”[74].

 

1914: „S-au numit suplinitori, pe 1 septembrie, în județul Suceava: Eleonora Scutelnicu, la Horodniceni, postul al II-lea: preotul Haralamb Teodosiu, la Mihăești”[75].

 

1916-1918: Obolul de sânge al sătenilor din Boteşti pentru România Mare a fost depus de Botnariu Vasile, Afloarei Vasile, Pavăl Toader, Bondar Dumitru, Botnariu Petru, Pavăl Petru, Gafiţa Vasile şi Loghin Ambrozie. Din Horodniceni, au căzut sergentul Mancaş Dumitru, caporalii Celmare Vasile şi Chiticaru Gheorghe, soldaţii Balan Ştefan, Bălăneasa Gheorghe, Bostea George, Dascălu Vasile, Duminte Constantin, Florea Gheorghe, Frăsina Ion, Grădinaru Ion, Hriscu Ion, Jorea Ion, Larion Vasile, Maftei Dumitru, Manoilă Dumitru, Mihai Alexandru, Mogoş Ion, Pincu S. Ion, Rotaru Neculai, Scutăreanu Petru, Socea I. Constantin, Stafor Neculai, Trofin Ion, Vizitiu Ion, Balan Ion, Bălăneasa Alexandru, Boroianu Petru, Chirilă Ion, Dorneanu Dumitru, Epure Alexandru, Fotache Vasile, Grădinaru Gheorghe, Horea Ion, Hriscu Petru, Larion Dumitru, Lătătuşu Ion, Maftei Ion, Manoilă Gheorghe, Mihai Dumitru, Nimiţanu Dumitru, Puiculiţa Ion, Saviuc Constantin, Socea Ion, Stoleru Neculai, Trofin Petrea şi Vornicu Gheorghe. Din Rotopăneşti, s-au jertfit Bostea Neculai, Constantin Petru, Fetica Luca, Hreamătă Petru, Irimia Ioan, Irimia Gheorghe, Maxim Neculai, Mihai Ioan, Mihai Toader, Popa Gheorghe, Păduraru Gheorghe, Roşu Ion, Simion Toader şi Tofan Vasile. În Sfanţul Război pentru Reîntregirea Neamului şi-au pierdut câte un braţ, cel drept, şi mihăieştenii din Regimentul 32 Mărăşeşti Vasile MATEI, tatăl viceprimarului Dumitru Matei, şi Gheorghe DOCHIŢA. Patria, recunoscătoare, le-a împodobit piepturile şi cu Crucea Sfântul Gheorghe, şi cu Steaua României, apoi i-a uitat în cotidianul amar al vieţii de ţăran. În acelaşi război pentru Neam şi Ţară au luptat şi evreii rotopăneşteni  Iancu Creştinu şi fiul lui, Marcu Creştinu, proprietari de moară, care n-au ezitat să renunţe la gheşeftul lor, în anii de cumpănă ai Patriei şi ai Neamului, Iancu luptând şi fiind grav rănit la Mărăşeşti, iar Marcu – pe frontul de Răsărit al celui de-al doilea mare măcel planetar. Le-am întâlnit numele pe monumentul din Rotopăneşti, ridicat în 2001, prin strădania unui comitet de acţiune şi donaţie, condus de profesorul de română Constantin C. Pădurariu, urmaşul unui lung şir de eroi. Din Rotopăneşti, s-au încredinţat memoriei demnităţii româneşti Acozmei Niculae, Costantin Costache, Creştinu Iancu, Creştinu Marcu, Ecoboaea Gavril, Ecoboaea Vasile, Hreamătă Aurel, Hreamătă Ioan, Ichim Dumitru, Irimia Ioan, Ispir Niculae, Matei Calistrat, Mocanu Constantin, Mocanu Grigore, Mocanu Jănică, Mocanu Simion, Mocanu Ştefan, Păduraru Costică, Păduraru C. Constantin, Otrocol Dumitru, Pietraru Jănică, Popa Alexandru, Popa Dumitru, Tofan Constantin, învăţătorul Lebădă Alexandru şi Nucu Constantin.

 

1920, mai 15: Pentru că Regele Ferdinand, ca şi antecesorul său, Carol I, uitase de promisiunea împroprietăririi, „ţăranii din Rotopăneşti au invadat în masă, cu vitele lor, fâneţele domeniului coroanei”. Câteva zile mai târziu, administratorul de plasă arăta că ţăranii care ocupaseră izlazul domeniului coroanei erau foarte agitaţi şi, pentru a preîntâmpina o răscoală, cerea armată, cu aportul căreia „să liniştească spiritele[76]. În anul următor, nemulţumirile ţăranilor care luptaseră pentru înfăptuirea României Mari faţă de demagogia guvernanţilor stă să explodeze, iar la „Rotopăneşti ţăranii au ocupat părţi din moşia neexpropiabilă din comună”, spre deplina nemulţumire a proprietarului, care, în declaraţia arătată prefectului, avertiza că „locuitorii împroprietăriţi pe moşie, cu toate ordinele ce au primit de la Consiliul agricol al judeţului Suceava, continuă a-şi ridica case pe loturile ce, potrivit legii, le stăpânesc provizoriu… De altminteri, pe această moşie sătenii încalcă drumuri, pun stăpânire cu forţa pe lanuri care nu sunt ale lor, fac cărări peste ogoare însămânţate, fac garduri pe locurile ce nu le aparţin, creând o atmosferă de anarhie şi care, de va fi lăsată să continue aşa, va pune cândva autoritatea în grele şi delicate situaţii[77].

 

1941-1944: Eroii din Rotopăneşti, desluşiţi de pe piatra monumentului ridicat de profesorul Constantin C. Păduraru, căpitanul în rezervă Nucu Gheorghe şi sergenţii majori în rezervă Otrocol Vasile, Otrocol Petru şi Savin Ion, s-au numit Alexandru Grigore, Alexandru Gheorghe, Cepoi Costache, Fetica Ion, Fetica Gheorghe, Fetica Toader, colonel Hreamătă Vasile, sublocotenent Hreamătă Emil, Irimia Vasile, Mihai Gheorghe, Mocanu Constantin, Mihai Alexandru, Mihai Dumitru, Mălinescu Dumitru, Păduraru Dumitru, Păduraru Toader, Pincu Gheorghe, Ştefan Vasile, Ştefan Dumitru şi Zagzeschi Iosef. Din Horodniceni, Brădăţel şi Răbâia s-au jertfit pentru supravieţuirea României Mari Agarafinei Ion, Ailenei Gică, Alexoaia Ion, Arcuş Vasile, Axinte P. Iacob, Balan Vasile, Boaru Gheorghe, Bălăneasa Neculai, Boghiu Gheorghe, Bostea I. Gheorghe, Bostea Gh. Ilie, Bostea I. Neculai, Butnaru Mitiţă, Butnaru Vasile, Buburuz Vasile, Ciobâcă Petrea, Covataru G. Mihai, Covataru Constantin, Covataru G. Dumitru, Covataru I. Vasile, Covataru T. Dumitru, Covataru T. Ion, Crăciun Constantin, Cimbru Alexandru, Chichioacă Gheorghe, Cojocaru Gheorghiţă, Dochia Ioan, Dorneanu Gheorghe, Dorneanu Petru, Dochia Ioan, Florea V. Grigore, Florea V. Neculai, Gogonel Gheorghe, Grigoraş Gheorghe, Marcu P. Ioan, Maftei Vasile, Mancaş D. Vasile, Mancaş N. Gheorghe, Mogoş A. Vasile, Nica Mitică, Orlenschi Gheorghe, Jorea Marian, Epure Gheorghe, Larion Dumitru, Larion Gheorghe, Pralea I. Gheorghe, Roşu T. Ion, Rotaru D. Vasile, Saviuc I. Dumitru, Saviuc I. Ion, Saviuc C. Neculai, Sava I. Gheorghe, Stofor C. Costică, Sperlă C. Costică, Şurubaru Vasile, Tulică Vasile, Vizitiu Ghiţă, Vornicu Ion, Alexandru Gheorghe, stramai Ilie.

 

1945: „Urmatorii învățători se transferă, pe data de 1 Septemvrie 1945, la școalele primare din județul Baia, arătate în dreptul fiecăruia: Loghin Ion, gr. II, de la Răbâia, Horodnice, la Botețti, Horodniceni, post IV, casă, teren, vechime în învățământ; Avârvarei Constantin, grad definitiv, de la Mărmureni-Roman, la Horodniceni, post IV, părinți bătrâni; Loghin Sofia, gr. II, de la Lecușești, Vârtop, la Horodniceni, post V, apropiere de soț, funcționar public; Loghin Elena, grad definitiv, de la Fălticeni Nr. 4, la Răbâia, Horodniceni, post II, apropiere soț, învățător. / Învățători fixați: Voicu Leon, gr. II, de la Drăgoești, Suceava, la Botești, Horodiceni, post”[78].

 

 

[1] Grigoraş, Nicolae, Ţara Românească a Moldovei până la Ştefan cel Mare, pp. 68, 69

[2] Drăgoi Viteazul sau Drăgoi cel Bătrân şi-a aplicat sigiliul pe Hrisovul lui Roman I, din 18 noiembrie 1393, în sigiliu figurând ca blazon „un vultur ce sfâşia o pradă mică” – cf. Grigoraş, Nicolae, Ţara Românească a Moldovei până la Ştefan cel Mare, pp. 57-64.

[3] Panaitescu, P. P. Obștea țărănească în Țara Românească și Moldova, p. 70

[4] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 102

[5] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 102

[6] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 102

[7] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 103

[8] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 103

[9] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 104

[10] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 104

[11] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 105

[12] De la Carlowitz (1699).

[13] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 106

[14] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 107

[15] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 107

[16] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 107

[17] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 108

[18] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 108

[19] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 108

[20] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 108

[21] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 109

[22] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 109

[23] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 109

[24] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 109

[25] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 110

[26] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, pp. 112, 113

[27] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 113

[28] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 113

[29] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 114

[30] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, pp. 114, 115

[31] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 115

[32] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 115

[33] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 115

[34] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 115

[35] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 116

[36] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 116

[37] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 116

[38] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 116

[39] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 117

[40] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 118

[41] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 118

[42] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 118

[43] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 118

[44] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 118

[45] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 119

[46] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 119

[47] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 119

[48] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 120

[49] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 120

[50] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 120

[51] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 120

[52] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 121

[53] Iorga, N., Studii și documente cu privire la Istoria Românilor, vol. VII, partea III, București 1904, p. 121

[54] Platon, Gh., Domeniul feudal din Moldova în preajma Revoluţiei de la 1848, p. 221-22

[55] Platon, Gh., Domeniul feudal din Moldova în preajma Revoluţiei de la 1848, p. 221-22

[56] Până în anul 1886, moşia Rotopăneşti, care astăzi e proprietatea Dlui Grigore Goilav, forma singură o comună; acuma ea se ţine de comuna Brăduţel, şi numără 114 capi de familie; are o şcoală rurală mixtă şi o biserică zidită la anul 1856 de Nicolae Istrati, cu inscripţiunea următoare: „Acest templu dedicat Sfintei Treimi, cu binecuvântarea prea sf. sale Episcopului de Huşi Dl Dn Meletie Istrati, s-a fondat de fratele său Mare postelnic şi cavaler Nicolae Istrati, cu în îndemnul soţiei sale Sevastia, născută Ciudin, şi a fiului lor Titu Istrati, pe proprietatea sa Rotopăneşti, în anul erei noastre 1856, în care Moldova a recăpătat privilegiile aşezate de Ştefan cel Mare”. În curtea bisericii se află o statuie de piatră, ridicată în acelaşi an (1856) de Nicolae Istrati, reprezentând Moldova, în forma unei fecioare întinzând o cunună de stejar. Aceasta negreşit în amintirea marelui eveniment naţional (Vezi mai pe larg despre această comună: Dicţionar geografic, de Serafim Ionescu, p. 286, Bucureşti, 1894).

[57] Elevele erau îmbrăcate toate la fel. Rochiile lor erau vişinii; cele din clasa I-a aveau, jos, la poale, un şiret albastru; cele din clasa a II-a, două şireturi, iar cele din clasa a III-a, trei şireturi.

[58] Toţi aceşti profesori au fost apoi numiţi la Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune din Iaşi. Petru Mezzetti, la clasa de teorie, în anul 1865; Mihail Galino, la clasa de mimică, în 1864, iar Maestru Galea, la clasa de cânt, în 1 octombrie 1860, în aşa fel că el n-a fost profesor la şcoala din Rotopăneşti decât numai la începutul înfiinţării ei.

[59] Tatăl viitorului actor Matei Millo – n. n.

[60] Muzica era după aceea rusească.

[61] Cu un an mai înainte de înfiinţarea şcolii de muzică din Rotopăneşti, generalul Nicu Mavrocordat înfiinţase, la 1859, pe moşia sa Ştefăneşti, din judeţul Botoşani, cu a sa cheltuială, o şcoală de băieţi, care număra vreo 200 elevi. În acea şcoală, unde Vasile Răceanu dădea lecţii, pe lângă carte, se învăţa şi muzica vocală, precum şi psaltichia. Profesori de muzică erau Costachi Milu şi elevul său Ioan Savin, care, după desfiinţarea şcolii din Rotopăneşti, se retraseră în Ştefăneşti. Aceştia înjghebară un cor de muzică vocală, care cântă, de obşte, duminicile şi sărbătorile, liturghia în cafasul bisericii catedrale cu hramul Cuvioasa Paraschiva, ce se află în afară de târguşorul Ştefăneşti, numită a lui Ştefan cel Mare. Acest cor, care era preţuit de toţi cei ce-l ascultau, s-a desfiinţat în anul 1864.

[62] Toate aceste relaţiuni mi-au fost comunicate de către profesorii Conservatorului de Muzică din Iaşi, Petru Mezetti şi Mihail Galino, ambii defuncţi, precum şi de către Dl Titus Istrati, preşedinte la Tribunalul de Roman, şi Ioan Savin, fost elev al acelei şcoli şi fost judecător de ocol în Roman.

[63] Biserica şi Şcoala, Anul XXIV, Nr. 39, Arad 24 septembrie / 7 octombrie 1900, pp. 352, 353

[64] România Liberă, Nr. 2640, Anul X, duminică 25 mai / 6 iunie 1886, p. 3

[65] Peste munții Munteniei au trecui numai pârgarii de la borgherii, munici­palităţilor săseşti, iar capul a fost nu­mit cu termenul românesc de judeţ, jude: peste acei ai Moldovei, a trecut de asemene poate, prin canalul Băii, pârgarii oraşelor săsești; s-a adaos însă șoltuzul, prin o împrumutare specială Moldovei, de la poloni (Szoltys) (Istoria Românilor, de dl Alex. Xenopol, Iaşi 1889, vol. II, p. 234).

[66] Aceste notiţe, după cum mi-a spus dl Th. Codrescu, sunt hărăzite de domnia sa Academiei Române.

[67] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 169-171

[68] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III 1900, pp. 738-742, text preluat, fără ilustraţii, din Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 154-159

[69] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul I 1898, pp. 600, 601

[70] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul I 1898, p. 552

[71] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul IV 1901, p. 330

[72] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V 1902, p. 192

[73] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V 1902, p. 282

[74] Opinia, No. 1985, Anul X, 13 septembrie 1913, p. 2

[75] Opinia, No. 2261, Anul XI, joi 28 august 1914, p. 1

[76] Institutul „Nicolae Iorga”, Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti 1908-1921, pp. 458-489

[77] Institutul „Nicolae Iorga”, op.cit., pp. 525-526

[78] Monitorul Oficial, Nr. 248, 30 octombrie 1945, pp. 9578-9580


Povestea aşezărilor sucevene: Zamostea

 

Ţărani români – Anatole de Demidoff (1813-1870).

 

 

ZAMOSTEA. Moştenind satele primite, în 6 iulie 1413, de soacra lui Alexandru cel Bun, doamna Anastasia, „Episcopia de Rădăuţi, a Sfântului neculai, unde sunt îngropaţi moşii” voievodului moldav. Poftea, în mod cât se poate de natural pământesc, înmulţirea păcătoaselor averi pământeşti, dar de multe închinări şi rugi a fost nevoie, până în primăvara anului 1490, când, sub pretextul ascultării, 50 de biserici, printre care şi cea din Zamostea, îi sunt închinate de către evlaviosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei, iar odată cu închinarea bisericilor încap pe mâini călugăreşti şi satele şi moşiile cărora acele biserici le deschideau calea spre cer, chestia asta numindu-se, la începuturile civilizaţiei umane, în toate limbilă pământului Daina, Daena sau Doina, cu înţelesul de perspectivă, deschidere spre, deci ca primă tentativă religioasă a omenirii, născocită de un şaman care şi-a zis Cali Caluşar, adică Naşterea Luminii – Naşterea Limbii Credinţei. Numai că întâmplările acestea mitice nu-şi au locul aici şi nu ştiu ce-mi veni să le amintesc, deşi gândul îmi zbura la celelalte sate din zonă ale lui Ianis Viteazul, care, neavând biserică, nu au fost închinate şi au mai aparţinut, cale de vremelnice veacuri, unor oameni vrednici şi, desigur, Istoriei. Zamostea, în schimb, dacă tot învăţase să se pună pe genunchi, a fost pentru mult amar de vreme îngenunchiată şi mai deloc mărturisită. Abia după cumpărarea unei bucăţi din Moldova turcilor, aflată sub stăpânirea efectivă a ruşilor, de către austrieci, s-a mai populat şi Zamostea, iar ca sat de graniţă, s-a şi istoricizat, pentru că rutenii bucovineni de peste graniţă şi rutenii moldoveni liuzi puneau adesea de negustorie prin contrabandă, inclusiv prin metoda furtului din pădurea Zamoşceanca, care avea să devină proprietate la fel de nemţeacă precum Bucovina, dar „de Coroană”. Furau din lemnul „domeniului României” sătenii din Negostina şi Şerbăuţi şi îşi vedeau numele tipărite în Monitorul Oficial, în cazul în care îi şi interesa – chestie de care mă îndoiesc, pentru că româneşte nu ştiau iotă, româna fiind, după predicile preoţeşti, „limbă satanică”: „Învaţă, Mărie, ruseşte, ca să-i poţi explica lui Iisus toate păcatele tale, căci Iisus nu ştie româneşte, ci numai slavoneşte!”. Chestiile astea nu-şi mai au rostul în istorie, deoarece, tot în slavonă şi tot în tinda bisericii valahilor, s-a zămislit şi cultura română.

 

1490, martie 15: Printre cele „50 de biserici cu popii; din ținutul Suceava 44”, întărite Episcopiei de Rădăuți, se numără și „a 23-a biserică, laZamostia, cu popă”[1].

 

1772-1774: În Ocolul Siretului de Sus, conform recensământului rusesc dispus de Rumeanţev, la Zamostea existau doar 19 case şi doar 10 bienici, 9 fiind rufeturi, adică 2 mazili, 3 volintiri, 3 păstori ai medelnicerului Silion şi 1 ţigan[2].

 

1775: În recensământul ordonat de generalul Spleny, primul guvernator militar al Bucovinei, înainte de convenirea graniţelor definitive, în Ocolul Siretului, Zamostea are 1 popă şi 23 ţărani[3].

 

1803: În 1803, când încă aparţinea mănăstirii Râşca, Zamostea avea un plus de 148 liuzi (străini veniţi din Galiţia), în vreme ce „Ruşii lui Ciomărtan, ai lui Ianacachi Ciomărtan” aveau 91 de liuzi, iar „Bălileştii dumisale logofetesei Ilincăi Palade”[4], doar 48 dintre nefericiţii iobagi ai Poloniei, care şi-au luat lumea în cap de atâta suferinţă, devenind rădăcini genealogice pentru mândrul neam moldovenesc de astăzi.

 

1810: Parohia Zamostea, 450 familii, cu cătunele Răuteni, Tăuţeşti şi Nicani, are biserica parohială „Sfântul Ioan Botezătorul”, fondată, de piatră şi cărămidă, de căpitanul Grigore Costrăş, proprietar, la 1803, călugărit, în urmă la mănăstirea Râşca, şi numit Ghenadie, iar soţia sa, Monahia Teodora. Pe o icoană mică, cu hramul „Sfântului Ioan Botezătorul”, se citeşte: „Acest sfânt şi Dumnezeiesc locaş este făcut, din temelie, de căpitanul Grigore Ccstrăş, cu toa­ta cheltuiala, spre a sa pomenire şi a neamului său, fă­când şi 2 clopote, unul de 1600 ocă şi altul de 100 ocă, şi două rânduri veșminte preoţeşti, 2 diaconeşti şi alte tacâmuri bisericeşti, şi a ferecat şi o Sfântă Evanghelie cu argint, şi se prăznuieşte hramul Sfântul Ioan Botezătorul, ghenarie 7 zile, şi s-a sfinţit la anul de la Christos 1810, făcând şi zid de piatră în jurul acestui locaş. Asemene cu a sa cheltuială şi la acest sfânt locaş, a dat şi satul ajutor cu căratul materiei, care cum au voit, spre a lor pomenire, şi catapiteasma săpată, zugrăvită, a făcut tretrapoade, cu strane cu tot”. Altă inscripţie, deasupra uşii: „Actuala biserică se ridică în locul unei alte bisericuţe de lemn, ce fusese puţin mai la vale, în acest cimitir”. Un clopot mic, cu litere slavone, se zice a fi de la fosta bisericuţă. Sunt icoane de la fosta bisericuţă, din care, pe cea a hramului, este data 7299 (1791) April 8. În pridvor se vede potretul Bisericii, al Mân­tuitorului, al Sfântului Ioan Botezătorul şi ale ctitorilor. Catapiteasma, în 4 rânduri de icoane mici, cu pictură şi sculptură aleasă. Evanghelia de argint poartă data 1815, cu numele satului Zamostea şi a fundatorului. Pe Sântul Potir de argint se citeşte: „Pomeneşte, Doamne, pe robii tăi Iordache, Elena, Zoi şi tot neamul lor / 1830“. Clopotniţa cu un turn are 4 clopote, podeala jos, din scânduri, în sfântul altar, cu cărămidă, ca şi în antret, la centru şi pridvor, piatră. Sunt 25,5 fălci pământ bisericesc, în tabela delimitării. / Proprietatea moşiei e a statului, fostă a mănăsti­rii Râşca, iar din vechime, a mănăstirii Zamostea, din Bucovina, până la 1785, când s-a vândut. Pâraiele Humăria, Putreda şi Caranca se varsă în Siret, ce curge pe margine. Este şi pădurea Baranca, pe şes. / Clerul, în 1894: paroh I. Măcărescu, seminar 4 cla­se, atestat No. 682 din 1872, Huşi. Cântăreţi: T. Băncescu, decret No. 3110 în 1864, şi Al. Popescu, decrct No. 368 din 1888, urmând Al. Ionescu şi Al. Andriescu. I. Mă­cărescu, în locul lui Ionescu”[5].

 

1878: Tribunalul de Dorohoi: Ioan Lipcalinc, din Bucovina, este citat, pentru 14 noiembrie, a se prezenta în camera acestui tribunal, orele 10 a. m., ca inculpat pentru furare de lemne din pădurea Statului Zamostea; la neurmare, se va precede conform legei. No. 10.935. / Vasile Hrisovschi, din Bucovina, este citat, pentru 14 noiembrie 1878, a se prezenta în camera acestui tribunal, orele 10 a. m., ca inculpat pentru furare de lemne din pădurea Statului Zamostea. / Dumitru Hrisovschi , din Bucovina, este citat, pentru 14 noiembrie 1878, a se prezenta în camera acestui tribunal, orele 10 a. m., ca inculpat pentru furare de lemne din pădurea Statului Zamostea. / Groholea Casimiri, din Bucovina , este citat, pentru 14 noiembrie 1878, a se prezenta în camera acestui tribunal, orele 10 a. m., ca inculpat pentru furare de lemne din pădurea Statului Zamostea. / Neculai Prochiupiuc, din Bucovina, este citat, pentru 14 noiembrie 1878, a se prezenta în camera acestui tribunal, orele 10 a. m., ca inculpat pentru furare de lemne din pădurea Statului Zamostea. / Gheorghe Scripciuc, din Bucovina, este, pentru 14 noiembrie 1878, a se prezenta în camera acestui tribunal, orele 10 a. m., ca inculpat pentru furare de lemne din pădurea Statului Zamostea. / Ion Ştranciuc, din Bucovina, este citat, pentru 14 noiembrie 1878, a se prezenta în camera acestui tribunal, orele 10 a. m., ca inculpat pentru furare de lemne din pădurea Statului Zamostea”[6].

 

1895: „Soldaţii mai jos notaţi dezertând, sunt rugate toate autorităţile civile şi militare a-i urmări şi prinzându-i, să-i trimită depozitului de recrutare Dorohoi: Regimentul 12 artilerie: Urâtu Gheorghe, contingentul 1889, din comuna Zamostea, judeţul Dorohoi. / Batalionul 4 vânători: Ifrim Theodor, contingentul 1886, din comuna Zamostea, judeţul Dorohoi. / Regimentul 4 roşiori: Istrate Petre, contingentul 1890, din comuna Zamostea, judeţul Dorohoi. / Regimentul 4 artiterie:  Hrumei Ioan, contingentul 1880, din comuna Zamostea, judeţul Dorohoi. / Regimentul 8 Dragoş No. 29: Briabăn Gheorghe, contingentul 1881, din comuna Zamostea, judeţul Dorohoi; Luchian Gheorghe, contingentul 1893, din comuna Zamostia, judeţul Dorohoi”[7].

 

1895: Zamoştia, comună rurală, în județul Dorohoi, plasa Berhometele, formată din satele: Bălineşti, Ruşi-Ciomârtanul şi Zamoştia. Are o populaţie de 2.805 suflete; 3 biserici şi o şcoală. Locuitorii posedă: 1.140 vite mari cornute, 1.066 oi, 34 capre, 166 cai, 866 porci şi 200 stupi. Zamoştia, sat, pe moşia cu ace­laşi nume, județul Dorohoi, plasa Berhometele, comuna Zamoştia, format din cătuneșe Răuţeni, Tăuteşti şi Nicani, cu o populaţie de 1.956 suflete. Proprietatea moşiei e a sta­tului, fostă a mănăstirii Râşca, iar din vechime a mănăstirii Zamoştia din Bucovina, până la 1785, când s-a vândut. Are o biserică (1803) și o şcoală. E udat de: Putrida, Humăria şi Caranca, începătoare din pă­durea moşiei şi care se varsă în râul Siretul, ce curge pe mar­gine. Drumuri: acel ce duce la Mihăileni şi acel ce duce la satele vecine. Moşia se hotăreşte cu: Balniţi, Ruşi Ciomârtanul şi Zvoriştea”[8]. „Biserica, cu patronatul „Sfântul Ioan Botezătorul”, cu 2 preoţi, 2 cântăreţi şi 1 palamar; este bine zidită, făcută la 1803, de fraţii Alecu şi Gheorghe Cristescu. Şcoala primară, cu 1 învăţător şi 90 elevi, are bun local, făcut de comună. Calitatea pământului e cam puţin fertilă. Sătenii împroprietăriţi au 1.561 hectare 9 ari pământ; iar proprietatea: 1.446 hectare 52 ari câmp şi 1.031 hectare 18 ari pădure, atât în partea dealului, cât şi pe şesul Siretului… Drumuri sunt acel ce duce la Mihăileni şi acel ducător la satele vecine. Moşia se hotărăşte cu Balniţii, Ruşii-Ciomărtan şi Zvorăştea”[9].

 

1919: EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Bălineşti-Ruşi din comuna Zamostea, proprietatea doamnei Hortansa Gh. Constantinescu. Din această moşie s-au expropriat 77 ha 84 ari, care se găseşte lângă satul Badragi şi se întinde înspre moşia Ciomârtea-Holban şi se megieşeşte la răsărit cu restul proprietăţii, la apus cu pădurea proprietăţii Bălineşti, la nord cu moşia Ciomârtan-Holban, iar la sud cu ţarina locuitailor din Badragi. Terenul expropriat se compune din 30 ha calitatea I, 32 ha calitatea II, iar restul de 15 ha 84 arii calitatea III. Comisiunea opineazi a se plăti cu 1.100 lei ha calitatea I, cu 1.000 lei ha calitatea II şi cu 600 lei calitatea III. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunei, / judecător M. Balasan. / Secretar, I. Baer”[10].

 

1922: „Se vinde din pădurea Statutui Zamostea, seria II Zăvoaiele, de pe proprietatea Statului Zamostea, situată în județul Dorohoi, plasa Siret, un numărr de patru parchete, formând seria II Zăvoaiele, la suprafață totală ca de 108 ha, care se limitează: la nord cu râul Siret și poieni din perimetru, în sud cu poieni din perimetru, râul Siret și locurile locuitorilor, la est cu râul Siret și poieni perimetrale, și la vest cu poieni din perimetrul râului Siret și locurile locuitorilor”[11].

 

1925: Informaţia despre misterele paranormale, care şi-au revărsat enigmele asupra nordului Moldovei, începând cu data de 7 aprilie 1925, captând interesul savanţilor Europei şi Americii, precum F. Grünewald sau Harry Price, am găsit-o, mai întâi, în presa franceză şi cum povestea fetiţei de 13 anişori, din Talpa, este incredibilă (bolboroseau apele Siretului şi se abătea grindina asupra casei ei, când ieşea în uliţă; obiecte mari şi grele căpătau imponderabilitate; un preot din Zamostea, care, ca şi cei de la Sfântul Ioan cel Nou, a vrut să o exorcizeze a fost lovit de un fulger, ivit din senin şi intrat în biserică pe uşă, apoi dispărând prin vitraliul ferestrei bisericii, pe care a spart-o, etc.) şi, după ce am verificat-o şi prin presa română a vremii, am zis că e bine să o fac ştiută, cu câte o relatare de presă pe zi, doar ca să ne convingem cât de uitucă este mintea nemărturisitoare a românilor. Precizez, încă din start, că în toată această reală poveste a paranormalului nu „diavolul” o sâcâia, poznaş de copilăreşte, pe Eleonora (de pildă, în prezenţa a numeroşi martori, după ce şoferul trimisului doctorului Pădeanu, din Bucureşti, întorcea maşina trudnic, în câte o jumătate de oră, spiritul o repunea, imediat, în poziţia iniţială, în care fusese parcată în faţa bisericii mănăstirii Gorovei). Întâmplarea paranormală din 1925 şi din anii următori (internată în ospiciul din Cernăuţi şi izolată în celula unui pavilion mărginaş, Eleonora dispare inexplicabil) merită cunoscută, pentru că, vorba unui uitat gazetar bucovinean, Gavril Todică, probează că suntem total neştiutor în ceea ce priveşte „ştiinţa despre su­flet” şi că, „deocamdată, putem primi lecţii aspre prin Eleonora Zugun, care ne arată că navigăm în plin necunoscut şi trebuie să fim foarte rezervaţi în negaţii”. Dar iată, mai întâi, relatarea din „La Liberté”, care mi-a deschis calea spre un subiect fantastic şi adevărat, pe care vă vi-l voi prezenta în întregime: / „De aproape două luni, o întâmplare cât se poate de stranie ţine toată Bucovina românească  în precipitată respiraţie. Este vorba despre un caz enigmatic, unul dintre cele mai incredibile şi mai neliniştitoare dintre câte s-au văzut pe aici. Iată faptele. Nu poate fi nici o dispută în privinţa lor. Rapoartele poliţiei, ale experţilor medicali, ale unei misiuni ştiinţifice au stabilit aceleaşi concluzii, pe care noi le vom prezenta. / În 7 aprilie trecut (1925 – n. n.), o tânără ţărancă din Talpa, un sat mare, situat la frontiera română ungară, se întorcea din satul vecin, Buhai. Eleonora Zugun fusese în vizită la bunica, o vrăjitoare de aproape o sută de ani, foarte cunoscută în regiune. Ce s-a întâmplat în cursul acestei vizite? Este imposibil de ştiut. / Dar, la întoarcerea Eleonorei, fenomene inexplicabile au început să se producă în casa ei părintească: apariţii stranii, lamentaţii sfâşietoare, a căror origine era necunoscută. Când copila intra într-o cameră, toate obiectele metalice se puneau în mişcare. Oalele grele începeau să plutească. Când ieşea pe uliţele satului, apa Siretului, care traversează localitatea, începea să clocotească, o ploaie cu pietre se abătea atunci  peste casa micii vrăjitoare. / Panica domnea peste tot în sat. Posedata fu dusă la moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Suceava, pentru a fi exorcizată. Toţi preoţii au trudit zadarnic. Manifestările diabolice s-au dublat. În cadrul unei exorcizări, oficiată de preotul Ioan Macarescu, din Zamostea[12], un fulger, ivit din senin, l-a lovit în faţă şi a spart vitraliul ferestrei bisericii. A fost nevoie să fie transportat, muribund, la spitalul din Cernăuţi. / Exorcismele trebuiau întrerupte. Într-adevăr, un fel de contagiune satanică părea că ar fi prins călugărițele mănăstirii[13]. Posedarea părea să fie cât mai curând posibilă. / Internată la azilul de alienaţi din Cernăuţi, aceleaşi simptome de blestem urmară. Ceea ce au constatat şi medicii ospiciului, doi profesori universitari cunoscuţi, doctorii Flohr şi Rammler. / A fost nevoie ca tânăra fată să fie închisă în celula unui pavilion izolat, din care bolnavii fuseseră evacuaţi. Or – şi aceasta este cea mai nebunească întâmplare – în 2 mai 1925, pe când medicii veniră să-şi facă vizita cotidiană, ei au constatat că fata a dispărut. Nu ştim ce a devenit Eleonora Zugun”[14].

 

1925: Posedata, la Londra. Manifestări satanice apar în jurul Eleonorei Zugun. Am relatat, acum câteva zile, tulburătoarele mistere care o apasă pe Eleonora Zugun, o româncuţă în vârstă de 13 ani, care a spus că este posedată de diavol. Contesa Zoe Wassilko Serecki, care a găsit-o pe această copilă într-un azil de nebuni şi a scos-o de acolo  şi a dus-o la Londra, pentru a o prezenta unei examinări din partea Laboratorului Naţional Britanic pentru Cercetări Psihice. / Contesa Serecki afirmă că a avut de constat următoarele fenomene: pe corpul Eleonorei Zugun, au apărut brusc amprente de dinţi, precum în cazul unor muşcături adânci; acele apar de nu se ştie de unde şi se înfig în faţa ei; pensule invizibile trasează semne misterioase; un pumnal, care se găsea pe o mobilă, în camera posedatei, a zburat, pentru a se înfige în lemnul uşii. / Un scepticism universal  a întâmpinat aceste stranii declaraţii. Acum se pare că toţi aşteaptă primele concluzii ale Laboratorului Psihic, în stabilirea adevărului. Sâmbăta trecută, într-adevăr, manifestări „satanice” s-au produs în jurul Eleonorei Zugun. În cursul după-amiezii, pe când tânăra fată se afla în compania a doi observatori, şase pete de arsură i-au apărut pe piept. Aceste pete au prins contur şi s-a putut constata că ele desenau foarte clar o muşcătură adâncă. Fenomenul a durat un sfert de oră, timp în care Eleonora nu a încetat să plângă şi să se vaiete, ca şi cum s-ar fi aflat în mâinile unui torţionar invizibil. / Domnul Harry Price, directorul Laboratorului şi un nume binecunoscut în lumea psihiatrilor, a declarat că el a constatat alte fenomene, nu mai puţin tulburătoare. Scrisorile, închise şi încuiate cu cheia într-un cufăr din metal, s-au găsit, nu se ştie cum, căzute într-un colţ al camerei. Adineauri, inelul tinerei fete, pe când un observator o ţinea de fiecare încheietură, căzu de pe degetul inelar, ca şi cum o mână invizibilă l-ar fi rupt. Acest inel a fost găsit, apoi, pe coridorul imobilului. / „Nu sunt omul care să exagereze lesne, a declarat domnul Price reporterilor care au venit şi l-au asediat cu întrebări, dar susţin am constat în jurul Eleonorei Zugun manifestări ale unor forţe oculte”[15].

 

1925: Femeia care are în ea pe diavolul. Am arătat şi noi, în gazeta noastră, ce i s-a întâmplat, anul trecut, unei fetiţe de 14 ani, cu numele Eleonora Zugun, dintr-un sat din Bucovina. Cum, fiind ea de faţă oriunde, mobilele din jur încep să joace, toate obiectele din casă încep să zboare, zbârnăind prin aer, farfuriile se izbesc de ziduri şi se sparg, fără ca cineva să le atingă; pe faţă îi apar, deodată, urme de gheară, acele din ghemul de aţă sar şi i se împlântă în obraz, ca într-o periniţă, şi altele multe. Nemaiavând odihnă şi pace nicăieri, părinţii ei au dus-o într-o mănăstire, dar nici acolo n-a avut pace. Citind despre aceasta, o baroneasă din Anglia[16], a venit la noi, în ţară, şi a dus-o cu sine în Anglia, ca s-o arate doctorilor celor vestiţi. La Londra, copila a fost cercetată de doctorii cei mai vestiţi, ba au chemat şi doctori din Viena, care toţi au rămas foarte miraţi de toate cele văzute, dar au mărturisit că nu ştiu să spună care este cauza. / Baroneasa a hotărât, acum, s-o ducă Ia Berlin şi să o arete şi doctorilor de acolo, în nădejdea că aceia vor fi mai fericiţi în a constata boala copilei. Copila însăşi spune că ea este sigură că diavolul a intrat într-însa. Şi anume ea a aflat, anul trecut, un ban de argint pe drum. L-a arătat bună-sa, care i-a spus, să nu-l cheltuiască, că altfel se va băga dracul în ea. Copila a cheltuit banul şi, din clipita aceea, a simţit că o putere nevăzută, dar foarte rea o stăpâneşte. Întru atâta este ea de sigură că o stăpâneşte dracul, încât, când ea ştie că dracul a fost bun cu ea, îi păstrează, peste noapte, din mâncarea care ştie că-i place. Iar când e rău, ea îi păstrează mâncarea pe care e sigură că n-o poate suferi. De altfel, dracul a şi batjocorit-o, mai de multe ori, ghierându-i pe faţă literele: „Dracul”. Noi am arătat şi atunci, când încă fetiţa nu ştia să spună ce-o stăpâneşte, că numai diavolul o poate stăpâni, şi aceasta am arătat-o pe baza cărţii „Hipnotism şi spiritism”, a Înalt Preasfinţitului mitropolit Vasile al Blajului. Doctorii stau neputincioşi în faţa acestei copile, n-o pot ajuta, noi însă suntem siguri că un preot bun şi cu frica lui Dumnezeu ar putea-o scăpa”[17].

 

1926: În plin necunoscut. O senzaţie a zilelor noastre este, fără îndoială, Eleonora Zugun şi demonul ei. O fetiţă de 13 ani, din Dorohoi, infes­tată şi maltratată de „dracul” – cum se exprimă ea. O doamnă binevoitoare din Bucovina a plimbat-o şi o mai plimbă pe la somităţi medicale în Viena şi Lon­dra, ca să o poată vindeca. Rezultatul e nul cât priveşte vindecarea, dar toată presa de specialitate din Austria, Germa­nia, Anglia, America, Franţa, tratează pe larg fenomenele extraordinare, ce se pe­trec cu această fată, cu acest „medium”, cum se zice în terminologia ocultistă. Patru memorii ştiinţifice au apărut, până acuma, în chestiunea Eleonorei. / Un memoriu al psihistului F. Grünewald, în revista germană Psychische Studien din Lipsca. / O broşură a doamnei Wassilko, Der Spuk von Talpa, în editura Barth din München. / Un articol antemergător al psihistului din Londra, Harry Price, publicat în Journal of the American Society for psychicaJ Research (August,1926). / E în curs de publicare un memoriu al profesorului Thiring din Viena şi o a doua broşură a doamnei Wassilko. Fenomenele sunt nenumărate: cu zecile, într-o singură zi. / Rezumăm câteva, după scrisoarea preo­tului Ionichie Irimciuc, superiorul mănăstirii Gorovei, către dl doctor Pădeanu din Bucureşti (publicată în revista Ini­ţierea):

 

„Eu, personal, şi alţi părinţi ai mănă­stirii am văzut mai bine de 400 de feno­mene, în majoritate ridicări de obiecte în aer, ce veneau asupra fetei.

1). În Miercurea Patimilor, când un preot îi cetea, în biserică, seara, pe la ora 8, a venit, prin uşa deschisă a bisericii, o lingură de lemn din bucătăria servito­rilor, depărtată de 50 m., şi a lovit-o în cap. Eu singur am ridicat lingura de jos.

2). A fost apoi lovită, de două ori, cu capul de duşumea, cum sta aplecată sub patrafirul preotului.

3). După ce i s-a cetit de preot, mergând să se închine la icoane, iată că o masă, ce se afla în biserică, fu trântită violent pe podeală.

4). În aceeaşi seară, când s-a culcat, a fost trântită jos din pat, de două ori.

5). Am dispus să se culce jos, pe duşumea, dar atunci a început să fie lovită de veri­gile (roatele) de la plită (cuptor), de cu­iele din zid, de bucăţi de zahăr cubic, de o damigeană şi un sfeşnic. Eu strângeam lucrurile şi le treceam în dormitorul meu, de alături.

 

6). Încetând aceste lovituri, au început bombardări în uşa mea, cu o pereche de ghete, cu mare violenţă, o râşniţă de ca­fea, o legătură de 20 kg făină de grâu, o cutie de chibrituri, haine din cuier etc.

7). A urmat, apoi, stingerea luminii ce-o aveam în mână, a rupt o pernă şi a arun­cat-o în capul nostru.

8). Pe fată a început a o lovi cu pumnii în piept (mai bine de 10 lovituri, fata strigând mereu: Văleu! mă bate!).

9). Hainele bărbăteşti, ce le aveam cu mine, le-a aruncat în lumânarea noas­tră, stingând-o.

10). Am dat hainele în salon, am în­chis şi încuiat uşa, dar uşa s-a descuiat şi deschis imediat, singură. Lucrul s-a re­petat de 3 ori.

 

11). Odată cu descuiatul uşii, un băiat, ce sta pe o ladă cu lingerie, a fost zguduit de 10 ori. Eu priveam toate cu resemnare, iar fata era acoperită şi peste cap cu plapoma. La 12 fără un sfert, am intrat în lini­şte.

12). Dimineaţa, am găsit sub mine, în aşternut, 3 cuie mari.

13). A doua zi, în bucătărie fiind 4 oameni şi Eleonora, s-a ridicat o oală de pe cuptor, ca de 2 kg, cu ceai, s-a înăl­ţat până la un metru în aer şi apoi a fost trântită jos, fără să se verse o pică­tură de ceai din ea.

14). În aceeaşi zi i s-a pus, din rafturi, o oală în cap.

15). Pe mine m-a lovit cu un cartof de­gerat.

 

16). A adus un topor, de la tăietor, ce era la 10 m depărtare, trecându-l prin 2 uşi deschise şi lovind pe Eleonora cu muchea în picior.

17). Seara, la ora 7, a ridicat o oală de ciorbă dulce de pe cuptor, fiind de faţă 6 bărbaţi şi 2 cucoane, şi a trântit-o în mijlocul bucătăriei, vărsând conţinutul fierbinte peste picioarele tuturor, îndeo­sebi peste ale Eleonorei.

18). În acea seară, în timpul mesei, s-a aruncat cu zahăr în lampă, s-a stricat un pahar de vin, a aruncat zahăr pe masă, a luat o ceaşcă cu cafea, cu tot, şi cu far­furioara ei şi le-a sfărmat în bucăţi, în mijlocul cerdacului.

19). A adus, prin uşa deschisă, o cutie de chibrituri aprinse, trecând-o prin altă uşă, în odaia mosafirilor: a dat foc în pivniţa de zarzavat, arzându-mi tot – nefiind nici foc, nici vânt prin preajmă.

20). A vârât într-un vas cu var o haina călugărească a unui frate.

 

21). Eleonora, fiind la răsădit varză, cu alte fete, în gradină, i s-a adus, din bucătăria servitorilor, de la 100 m depărtare, o bucată de came, ce fierbea pe maşină şi i-a vârât-o în sân, fără să vadă cineva, decât auzind ca ea începe să strige: Văleu, mă frige!

Inginerul ocultist Fritz Grünewald, din München, fu chemat de specialiştii din Cernăuţi şi a studiat pe Eleonora timp de 2 săptămâni, înregistrând 187 de fe­nomene. Dl Pădeanu, de la Bucureşti, a trimis pe secretarul revistei dumisale la faţa locului, unde a mai aflat următoarele feno­mene:

22). Pe când dl secretar, sceptic, vizita mănăstirea (fiind de faţă preotul şi Eleonora), sare dopul de la o sticlă cu vin, ce o ţinea fata, şi-l stropeşte cu vin pe faţă. Voind să plece, şoferul cade într-o ame­ţeală, ce-l ţinea 10 minute. Revenindu-şi în fire şi voind să întoar­că automobilul, se căzneşte, o jumătate de oră, căci, de câte ori reuşea, să o întoarcă, maşina revenea singură la loc.

23). Altădată, Eleonora fu lovită de o monedă. Preotul o lua, o curăţa, constatând că era o monedă veche de 108 ani. O dădu Eleonorei, care o îngropă în pă­mânt şi puse o cărămida pe locul respectiv. Abia făcu, însă, câţiva paşi şi moneda o lovi din nou în spate. Dându-sc cărămida la o parte şi deschizându-se groapa, se constată că moneda dispăruse. Părintele stareţ luă moneda şi o puse în buzunarul său, spre a vedea dacă fenomenul se mai reproduce. Dupa o jumătate de oră, băgând mâna în buzunar, constată că moneda nu mai era acolo.

24). O fată din Bucecea, care se pre­tindea vrăjitoare, a venit să înveţe pe Eleonora cum să-şi hrănească diavolul. A făcut o mămăligă fără sare, mestecată de la dreapta, spre stânga. O puse pe o farfurie cu lapte şi o aşeză în pod. Când, peste câtva timp, se duse în pod, găsi mămăliga vârâtă în nişte ţoale. O puse la loc şi, la a doua vizită, o găsi în cenuşă, în loc de lapte, deşi nu era deloc cenuşă în pod, iar oblonul fusese închis şi ni­meni nu pătrunsese acolo.

25). Pe când vrăjitoarea se cobora pe scară, fu lovită cu un ciomag în cap, deşi nu era nimeni în pod.

 

26). Punând un ou lângă farfuria cu lapte, oul a fost aruncat în capul fetei, murdărind-o. Farfuria a fost aruncată, prin fereastra podului, jos, pe iarbă, spărgându-se. O altă farfurie din pod a fost azvârlită la fel, pe nişte lemne, dar nu s-a stricat.

27). Şeful postului de jandarmi, îndoindu-se de realitatea fenomenelor ce i se povestiseră, fu lovit cu o bucată do cărămidă, venită din pod, lucru de care s-a speriat foarte tare.

28). Pe când inginerul Grünewald sta, cu Eleonora, la masă, veni, prin aer, un toc de cauciuc, de la o pereche de ghete ale lui, ce se aflau în altă cameră, şi apoi se aşeză pe masă.

29). Tot pe acea masă se mai aflau 2 monede de 2 lei, un ceasornic, o ruletă, nişte mărgele ale fetei şi câteva bucăţi de zahăr. Zahărul a sărit în capul fetei, mărgelele au plecat şi s-au întors după 10 mi­nute la locul lor. Monedele s-au ridicat, s-au lovit de tavan şi apoi au căzut la loc. Ruleta a sărit şi l-a lovit pe Grüne­wald, apoi a căzut în iarbă, la distantă de 5 m.

30). Într-o zi, cumpărând din satul apropiat, Vârful Câmpului, nişte zahăr şi punându-l în mâneca unei polcuţe, atârnată în cui, zahărul dispăru şi nu putu fi găsit, cu toate cercetările călugăriţe­lor. Seara, pe când se aflau la masă, au început să lovească pe Eleonora câte 3 bucăţele de zahăr, până când i s-a înapoiat toată cantitatea ce cumpărase.

 

31). Două ouă au fost luate de sub cloş­că, aduse în casă prin două uşi şi sparte pe duşumea.

32). Bucătăreasa a luat 7 ouă, pentru gă­tit, şi, când a ajuns la bucătărie, a constatat că 3 lipsesc.

33). Într-o seară, a fost scoasă sticla de la o lampă aprinsă, trântită de tavan şi apoi căzută pe pământ, fără a se sparge.

34). O haină lungă a Eleonorei începu a i se sfâşia, de jos, în sus, şi cu toată lupta fetei de a opri fenomenul, haina a fost ruptă în întregime.

35). Pe când voia să pună nişte cartofi, toţi îi veneau în cap.

 

36). Odată, părintele stareţ i-a dat Eleo­norei 3 colaci. Unul i-a fost smuls din mână, ridicat până în tavan şi trântit pe duşumea, iar ceilalţi doi au fost aruncaţi în spatele stareţului, deşi fata căuta sa-i ţină strâns.

37). Altădată, dându-i-se o Psaltire, să cetească, fata fu lovita cu ea pe frunte, de trei ori, şi apoi Psaltirea fu rupta în bucăţi.

38). O călimară străină, necunoscută, a venit prin aer, lovind pe inginerul Grü­newald în piept.

39). O strachină cu hrean a fost ridicată în tavan şi spartă de duşumea, un capac de fier, de asemenea. Nişte foarfeci din cui au fost azvârlite în tavan, cu forţă, şi s-au înfipt într-o bârnă.

40). Pe când Grünewald nota fenomenul precedent, o cană smălţuită, de o jumătate kg, a fost aruncată oblic în tavan şi a căzut în cratiţa cu lapte, cu gura în sus, începând a se învârti în ea.

 

41). Muriseră nişte găini în sat. Un ghem de pene a venit, din vale, şi a lovit pe Eleonora în piept, împrăştiindu-se apoi în toate părţile.

42). Într-o zi, Eleonora sta pe un scaun, în faţa bucătăriei, şi fu aruncată jos, în troaca găinilor. Mai târziu, o lingură o lovi în cap, iar masa din cameră a în­ceput a merge şi a se ridica.

43). Altădată, dintr-un butoi cu res­turi pentru porci, ieşi un băţ, care servea de mestecător, şi lovi atât pe Eleonora, cât şi pe stareţ.

44). O ceaşcă a ieşit din casă şi a lovit pe Eleonora. Unei bucătărese i-a fost smulsă din mână o cutie de chibrituri şi apoi aprinsă spre gura Eleonorei.

45). Într-o zi, spre a nu mai lăsa obiec­tele să fie aruncate, stareţul a strâns mai multe din ele în camera sa, între care şi o râşniţă. Voind, mai în urmă, să ia râşniţa, ea dispăruse. Ulterior, râşniţa fu aruncată, cu putere, de uşă şi stri­cată.

 

46). Lumânările aprinsese stingeau. Lu­crurile pe care Eleonora le lua să le cu­reţe îi zburau din mâini, spărgându-se, sau erau azvârlite la distanţe mari.

47). Un şervet din cui fu băgat în oala cu mâncare, iar săpunul de rufe azvârlit în asistenţi.

48). Într-o zi, o găleată cu apă fu azvârlită spre un grup de oameni, udându-i până la piele.

49). Un făcăleţ de mămăligă lovi pe Eleonora în cap, în umăr şi apoi căzu jos, unde începu a se învârti pe loc.

50). De nenumărate ori, Eleonorii i se încleştau dinţii, neputându-şi deschide gura. Într-o zi, i s-a întâmplat aceasta chiar în faţa arhimandritului Ciubotariul, su­periorul mânăstirii Neamţ.

 

Acestea sunt numai fenomenele produse la mănăstirea Gorovei, foarte puţine în comparaţie cu celelalte, descrise în memo­riile menţionate şi care se vor mai de­scrie. Ele sunt drastice şi, vorbind spiriticeşte, ne fac impresia că atât Eleonora, ca medium, cât şi demonul ei, ca spirit in­ferior, dar nu tocmai „drac”, au să-şi expieze ceva păcate. Fenomenele nu vor înceta, până nu se va împlini expiaţiunea. Atunci vor înceta de sine. Ele mai pot avea darul să zguduie, tocmai astăzi, în frământările noastre excesiv de materialiste, scepticismul savan­ţilor de multe categorii, care nu văd de­cât până la vârful nasului. Pot constitui dovezi drastice, ca tot natul să înţeleagă, că viaţa noastră e cârmuită şi de alte puteri, nevăzute, nu numai de forţele naturale cunoscute. Că învăţăturile religioase nu sunt vorbe goale, superstiţii băbeşti, oricât le-ar zeflemisi doctorii iscusiţi şi oricât le-ar tălmăci şi răstălmăci diferitele secte şi biserici. Faptele sunt mai tari decât teoriile, care ar vrea să le nege, ori să le interpreteze greşit, atribuindu-le pur şi simplu diavo­lului. Dacă există diavol, trebuie să existe şi spirite superioare. Dacă există negativ, există şi pozitiv. Dacă există demoni, există şi îngeri. / Psihologia savanta de astăzi vorbeşte de toate, numai de „suflet” nu prea vorbe­şte. Ori, când vorbeşte, îi neagă existenţa. Aceasta ştiinţă mai degrabă este un ame­stec de somatologie, citologie, fiziologie, neurologie etc., decât „ştiinţă despre su­flet”. Psihologii moderni se pot compara cu acei savanţi teoreticieni ai muzicii, care ar „explica” virtuozitatea unui pianist, disecând şi examinând sârmele instru­mentului, descriind şi analizând clavia­tura, măsurând jocul clapelor, angrena­rea ciocănelelor, ritmul şi amplitudinea oscilaţiilor, acordarea, cutia de rezonanţă, efectul pedalei şi, mai ales, discordările multiple ale întregului instrument. După atâta ştiinţă muzicală, experimen­tală, precisă, exactă, pianistul devine, fireşte, de prisos. Virtuozitatea acestuia e un „non-sens” un „deus ex machina”. „Pianul e totul şi mai ales claviatura”, ar exclama, cu tot dreptul, teoreticienii noştri înţelepţi, care îşi bazează afirma­ţiile numai pe experienţă şi calcul! / Dar iată că, la acelaşi instrument, se pune câteodată alt virtuos, nu proprieta­rul instrumentului. Şi la acelaşi aparat, produce alte armonii, alte dizarmonii; alte melodii, cu alt timbru şi alte oscilaţii… / Psihologii, cu măsurile şi înregistrările lor, rămân perplecşi, dezorientaţi. Caută explicaţii şi ipoteze noi. Sperăm că vor tot căuta, până vor afla. Deocamdată, putem primi lecţii aspre prin Eleonora Zugun, care ne arată că navigăm în plin necunoscut şi trebuie să fim foarte rezervaţi în negaţii. / Gavril Todică[18].

 

1927: Îndrăcita din Bucovina, cauza unui mare proces. Am arătat în gazetă cum contesa engleză Vasilco a dus-o pe Elenora Zugun, îndrăcita din Bucovina, la Londra, unde au vizitat-o mai mulţi medici vestiţi. Unul dintre aceşti medici, doctorul Rosenbusch, a scris, într-un mare ziar german, că lucrurile care se întâmplă cu Eleonora Zugun nu se pot explica altfel decât că fata, dimpreună cu contesa, fac şarlatanie. Contesa Vasilco l-a pârât pe doctorul Rosenbusch, pentru acest articol, iară procesul se va dezbate la tribunalul din München, Germania”[19]. / „Contesa Wassilka, din Viena, ne explică un film, reprezentând fenomenele copilei Eleonora Zugun, pe care a studiat-o personal”[20]. / „Raportul despre Eleonora Zugun, de Dr. W Kröner, secretar al comisiei care a examinat-o în perioada noiembrie 1926 – ianuarie 1927. Fenomenele ei sunt declarate a fi supranaturale ca origine, şi că ele apar numai pe astfel de părţi ale corpului ei, sub formă de muşcături sau zgârieturi”[21].

 

1941: „Centrul de recrutare „Logofătul Tăutu”. La 26 Mai 1941, transport de la Dorohoi, la Zvoriştea; / la 30 Mai 1941, recrutează tinerii din comunele Zamostea şi Hănţeşti; la 31 Mai 1941, recrutează tinerii din comuna Zvoriştea; / la 1 Iunie 1941, după-masă, recrutează tinerii din comunele Lozna, Grămeşti şi incheierea plasei, în localul primăriei Zvoriştea. / La 2 Iunie 1941, transport, de la Zvoriştea, la Dorohoi”[22].

 

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 24: Buhaiu Teodor, fruntaş, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în com. Zamostea, jud. Dorohoi, mort la 2 iulie 1941; Măciucă Dumitru, soldat, ctg. 1933, cu ultimul domiciliu în com. Zamostea, judeţul Dorohoi, mort la 3 iulie 1941; Cutas Petru, soldat, ctg. 1935, cu ultimul domiciliu în com. Zamostea, jud. Dorohoi, mort la 7 iulie 1941; . Ştefancu Cezar, caporal, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în com. Zamostea, jud. Dorohoi, mort la 29 iulie 1941”[23].

 

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe data de 1 Septembrie 1945, la şcoalele primare din judeţul Dorohoi, arătate în dreptul fiecăruia: Enescu Eleonora, gr. I, de la Zamostea, Zamostea, la Dorotoi, Şcoala mixtă Nr. 3, post VIII, interese materiale; Pruncu Nicolae, grad definitiv, de la Pomârla-Hulubeşti, la Zamostea, post VII, interese materiale; Barbacaru Maria, gr. Il, de la Rogojeşti, Rădăuţi, la Zamostea, post VI, interese materiale şi familiare; Ioniţeanu Constantin, grad definitv, de la Lozna-Străjeni, la Zamostea-Nicani, post 1, interese materiale şi familiare; Barbacaru Teodor, gr. II, la Zamostea, post IX; Prisecaru Haralambie, grad definitiv, la Zamostea-Ciomârteni, post II”[24].

 

La Zamostea s-a născut, în 22 august 1939, poetul, prozatorul şi publicistul Ion Beldeanu.

 

Ion Beldeanu

 

[1] AȘSP, Documenta Romaniae Historica, voumul III, București 1980, doc. 73, pp. 137, 138

[2] AŞRSSM, Moldova în epoca feudalismului, vol. I, Chiţinău 1975, p. 344

[3] Spleny von Mihaldy, Gabriel, Descrierea districtului Bucovina, p. 55

[4] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 243

[5] Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, pp. 57, 58

[6] Monitorul Oficial, No. 238, 25 octombrie / 6 noiembrie 1878, pp. 5933, 5934

[7] Monitorul Oficial, No. 118, 26 august 1895, pp. 4007-4013

[8] Lavovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, Volumul V, București 1902, p. 782

[9] Filipescu-Dubău, Nicu, Dicţionar geografic al judeţului Dorohoi, Iaşi 1891, p. 370

[10] Monitorul Oficial, No. 90, 9 august 1919, pp. 4957, 4958

[11] Monitorul Oficial, Nr. 210, 26 decembrie 1922, p. 9963

[12] În biserica mănăstirii Gorovei, după cum aveam să aflu ulterior – n. I. D.

[13] Călugăriţele mănăstirii Gorovei, martore, în Miercurea Patimilor anului 1925, la 21 de fenomene, din cele peste 400, câte au fost notate, câtă vreme Eleonora a stat aici, înainte de a fi dusă de baronesa Wassilko pe la somităţile medicale ale Europei – n. I. D.

[14] Un envoutement mysterieux: La possédée de Talpa, in La Liberté, 60 année, No. 22.303, Dimanche 24 mai 1925, p. 1

[15] La possédée de Londres / Des Manifestation satanique se produisent autor d’Eleonora Zugun, in La Liberté, 61 année, No. 22804, 5 octobre 1926, p. 1

[16] Wassilko – n. n.

[17] Unirea Poporului, Anul IX, Nr. 5, Blaj, 30 ianuarie 1927 p. 5

[18] Todică, Gavril, În plin necunoscut, în revista Societatea de mâine, Anul IV, Nr. 22, Cluj, Duminică 5 ianuarie 1927, pp. 291, 292

[19] Unirea Poporului, Anul IX, Nr. 10, Blaj, 6 martie 1927, p. 5

[20] Buletin de la Société d’Etudes Psychiques de Nancy, 28 Année, No. 3, Novembre-Décembre 1927, p. 130

[21] notă după Zeitsch. F. Parapsychologie, Aprilie 1927, în Journal of the Society for Psychical Research, Volume XXIV 1927-1928, p. 123

[22] Monitorul Oficial, Nr. 91, 16 aprilie 1941, p. 2074

[23] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549

[24] Monitorul Oficial, Nr. 241, 22 octombrie 1945, pp. 9229-9231


Povestea aşezărilor sucevene: Zvoriştea

 

Ţărani, la han – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

 

ZVORIȘTEA. Cel mai vechi Bucureşti din istoria României, Bucurăuţii atestaţi în 30 martie 1392, se numeşte, după acapararea pământurilor de pe pârâul Zvoriştea de către mănăstirea Putna, Zvoriştea sau Dvorăşte, cu variante de grafiere de-a lungul timpului: Zvorăştea, Zvorâştea, Zvoriştea. Uricul lui Roman al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Bun şi bunicul matern al lui Vlad Ţepeş, i-a fost dat lui Ianiş Viteazu – „viteaz” fiind un titlu de nobleţe, pe care îl purtau doar câştigătorii unor turniruri. Uricul este scris doar cu majuscule, în buchii slavone şi fără nici un semn de punctuaţie, aşa că traducătorii textului au putut scrie cu litere mici ce şi cum le-a convenit, inclusiv Bucovina Mare, din tratatul de la Lublau, care devine, prin traducere, „bucovină” la fel de banală precum crânguleţul de lângă „Şărbăneşti”, sat care nu este Şerbăneştii, ci Şerbăuţii de astăzi, Şerbăneştii de odinioară numindu-se Vladimirăuţi. Iar numele converg spre ipoteza că Ianiş Viteazu (sau poate Ianis, cum de altfel este şi scris în uric, deci cu nume de român balcanic) moştenea ocina (moşia natală) a fraţilor Bucur şi Vladimir, descendenţii lui Ianis fiind pe larg prezentaţi, de către Ştefan cel Mare, în hrisovul din 12 martie 1488, prin care confirma cumpărarea părţii de jos a satului şi dăruirea ei mănăstirii Moldoviţa. Probabil că din această pricină casele boiereşti de mai târziu, sigurele mărturisite, se aflau în hotarul Zamostei.

 

1392, martie 30: „Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte, până la mare. Am dat, cu fiii mei, Olecsandro şi Bogdan, slugii noastre Ioaniş viteazul, pentru credincioasa lui slujbă, 3 sate pe Siret, uric, lui, cu tot venitul, în veac, şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi răstrănepoţilor lui, cu tot dreptul. Numele satelor: Ciorsaceuţi (parte din Zvoriştea[1]) şi Vladimirăuţi (Şerbăneşti[2]) şi Bucurăuţi (Zvoriştea[3]). Iar hotarul lor să fie din jos de Marişeuţi, valul care este de-a curmezişul Câmpului, până la Siret, apoi pe cealaltă parte a Siretului, la capătul de jos al poienii, o movilă, şi de acolo, drept peste luncă, la fântână, o movilă, şi de acolo drept la bucovină, o movilă, şi de acolo, pe marginea bucovinei, în sus, până la hotarul lui Şerbănescu, la tei, o movilă, de acolo către topliţă, acolo o movilă, şi de acolo către Siret, movila de la mijloc, şi de acolo, peste Siret, în sus, până la Bucovina cea Mare, pe unde iese drumul de la Dobrinăuţi, la capătul Câmpului, şi de acolo, pe marginea Bucovinei, pe deal, la vale, până la val. Acesta îi este hotarul întregului ocol”[4].

 

1488, martie 12: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă sfântă nedes­părţită. Iată eu, robul Domnului meu Iisus Hristos, Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn pământului Moldaviei. Facem ştire prin această carte a noastră tuturor cui vor căuta pe dânsa sau vor auzi cetind-o, precum au venit înainte noastră şi înainte tuturor boierilor noştri ai Moldovii, slugile noastre pan Mihul Ponici şi cu soru-sa, Maruşca, şi nepoata lor, Anuşca, fata Belii, şi Ilcu şi Labăşcu, şi sora lor, Duşa, feciorii lui Dancul din Steclieni, şi nepotul lor, Alexandru, feciorul lui Ivanco Tolocico, şi Burla şi fraţii lui, Costia şi Pante, feciorii lui Fedor Platon, şi Romaşco Ciuciul şi cu surorile sale, cu Ulca şi cu Niaga, fiii Danciului Ciuciu, şi Buda şi sora lui, Nastea, şi mătuşa lor, Maruşca, fata lui Oprişan, toţi nepoţi lui Giurgiu Dvorăşti, şi cu toţi feciorii săi, de a lor bunăvoie, de nimenea siliţi, nici asupriţi, au vândut a lor dreaptă ocină, dintr-al lor drept uric, jumătate de sat din Dvorăşte, cutul din jos, pe Siret, şi cu morile ce sunt în Siret, însumi domniei mele, drept patru sute zloţi tătăreşti, care bani de mai sus scrişi, 400, i-am şi plătit domnia mea în mâinile slugilor noastre, tuturor celor de mai sus scrişi, nepo­ţilor lui Giurge Dvorăşte, după tocmeala ce au avut cu domnia mea. / Deci domnia mea bine am voit, cu a noastră bună voire, cu curată şi cu luminată inimă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, de am întărit a noastră sfântă mănăstire de la Moldoviţă şi am făcut noi pentru a noastră sănătate şi mântuire, şi pentru sănătatea şi mântuirea fiilor noştri, am dat şi am întărit pe acea de mai sus zisă jumătate de sat din Dvorăşte, cotul din jos, şi cu mori ce sunt în Siret, acelei sfinte mănăstiri a noastre, Moldoviţei, unde este hramul „Bunavestire a presfintei născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioarei Maria”, şi egumenul mănăstirii este rugătorul nostru, popa Anastasie, ca să fie acea jumătate de sat, şi cu morile, acelei sfinte mănăstiri a noastre, Moldoviţei, de la noi uric, cu tot venitul, nestrămutat nici odinioară, în veci. / Iar hotarul acelei jumătăţi de sat să fie pe unde au hotărât dumnealui, Tăutul logofăt, începându-se din sus, din malul Siretului, pe din sus de gura Dvorăştii (pârâul Zvoriştea – n. n.), de la o salcie ce este în malul Siretului, de acolo drept la vadul Dvorăştii, unde trece drumul Dobrănăuţului, de acolo drept la marginea pădurii, la doi arini, de acolo la o fântână de pe costişă, de acolo drept la o obîrşie a altei fântâni, pe din sus de fântână, la nişte pădureţi, de acolo drept la o movilă, peste drum, de acolo drept la o movilă, ce este în vale, de acolo drept la codru, la un stejar, de acolo, codrul, în jos, până la hotarul Şărbăneştilor, iar de acole, din margine pădurii, dintr-un viazi, adică ulm, ce este în mijlocul a două pâraie, drept pe mijlocul loziilor, peste drum, la o movilă săpată, de acolo drept la altă movilă, la capul unor schini, de acolo drept la deal, la a treia movilă, şi de acolo drept la a patra movilă, ce este în mijlocul toloacăi, de acolo drept la gura unei bălţi, ce cade în topliţă, la altă movilă; iar de aice să fie pe unde au hotărât pan Duma clucer, adică din gura bălţii, la malul Siretului, la viaz, adică la ulm, apoi peste Siret, la alt mal, la un tei, de acolo la un frasin, ce este în mijlocul luncii, şi printre poieni la Râpa Hoţilor şi la poiana de sus, care e ceva mai sus de Poiana lui Ion Jumătate, pe lângă care poiana cea din sus apucă codru, la deal, la un stejar mare, de acolo la Groapa Ursului, şi apucă codrul în sus, peste drum, la nişte meri, şi acolo este movilă săpată, de acole drept la trei ulmi şi drept la malul Siretului, pe din sus de moară, de lângă salce, ce este împotriva celeilalte sălcii, ce este peste Siret. Şi atâta este tot hotarul”[5].

 

1636, mai 9: La alegerea părţilor rămase după vornicul Coste Băcioc, în Hânţeşti, au participat, ca martori, „şi Drăguşan bătrânul din Dvorişte, şi Eremiia Pahulcea ot Şerbăneşti… şi alţi oameni buni şi bătrâni”[6].

 

1734, februarie 20: Se împart între moştenitori moşiile „pe feciorii lui Vasile Stărcea, anume Pătrăşcanu şi Safta, Ion şi Ştefan Stărpu, nepoţii lui, feciorii lui Ioan Stărce” şi revin „a patra parte de Bereşti lui Vasile Stărcea; / A patra parte de Zvorişte, Ilincăi; / A patra parte de Şărbăneşti, Irinii, şi o parte Ilincăi; / A opta parte de Zvorişte, Sandei, mumei şatrarului Petre Cheşcu; / A patra parte de Şărbăneşti, Saftei, din care se trage pitarul Cliamintiuoi”. / „La clironomii lui Ion Stărcia, se clironomisesc şi pe Ştefan Stărpu, după puterea cărţii de judecată: pol sat Şărbăneşti, a patra parte de Bereşti şi a patra parte de Zvorişte”. / „Partea lui Pătrăşcanu şi a Saftii, feciorii lui Vasile Stărcia: jumătate de sat Şărbăneşti, a patra parte de Bereşti, a opta parte de Zvorişte”. / La clironomii lui Patraşcu şi a Saftii, surorii sale: a patra parte de Bereşti, pol sat Sărbăneşti, a patra parte de Zvorişte, însă cu jumătate de a patra parte ce au luat-o Şăpteliceştii fără dreptate, că unde avea el numai a opta parte de Zvorişte, acum se stăpâneşte a patra parte. Un sat întreg face şi a patra parte şi trece mai mult în partea lor acea jumătate de a patra parte, ce au luat-o de la Şăptiliceşti cu strămbătate. / Din care îndestul se dovedeşte că cu strâmbătate şi cu greşeală s-au luat de la noi, Şăptiliceştii, acea jumătate de a patra parte de Zvorişte, cu judecata din 1787, Iulie 27, ce s-a judecat frate-meu Neculai, şapte ani, şi cu Petru Cheşcul, cumpărătorul. Întâi că trece acastă a opta parte mai mult în fi partea clironomilor lui Patraşcu şi a Saftei peste înpărţeală, şi clironomilor lui Ion Stărcia le lipseşte din împărţeală acastă jumătate de a patra parte, şi, de ar fi lipsit de la truş-şase fraţii, ficiorii lui Ion Stărce, după analogie eram mai puţin păgubaşi, iară cu urmările şatrarului Petrea Cheşcu sunt păgubaşi numai eu, în jumătate din zestrea maicii mele. Şi unde aveau, după împărţeală, cli­ronomii Saftei şi ai lui Patraşcu numai a opta parte din Zvorişte, şi moaşă-mea (bunica, adică soţia moşului, bunicului – n. n.) Ilinca a patra parte, care a dat-o zestre maicii mele, Şăptelicioi, am rămas noi cu a opta parte şi el cu a patra parte, vânzând clironomii lui Pa­traşcu şi a Saftei, şatrarul Petrea Cheşcu, de două ori acea a opta parte. Însă o dată ficorii lui Cerchez, ce se trag din Safta, şi o dată clironomii lui Patraşcanu, vicleni fiind şi vânzătorii, şi cumpărătorul, şi la anul 1787, Noiemvrie, luând hotarnici pe dumnealui spătarul Ioan Cananou, fiind pa­harnic, şi pe răposatul ban Iordachi Cananou, ca să-i hotărască părţile sale dinu Zvorişte, dumnealor au pus temei pe zapisele şatrarului Petrea Cheşcu, de cumpărătură ce avea de la clironomii lui Patraşcu şi a Saftei, şi ne-au luat moşia, dându-i şi mărturie hotarnică. Şi, viind aici la Divan în judecată răposatul frate-meu, judecata Divanului încă a pus temei pe hotarnică, şi noi suntem păgubaşi de jumătate zestrea maicii noastre. Pentru care, cu lacrămi, mă rog luminatului Divan să cerceteze cu amăruntul, atât împărţeala Domniei Sale Costandin Neculai-Vodă, cât şi cartea de judecată din velet 1787, ca să se poată pliroforisi luminatul Divan câtă deosebire are noima cărţii de judecată de hotărârea cărţilor domneşti de împărţeală, ca să pot şi eu, ticălosul, de a-mi afla dreptatea şi să nu rămăn isterisit de zestrea maicii mele, căci viclenia şi lăcomia şatrarului Cheşcu l-au silit a cumpăra de două ori, vrând să-i dezrădăcineze din strămoşeasca moştenire şi să cuprindă toată Zvoriştea supt a sa stăpânire, cu fel de fel de chipuri meşteşugite, că n-a fost şatrarul Cheşcu atât de prost, cât să se amăgească de vânzători, mai ales având toate scrisorile şi împărţelile neamului în mâna sa”[7].

 

1772: Parohia Dealu Buda, 150 familii, Buda 150 familii şi parte din Stânca, 47 familii, toate în comuna Zvoriştea, are bi­serica parohială „Sfinții Voievozi” din lemn bârne, construită la 1772, după cum se prevede în sinodic, ctitor Prinţul Andrei Ştefanco, alţii spun de Alexandru Tăutu, proprietarul moşiei. La 1822, reparată de Iacovschi Moţoc, asemene reparări i se fac la 1865-1875 şi la 1890, sub pri­marul Sava Iliescu, se cheltui 1.700 lei, pardosindu-se înlăuntru şi afară cu scânduri, se podi cu scânduri în locul pietrelor, se făcu din nou clopotniţa tăbănuilă. Catapiteasma, aceiaşi din vechime, se reînnoi în 1875. Clerul, în 1894: paroh: H. Vasiliu, seminar 4 clase, atestat No. 47 din 1884; cântăreţi: G. Cândescu, decret No. 274 din 1887, şi Emanoil Dascălu, decret No. 71 din 1851, urmând N. Diaconu. În 1902, paroh: C. Buşilă, de la Păltiniş, în locul lui H. Vasiliu, trecut la Puienii, preot G. Cărăuşu, în locul preotului Buşilă. Cântăreţi: Băncescu şi Poinariu. Pămânlul bisericesc e de 6 fălci, neregulat, fiind printre casele locuitorilor; satul, lângă graniţa Bucovinei” (Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, p. 57).

 

1772-1774: În Ocolul Siretului de Sus, conform recensământului rusesc dispus de Rumeanţev, Zvoriştea din Deal avea 19 case şi doar 7 birnici, după ce se scădeau ruferurile, 12 la număr, adică 5 argaţi şi slugi, 3 popi şi 4 ţigani. Zvoriştea din Vale avea 144 de case, cu 70 de birnici, 74 însemnând rufeturile, adică 24 de ţigani, 17 femei sărace, 10 nevolnici şi 23 slugi, argaţi, scutelnici şi alte bresle ai şetrarului Cheşcu. În satul megieş, Zamostea, existau doar 19 case şi doar 10 bienici, 9 fiind rufeturi, adică 2 mazili, 3 volintiri, 3 păstori ai medelnicerului Silion şi 1 ţigan. La Bereşti existau 14 case, cu 7 birnici şi cu 7 rufeturi, reprezentate de 1 mazil, 2 argaţi ai lui, 1 nevolnic, 1 ţigan şi 2 femei sărace[8].

 

1774: Filiala „Sfinții Voievozi” din Poiana Pustaiul, constru­ită din lemn bârne, tencuită şi văruită, la 1774, de preotul Dumitru Ungureanu, reînnoită, la 1820, adusă din Zamostea, de preotul Dumitru Ionicesei, acoperită, la început, cu stuf şi paie, reclădită, la 1851, se reînnoi de enoriaşi şi Prinţul Alezandru Moruzi. Poiana fu moşie aparte a mănăstirii Putna, până la 1785. Catapiteasma, în 3 rânduri de iconiţe cu pictură veche. Icoanele Împărăteşti, parte nouă do­nate de Turtureanu, din Bucovina. Sunt şi icoane de la vechea biserică din Zvoriştea. Stranele simple, sus şi jos podeală de scânduri, în pridvor piatră, clopotniţa la intrare în cimitir, pe stâlpi de lemn, acoperită cu şindilă, are 2 clopote, unul cu data 1821 şi altul, 1872. Cimi­tirul închis cu zaplaz, cel de înmormântare, partea de răsărit; sunt 6 fălci pământ bisericesc. Clerul în 1894: Paroh: Constantin Balanescu, curs seminar 4 clase, atestat No. 509 din 1874, Iaşi, învăţător, duhovnic; Cântăreţi: Gavril Antonescu, decretat No. 375 din 1891, Ioan Manoliu, decret No. 92 din 1851, după care Dumitru Iliescu, Alexandru Şeptelici; membri epitropi G. Barbosu şi I. P. Bontea” (Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, pp. 56, 57).

 

1775: În recensământul ordonat de generalul Spleny, primul guvernator militar al Bucovinai, înainte de convenirea graniţelor definitive, în Ocolul Siretului, Zamostea are 1 popă şi 23 ţărani, Zvoriştea din deal, 2 mazili (mazili înseamnă fii de boieri), 6 popi şi 20 ţărani, Zvoriştea din vale, 1 boier, 4 popi şi 51 ţărani, iar Bereşti, 1 mazil, 1 popă şi 10 ţărani[9].

 

1778: Parohia Şerbăneşti, 141 familii, anexată de cotunele Slobozia, 128 familii, Bereşti 123 familii şi Poiana 86 familii, toate din comuna Zvoriştea, are biserica parohială „Sfinții Voevozi” (Şărbăneşti), construită din lemn bârne, ctitorii, fondatori, familia Stârcea Ioniţă, proprietarul moşiei, la 1778. Aci s-a retras Grigore Matei Ghica Vodă, în a doua Domnie, 1735-1741. După irupţiunea războiului dintre ruşi şi turci, Munich, ocupând Moldova, Ghica Vodă fugi din Iaşi şi se retrase aici, la moşia sa, dar şi aici fiind ur­mărit de ruşi, fugi din ţară (Letopiseț, Tom 2, p. 451. ed. veche). Biserica avu reparaţiuni prin familia Sireteanu, în 1855, şi mai în urmă, pe la 1890, se tăbănui cu scân­duri, înlăuntru şi afară, văpsindu-se, prin preotul Constantin Bălănescu. Catapiteasma e pictată pe trei bucăţi scândură de ulm; clopotniţa, deasupra coridorului de scânduri, are un clopot, cu data 1795. Sus şi jos, podeală de scânduri; cimi­tirul din jurul blsericii e închis cu gard, cel de înmormântare în partea de sus. Sunt 6 fălci pământ bisericesc” (Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, pp. 55, 56).

 

1782: Parohia Zvoriştea, vatra, 207 familii, anexată de cotuna Stânca, 100 familii, comuna Zvoriştea, are biserica parohială „Adormirea” fondată, de piatră şi cărămidă, de Petru Cheşcu, după inscripţia de sus, la intrare: „Această sf. biserică cu hramul Ospeniei, este făcută de Petru Cheşcu, pe moşia D-sale, satul Zvoriştea 1182 lanuar 24”. Mormântul familiei fondatorului Petru Cheşcu se află în prid­vorul bisericii, văzându-se mai multe pietre, cu inscripţii având anul 1782. Tot în pridvor, la intrare, se vede monumentul de marmură, cu inscripţia grecească, sub care se află înmormântat Dimitrie C. Moruzi, fratele ctitorului Alexandru C. Moruzi, care a reparat biserica, purtând data 1838 Oct, 8. Prinţul Alexandru C. Moruzi a reparat biserica în 1853, făcând catapiteasma din nou, cu stranele şi alte podoabe bisericeşti, iar din icoanele vechi parte sau dat la biserica Trestiana şi parte se află aici. Decedatul ctitor Alexandru C. Moruzi se află înmormântat afară, dinaintea uşii bisericii, având 2 mo­numente, cu inscripţie greacă şi română: „Lui Alexandru Constnntin C. Moruzi, născut la 1805, aug. 29 în Ţarigrad, mort în Fotia Italia 25 aprilie 1873, spre pomenirea sa. Eliza Zaimis, Aspasia Roma, Zenaida Calimachi, fiicele lui. Alt monument, al soţiei Sale, Pulcheria, se află alăturea, purtând data 3 Ianuar 1842. / Grosimea pereţilor bisericii e de jumătate stânjen, conţine pe deasupra ferestrelor în zid, în lungime, bolta ce duce în nişte etacuri sau goluri, deasupra altarului şi a pridvorului. / Catapiteasma, cu sculptură şi pictură, e demnă de văzut. Podeala de jos a bisericii, o sobă de oale, în altar, şi alte obiecte sunt făcute de Doamna Eliza Zaimis, soră cu Doamna Zenaida Căţimachi şi cu Doamna Aspasia Spiridon, fiice ale decedatului ctitor Alexandru C. Moruzi. Doamna Eliza Zaimis, până la vinderea moşiei domnului Manoliu, plătea clerul şi întreţinea biserica cu bani şi pământ. / Din vechime, trupul moşiei Zvoriştei, dinspre sud, a fost a mănăstirii Moldaviţa din Bucovina, dată de Ştefan cel Mare, prin uricul din 14 martie 1488, şi trupul din sus, al boierului Petru Cheşcu. Personalul clerical, la pu­nerea în aplicare a legii din 1894: Paroh: Gheorghe Enescu curs catihetic, hirotonit la 1859. Cântăreţi: I. Băncescu, din 1865, şi C. Mândrescu, din 1880, după care T. Gheorghiu. Urmează paroh I. Dionisie, seminar grad II, din 1859, în locul decedatului Enescu, apoi paroh V. Măcărescu, seminar grad II, din1901, în locul decedatului Dionisie. Cântăreţ: H. Poenaru, în locul lui Mândrescu” (Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, pp. 54, 55).

 

1788, Hacquet: „Dacă mergi pe malul drept al Siretului, atunci pământul e necontenit tăiat de afluenţii săi laterali. Pe acest drum, am făcut cunoştinţă cu un boier moldovean, de stare mijlocie, ce se numea Şeptilici şi era originar din satul Zvoriştea. Cum m-a surprins numele lui, care însemna „al şaptelea”, am întrebat şi pe alţi moldoveni despre raţiunea acestei numiri şi mi s-a susţinut, într-un glas, că maică-sa a născut, într-o lună, şapte copii, dintre care s-ar mai afla în viaţă încă patru. Când l-am întrebat aceasta pe boierul foarte zdravăn şi spătos, mi-a confirmat acest lucru (!) şi mi-a spus că pot să mă informez şi la popa din acel sat. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani şi făcuse, cu nevastă-sa, şase copii”[10].

 

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, menţiona drumul care „duce prin Sinăuţi (vamă şi lagăr de carantină austriac), la Târgul Nou, primul – sat moldovenesc, apoi prin Talpa, pe malul stâng al Siretului, la Zvoriştea. De aici, la stânga, pe vale, prin Bucecea (o localitate ce aparţine patriarhului de Ierusalim) şi Cucorăni, la Botoşani”[11].

 

1800: Filiala din Bereşti „Sfântul Necolai”, construită de lemn bârne, încheiate de jos până şi cu bolta de sus, de Vasile Calmuschi, la 1800. Catapiteasma din iconiţe mici are inscripţia: „Această sfântă şi Dumnezeiască catapiteasmă s-au făcut de robul lui Dumnezeu Vasile Calmuschi şi soţia sa Balaşa, ca să fie spre pomenirea a tot neamul lor (7282)”. Altă inscripţie arată că s-a reînoit de robii lui Dumnezeu, Vasile Lepadatu, cu soţia sa Safta, spre pomenirea a tot nea­mul lor, 1847 Septembrie 26. În 1890 i se bătu scânduri pe din lăuntru şi afară, văpsindu-se; se podi jos cu scân­duri, de comună şi enoriaşi, prin stăruinţa preotului Constantin Balanescu. Clopotniţa, dinaintea bisericii, pe 2 stâlpi. Pe clopot, numele Nicolae Calmuschi, 1809. Cimitirul e cu gard, cel de înmormântare, partea de răsărit; sunt 8,5 fălci” (Ciocoiu, Constantin, iconom, Note la Monografia Bisericilor parohiale și filiale din județul Dorohoi, Dorohoi 1902, p. 56).

 

1803: Zvoriştea din Deal a solnicului Ioan Cheşcu avea 344 liuzi (oameni străini, de regulă fugiţi din Galiţia), care se alătură băştinaşilor menţionaţi de recensămintele anterioare, iar Bereştii pitarului Neculai Calmuţchi, doar 70[12].

 

1884: „În comuna Zvorăștea, județul Dorohoi, s-a declarat de pripas un cal armăsar, în păr șarg, coamă, coadă albe, puțin retezat la frunte. Spre satisfacerea referatulni domnului subprefect al plasei Berhometele, cu No. 324, se publică aceasta pentru cunoștința păgubașului acelui cal, care să se conformeze legii poliției rurale în ceea ce privește primirea lui de la primăria comunei Zvorăștea”[13].

 

1885: „Din comuna Zvorăştea, judeţul Dorohoi, se trimite înştiinţare că în ziua de 18 aprilie 1885, la 4 ore p. m., a fost lovit de trasnet un băiat ca de vreo 16 ani, în timp ce mâna boii la plug. Acest băiat, numit Gheorghe, era un fiu al lui Vasile Cojocaru din cotuna Şerbăneşti, comuna Zvorâştea. În aceeaşi zi a fost lovită de curentul electric şi o vacă, care a văzut, la moment, moartă”[14].

 

1886: „La 14 Iunie curent, o copilă de 4 ani, numită Aglaia, fiica locuitorulul Theodor N. Ifteme din comuna Zvorăştea, judeţul Dorohoi, s-a dus la Siret, ca să se scalde, şi, dezbrăcându-se de haine, a alunecat de pe mal şi, căzând într-o bolboacă, s-a înecat. Cadavrul a fost scos de către tatăl copilei”[15].

 

1888: „Prin decisiunea Domnului ministru de finanţe, cu No. 44.392 din 15 Noembre 1888, dl Demetriu Mihăiluc, fost sub-casier, se numeşte agent de control la fabrica de spirt Zvorâştea, din judeţul Dorohoi, cu salariul de 200 lei lunar, în locul dlui M. Dumitrescu, depărtat”[16].

 

1891: „Proprietarul vacii cu mânzatul ei, ce se pripăşise în comuna Zvorâştea, despre care tratează publicaţia No. 6.412 din 20 Noembre 1890, înserată în Monitorul oficial, prezentându-se cu probele cuvenite la primăria respectivă, i s-a dat în stăpânire acea vacă cu mânzat. Se publică aceasta spre cunoştinţa generală, cunoscându-se revocată publicaţiunea citată mai sus”[17].

 

1895:Zvorăştea (Zvoriştea), comună rurală în județul Dorohoi, plasa Berhometele, formată din satele: Bereşti, Buda cu Dealul, Poiana, Pustaiul, Şerbăneşti cu Slobozia, Stânca cu Zvorăştea şi Vatra, cu reşedinţa în Zvorăştea. Are 5.164 suflete; 6 biserici, deservite de 3 preoţi, 7 cântăreţi şi 6 pălămari; o şcoală mixtă. Vite: 939 vite mari cornute, 1.719 oi, 8 capre, 212 cai şi 300 porci. Zvorăştea cu Stânca (Zvoriş­tea), sate, pe moşia Zvorăştea, comuna cu acelaşi nume, plasa Berhometele, județul Dorohoi, cu 1.132 suflete. Din vechime, trupul moşiei Zvorăştea, dinspre sud, a fost al mănăstirii Moldaviţa, din Buco­vina, dată de Ştefan Vodă cel Mare, prin uricul din 12 Martie 1488, şi trupul din sus, a boierului Petru Cheşcu. Are o biserică, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, de­servită de 1 preot, 2 cântăreţi şi 2 pălimari, mare şi bine zidită, făcută la 1782, de Petru Cheşcu; o şcoală. Pârâul ce trece pe moşie este Leahul. Râul Siretul trece pe mar­gine. Drumuri: calea comunală de la Podul Siretului şi calea naţio­nală, ce duce la Hănţăşti. Moşia se hotăreşte cu: Vârful Câmpului, Bucovina, Hănţăşti şi Zamoştia”[18]. „Poiana Pustaiul, sat, pe moşia Zvoriştea, comuna cu acelaşi nume, plasa Berhometele, județul Dorohoi, cu o populaţie de 176 familii sau 704 suflete. În vechime, fiind moşie, a parte era proprietatea mănăstirii Putna din Bucovina, care a stăpânit-o până la 1785. Biserica, cu hramul „Sfinții Mihail şi Gavril”, este de lemn, fă­cută în 1774, de preotul Dimitrie Ungureanu, şi e deservită de 1 cântăreţ şi 1 pălimar”[19]. „Vatra, sat pe moșia Zvoriștea, comuna cu același nume, cu 440 suflete”[20].

 

1895: „Soldații mai jos notați, nerăspunzând ordinelor de chemare, și care s-au dat nesupuși, nefiind prezenți la corpurile lor, sunt rugate toate autoritățile civile și militare a-i urmări și, prinzându-i, să-i trimită depozitului de recrutare Dorohoi: Strul Henich, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Andrei Vasile, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; A Dumitrăesei Dumitru, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Corstia Constantin, contingentnl 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; A Cortoaie Dumitru, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Murariu Vasile, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Jitariuc Iordache, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Caraulia Andrei, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Chiruță Zaharia, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Chiță Gheorghe, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; A Iloaie Ilie, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Prisacariu Constantin, contingentul 1883, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; omuna Hreatea, judetul Botosant. Dârvariu Dumitru Lungu, contingentut 1881, din comuna Buda, județul Dorohoi; Dumitru Turcaș, contingentul 1884, din comuna Buda, județul Dorohoi; Pricop Cobacsău Zamfirache, contingentut 1884, din comuna Buda, județul Dorohoi; Gheorghe Zaharia sin (fiu) Danciu, contingentul 1881, din comuna Buda, județul Dorohoi; Rusu Gheorghe, contingentul 1884, din comuna Buda, județul Dorohoi; Gheorghe a lui Grigorie Leca, contingentul 1884, din comuna Buda, județul Dorohoi; Gheorghe Lucaș sau Ciobanu, contingentul 1884, din comuna Buda, județul Dorohoi; Purice Dumitru, Grisariu Hunia, contingentul 1881, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Cristea Gheorghe, Ințel Ber Leib, contingentul 1881, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi”[21]. / „Regimentul 8 artilerie: Leon Aronovici, contingentul 1887, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi. / Regimentul 12 artilerie: Chelariu Vasile, contingentul 1889, din comuna Buda, județul Dorohoi; Suh Andrei, contingentul 1891, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Rascu Vasile, contingentul 1894, din comuna Buda, județul Dorohoi. / Batalionul 4 vânători: Șeptelici Spiridon, contingentul 1886, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi. / Arsenalul de construcție: Iohann Harant, contingentul 1892, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi. / Regimentul 4 artiterie: Vornicu Neculai, contingentul 1880, din comuna Buda, județul Dorohoi; Moldovanu Mihail, contingentul 1893, din comuna Buda, județul Dorohoi. / Regimentul 8 Dragoș No. 29: Matei Theodor, contingentul 1878, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Dornianu Dumitru, contingentul 1878, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Ioanceanu Iacob, contingentul 1878, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Duduman Constantin, contingentul 1878, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Gherman Ioan, contingentul 1879, din comuna Buda, județul Dorohoi; Ilaș Vasile, contingentul 1880, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Maftei Gheorghe, contingentul 1880, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Sfichi Ioan II, contingentul 1876, din comuna Zvoriștea, județul Dorohoi; Iova Leon, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Andronic Vasile, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Dumitru Costantin, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; A Olăriței Ion, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Andrieș Dumitru, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Dumitru Constantin, contingentul 1880, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Grădinariu Neculai, contingentul 1881, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Aron Froim, contingentul 1884, din comuna Buda, județul Dorohoi; Scutelnicu Ion, contingentul 1884, din comuna Zvorăștea, județul Dorohoi; Ciubotariu Gheorghe, contingentul 1894, din comuna Buda, județul Dorohoi”[22].

 

1899: „Depozitul de recrutare Dorohoi. Listă de nesupuţii din contingentul 1900. Sunt rugate toate autorităţile civile şi militare a lua măsuri pentru urmărirea, prinderea şi trimiterea lor la acest depozit: Regimentul 4 artilerie: Fridman Adolf, fiul lui Haim şi al Etei, din comuna Zvorâştea, judeţul Dorohoi. / Regimenul 8 Dragoş No. 29: Iosub Marcu, fiul lui Herş şi al Ităi, din comuna Zvorâştea, judeţul Dorohoi; Pavalache Gheorghe, fiul lui Dumitru şi al Mariei, din comuna Zvorâştea, judetul Dorohoi; Lelescu Gheorghe, fiul lui Costache şi al Elenei, din comuna Buda, judeţul Dorohoi; Huţanu Simion, fiul Zamfirei, din comuna Buda, judeţul Dorohoi”[23].

 

1901, Gustav Weigand „De aici, am urmat Siretul, trecând prin Ciudei (Czudyn), unde locuiesc evrei, germani, români şi ruteni, spre Suceveni[24], unde am stat, la prânz, iar duminică, 25 august 1901, seara, am plecat la Terebleşti[25], satul locuit de germani și români, dar în care sunt şi destui slavi, ca în toată zona. Am vizitat Mihăilenii, târguşor preponderent evreiesc, de cealaltă parte a graniței cu România, unde era zi de piață. Un birjar m-a dus la oamenii din Grămeşti[26] și Zvoriştea[27], unde am şi înnoptat, la hanul evreiesc. A doua zi, am trecut, din nou, granița și am ajuns, după-amiază, în orașul Siret, care este inundat de evrei, plecând la Sfântul Onufri[28], sat cu o interesantă biserică mănăstirească, din 1593”[29].

 

1919: EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de Comisia I judeteană, relativ la exproprierea moşiei Bereşti, din comuna Zvorâştea, proprietatea doamnei Ioana Dr. Sava-Goiu. Din această moşie s-au expropriat  94 ha şi 10 ari, situate între Siret şi Sireţel, în lung, în hotar cu terenul dat în expropriere locuitorilor din Ionăşăni pentru mosia Strâmba, având ca hotare, la nord, Siretelul, la sud, Siretul, la apus, hotarul pământului expropriat pentru locuitorii din Ionăşăni, iar la răsărit, cu restul proprietăţii. Întreg terenul expropriat este de calitatea I şi comisiunea opinează a se plăti cu 1.100 lei/ha. / Pentru exactitate: / Preşedintele comisiunii, judecător M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Zvorâştea, lotul 7, din comuna Zvorâştea, proprietatea lui Gr. Manoliu-Teţcanu. Mosia are o întindere de 700 ha, din care se scade 240 ha pădure, iazul etc., şi rămân 460 ha pământ cultivabil, din care s-au expropriat 224 ha 70 ari, ce se găseşte situat înspre locurile sătenilor din Stânca şi Stăncuţa şi merge până la drum, deasupra fabricii, megieşindu-se: la nord, cu lotul 2, Ioan Manoliu-Teţcanu, la sud lotul Poiana şi pădurea Stăncuţa, la apus cu ţarina locuitorilor din satul Stânca şi Stăncuţa, iar la răsărit cu drumul ce pleacă din şoseaua Zvorâştea-Hânţeşti şi duce, pe deasupra fabricii, înspre satul Poiana; el se compune din 114 ha 70 ari, calitatea I, 100 ha calitatea II şi 10 ha calitatea III. Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.240 lei hectarul calitatea I, 900 lei hectarul calitatea II şi cu 600 lei hectarul calitatea III. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunii, judecător, M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Zvorâştea, loturile No. 3 şi No. 2, Lojoc, din comuna Zvorâştea, proprietatea Ioan Manoliu-Teţcanu. Moşia are o întindere de 45 ha 50 ari, teren expropriat care se găseşte situat în partea dreaptă a şoselei ce duce, din Zvorâştea, înspre Hânţeşti, în aproprierea cimitirului satului, megieşindu-se: la răsărit cu şoseaua, la apus cu proprietatea Gr. Manoliu-Teţcanu, la nord cu drumul de hotar, ce desparte de locurile satului Stăncuţa, iar la sud restul proprietăţii; el se compune din 40 ha 50 ari calitatea I şi 5 ha calitatea II. Comisiunea opinează a se plăti cu lei 1.240 hectarul calitatea I şi 1.000 lei hectarul calitatea II. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunii, judecător, M. Balasan. / Secretar, M. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiilor Zvorâştea, lotul 4 şi Zvorâştea, lotul 6, din comuna Zvoriştea, proprietatea lui Constantin Manoliu-Teţcanu şi Eufrosina Manoliu-Teţcanu. Situaţia definitivă a terenului expropriat din lotul Hliboca al lui C. Manoliu şi al doamnei Eufrosina Manoliu, în întindere de 97 ha, pentru primul, şi 13 ha 40 ari, pentru ultima, se găseşte lângă ţarina satului Buda şi satul Dealu; iar situaţia definitivă a terenului expropriat din lotul Bahna este aceeaţi de la comisiunea locală, având de hotare ţarina satului Vatra, satul Buda, pădurea Zamostea şi, pe toată întinderea, gârla Bărăncei, având o suprafaţă de 50 ha. Pământul expropriat se compune din lotul de la Hliboca, din 77 ha calitatea I şi 20 ha calitatea II, al lui C. Manoliu, şi 13 ha 40 ari calitatea I, a doamnei Eufrosina Manoliu, iar la lotul Bahna, 100 ha calitatea I şi 50 ha calitatea II. Comisiunea opinează a se plăti cu lei 1.240 hectarul calitatea I şi cu 900 lei hectarul calitatea II. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunnii, judecător, M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS depe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Zvoriştea, lotul No. 3 din comuna Zvorâştea, proprietatea Casei rurale. Terenul expropriat este în întindere suprafaţă totală de 540 ha, compus din 2 trupuri, întrucât moşia s-a expropriat în întregime, conform art. 5 din decretul-lege. El se compune din 375 ha calitatea II şi 165 ha calitatea III. Comisiunea opinează a se plăti: pământul de calitatea II cu 900 lei hectarul, iar pământul de calitatea III, cu 500 lei hectarul. / Pentru exactitate Preşedintele comisiunii, judecător, M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Zvorâştea, lotul V, din comuna Zvoriştea, proprietatea doamnei Virginia inginer N. Theodorescu. Terenul expropriat se compune din 179 ha 20 ari şi cuprinde lanul „Gavanaşul” în întregime, iar restul este situat din pădurea Zamostea, pe toată lîţimea moşiei pe laturile Bucovinei şi ţarinele locuitorilor din Vatra, o linie dreaptă care uneşte aceste două laturi. Terenul expropriat se compune din 161 ha 4 ari pământ calitatea I şi 17 ha 16 ari, lanul Bătrâncei, pământ calitatea II, bun pentru imaş. Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.240 lei ha de pamânt calitatea I şi 900 lei ha calitatea II. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunii, judecător M. Balasan. / Secretar, I. Baer. / EXTRAS de pe procesul-verbal încheiat de comisiunea I judeţeană Dorohoi, relativ la exproprierea moşiei Bereşti-Zvorâştea, din comuna Zvorâştea, proprietatea Casei rurale din Bucureşti. Moşia are o întindere totală de 769 ha, care s-au expropriat în intregime, conform art. 5 din decret-lege, scăzându-se numai 3 ha – conacul, şi are următoarele hotare: spre răsărit apa Siretului şi moşia Strâmba, la apus delimitările satului Călugăreni (Adâncata) şi pădurea Hânţeşti, la nord moşia Bereşti Cotin Zamfirescu şi vatra satului Bereşti şi la sud cu moşia Hânţeşti. Terenul expropriat se compune din 512 ha calitatea I şi 194 ha calitatea II. Comisiunea opinează a se plăti cu câte 1.100 lei ha calitatea I şi 900 lei ha calitatea II. / Pentru exactitate, Preşedintele comisiunii, judecator M. Balasan. / Secretar, I. Baer”[30].

 

1941: „Centrul de recrutare „Logofătul Tăutu”. La 26 Mai 1941, transport de la Dorohoi, la Zvoriştea; / la 30 Mai 1941, recrutează tinerii din comunele Zamostea şi Hănţeşti; la 31 Mai 1941, recrutează tinerii din comuna Zvoriştea; / la 1 Iunie 1941, după-masă, recrutează tinerii din comunele Lozna, Grămeşti şi incheierea plasei, în localul primăriei Zvoriştea. / La 2 Iunie 1941, transport, de la Zvoriştea, la Dorohoi” (Monitorul Oficial, Nr. 91, 16 aprilie 1941, p. 2074).

 

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 Iunie 1941, ora 24: Ştefănucă Gheorghe, soldat, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, mort. la 25 iunie 1941; Lis Nicolae, caporal, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în com. Buda. jud. Dorohoi, mort la 2 iulie 1941; Rusu Petre, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, mort la 2 iulie 1941;  Itoc Alexandru, sergent, ctg. 1938, cu ultimul domiciliu în com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, mort la 3 iulie 1941; Lefter Titus, soldat, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, mort la 6 iulie 1941; Berariu Aurel, sergent, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în com. Zvoriştea, jud. Dorohoi, mort la 21 iulie 1941” (Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549).

 

1941: „Tribunalul Dorohoi: Având în vedere petiţiunea înregistrată la Nr. 27.603 din 1941, prin care doamna Olga Dr. Nădejde, din oraşul Dorohoi, arată că a pierdut o cambie, pe ruta Dorohoi-Botoşani, pentru suma de lei 40.000, emisă la data de 12 Noemvrie 1941, semnată de Grigore Manoliu-Teţcanu din comuna Zvorâştea, ca emitent, şi girată de petiţionară, fără scadenţă… / Dispunem: / A se publica în Monitorul Oficial, la stăruinţa şi pe cheltuiala petiţionarei, doamna Olga Dr. Nădejde, din oraşul Dorohoi, a prezentei ordonanţe, prin care se constată pierderea de către reclamantă a unei cambii, pe ruta Dorohoi- Botoşani, pentru suma de lei 40.000, emisă, la data de 12 Noemvrie 1941, semnată de către Gigore Manoliu-Teţcanu din com. Zvorâştea, jud. Dorohoi, ca emitent şi girată de către petiţionară, fără scadenţă, declarându-se nulă în mâinile oricărui s-ar găsi”[31].

 

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe data de 1 Septembrie 1945, la şcoalele primare din judeţul Dorohoi, arătate în dreptul fiecăruia: Iţcou Gheorghe, gr. II, de la Zvorăştea-Stânca, la Vf. Câmpului, Nr. 1, post V, interese materiale; Grigoriu Elena, gr. II, de la Zvoriştea-Stânca, la Vf. Câmpului, Nr. 2, post I, interese familiare şi materiale; Grădinaru Dumitru, gr. II, de la Stăneştii de Jos, Rădăuţi, la Zvorăştea-Poiana, post I; Iţcou Gh. Elena, gr. II, de la Zvorăştea, la Zvorăştea-Stânca, post II; Grădinaru Ştefania, gr. II, de la Stăneştii de Jos, la Zvorăştea-Poiana, post I; Bălan C. Maria, gr. II, la Zvorăştea-Slobozia,post  III; Şegărceanu Maria, gr. prov., Zvorăştea-Poiana, post III” (Monitorul Oficial, Nr. 241, 22 octombrie 1945, pp. 9229-9231).

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[32], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Iţcou Elena, de la Stânca-Zvoriştea-Dorohoi, la Burdujeni, Orfelinatul C. F. R., post IV, interese materiale, cu agrementul C. R. R.”.

 

În comuna Zvoriştea s-au născut publiciştii Mircea Sfichi şi regretatul Dumitru Teodorescu, cărora le închin această poveste.

 

Mormântul bunicilor paterni ai lui George Enescu, de la Zvoriştea

 

[1] Gonţa, I. Alexandru, Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 61

[2] Gonţa, I. Alexandru, Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 279

[3] Gonţa, I. Alexandru, Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 45

[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, p. 3

[5] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, pp. 49-51

[6] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti 1996, doc. 414, p. 475

[7] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, vol. XXI, Bucureşti 1911, pp. 272-275

[8] AŞRSSM, Moldova în epoca feudalismului, vol. I, Chiţinău 1975, p. 344

[9] Spleny von Mihaldy, Gabriel, Descrierea districtului Bucovina, p. 55

[10] Călători, X, pp. 812, 813

[11] Călători, XIX, I, pp. 754-773

[12] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 243

[13] Monitorul Oficial, No. 256, 24 februarie / 7 martie 1884, p. 6553

[14] Telegraful, No. 3973, Anul XVI, duminică 28 aprilie 1885, p. 3

[15] România Liberă, Nr. 2667, Anul X, sâmbătă 28 iunie / 10 iulie 1886, p. 3

[16] Monitorul Oficial, No. 185, 20 noiembrie 1888, p. 4286

[17] Monitorul Oficial, No. 4 5 aprilie 1891, p. 100

[18] Lavovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, Volumul V, București 1902, p. 799

[19] Ibidem, p. 36

[20] Ibidem, p. 724

[21] Monitorul Oficial, No. 116, 24 august / 5 septembrie 1895, pp. 3947-3951

[22] Monitorul Oficial, No. 118, 26 august / 7 septembrie 1895, pp. 4007-4013

[23] Monitorul Oficial, No. 205, 11/23 decembrie 1899, pp. 7036-7038

[24] La Suceveni, a cântat Vasile Hrinco (17 ani).

[25] La Tereblecea, a cântat Anastasia a Niţului.

[26] La Grămeşti, a cântat Gheorghe Găvărloaie (60 ani).

[27] La Zvoriştea a cântat Ion Damia (45 ani) din Vârvu Câmpului.

[28] La Sf. Onufri, a cântat Niculai Humeniuc (18 ani)

[29] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[30] Monitorul Oficial, 9 august 1919, p. 4955-4957

[31] Monitorul Oficial, Nr. 298, 16 decembrie 1941, p. 7839

[32] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

 

Un loc sfânt al spiritualităţii româneşti din judeţul Suceava, total necunoscut: mormântul bunicilor lui George Enescu


Pagina 1 din 512345