POVESTEA AŞEZĂRILOR SUCEVENE | Dragusanul.ro

Serafim Ionescu, autorul poveştii aşezărilor fălticenene

 

 

 

 

Despre autorul impresionantului Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pe nume Serafim Ionescu, nu ştiam şi încă nu ştiu mare lucru, deşi cartea lui este una extrem de importantă pentru mine, preferând-o variantelor uneori prescurtate de Tocilescu pentru înserare în cele cinci volume coordonate de George Ioan Lahovari şi intitulate Marele Dicţionar Geografic al României. Ştiam doar că, în 1894, Serafim Ionescu era inspector şcolar pentru plasele judeţului Suceava, că locuia în Fălticeni, pe strada Mihai Eminescu nr. 16, unde îşi durase casă nouă, până în 1898, din banii obţinuţi pe Dicţionar, că scrisese câteva remarcabile texte dramatice, dar şi manuale şcolare de istorie, şi că fusese profesor şi director de şcoală primară, şi că era un pasionat al cunoaşterii, alcătuind, practic, prima poveste a aşezărilor fălticenene, în care folosea o puzderie de documente inedite, copiate de prin bibliotecile mănăstireşti sau de prin tot felul de arhive. Astăzi am aflat că s-a născut în 1858 şi că a murit, la o vârstă respectabilă, în 29 iunie 1930. Nu ştiu când s-a născut, dar am copiat necrologul care i-a fost închinat de arhimandritul Scriban, cu gândul că le poate fi de folos altora.

 

 

„Deşi-l ştiam om trecut cu vârsta, totuşi bărbatul acesta aşa se străduia totdeauna pentru înălţarea sufletească a obştii, încât în el se întrupa viaţa şi munca. În sufletul său era toată frăgezimea tinereţii. De aceea, gândul de moarte niciodată nu-ţi venea în minte, când îl vedeai ori auzeai vorbindu-se de el. El era tăgăduirea morţii, fiindcă era totdeauna viu; era totdeauna frământat de gândurile mari de a îmbunătăţi viaţa altora. Şi cu toate acestea, moartea l-a ajuns şi pe el!

 

Ce miraţi am fost, când, ia capătul lui iunie, poşta ne-a adus înştiinţarea, cu chenar negru, că cineva s-a dus dintre noi! Şi cine era acest cineva? Tocmai Serafim Ionescu, el, care întinsese cât putuse mai mult ogorul vieţii şi al luminii! Fiindcă trăia în Fălticeni şi ne vedeam rar, nu ştiam că ar fi căzut bolnav. Când ne venea în minte chipul lui, noi ştiam că el trebuie să mai facă ceva pentru şcoală, în care lucrase toată viaţa, ca profesor de şcoală primară, ca director şi, pe cât ne aducem aminte, şi ca inspector. Îl ştiam bărbat harnic cu condeiul, pentru a scrie bucăţi de bună îndrumare a sufletului mulţimii, prin citiri sănătoase şi prin bucăţi de teatru cuviincios.

 

Serafim Ionescu a fost un apostol. Viaţa sa a fost închinată binelui neamului şi înălţării patriei. El a fost patriot în chipul cel sănătos şi adevărat, adică nu cu surle la zile mari, ci prin muncă de toată ziua pentru înălţarea ţării. El a înfăţişat un tip de oameni care au alcătuit una din păturile cele mai vrednice ale ţării, tipul care a văzut viaţa cu răspunderile ei şi cu plăcerea de a nu cere de la ea numai foloase, ci a o curăţi şi a lăsa urme vrednice în ea. Au fost în lumea noastră un soi de oameni care nu se pot preţui din destul şi despre care nu s-a vorbit cât trebuie. A fost soiul unor profesori de provincie, atât din şcoala primară, cât şi din cea secundară, care au fost ca nişte luceferi prin oraşele în care au trăit, bărbaţi în care viaţa cetăţenească a suit cele mai înalte culmi ale ei, bărbaţi modeşti, dar credincioşi, care n-au făcut zarvă în jurul lor, n-au căutat căpătuiala, dar dacă au ajuns ca lumea să-i cunoască, a fost numai din pricina muncii, pe care şi-au luat-o asupra lor. Unii din bărbaţii aceştia trăiesc, Serafim Ionescu a murit. Dar ar trebui scrisă galeria lor, pentru că ei alcătuiesc un punct de mare înălţime pentru viaţa noastră românească. Ei pot fi daţi ca pilde tinerimii, când e vorba să-i îndrumăm către o viaţă cetăţenească vrednică şi înaltă. Oraşele noastre au cuprins în sânul lor astfel de lumini, dar care nu sunt puse în lumină. Când zici, de pildă, profesorii Strajan şi Cantuniar la Craiova; Scurei la Câmpulung; Atanasie Popescu la Brăila; Moise Pacu la Galaţi; Cotavu la Hârşova, numeşti prin ei nişte podoabe ale vieţii noastre cetăţeneşti. Trebuiesc puşi unul lângă altul, ca pilde ale unei vieţi de carte şi de străduinţă pentru bine, în centre în care se închideau la o viaţă modestă, mai prejos de meritele şi de vrednicia lor. Oare nu este cu dreptate ca toate aceste chipuri să fie căutate şi puse spre cunoaştere înaintea tineretului de azi? Noi am numit numai puţine astfel de chipuri. Ele însă sunt cu mult mai multe. La provincie au trăit profesori de seamă, care s-au închis în jertfa unei vieţi fără multe pofte, care totuşi strălucesc cu mult mai mult decât alţii, care s-au zbuciumat pe căi mai bănoase înaintea lumii. Acesta este încă un capitul neatins al vieţii noastre româneşti şi acum, la moartea lui Serafim Ionescu, ne gândim că el ar merita scris, fiindcă răposatul făcea parte din acest soi de oameni. Cum am scris mai sus, unii din ei trăiesc şi trebuie să le dăm acestora mângâierea preţuirii noastre, încă din această viaţă. Atanasie Popescu este fost profesor de limba română în Brăila, de ale cărui cărţi cu plăcere îmi aduc aminte, încă din vremea şcolăriei mele. Moise N. Pacu, fostul meu profesor, este bărbatul turnat al conştiinţei cetăţeneşti şi de o hărnicie care nu se domoleşte nici când merge spre 80 de ani de vârstă. Ziarist din vremea veche, este tot atât de vioi până acum în presa oraşului său.

 

Din această pleiadă de apostoli a făcut parte şi Serafim Ionescu. Cum să nu ne pară rău că a plecat din această viaţă? Într-un oraş mic ca Fălticenii, ce punct de lumină a fost el, ce podoabă a fost pentru şcoala sa în acel colţ al Moldovei! De aceea, deşi acum era pensionar şi nu mai avea cârma şcolii în mâna lui, de care şcoală se simţea legat, şi apoi marea şcoală a vieţii. Serafim Ionescu a fost un om de cultură. Pe vremea când acest cuvânt nu era în toate zilele pe buzele noastre, ca acum, el făcea mai mult decât acum, pentru că la dânsul silinţa spre bine izvora dintr-o inimă curată. Iată pentru ce moartea lui este o adevărată pagubă, fiindcă s-a dus dintre noi unul din acei care nu sunt prea mulţi. Sf. Petru, în a cărui zi şi-a dat sufletul către Domnul, să-i deschidă porţile Raiului şi să ducă spre fericita odihnă a slugii bune şi credincioase. / Arhimandrit Scriban”[1].

 

 

[1] Cultura Poporului, Nr. 334-335, 10 august 1930, p. 5


Satul Holda, într-un studiu monografic din 1939

 

 

 

Aşezarea satului Holda[1]. Cătunul Holda este si­tuat pe malul stâng al Bistriţei moldovene, în cu­prinsul judeţului Neamţ, la o distanţă de 98 km de oraşul cel mai apropiat – Piatra-Neamţ. Ca înfăţişare exterioară, este un sat împrăştiat; el însuşi face parte din comuna Broşteni, situată la 3,5 km depărtare de vatra Holdei; la rândul său, Holda însăşi formează o serie de ramificaţii, determinate de cursul pâraielor şi numite după numele apelor de-a lungul   cărora sunt aşezate. Astfel, de Holda se ţine micul grup de case de la gura pârăului Căboaie, denumit Căboaia, lunga înşirare de case, de-a lungul apei Puzdra, cu ace­laşi nume, apoi Cârjoaia şi Capra, de pe pârăul Caprei. Toate, laolaltă, însă, formează un tot, atât ca unitate de organizare, cât şi ca viaţă socială şi diferă considerabil de cătunele mai îndepărtate şi dependente tot de Broşteni, Neagra şi Cotârgaşi.

 

Ca toate aşezările omeneşti, care caută apă, spre a se dezvolta, în apropierea ei, satul Holda se întinde mai mult în lungime, decât în lăţime, împrăştiindu-se pe mici platouri, alcătuite de cotitu­rile Bistriţei; mersul apei e paralel cu drumul prin­cipal al cătunului. O altă arteră de comunicaţie este drumul Puzdrei, care merge de-a lungul pârâului cu acelaşi nume, până în interiorul satului. Din aceste două drumuri principale, pornesc nişte uliţe înguste şi întortocheate, înconjurând curţi mici şi parcele mărunte cu păpuşoi, semă­nat în apropiere de casă. Dealurile din jurul cătunului îl strâng până aproape de apa Bistriţei. Casele, răsfirate de-a­ lungul apelor, se pitesc la picioarele dealurilor cu culmi împădurite şi coaste acoperite cu iarba islazurilor. Doar câte unele din case se răzleţesc şi ele pe coastă, unite cu vatra cătunului prin poteci sau prin câte un drum îngust.

 

Flora. Munţii din jurul Holdei sunt acoperiţi cu coroana bogată a pădurii. Această vegetaţie se datoreşte calităţilor solului, şi anume micaşisturile, din care, în mare parte, sunt alcătuiţi mun­ţii; având duritate mică, sunt uşor dezagregaţi de agenţii atmosferici şi dau uşor naştere primului strat de sol, prielnic dezvoltării vege­taţiei. Pe la vârfurile munţilor creşte mai mult bradul roşu sau molidul, iar mai jos, esenţele sunt amestecate: între brazi, apare mesteacănul, ari­nul, paltinul, carpenul, fagul, teiul, alunul şi ră­chita. Muntele Pleşu e despădurit, în urma unui uragan puternic, care a dezrădăcinat aproape toată pădurea. Actualmente, e acoperit cu fâneţele şi islazul comunal.

 

Plante folosite de populaţie: Dintre esenţe, nu­mai bradul este exploatat; celelalte servesc de combustibil. Alte plante sunt unicele fructe care bucură copilăria tinerilor holdeni şi acoperă toate coastele munţilor din jur: fragi, zmeură, mure, căpşuni, afine. Ciuperci bune de mâncat cresc în abundenţă; fiecare soi de ciupercă are o anume întrebuinţare în gospodăria holdencei; de exemplu, bu­reţii graşi îs buni la sarmale, pupii merg pen­tru borş, hribii şi vineţele de tocană. Sunt şi o seamă de plante de leac, care cresc în pădure: slăbănogul, pojarniţa, trifoiul, nughia văii, dumbravnic, iarba sihastrului, scoruş, arnică, ramură de zmeură, limba vecinei, mintă rece şi gălbenele. În sat există câteva femei, care le cunosc şi le întrebuinţează contra durerii de stomac şi de cap.

 

Clima. Holda are o climă muntoasă; verile nu sunt prea călduroase, cu diferenţe de temperatură mai accentuate dimineaţa şi seara; iernile sunt destul de blânde şi permit ciobanilor să stea şi iarna cu oile pe munte, la stâni. Ploile, ca în toate regiunile de munte, sunt abundente şi deseori însoţite de descărcări electrice. Toate acestea nu stingheresc întru nimic activitatea holdenilbr, care, obişnuiţi cu natura înconjurătoare, înfruntă cu tărie toate intemperiile şi improvizează pe loc mijloacele de apărare în contra lor.

 

Aşezarea gospodăriilor: Aşezarea gospodăriilor nu este regulată, fiind determinată de accidentele terenului şi de reţeaua pâraielor. Casele sunt ma­sate la confluenţa Puzdrei cu Bistriţa, iar apoi se resfiră de-a lungul apelor. În majoritatea cazurilor, faţada caselor e îndreptată spre drum. Tipul caselor se apropie de tipul bucovinean, se întâlnesc chiar construcţii caracteristice bucovinene. Materialul de construc­ţie este lemnul, în special bârne de brad, iar pen­tru acoperiş e generalizată şiţa.

 

Condiţiunile naturale determină întrucâtva fe­lul de a fi al locuitorilor Holdei. Aşezarea satului pe apa Bistriţei şi între munţi, dar mai ales conformaţia solului, au contribuit la alcătuirea unui tip patriarhal de viaţă econo­mică şi socială, care s-a menţinut neştirbită până aproape de epoca războiului. Abia după acea dată şi mai ales în timpurile din urmă, sub influenţa factorilor de organizare social-economică a Văii Bistriţei, viaţa Holdei a început să se schimbe, după cum vom vedea mai departe. Deocamdată, să vedem cum se plasează gene­raţia tânără a satului în acest cadru natural,

 

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA CONDIŢIUNILOR DE TRAI ŞI EVOLUŢIA SATU­LUI. Cea mai veche aşezare din această re­giune a Bistriţei, Holda, pare să fi fost şi cea mai populată pe vremuri, judecând după arenda ce o plătea mănăstirii Voroneţului, de prin 1742. De atunci, satul nu numai că şi-a schimbat înfăţi­şarea externă, dar viaţa sa economică a suferit o transformare; iar în prezent, satul se află chiar în pragul unei faze complet noi de evoluţie.

 

Viaţa şi structura de temelie a satului, pare să fi fost creată, în primul rând, de condiţiunile ca­drului natural, care a determinat vechile aşezări. Din acest punct natural, se desprind două ele­mente principale: apa Bistriţei şi munţii acoperiţi cu pădure. Aşezarea satului, lângă Bistriţa, i-a hărăzit co­municarea uşoară cu alte aşezări mai la vale, iar cu timpul, holdenii au comercializat acest drum de comunicaţie, îndemnându-se să ia parte la ex­ploatarea pădurilor din jur.

 

Deşi Holda n-a fost centru pentru plutărit şi nici nu a numărat prea mulţi plutaşi printre locuitorii ei, care situaţie e păstrată şi în prezent, to­tuşi ea a suportat multe influenţe din par­tea plutaşilor care treceau prin ea, de la Barnar, la vale. Iar în clipa în care s-au creat centre de exploatare sistematică a lemnului, la Barnar şi la Broşteni, aceasta din urmă chiar cu un caracter industrial pronunţat, tot satul a început să resimtă influenţa acestui fapt asupra vieţii sale economice şi sociale însăşi. Totuşi, până în timpuri mai recente, Holda îşi mai păstra caracterul de odinioară, acel al unui sat de crescători de vite. Atât aşezarea, cât şi natura solului determinau locuitorii să îmbrăţi­şeze această ocupaţie, presărând cu stâni inima dealurilor. Era şi natural să se ocupe cu vitele, atunci când agricultura era la început exclusă din rândul ocupaţiilor principale, odată ce pă­mântul arabil din raza Holdei nu întrecea 14 ha.

 

În mintea sătenilor, a rămas până acum convin­gerea că „vita este bogăţia omului”. Puterea mate­rială a unei gospodării se calculează şi acum după numărul vitelor, ce le posedă. Însă lucrurile sunt, în prezent, mult schimbate; Holda este înconjurată de pădure, care ocupă 5.000 ha din 5.946 suprafaţa totală, lăsând abia 500 ha fânaţe şi 330 ha islaz şi păşune. Or, pădurea aparţine în întregime Domeniului princiar şi soarta păşunatului depinde de mă­surile luate de administraţia acestuia. Înainte vreme, vitele holdenilor păşteau în pădure, fără să fi prezentat nici o problemă în privinţa între­ţinerii lor. Aproape nu există sătean, care să nu plângă acele vremuri, când „pădurea era liberă de păşunat”, şi fiecare putea să ţină vaci şi oi cât de multe. Măsurile actuale, însă, luate în ve­derea protecţiei pădurii şi restricţiunile inerente regimului silvic, au drept urmare restrângerea pă­şunatului şi scăderea creşterii de vite; împrejurările sunt de aşa natură, că mulţi săteni îşi vând vite, din lipsa de păşune. Vitele scad nu numai cantitativ, dar şi calitativ, din cauza hranei şi în­grijirii necorespunzătoare; la mijlocul acestor stări de lucruri stau lipsa de cunoştinţe nece­sare, dar mai ales imposibilitatea materială a să­teanului de a-şi procura alt soi de condiţiuni. De aci, scăderea considerabilă a speciilor. în ul­tima perioadă a vremii. Iată cum se repartizează animalele domestice ale Holdei, Holdiţei, Căboaiei şi Caprei, laolaltă, ceea ce însemnează circa 700 de locuitori: Ovine – 1.360 capete; Bovine – 336; Cabaline – 55; Porci – 47; Păsări – 929.

 

Împiedicând şi scăzând creşterea vitelor, regi­mul silvic actual oferă, în schimb, ocazia de muncă în pădure, la centre de exploatare, ceea ce în­curajează, din ce în ce mai mult, pe holdeni să se lase de vechea lor ocupaţie şi să intre ca mun­citori angajaţi în industria lemnului. Urmările sociale ale acestui fapt sunt de cea mai mare importanţă. În prezent, locuitorii satului văd în munca la pădure unica lor sursă de câştig. Regimul de muncitori angajaţi şi mai ales contactul lor cu elemente străine, întâlnite inevitabil în cursul muncii lor la exploatări, le transformă menta­litatea, prefăcându-i în ceva mijlociu între ţă­rani şi lucrători propriu-zişi. Mai ales tineretul apare receptiv la aceste schimbări. Reducerea creşterii vitelor şi mutarea centrului de gravi­tate a muncii dau naştere la un oarecare dezechilibru economic; de aci tendinţa, apărută re­cent, de a crea surse de venit prin înjghebarea de mici ateliere în sat (lemnari, cizmari, stoleri, croitorese, cojocărese etc).

 

Altă serie de locuitori şi, în special, tineretul de ambe sexe, îşi caută câştig angajându-se în serviciu la gospodari chiaburi din alte sate şi în special la Broşteni, pe timpul sezonului de vile­giatură, ceea ce însemnează încă o cale pentru infiltraţiuni de influenţe orăşeneşti. Se creează o anume clasă, aceea a săracilor, care, fiind siliţi să câştige traiul dincolo de hotarul satului, apar ca aducătorii inovaţiilor şi zguduitorii tradiţiilor. Apropierea Broştenilor, ca centru de industrie şi de vilegiatură, joacă un rol deosebit şi prin in­fluenţa pe care o exercită diferite manifestări comune, care au loc la acea comună centrală, de pildă hora de duminecă. Şi, pe această cale, pă­trund în Holda influenţe străine, de orăşenizare în ceea ce priveşte portul, limbajul, jocul şi chiar obiceiurile.

 

Dar unde se resimte mai mult acest proces de transformare, care începe să cuprindă Holda cea veche, este familia; familia intră de pe acum într-o fază extrem de critică a modificărilor care tind să-i atace, cu timpul, însăşi structura. Ca să ne dăm seama de mentalitatea holdenilor, privitor la procreaţie, e bine să nu uităm că avem în fata noastră o Holdă veche, puternică încă, şi una nouă, care tinde, încetul cu încetul, să-i ia lo­cul[2]. E vorba de evoluţia familiei holdene, în ritm cu evoluţia economică şi industrială a satului.

 

De la Holda cea veche, a rămas o anumită tra­diţie familiară, un crez al familiei patriarhale, le­gat cu credinţa în Dumnezeu şi cu o supunere fa­talistă şi necontestată fată de voinţa superioară. O parte din populaţie însă, şi în special bărba­ţii, ca muncitori de pădure şi la plute, iar în timpul din urmă şi unele din fete tinere, au în­ceput să se dezrădăcineze, în funcţie de muncă, din tradiţia satului şi din ambianţa familiei vechi. Muncitorul ambulant a fost acela în care s-a încuibărit primul element de transformare, primele infiltraţiuni de influente străine, orăşeneşti, indivi­dualizate şi dezorganizatoare de familie. Acestea se transmit pe nesimţite şi, în faza actuală, se for­mează la Holda un început de curent de socializare, de eliberare individuală de sub presiunea răs­punderilor şi sarcinilor familiare. Aceasta nouă influentă cuprinde rândurile tinerilor şi tinerelor, atrăgându-i cu formula de viaţă liberă şi viaţă din plin. În această concepţie, procreaţia apare ca o piedică şi un neajuns, care trebuie evitat şi com­bătut. Această tendinţă este acceptată deopotrivă, atât de băieţi cât şi de fete.

 

Şi totuşi, substratul tradiţional se dovedeşte a fi prea puternic, pentru a fi biruit definitiv de aceste idei nouă. Şi, într-un moment dat, la în­cheierea noii căsnicii, familia patriarhală apare triumfătoare şi categorică, susţinută şi de bărbat, care, din clipa înfiinţării familiei pro­prii, cere respectarea regulilor şi moralei patriar­hale, şi de femeia care îşi descoperă întipărit profund în întreaga-i fiinţă idealul unui cămin pa­triarhal”[3].

 

Textele care privesc natalitatea în sine nu le mai culeg, dar pot fi lesne aflate de către cei interesaţi, dar fără să omită „Naşterea la Români”, de Simion Florea Marian. Am să notez doar numele unor locuitoare ale Holdei, care au fost consultaţi de către echipa de autoare a monografiei: Natalia Ţifui, de 24 ani; Ileana Vrânceanu, de 31 ani; moaşa Maria Dăniloaia, de 65 ani; Natalia Velniţă, de 29 ani; Ileana Cătănoaia, de 25 de ani; Ileana Vrânceanu, de 31 ani; Elena Tărâţă, de 17 ani; Sevastiţa Ungureanu, de 29 ani; Oaraschiva lui Haralamb Petriţa, de 35 de ani; Veronica Pusleică, de 37 ani.

 

 

[1] Cercetarea a fost întreprinsă sub conducerea dnei Nataşa Popovici-Raiski, directoarea de studii a Şcolii de Comandante de la Broşteni – Neamţ, care a dirijat-o şi redactat fişele. Contribuţia elevelor este menţionată în dreptul fiecărui capitol.  Material cules de Eliza Petrescu şi Silvia Botescu.

[2] Material cules de domnişoarele Tomegea şi Dimitriu. Alte contribuitoare, la textele acestei monografii, au fost Ecaterina Leon, Rozalia Ţupeş Bila, Leontina Cojocaru, Emila Ciobanu;

[3] Popovici-Raiski, Nataşa, Familia şi copilul într-un sat din Neamţ (Holda), în Sociologia românească, nr. 4-6, anul IV, aprilie-iunie 1939, pp. 217-242


Povestea aşezărilor sucevene: Slatina

 

Slatina, în 1901, fotografiată de Antoniu

 

SLATINA. Până în 1558, când muncitori şi robi despădureau o largă suprafaţă de teren, amenajând, într-o parte, colibe şi bordeie, nu a existat un sat Slatina. Apoi, odată sfârşitul zidirii, cu organizarea şi sfinţirea mănăstirii, muncitorii au plecat, în colibe şi bordeie rămânând doar câteva sălaşuri de robi ţigani, sporiţi, de-a lungul veacurilor, cu alţi robi, fugiţi de aiurea sau dăruiţi de vreun boier pe neaşteptate cuprins de evlavie. Dovezi că în sat s-ar fi stabilit şi iobagi, înainte de secularizarea averilor mănăstireşti, nu sunt. Spre sfârşitul veacului al XIX-lea vin, totuşi, obşteni de prin cătunele Mălinilor, care se stabilesc aici, în munte, pentru a dăinui, dar fără să lase urme şi mărturii prin monitoarele oficiale sau prin gazete. Altminteri, povestea Slatinii reverberează, de cele mai multe ori trist, în povestea satelor care s-au aflat, prin vremuri, la cheremul călugărilor ei.

 

1558: „Mai apoi, domnind Alexandru Vodă ţara, întru lauda lui Dumnezeu, au zidit mânăstirea Slatina, cu multă cheltuială şi osârdie, şi o au sfinţit Grigorie mitropolitul. La sfinţenie zic să fi fost preoţi cu diaconi 116. Aceasta s-au lucrat în anul 7066 şi o au sfinţit în Octombrie 14”[1]. „Alexandru Vodă Lăpuşneanu, fiind Domn, au făcut mânăstirea Sla­tina; şi aşa zic oamenii, că, trăind unu sihastru acolo, şi fiind unu paltin, copac mare, unde este acum pristolul în altar, vedea acel sihastru, spre Duminici şi spre alte zile mari, multe lumini întru acel paltin, la vremea slujbei bisericeşti. Şi i s-a arătat Maica Precista în vis, şi i-a zis să meargă la Alexandru Vodă, să-i zică să facă mânăstire; şi mergând sihastru la Alexandru Vodă, s-au îndemnata Alexandru Vodă de sihastru de a făcut mâ­năstirea Slatina, întru acel loc unde a fost paltinul; şi a adus şi capul sfântului Grigorie Bogoslov, de stă până astăzi la sfânta mănăstire, la Sla­tina, ferecata cu arginta şi cu pietre scumpe”[2].

 

1568: „Alexandru Vodă căzu în boală grea, şi-şi cunoscu moar­tea, şi chemă episcopii şi boierii şi toată curtea, de i-au în­văţat, înaintea morţii, şi le-au arătat moşan pre fiu-său Bogdan Vodă, ca să-l pună pre urma lui la domnie. Iar el, dacă au umplut 13 ani pol a domniei sale, şi acei dintâi şi acei de apoi, primind întâi călugăria, au răposat, şi cu cinste l-au îngropat în mănăstirea de la Slatină, care-i zidită de dânsul. / Zic unii că şi moartea lui Alexandru Vodă au fost cu înşelăciune, că el, mai înainte de moarte, văzându-se în boală grea ce căzuse şi neavând nădejde de a mai fi viu, au lăsat cuvânt episcopilor, de vor vedea că-i spre moarte, iară ei să-l călugărească. Deci, văzându-l ei leşinând şi mai mult mort decât viu, după cuvântul lui l-au călugărit, şi i-au pus nume de călugărie Pahomie. Mai apoi, dacă s-au trezit şi s-au văzut călugăr, zic să fi zis că, de se va scula, va popi şi el pre unii. Mai apoi episcopii şi boierii, înţelegând acel cuvânt, şi mai cu deadinsul Roxanda. doamnă-sa, temându-se de un cuvânt ca acela, care era de a-l şi credere, ştiind câtă groază şi moarte făcuse mai înainte în boierii săi, temându-se doamna sa să nu păţească mai rău decât alţii, l-au otrăvit şi au murit, şi l-au îngropat în mănăstire, în Slatina. / Acest Alexandru Vodă zic că au fost scoţând ochii oamenilor, şi pre mulţi au sluţit în domnia lui”[3].

 

1570: „După moartea lui Alexandru Vodă, fiind coconul Bogdan Vodă de 15 ani, cu toţii l-au rădicat la domnie; ci fiind brudiu, lucrurile ţării le ocârmuia mamă-sa Roxanda, că era o femeie destoinică, înţeleaptă, cu dumnezeire, milostivă şi la toate bunătăţile plecată. Şi au domnit, cu fiu-său dimpreună, 2 ani şi 9 luni, şi, asuprind-o boala, a mers şi ea pre urma moşilor săi, în anii 7078, Noiemvrie 12, şi s-au îngropat la Slatina, unde şi domnu-său Alexandru Vodă”[4].

 

1586, august 17: Vornicul de Suceava Albu hotăreşte partea din satul Burhineşti, ţinutul Suceava, proprietatea mănăstirii Slatina, printre martorii „oameni buni şi bătrâni” aflându-se şi „Corce vataman de Lămăşeni”[5].

 

1588: Simion din Roşcani este martor la vânzarea, de către Nicoară şoltuz de Baia, din „a sa ocină giumătate de loc de câmpie între moghilă şi între Siretul vechi şi între Siretul nou” mănăstirii Slatina, ca „să-i fie loc de moară şi de pod”[6].

 

1624, noiembrie 22: „O mărturie de la pârcălabul de Neamţ şi de la vornicul de Piatra, în care scrie că, din porunca domnească, au mers la Bistriţa şi au socotit cine cu ce hrană se hrăneşte. Deci socotind braniştea Slatinei şi a Ruşcii şi a Neamţului, au aprins casele oamenilor care au fost fără dăjdii şi fără ispravă, şi braniştea Secului şi a Agapiei, de aici au dat în hotarul Hangului, deci au socotit cine cum este şi au dat la hotarul Vindăoanilor”[7].

 

1625, martie 8: Într-o înfăţişare la Divanul lui Radu Vodă, armenii din Suceava susţineau că au avut drese pentru un loc în hotar, „care acele drese s-au pierdut din mănăstirea Slatina, în zilele lui Mihai Voievod, când atunci au prădat cătanele şi mănăstirea Slatina şi multă avere au luat din acea mănăstire”[8].

 

1636, septembrie 2: Anastasie, egumenul Slatinei, şi cu întreg Soborul se prezintă la Divanul lui Vasile Vodă pentru a mărturisi că de bună voie au vândut satul Băişeşti mănăstirii Humorului, „cu vatră de sat, cu câmp şi cu pădure, şi cu tot venitul”[9].

 

1733: „La vlet 7241, septembrie, singur dintru sine îndemnat, Domnul nostru luminat Gligorii Ghica Vodă, ca să vadă scaunul bătrân, unde este cetatea Sucevei, mai mult pentru sfintele mănăstiri, coitind Măria sa honogravul ţării şi auzind că la aceste părţi de sus, purcesu-s-au, cu toată curtea Măriei sale, între care erau şi boieri mari, Constantin Costachi vel logofăt, Ion Neculce vel vornic, Sandul Sturza hatman, şi au mers la Roman, la Neamţ şi la cetatea Baia, la Slatina, mănăstire, şi luni, septembrie 11, au mas la mine, la Horodniceni, şi a doua zi m-au făcut vornic în Câmpulung, şi au purces în Dragomirna şi în Suceava, de au văzut cetatea şi alte toate, şi cu cheltuiala Măriei sale m-au pus epitrop, să acopăr biserica gospod ce este în mijlocul târgului, în numele sfântului mare mucenic Dimitrie / Şerbam Cantacuzino biv vel medelnicer”[10].

 

1737, martie 27: „Grigore al II-lea Ghica, domnul Moldovei, întăreşte ispisocul mănăstirii Slatina pentru satul Rădăşeni şi alte moşii, deoarece scrisorile pe care le-a avut mănăstirea s-au pierdut „la vremile de răscoale” într-o tainiţă a mănăstirii, după cum arată mărturia adusă de călugări de la megieşii locului”[11].

 

1743, ianuarie 23: „Constantin Mavrocordat, domnul Moldovei, dă carte lui Ghedeon, egumenul mănăstirii Slatina, să fie volnic a stăpâni nişte livezi cu pomi făcute pe moşia Rădăşani, ţinutul Suceava, de către vecinii mănăstirii, din care unii au murit fără a lăsa feciori, iar alţii au fugit în alte părţi, pe care caută să le stăpânească unii săteni din Rădăşani, „făcându-se că-s neamuri cu stăpânii acelor livezi”[12].

 

1743, aprilie 20: „Ştefan Gherghel, postelnic, Constan­tin Cantacuzino, Vasile Başotă, postelnic, şi alţi hotarnici dau mărturie lui Constantin Mavrocordat Voievod că, după cartea sa, primită prin Ghedeon, egumenul mănăstirii Slatina, pentru alegerea unui loc din hotarul târgului Baia, ce este al moşiei Rădăşeni, ţinutul Suceava, a mănăstirii Slatina, au mers la Rădăşeni, unde, în prezenţa egumenului mănăstirii Slatina, a mazililor din jur, a târgoveţilor din Baia, a bătrânilor din Rădăşeni, vecini de loc, în frunte cu popa Constantin, au mărturisit de la bătrânii lor, că Ştefan Tomşa Voievod, fiind copil mic şi sărac, a învăţat carte aici şi, primind domnia, a venit la Rădăşeni, a ridicat biserică şi, jeluindu-se oamenii că-i locul strâmt şi n-au unde se hrăni, le-a dat o bucată de loc din hotarul târ­gului Baia. Iar Grigore Andron şi Gavril Tăpălăghia, din acelaşi sat, au arătat că a venit în casa părinţilor, când erau copilandri, Alecsa Oiaga, om bătrân, băieş de loc, care a mărturisit părinţilor că a apucat stăpânind rădăşenii acea bucată de loc din hotarul lor, şi văzând că târgoveţii din Baia n-au pus nici o pricină, când popa Constantin şi cei 15 bătrâni din Rădăşeni au primit asupra lor cartea de blestem, adusă de egumen, au ales acea bucată de loc dinspre hotarul Băii şi, înnoind sem­nele, au lipit-o de hotarul Rădăşenilor. Hotare: Drumul Armanului. Martori: Grigori Frătiţa şi Ursachi Davidel mazili, popa Vasile, Ianăş cel Mare, Petrea fratele lui, Ianăş Peşte, vechi târgoveţi din Baia, Va­sile al lui Gheorghie, Vasile Tăpalaghia, Strătulat Miron, Gheorghie Pletosul, Grigore al lui Sofronie, Ion al lui Iftimie, Vasile Tănase, Toader Alucăi, Toader al lui Dumitraşco, Gligore Andron, Gligorie Pletosul, Ion Perjul, vecini de acolo[13].

 

1744, mai 26: „Ioan Mavrocordat, domnul Moldovei, dă carte lui Ghedeon, egumenul mănăstirii Slatina, prin care îl împuterniceşte să stăpânească o livadă cu pomi, ce a fost făcută de un muscal, venit din Ţara Leşească, pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, a mănăstirii Slatina. Logofătul a citit”[14].

 

1749, iulie 18: „Mai mulţi mazili şi boerănaşi, raportând Domnului despre pricina sătenilor din Rădăşeni cu mănăstirea Slatina, zic: ţăranii… apucase de la strămoşii lor de ştia fieşte carele unde a merge să are şi să cosască şi nu putea altul să-l scoată din pământul cel de arat şi din locul cel de cosit, nici stăpânii lor nu-i scotea, nu-i trebuia unui om acel pământ să-1 are, sau locul cel de coasă, şi-l unui om străin de-l lucra şi el îl dijmuia, nu se mesteca stăpânii la acea dijmă de pe pământul acelui om”[15]. „Ion Perjul şi Gligore Pletosul, epitropii satului Rădăşani, ţinutul Suceava, se jeluiesc la Divan împotriva călugărilor mănăstirii Slatina, spunând că moşia Rădăşani, pe care stau, este a lor de baştină şi ei sunt închinaţi numai cu slujba la mănăstire (ca să aducă pe an câte o podvoadă cu carul şi să facă o zi pe an la coasă). Până acum ei au stăpânit moşia şi au luat dijmă de la oameni străini (liuzii mănăstirii – n. n.), care s-au hrănit pe ea, iar din aul trecut călugării îi obligă să lucreze mai mult”[16]. „Ştefan Gherghel, postelnic, Constantin Ciudin, medelnicer, Toader Bădiliţă, vornic, Neculai Gherghel, medelnicer, Vîrlan Panaiot, pârcălab, Gavril Frătiţa dau mărturie lui Constantin Mavrocordat Voievod că oamenii din satul Rădăşani, ţinutul Suceava, sunt vecini ai mănăstirii Slatina, după cum ştiu de la părinţii lor, care erau zlotaşi. Ei afirmă că n-au auzit, deşi au apucat oameni bătrâni de 100 de ani, că rădăşanii sunt moşeni închinaţi mănăstirii Slatina şi nu sunt vecini. În ceea ce priveşte luarea dijmei de către ţăranii din Rădăşeni de pe hotarul lor, de la oameni străini, arată că şi acum ţăranul, care are casă şi loc de arat şi cosit din strămoşi, nu poate fi scos din pământul lui de către stăpâni, şi, de nu-l lucrează, îl poate da unui om străin să-l lucreze în dijmă, fără a se amesteca stăpânii moşiei în acea dijmă”[17].

 

1749, august 3: „Anaforaua boierilor, în pricina dintre Ion Perjul, fiul lui Nicolae Perjul, cu Gligori Pletosul, fiul lui Vasile Pletosul, epitropii satului Rădăşani, ţinutul Suceava, şi mănăstirea Slatina. Epitropii satului Rădăşani, cu scrisori de la Vasile Voievod., Constantin Duca Voievod., susţin că moşia Rădăşani, pe care locuiesc, este a lor de baştină şi sunt închinaţi numai cu slujba la mănăstire, iar mărturiile mazililor megieşi şi a lui Gligorii, vechilul mănăstirii Slatina, arată că moşia Rădăşani este a mănăstirii, dania lui Alexandru Voievod, ctitorul ei, şi ale lor sunt numai livezile cu pomi, pe care i-au sădit ei, iar tocmeala lucrului n-a fost numai o podvoadă cu carul şi o zi de clacă pe an, ci aduceau şi câte o falce de fân de om la mănăstire şi 2 zile de clacă pe an, la iezături de mori şi altele, dar dijmă n-au luat. Boierii stabilesc părţilor termen de judecată pentru 26 octombrie. Se menţionează scrisori domneşti din perioada 1648-1749”[18].

 

1749, octombrie 28: „Nicolae Canta, mare clucer, dă mărturie egumenului mănăstirii Slatina, pentru judecata ce o are în faţa Divanului lui Constantin Voievod cu oamenii din Rădăşeni, ţinutul Suceava, în care combate afirmaţia oamenilor din Rădăşeni că nu sunt vecini, iar moşia nu este a mănăstirii, ci, după mărturia mazililor, oamenii din Rădăşeni să lucreze ca şi până acum mănăstirii boierescul şi să-şi dea adetul din venitul lor”[19].

 

1750, iunie 11: „Constantin Racoviţă, domnul Moldovei, la jalba egumenului mănăstirii Slatina pentru moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, care este dreaptă moşie a mănăstirii, cu vecini, pe care o stăpâneşte de mulţi ani şi pentru care a avut judecată la Grigore Voievod şi Constantin Voievod cu oamenii din Rădăşeni şi au mărturii, de la boierii „care au cercat dovedire acestei moşii”, şi jeluindu-se faţă şi oamenii de Rădăşeni, care zic că nu sunt vecini, iar moşia pe care locuiesc este a lor, porunceşte lui Costache Razul să cheme părţile şi, după scrisori şi mărturii de credinţă ale oamenilor bătrâni, să cerceteze pricina şi să dea mărturie încredinţată. Totodată îi cere să cerceteze stăpânirea acestei moşii de la Antiohie Voievod şi până la Mihai Voievod şi să înştiinţeze. Iordachi Cantacuzino, mare logofăt”[20].

 

1752, mai 15: „Constantin Racoviţă, domnul Mol­dovei, întăreşte hotărârea dată de Iani, mare stolnic, şi Vasile Buhăescu, fost mare medelnicer, în judecata dintre Partenie, egumenul şi soborul mănăstirii Slatina, cu Gligore Pletosul, Ion al lui Iftimie, Toader Şoldănescul şi Simion, fiul Gădii, vechili din partea tuturor sătenilor din satul Rădăşeni, ţinutul Suceava, prin care dovedesc că moşia Rădăşeni este a mănăstirii Slatina. Călugării au arătat că acest sat este al mănăstirii, dania cti­torului Alexandru Lăpuşneanu Voievod; că moşia a fost sub ascultare, iar oamenii au slujit mănăstirii, numai dresele pe care le-a avut mănăstirea pe moşiile sale s-au pierdut într-o tainiţă „la vremi de răscoale”. Ei au arătat mărturia megieşilor şi ispisocul de la Grigore Voievod, în care scrie că moşia Rădăşeni şi altele sunt ale mănăstirii Slatina. Neavând călugării cu ce dovedi stăpânirea, s-au ridicat oamenii din Rădăşeni „ce-au fost baştină de acest sat” şi-au arătat că moşia Rădăşeni este a lor, că au fost în­chinaţi numai „lucrul cu slujba lor” la mănăstire, arătând numai nişte cărţi vechi de la răposaţii domni Vasile Voievod, Constantin Duca Voievod, date de volnicie unor săteni ca să stăpânească lazurile şi pometurile şi să dijmuiască, şi nişte mărturii care arată că ei au dijmuit pe acei ce-au lucrat pe acea moşie. Călugării au arătat că n-au luat dijmă de pe mo­şia Rădăşeni, ci numai slujba de la oameni şi „cu moşia n-au avut ei treabă”. Pe lângă mărturiile unor mazili, în favoarea lor, călugării au mai arătat o carte de la Costache Razul, hatman, în care scrie că au jeluit oamenii din Rădăşeni „că-i scot călugării din tocmeala slujbei ce-au slu­jit părinţii şi moşii lor” şi s-au aşezat cu slujba ce vor face pe an. Apoi au adus călugării pe Agafton, fost egumen, călugăr vechi, care, primind carte de blestem pe mărturia sa, în prezenţa oamenilor din Rădăşeni, a arătat că moşia Rădăşeni s-a stăpânit de mănăstire, după cum ştie şi de la alţi călugări bătrâni. Vechilii satului Rădăşeni s-au dat rămaşi de judecată, să nu se mai pretindă moşeni în sat, iar călugării mănătirii Sla­tina să stăpânească în bună pace moşia Rădăşeni”[21].

 

1764, iulie 6: „Grigore al III-lea Ghica, domnul Moldo­vei, dă carte lui Ghenadie, egumenul mănăstirii Slatina, şi omului său, ce l-ar face epitrop pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, să fie volnic a stăpâni a sa ocină şi moşie şi a lua de-a zecea din ţarini cu pâine, fâneţe, grădini cu legume, bălţi cu peşte, livezi cu pomi, prisăci cu stupi (din 50, unul, iar de vor fi mai mulţi sau mai puţini să ia câte o para de stup). Oamenii ce şed cu casa pe acea moşie să dea un leu pe an mănăstirii, ori, nedând bani, să lucreze tot gospodarul câte 12 zile pe an (6 iarna şi 6 vara) „după obicei şi după hotărârea testamentului”. Porunceşte ispravnicului de ţinut să pună în vedere gospodarilor de pe moşia Rădăşeni să dea mănăstirii venitul moşiei pe tot anul, să-i împlinească pe cei împotrivitori, ca să nu se facă pagubă mănăstirii. Cu toate că, acum 14 ani, s-a făcut „aşezare” înaintea lui Costache Razul, mare vornic, ca să facă un stog de fân pe an, să ducă o podvoadă de pâine de pe moşie, la mănăstire, într-o zi să cosească cu toţii de clacă, să iezească iazul morii, când se va strica, pe care, de la o vreme, încoace, nu vor s-o respecte, porunceşte să urmeze hotărârea testamentului, iar cei ce vor zice că moşia Rădăşeni este a lor să vie cu drese şi scrisori la judecata Divanului”[22].

 

1767, decembrie 2: „Iordachi Cantacuzino, spătar, în urma je­luirii lui Methodie, egumenul mănăstirii Slatina împotriva oamenilor de pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, care refuză plata adetului moşiei, raportează lui Grigore Callimachi Voievod că, în prezenţa părţilor şi după scrisori a cercetat pricina, constatând că, după ridicarea vecinătăţii „s-au sculat aceşti oameni, ce-au fost de baştină din Rădăşeni” la domnia lui Constantin Mavrocordat Voievod şi au chemat pe egumen la Divan, în anul 1749 (7257) şi, nehotărându-se judecata, din cauză că sătenii voiau să ia moşia, iar călugării spuneau că sunt vecini, pentru a prezenta părţile dovezi, întâmplându-se „mazilie”, au ieşit la Divan la Constantin Racoviţă Voievod, în anul 1750 (7258), dar neavând dovezi, au fost rânduiţi la Constantin Razul, vornicul rânduit cu slujba la ţinutul Suceava, care, după cerce­tare, a stabilit că moşia este a mănăstirii Slatina şi le-a făcut aşezare de lucru şi scrisori ambelor părţi. După doi ani, sătenii l-au chemat din nou pe egumen la Constantin Racoviţă Voievod, zicând că moşia este a lor şi, fiind rămaşi, li s-a anulat aşezarea, domnul obligându-i să lucreze după „ponturi”. Oamenii din Rădăşeni s-au ridicat din nou la judecată, în faţa lui Dinul Cantacuzino, ban, şi Constandin Başotă, medelnicer, fiind vechili is­pravnici, în 1764 (7272), fără a avea câştig de cauză, iar în domnia lui Grigore Ghica Voievod au fost obligaţi să dea venitul mănăstirii, după hotărârea ponturilor. La o nouă judecată, cerând egumenul venitul moşiei, după aşezare, oamenii din Rădăşeni au scos o hotarnică din 1743 (7251), prin care au cerut să le dea egumenul 36 lei cheltuiala la hotărnicie, din care cauză n-au dat venitul mănăstirii. Călugării, văzând că egumenul de atunci, fiu de vecin şi anume Vasile a lui Gheorghe, prin acea măr­turie hotarnică, dată vecinilor din Rădăşeni, a pus mănăstirea la chel­tuială şi supărare cu judecăţile, atâţia ani, n-au permis egumenului să dea moşia în veci, care să fie a lor, din cauză că n-au lucrat şi nici n-au dat venitul mănăstirii după aşezare, ci s-au volnicit şi au pus orândă în sat şi iau venitul moşiei, fără a da nimic mănăstirii. La anaforaua făcută de boieri şi dată egumenului, prin care li se cerea respectarea ponturi­lor, oamenii din Rădăşeni au arătat că n-au fost de faţă şi că mănăstirea nu le dă iarbă de coasă pe alte moşii, pe care le vinde mănăstirea cu anul la negustori. Egumenul cere anularea aşezărilor şi respectarea pon­turilor ca la alte moşii mănăstireşti sau boiereşti. Iordachi Cantacuzino, în scrisoarea dată domnului, propune ca să se strice toate aşezările şi să se ia scrisorile din mâinile oamenilor din Rădăşeni şi, fiindcă n-au dat venitul moşiei, păgubind mănăstirea, le stabileşte zi de judecată la Di­van, în 6 ianuarie anul viitor”[23].

 

1768, ianuarie 30: „Grigore Callimachi, domnul Moldovei, scrie lui Iordachi Cantacuzino, fost mare spătar, ispravnicul de Suceava, ca, după hotărârea anaforalei ce va prezenta egumenul mănăstirii Slatina, în pricina cu oamenii din Rădăşeni, să ia toate scrisorile din mâna lor şi, rupându-le, să le dea egumenului, să le ia dijma din anul trecut până la un ban, să-i supună ponturilor şi să nu păgubească mănăstirea de venitul moşiei. A citit al treilea logofăt”[24].

 

1768, iulie 15: „Grigore Callimachi, domnul Moldovei, în urma jeluirii lui Methodie, egumenul mănăstirii Slatina, pentru nişte livezi cu pomi, pe moşia ce are mănăstirea la satul Rădăşeni, la unele, stăpânii ce le-au făcut fiind morţi, fără urmaşi sau fugind pe alte moşii, le-au vândut unor oameni străini, care n-au treabă la moşie, precum şi pentru o li­vadă cu pomi făcută de un rus, pe care, până acum câţiva ani, a stăpânit-o mănăstirea, iar anul trecut un om din târgul Botoşani a venit, cu carte domnească de la Iaşi, pentru a stăpâni livada, dă carte egumenului mănăstirii Slatina să fie volnic a stăpâni livezile mănăstirii, iar livezile celor ce le-au făcut să le stăpânească ei sau rudele lor, cu obligaţia de a da dijma mănăstirii, „din zece pomi, un pom”. Alţi oameni străini să n-aibă voie a stăpâni livezile celor ce au murit sau au fugit, acestea trecând în stăpânirea mănăstirii. De asemenea, mănăstirea să restituie banii celor străini, care au cumpărat livezi, şi să le ia în stăpânirea ei, iar de nu va prezenta dovadă de rudenie acel om din Botoşani, pentru acel rus, care a murit, livada să treacă în stăpânirea mănăstirii Slatina. A recitit marele logofăt”[25].

 

1773: Eftimie Cananău, călugărul, îi scrie lui Ioniţă Cananău, nepotul său de văr: „Înştiinţez pe dumneata că, fìind Mărioara aice, la Băneşti, mi-a cerut ca să vă dau danie pe Priian Ţiganul şi, măcar că Priian Ţiganul acum nu este la mine, îl stă­pâneşte Mitropolia, dar este drept ţigan al nostru, şi ţi-am făcut scrisoare de danie, şi ţi-am trimis-o, şi din scrisoarea de danie vei înţelege toată pricina ţiganilor. Şi scrisoarea aiasta de danie să o arăţi la Preosfinţia Sa, părintele Mitropolitul, şi noi avem toată dreptatea ca să ne dea Mitropolia ţiganii, că Ciudin şi-a scos partea lui, şi cu Divan poţi dumneata să scoţi ţiganii, dacă n-a vrea părintele Mitropolitul să ţi-i dea. Scrisorile ţiganilor Furniceşti sunt la fratele nostru, la Iordachi; dumneata scrie lui Iordachi să-ţi dea scrisorile. Că partea de ţigani, pe care o are părintele Iftimie din ţiganul Priian Furnică, mi-a dat-o mie părintele şi ei am cerut ţiganii la părintele Mitropolit, şi părintele îmi stă împotrivă, nu vrea să mi-i dea, şi eu cu Mitropolia m-oi judeca la Divan, numai scrisorile să-mi trimiţi, că, fără scrisori, nu pot să mă judec. Aceste le scrie lui Iordachi şi, de ţi-a da scrisorile, să nu le mai dai la nimeni. Eu socotescu că părintele Mitropolitul ţi-a da crezământ şi din scrisoarea care ţi-am dat eu de neamul ţiganilor, şi, de s-a primi părintele Mitropolitul ca să-ţi dea ţiganii, 2 sălaşe de ţigani din feciorii lui Furnică au fost la dumneata, în Băneşti, şi de acolo au fugit şi s-au dus la mănăstire, la Slatina. Dacă ţi-i învoi cu părintile Mitropolitul, să-ţi dea acele 2 sălaşe de ţigani, să-i aduci la Băneşti, şi oi chema eu un ţigan de acie la mine şi mi-a spune tot neamul lui Furnică, şi te-oi înştiinţa eu pe dumneata, şi, de îi scoate pe Priian Furnică de la Mitropolie, nici un suflet să nu dai niciunui frate. Şi fetele lui Furnică, care ţi le-am arătat în scris măritate, au feciori însuraţi şi nepoţi însuraţi, şi, până n-om lua toate sufletele la izvod, împărţeală nu s-a face. Numai dumneata cere la părintele Mitropolitul să-ţi dea acele 2 sălaşe de ţiganii, care, şi dacă îi vei aduce la Băneşti, dintr-aceia i-om afla pe toţi, până la un suflet, şi pe urmă s-a face şi împărţeală, osebit. Pentru hotărâtul Băneştilor dinspre Stămati şi pentru pusul pietrelor dinspre Ştirbăţ, şi de-i socoti să faci carte de hotărât, scrie paharnicului Vasile Crupenschi şi stolnicului Ioniţă Vărnav, ca să hotărască dinspre Stămate şi să pună pietre dinspre Ştirbăţ. Acum, fă carte şi o trimite cu omul acesta, şi scrie şi boierilor hotarnic, şi-i pofteşte să meargă să hotărască, că nu este zăbavă mai multă de o zi, cel mult două. Dinspre dumneata oi răspunde eu, osebit”[26].

 

1793, mai 28: „Mihai Şuţu, domnul Moldovei, în urma jeluirii lui Chiril, egumenul mănăstirii Slatina, împotriva oamenilor de pe moşia Rădăşeni, ţinutul Suceava, care nu fac zilele de boieresc, nici nu dau adetul moşiei după hotărârea „ponturilor” ce se află în vistierie cu pecete domnească, aducând pagubă mănăstirii, porunceşte lui Grigoraş Sturza, fost mare spătar, ispravnicul ţinutului Suceava, să cerceteze pricina ce are mănăstirea Slatina cu oamenii de pe moşia Rădăşeni, care nu se supun îndatoririlor ce au faţă de mănăstire”[27].

 

1794, mai 24. Chiril, arhimandritul mănăstirii Slatina, se plânge împotriva sătenilor din Rădăşeni, Mălini şi Găineşti, care „cu obrăznicie şi puteri” cuprind fânaţele mănăstirii pentru păşune şi haitul fânului pentru trebuinţele lor. Deosebit de aceasta, ei nu vor să lucreze 12 zile de boieresc pe an şi nici să dea câte 2 lei adetul pe casă, rămânând mănăstirea lipsă de venitul acestor moşii. Sătenii ţin turme de oi pe locul mănăstirii, care nu are unde să-şi păşuneze vitele, şi nu plătesc nimic, încât au rămas ei stăpâni peste moşiile mănăstireşti”. Egumenul Slatinei, cu multă dragoste creştinească de aproapele nostru, roagă pe Vodă să poruncească ispravnicilor să-i oblige pe aceşti locuitori să respecte obligaţiile faţă de mănăstire.

 

1796, ianuarie 22: „Chiril, arhimandrit şi egumen al mănăstirii Slatina, se plânge lui Alexandru Callimachi Voievod că, după jalba locuito­rilor din satul Rădăşeni, moşia mănăstirii Slatina, din 30 august 1795, în care arătau că li s-a luat fânaţul ce-l aveau pe moşia mănăstirii, iar banii rămăşiţă pentru „dijma pomilor” să-i dea în luna septembrie, a primii carte domnească, în care i se poruncea ca să se adreseze ispravnicilor, pentru cercetare, în cazul că locuitorii n-au dreptate, despre care dom­nul a luat cunoştinţă, solicită să se dea din nou carte către ispravnici, ca să-i oblige pe locuitorii din satul Rădăşeni să plătească mănăstirii rămăşiţa din dijma pomilor şi să-i împlinească zilele de boieresc. Ma­rele paharnic trimite jalba marelui logofăt, pentru a cerceta mărturia ispravnicilor şi a le trimite carte domnească, ca să-i împlinească pe locuitorii din Rădăşeni după „aşezarea ponturilor domneşti”[28].

 

1798, octombrie 27: „Neculai, mare paharnic, şi Cantacuzino scriu oamenilor din Rădăşeni că egumenul mănăstirii Slatina, ţinutul Suceava, s-a jeluit că, în zapisul pe care l-au trimis pentru îndeplinirea zilelor de boieresc, nu le-a cerut să respecte prevederea din „ponturi” cu pri­vire la băutură ; drept ce revine stăpânului moşiei şi că oamenii din Ră­dăşeni nu numai că au pus vin în vânzare, ci au tăiat şi cepul la butca de vin a egumenului, cerându-le să respecte îndatoririle faţă de mă­năstire, pentru a nu fi pedepsiţi”[29].

 

1798-1800: „Chiril, egumenul mănăstirii Slatina, ţinutul Su­ceava, scrie domnului că, după jalba trimisă, zilele trecute, asupra locuitorilor din satele Oprişeni şi Rădăşeni, cărora prin carte domnească li s-a dat protimisis, adică în orândă cu anul venitul moşiilor Oprişeni şi Rădăşeni, cu alte cotunuri ce sunt într-un hotar, ca să i se plătească banii pe anul în curs sau să dea moşiile în stăpânirea mănăstirii, şi cerând ispravnicii să se respecte porunca cărţii domneşti, locuitorii satului Oprişeni au renunţat la orânda moşiei, iar satul Rădăşeni a cerut 6 zile amânare, fără a plăti banii. Deoarece, de 15 zile, egumenul aşteaptă pe doi fruntaşi ai satului la Iaşi, pentru judecată, cere hotărârea domnului pentru rezolvarea pricinii”[30].

 

1803: Satele de pe moşiile mănăstirii Slatina, anume Mălinii, Bogdăneşti, Boroaia, Poiana prisăcii etc. fac şi duc la târg de vânzare cherestea: tălpi, grinzi, căpriori, costoroabe, leaţuri, dulapi, scânduri şi draniţă”[31].

 

1813: Prin „zapisul din 23 aprilie 1831, vătaful Gavrilaşcu Constantinovici se obligă a da în fiecare an mănăstirii Slatina câte 35 de ocale de ceară ca embatic pentru herăstrăul ce şi-a făcut, cu proprie cheltuială, pe moşia Mălinii a mănăstirii”[32].

 

1829, noiembrie 24: Pe foaia 282 a cărţii „Pavel şi Virginia”, tradusă în română de Iancu Nicola, de la mănăstirea „Sfântul Sava” din Bucureşti, în 1827, un oarecare Ştefan Şandru scria: „Eu, văzând frumoasa povestire a acestei mici cărţi, mi-am pus ostenelile mele cele cu dragoste întru scrierea ei, scriind-o, în vremea cumplitei ciume, ce stăpânea în Iaşi, la anul 1829, Noiembrie 24, în sfânta Mănăstire Slatina[33].

 

1847: „Veniturile moșiilor monastirei Slatina – 244.380 lei: / Partea din moșia Stănilești sau Cornu Luncii din Bucovina, împosesuită dlui Costache Moldovanu în 50 # după contractul ce contenește la 23 aprilie 1848 – 1,775 lei. / Moșia Valea Seacă, cu muntele Băișescu (Găișescu, în tipăritură – n. n.), Corlațelele, Vornicenii și Borghineștii din Bucovina, împosesuite dlui Panaite Moldovanu în 800 #, socotiți câte 14 sorcoveți galbenul, după contractul ce contenește în aceeași vreme – 28.000 lei. / Moșia schitului Broșteni și Păcureștii sau Troița, ținutul Suceava, împosesuite Prea Cuviosului Arhimandrit Nicon, după contractul ce contenește în aceeași vreme – 6.000 lei… / Moșiile Rădășanii, Opreșenii, Borgheneștii și Pocolenii, ținutul Sucevei, împosesuite dlui Aga Alecu Botez, după contractul ce contenește la 23 Aprilie 1850 și după înalta încuviințare asupra anaforalei Departamentului, supt Np. 1.120 pentru adăogirea în bani a prețului productelor ce era dator a da – 70.000 lei. / Moșia Măzănăești din Bucovina, împosesuită dlui Costache Moldovan, în 110 #, după contractul ce contenește la 23 April 1852 – 3.905 lei. / Moșiile Mălini, cu cotunurile ei, pe care se află monastirea lăsată Egumenului pentru ținerea mănăstirii, după Domnescul hrisov din 22 Octomvrie 1845, supt No. 2.101, care însă rămânând dată în posesie cu contractul răposatului proin Mitropolit Veniamin pe anii până la 1850, cu preț numai de 40.000 lei pe an, apoi, spre acoperirea neajunsului, până la suma cuvenită egumenului după așezământ, pentru ținerea soborului acelei monastiri și pentru întâmpinarea altor cheltuieli, făcute cu îngropăciunea și pomenirea răposatului, s-au lăsat Egumenului și moșia Cioara, numai pe 5 ani, de la 23 April 1847, până la 23 April 1852, pe temeiul înaltei încuviințări, primită la 6 Iunie 1847, pe anafora Departamentului bisericesc, supt No. 1.150 – 72.000 lei”[34].

 

1855: „Pe la opt ore, de dimineaţă, ajunserăm la Slatina. Această monastire se află nemijlocit la picioarele Carpaţilor, într-o îngustă şi adâncă vălişoară, prin care curge un mic pârâu, numit iarăşi Slatina. Treizeci de călugări locuiesc în ea; cu toţii sunt bătrâni şi mulţi din ei infirmi. Spiritul timpului şi legile nu mai favorizează recrutarea de călugări, ca odinioară. De aceea, unul după altul din aceşti oameni se vor trece, fără a găsi înlocuitori şi, peste câtva timp, acest cuvios locaş va rămâne pustiu. Un om sociabil se simte cuprins de o groază involuntară, în lăuntrul acelui locaş. Ziduri înalte şi munţi mai înalţi opresc comerţul cu restul omenimii. Monahii, supuşi între ei la cea mai tiranică ierarhie, sunt condamnaţi la necontenite închinări, şi zi, şi noapte, la lipsa tuturor îndemânărilor şi plăcerilor vieţii şi la un post necurmat. Viaţa lor e aceeaşi în toate zilele. Monahii nu aşteaptă şi nu doresc nici o schimbare în uniformitatea tristă a traiului lor. Aceea ce au făcut astăzi au să o facă şi mâine, şi aşa necurmat, fără variaţiune, până la moarte. Din toate monastirile noastre, Slatina singură a păstrat, cu sfinţenie, acest regim crud de post şi privaţiune. Vizitatorul acestui locaş se simte cuprins de tristeţe, la asemenea aberaţiuni ale minţii omeneşti, dar, totodată, nu se poate apăra de un profund sentiment de respect faţă cu aşa credinţă, cu aşa umilinţă şi cu atâta abnegaţiune de sine. / Monastirea Slatina fu zidită, în secolul XVI, de domnul Alexandru Lăpuşneanu, în timpul domniei sale a doua. Legenda, care s-a păstrat în gura poporului despre întemeierea monastirii, este următoarea: Într-o noapte întunecoasă, toţi acei ce locuiau în vecinătatea văii unde, astăzi, se află monastirea, fură deşteptaţi din somn printr-o melodioasă cântare, ce se auzea din pădure. Cântarea era aşa de dulce, aşa de armonioasă, încât nu putea rămâne îndoială că ea nu era produsă de un glas omenesc. Unii dintre locuitori se luară după acel glas şi, cufundându-se adânc în pădure, văzură deodată înaintea ochilor o flamă supranaturală, ce răspândea, de pe un arbore, o cerească lumină împrejurul ei. Înţelegând, atunci, că cântarea ce auziseră era glasul unui înger şi că flama era raza dimprejurul capului său, îi căzură în genunchi şi mulţămiră lui Dumnezeu de această minune. A doua noapte, glasul se auzea şi flama lucea din nou; toţi oamenii cuvioşi se apropiară şi se închinară. Apariţiunile cereşti prelungindu-se, se făcu mare vuiet în ţară despre această îndurătoare minune şi zgomotul pătrunse până la urechile Domnului. Alexandru se arătă, întâi, rece şi luă în râs pe toţi cei care credeau în adevărul acelor vuiete; mai pe urmă, însă, când vuietele deveniră atât de puternice, încât se organizau peregrinagiuri spre pădurea încântată, Alexandru fu înduplecat să se ducă, în persoană, pentru a se încredinţa de adevărul acelei minuni. Niciodată lumina nu fusese mai strălucitoare şi cântarea mai sublimă decât în noaptea în care domnul se afla de faţă. Se spune că, în momentele în care Lăpuşneanu văzu, cu ochii săi, aceasta minune, el ar fi căzut în genunchi, cu faţa la pământ, muncit de cumplite mustrări de cuget şi ar fi rugat pe Dumnezeu să îi ierte toate nelegiuirile şi uciderile cu care nenorocise ţara. Sculându-se, el jură, în fiinţa tuturor celor adunaţi, că va zidi o monastire, pe locul unde se arătase cereasca viziune. Abia pronunţase jurământul, lumina şi cântecul dispărură, pentru a nu se mai arăta niciodată. Credincios jurământului său, Alexandru puse, de a doua zi, să se înceapă zidirea şi, în curând, se văzu înălţându-se în mijlocul codrului o măreaţă monastire, care, după pârâu, primi numele Slatina. / Două tablouri, reprezentând pe Alexandru Lăpuşneanu, se găsesc în Monastirea Slatina. Unul, care pare a fi posterior secolului XVI şi se află în locuinţa stareţului, înfăţişează pe Lăpuşneanu în tot ornatul domnesc, precum îl descrie autorul care a scris istoria sa, în momentul când veni domnul la Mitropolie, ca să se împace cu boierii. Fizionomia lui Lăpuşneanu e regulată şi împodobită cu plete negre, care se cobor pe umeri largi şi binefăcuţi. Privind frumoasa sa faţă, care pare a exprima atâta blândeţe, cine ar crede că Lăpuşneanu a fost un tiran atât de crud şi de despotic, a cărui domnie a lăsat „o pată de sânge în istoria Moldaviei”? / Al doilea portret se află în biserică, pe peretele de deasupra uşii intrării. Acolo Lăpuşneanu stă în picioare, ţinând cu mâna dreaptă pe Doamna Ruxanda, care iarăşi ţine pe fiul lor, Bogdan, de care se ţin, în rând, mai multe rude ale Domnului, de ambele sexe, iar pe mâna stângă ţine monastirea Slatina, pe care o binecuvântează Iisus Christos, şezând pe globul Pământului. Astă originală idee şi modul în care au fost zugrăvite figurile, fără proporţiune, simetrie, perspectivă şi cunoştinţă de colori, aminteşte de tablourile egiptene, atât de mult studiate de învăţaţi. / Toţi pereţii sunt împodobiţi cu fresce, care reprezintă pe Christos, pe Sfinţi, scene din istoria sfântă etc. Pe fiecare frescă stă explicată, în limba română, ce înfăţoşează. Aceste icoane, împreună cu tabloul de pe uşă, sunt toate din timpurile zidirii monastirii şi s-au conservat foarte bine. Monumentul cel mai însemnat din biserică e însă mormântul lui Lăpuşneanu, care se află într-un unghi (colţ – n. n.) adâncit. Deasupra mormântului se află încă icoana Maicii Domnului şi a lui Christos, amândouă de lemn, aşezate acolo îndată după înmormântarea lui Alexandru. Cadavrul Doamnei Ruxanda a fost împreunat cu oasele soţului ei. Piatra ce acoperă mormântul e înzestrată cu multe înscrieri, care însă sunt toate în limba slavonă. / Mitropolitul Moldaviei şi Sucevei, Veniamin (Costache – n. n.), avea mare preferinţă pentru Monastirea Slatina. Aceasta era locul său favorit şi în el petrecea, cu mulţămire, zilele în care se afla departe de Iaşi. Prin voinţa sa de pe urmă, ordonând a fi înmormântat la monastirea Slatina, rămăşitele sale fură coborâte în mormântul lui Lăpuşneanu[35] şi aşa se află amestecate, în aceeaşi urnă, cenuşa despotului celui mai crud, a doamnei celei mai blânde şi a arhiereului celui mai cuvios! / Arborele de pe care, după legendă, se auzise glasul cel ceresc a fost cuprins în zidul monastirii şi, printr-o bortă lăsată sau făcută, în urmă (mai târziu – n. n.), în zid, se putea rupe o bucată din acel arbore, devenit, în curând, putregai. Credincioşii ce vizitau monastirea nu lipseau niciodată a vârî mâna prin bortă şi a rupe o bucăţică de lemn sfânt, ca aceasta să le servească de talisman mântuitor în nenorocirile şi ispitele vieţii. Atât de multe bucăţi au fost rupte din sfântul putregai, încât, astăzi, credinciosul se încearcă în zadar de a atinge cu mâinile rămăşiţa arborelui şi trebuie să întrebuinţeze cârlige lungi, pentru a-şi îndeplini voinţa. / Monastirea Slatina a suferit, ca multe altele, în timpul revoluţiunii greceşti. Toate casele de prinprejurul bisericii fură arse de turci, biserica scăpă singură din mâna păgânilor, care au respectat sfântul locaş. Lupta de la Slatina, la 1821, între turci şi voluntari, şi arderea unei părţi a monastirii a fost descrisă de Beldiman, poet român din începutul secolului nostru, în poemul său, intitulat „Jalnica tragodie a Moldaviei”[36].

 

1894: Slatina, mănăstire de călugări, în comuna Mălini, jud. Suceava, situată într-o poziţie frumoasă, pe o poiană de pe ţărmul stâng al pârâului SuhaMică, la vest de Mălini şi Fălticeni, şi anume la 10 km de Mălini şi la 27 km de Fălticeni. La prima vedere, pare o ce­tate pătrată, având câte un turn la fiecare colţ. Zidurile ce-o în­conjură sunt foarte înalte şi groase, având, ici-colo, câte o ferestruie îngustă. Pe zidul dinspre sud, deasupra porţii, este marca Moldovei. În mănăstire se adăpostesc 16 călugări şi 3 fraţi. / Tradiţia şi Letopiseţele Ţării ne spun că s-a întemeiat în îm­prejurările următoare: „Alexandru Lăpuşneanu, fiind Domn, a făcut mănăstirea Sla­tina; legenda zice că, trăind un sihastru acolo şi fiind un paltin, copac mare, unde este acum pristolul în altar, vedea în altar, spre Duminici şi spre alte zile mari, multe lumini în­tru acel paltin, la vremea slujbei bisericei. Şi i s-a arătat Maica Precista în vis şi i-a zis să meargă la Alexandru Vodă, să îi zică să facă mănăstire, şi, mergând sihastrul la Alexandru Vodă, s-a îndemnat Alexandru Vodă de sihastru, de a făcut mănăstirea Slatina, întru acel loc unde a fost paltinul, şi a adus şi capul sfântuluîi Grigorie Bogoslovul, de stă până astăzi la sfînta mănăstire, la Slatina, ferecată cu argint şi cu pietre scumpe. / Și domnind Alexandru Vodă Ţara, întru lauda lui Dumnezeu, a zidit mănăstirea Slatina, cu multă cheltuială şi osârdie şi o au sfinţit Grigorie Mitropolitul. Iară la sfinţenie zic să fi fost preoţi cu diaconi 117, în anul 7066 (1558) Octombrie 14” (Letopisețul, vol. II, p. 183, şi vol. I, p. 210). / Sub capul Sfântului Gheorghe s-a găsit următorul „Sirep”: „Precum am binevoit Domnia mea, cu a noastră bunăvoire şi cu curată şi dragă inimă şi din toată bunăvoia noastră şi cu ajutor de la Dumnezeu, am dat şi am întărit a noastră veche ctitorie, sfânta mănăstire de la sfântul Munte, de la Vatoped, unde este hramul „Buna Vestire” a prea curatei stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea fecioarei Mariei cu o cervăsărie ce este în Solon, ce acea cervăsărie Domnia mea am cumpărat-o de la un cadiu turc, anume Baluium de la Solon, drept 6.500 aspri turceşti, şi am dat-o pe acea mai sus scrisă cervăsărie să fie supusă către sfânta mănăstire de la Vatoped, pentru că aduseră rugătorii noştri kir. Maxim Eclisiarhul şi Sofronie, stareţul proegumen, şi cu alţi fraţi de la sfânta mănăstire Vatoped, în ţara noastră şi la noi sfintele Moaşte; întâi sfântul cap al sfântului Grigore Bogoslov şi sfintele moaşte, sfintele fălci ale sfântului Ioan Zlatoust şi sfintele moaşte, sfântul şi marele deget al sfintei Anei, Maicii Preacuratei stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Mariei. / Deci şi Domnia mea, împreună cu ai noştri rugători şi părinţi, Chir Grigorie, Mitropolitul Sucevei, şi Chir Eftimie, Epis­copul Rădăuţilor, şi Chir Anastasie, Episcopul Romanului, au primit şi toţi soborniceşte blagosloviră cum că să punem sfintele moaşte întru o a noastră de noi zidită sfântă mănăstire de la Slatina, unde este hramul „Sfânta Preobrăjanie a Dom­nului Dumnezeului şi Mântuitorul Nostru Isus Christos”. Deci Domnia mea cu mare bu­curie ne-am bucurat şi prea frumos am împodobit sfintele moaşte şi cu mult aur le-am ferecat pe acele mai sus scrise moaşte şi multe pietre de mult preţ am pus către sfintele moaşte şi le-am pus întru a noastră mănăstire de la Slatina. / Şi întru aceeaşi aşijderea am bine­voit Domnia mea, cu a noastră bunăvoire şi cu curată şi dragă inimă, şi am tocmit ca să aibă sfânta lavră, de la noi, mertic, pe fieare an, câte 300 de galbeni roşii şi am dat şi am plinit, şi ca s/avem a da până ce va sta sfânta lavră de la sfânta mănăstire de la Vatoped, pentru mântuirea şi sănătatea şi pentru sufletul Dom­niei mele şi pentru mântuirea şi sănătatea şi pentru sufletul Ruxandei, Doamnei Domniei Mele, şi pentru sănătatea dărui­ţilor de Dumnezeu fiii Domniei mele, Ionaşcu, Bogdan, Mihail şi Petru, şi a fiicelor Domniei Mele, Tudora, Chiajna şi Teofana, şi pentru sufletele sfinţilor răposa­ţilor părinţilor noştri, şi pentru sănătatea tinerilor şi a toată ţara Domniei mele şi pentru toată legea creştinească pravo­slavnică; cum că să fie acea mai sus scrisă cervăsărie sfintei mănăstiri de la Vatoped, unde este hramul „Buna Vestire a Preacuratei stăpânei noastre Născă­toare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria” şi unde este Egumen rugătoriul Nos­tru Calist, de la noi uric cu tot venitul neclintit nici odinioară în vecii vecilor; pentru că am cumpărat Domnia mea pe acea mai sus zisă cervăsărie, tot pe bani gata, spre aceia este credinţa Domniei noastre pe cea mai sus scrisă Io Ale­xandru Voievod, şi credinţa Prea iubiţilor fiii Domniei mele, Ionaşcu şi Bogdan şi Mihai şi Petru, şi credinţa boierilor noş­tri; credinţa Dsale lui Negoe şi a Dsale a lui Vascan Movilă, Pârcălabul de Hotin, credinţa Dsale lui Iosif Veveriţă Pârcălabul, credinţa Dsale lui Alexan­dru Budăi Pârcălabul, credinţa Dsale lui Ioan Dancul şi Dsale Cristea Pârcălabul de Neamţ, credinţa Dsale lui Andrică şi credinţa lui Toader, Pârcălabul din Cetatea Nouă, credinţa Dsale lui Du­mitru, Pârcălabul de Suceava, credinţa Dsale lut Moga Spătariul, credinţa Dsale lui Zbiesiu Postelnicul, credinţa Dsale lui Ion Petric Vistiernicul, credinţa Dsale Costin Paharnicul, credinţa Dsale lui Andreică Stolnicul, credinţa Dsale lui Paşcu Comisul şi credinţa tuturor boie­rilor noştri moldoveneşti a mici şi mari. / Iară după a noastră viaţă cine va fi domn din fiii noştri sau din neamul nostru, sau iarăşi oripecine ar alege Dumnezeu a fi Domnitor Ţării noastre, Moldovei, acela ca să nu strice a noas­tră danie şi întărire şi acea mai sus scrisă tocmeală, ci ca să aibă a întări şi a înnoi, a da şi a plini acei mai sus 300 galbeni roşii obsocul sfintet mănăstiri de la Vatoped, precum este tocmit ca să fie în veci. / Iar cine s-a ispiti a strica şi a surpa această a noastră mai sus scrisă tocmeală, unul ca acela să fie blăstămat de Dom­nul Dumnezeu ce a făcut Ceriul şi pământul şi de Prea curata lui Maică, şi de patru sfinţii Evanghelişti, şi de 12 sfinţi Verhovnici Apostoli şi de 318 sfinţi Părinţi de la Niceea şi să aibă parte cu procletul Arie şi cu Iuda şi cu alţi jidovi care strigară spre Christos Dumnezeu, sângele lui cel nevinovat spre dânşii şi spre fiii lor ca să fie precum este în vecii vecilor, amin. / Iar spre mai mare tărie şi întărire a tuturor celor mai sus scrise, poruncit-am a lui nostru credincios Domnului Movilă Logofătul ca să scrie, şi a noastră pecete să o lege către această scrisoare a noastră. / Io Alexandru Voievod, Domn Ţării Moldovei. / Însă, ca să se ştie, în fiecare an ca să fie luna lui Decembrie, 6 zile, la ziua sfântulut Neculai, ca să aibă a face pomenire Domniei mele şi Doamnei Domniei mele şi celor de Dumnezeu dăruiţi fiii Domniei mele, să se facă, după obicei, parastas şi panahizi cu o cupă mare de argint cu solzi, poleită, ce am băut însuşi Domnia mea dintr-însa, şi a doua zi aşijderea, colivă şi parastas şi masă”. / „Iară el (Alexandru Lăpuşneanu), dacă a împlinit 13 ani și jumătate ai domniei sale, şi cei dintâi şi a doua, primind întâi călugărie, a răposat şi cu cin­ste l-au îngropat în Mănăstirea Slatina, care este de dânsul zi­dită” (Gr. Ureche, Letopisețul, I, p. 222.). Doamna Ruxanda, ieşind şi ea din lume (după doi ani), în anul 7078 (1570), Noiembrie 12, au astrucat-o în mănăstirea Slatina, lângă Domnul său, Alexandrul Vodă” (Gr. Ureche, Letopisețul, I, p. 222). / Capul sfântului Grigore Bogoslovul este legat cu două panglici de aur, pe care este săpată următoarea inscripţie în limba slavonă: „Acest cap este al Patriarhului nos­tru Grigore Bogoslovul şi l-au ferecat boierul Postolachi Vistiernic şi Cneghina lui Cheajna, fiica lui Alexandru Voevod, şi l-a dat la sfânta Mănăstire Slatina, în zilele piosului şi iubitorului de Hristos, Domnului nostru, Io Eremia Moghilă voievod, stăpânitor ţării Moldovei, la anul 7105 (1597)”. De desubt, urmează inscripţia astfel: „Sub arhiepiscopul Ghiorghie Moghilă, Mitropolitul Sucevei, luna Aprile 23”. / Pe piatra ctitorească, deasu­pra uşii bisericii, este următoa­rea inscripţie: „Cu învoirea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, iată eu, robul, al treimei închinător, Io Ale­xandru Voevod, cu Doamna mea Ruxanda şi cu de Dumnezeu dăruită mie odraslă, Bogdan şi Petru şi Constantin, am început a zidi templul acesta, cu nu­mele „Schimbarea la faţă a Domnului”, la anul 7069 (1561). / Sub bour, în mijlocul pajurei de pe piatră, urmează: „Această piatră s-a aşezat sub Egu­menul Ieromonah Nil, la anul 7090 (1582) luna Aprilie 8”. / Pe perdeaua Dverilor, făcută de Alexandru Lăpuşneanu, este următoarea inscripţie: „Această mare perdea a făcut-o pio­sul şi iubitorul de Hristos Io Alexandru Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovei, pentru rugă de pomenire a sufletului său şi a Doamnei lui, Ruxanda, şi a copiilor săi, Ionaşco şi Bog­dan şi Petru, şi a fiicelor sale, Teodora, Maria şi Teofania, şi a dat-o la nou zi­dita mănăstire, unde este hramul „Schim­barea la faţă a Domnului şi Mânluitorului nostru Isus Hristos”, anul 7069 (1561). / Pe mormântul din dreapta, în biserică, este următoarea in­scripţie: „Acest mormânt l-a înfrumuseţat Io Alexandru Voievod, fiicei sale Teofania, care s-a mutat la vecinicile locaşuri, la anul 7069 (1561)”. / Pe mormântul de afară, în pă­retele bisericii, este următoarea inscripţie: „Aici este mormântul unde zace robul lui Dumnezeu, ieromonahul Nil, Igumen, care s-a mutat la vecinicile lo­caşuri la anul 70… luna Sept…” (data necunoscută). / La Trapez este următoarea inscripţie: „Acest trapez, Iosif Igumenul l-a făcut, în zilele lui Alexandru Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, cu mila lui Dum­nezeu Domn Ţării Moldovei, la anul 7069 (1561)”. / Apoi mai sunt şi alte odoare, dăruite de către Mitropolitul Veniamin Costache, care a fost în­gropat la această Mănăstire (în mormântul lui Alexandru Lăpușneanu, „curățat” din ordinul Mitropolitului – n. n.), la 18 Decembrie 1846, şi ale cărui rămăşiţe le-a strămutat, în anul 1887, Mitropolitul Iosif Naniescu, la Mitropolia din Iaşi. Acele odoare sunt următoa­rele: O evanghelie ferecată cu ar­gint; două chivoturi de argint, suflate cu aur şi finifturi; o cruce de argint, suflată cu aur; un rând de sfinte vase de argint suflate cu aur; mai multe vest­minte, procoveţe şi perdele; asemenea, mitra şi vestmintele arhiereşti ale Mitropolitului. // Afară de moşiile Mălini, Găineşti, Borca, Sabasa, Mădeiul şi parte din Fărcaşa, ce fuseseră date Mănăstirii de întemeieto­rul ei, aceasta mai poseda Oprişeni, Rădăşeni şi altele, pe care le înstrăina şi schimba după placul sfatului Mănăstirii, su­pus orbeşte Egumenului. Aşa, un document din 1641, Octombrie 2, arată că Mănăstirea Slatina dă lui Vasile Voievod Truseşti, ca să facă nişte chilii la mă­năstire” (Uricariul, VII, p. 45). La 1752, era egumen la Sla­tina Partenie (Idem, p. 26). În 1821, fu prădată şi arsă de rămăşiţele eteriştilor. Vornicul Alexandru Beldiman, în „Jalnica Tragedie”, descrie cu deamănuntul această întâmplare. / Mitropolitul Veniamin, în ra­portul său către Divanul Ţării, arată că mănăstirea Slatina a fost meremetisită şi făcută ca din nou, după ce fusese arsă de ieniceri. / În 1860, Guvernul Ţării exilă în mănăstirea Slatina pe Mitro­politul Sofronie Miclescu”[37].

 

1894: „Moşia face parte din Dome­niul Coroanei (Ocolul I silvic), fostă, altădată, a mănăstirii Slatina. Suprafaţa teritorială a comunei e de 20.948 fălci, din care 15.156 pădure, 300 cultivabile, 4.992 fânaţ şi restul sterp. Anul din urmă s-au cultivat 6 hectare grâu, 606 hectare porumb, 7 hectare orz, 224 hectare ovăz şi 50 hectare 83 ari hrişcă. / Împroprietăriţi, în 1864 şi 1881, sunt 78 fruntaşi, 550 pălmaşi şi 439 codaşi, stăpânind 3.496 fălci. Localităţi mai în­semnate în comună sunt: Monastirea Slatina, Tabăra, Poiana Doamnei, Esle şi instalaţiile fo­restiere din Găineşti şi Esle. Afară de fabricile din Găi­neşti şi Esle, mai sunt în co­mună 3 fierăstraie primitive (2 pe Suha Mare şi 2 pe cea Mică) 8 morişte, 2 pive, 11 cârciumi şi 10 dughene. Mai înainte de 1870, satele Drăceni şi Găineşti formau o comună aparte, numită Găineşti. Alexandru Lăpuşneanul înzestră Monastirea Slatina, zidită de el, cu moşia sa Mălini, pe care monastirea o stăpâni până la secularizarea averilor mănăstireşti”[38].

 

Lăpuşneanu arătând soţiei sale capetele boierilor ucişi

 

1904: „Pe la Drăceni, alt sat mare din stăpânirea regală, un drum la dreapta, către munte, duce la mănăs­tirea Slatina, prin semănături şi bune sate de munte. Bradul apare pe înălţimile tot mai mari, şi peste puţin el le-a cucerit pe de-a întregul, ca în munţii Neamţului. Doi munţi în dreapta şi în stânga; în fund un altul, albăstriu, închide zarea. Supt el se văd turnuri de biserică, scânteind din coperişurile de tablă. Acolo e Slatina. / Ctitorul, Alexandru Lăpuşneanu, care rătăceşte în mintea urmaşilor ca o stafie cruntă cu mâinile pă­tate de sânge, a vrut să întreacă pe toţi înaintaşii şi strămoşii săi prin clădirea acestei puternice mă­năstiri. Niciodată Ştefan cel Mare sau Petru Rareş n-au avut îndrăzneala şi dărnicia ce trebuie pentru a dura o clădire aşa de mare, aşa de bogată şi de felurită. / Un înalt zid de bolovani, legaţi cu ciment înnegrit, se desface pe verdele negriu al brazilor vecini. Îl străbat fereşti înguste, de multe ori despărţite încă în două printr-un strat de cărămidă fină. La poarta de intrare se ridică un turn zdravăn; în fund, la fiecare colţ al zidului de spre codru, care merge până în Bucovina, pe drumul Sucevei pierdute, alte două turnuri. Unul se zice a fi fost acela de la paraclisul lui Vodă; celălalt, aşa de masiv încât cu greu i s-ar putea găsi perechea, duce la bisericuţa de sus, care se numeşte „paraclisul Doamnei Ruxandei”. / Alexandru Vodă a făcut şi clădiri încăpătoare, pen­tru el, Curtea sa şi călugări, dar casele domneşti nu s-au păstrat decât în parte. Într-o aripă a zidirii umbroase, cu două rânduri, cu cerdace, arcade şi ferestuici adânci, e arhondaricul şi chiliile fraţilor, paisprezece la număr, care au în fruntea lor pe un bătrân din părţile Bistriţei, călugărit de Meletie (fratele lui Nicolae Istrati din Rotopăneştii apro­piaţi), odinioară el însuşi stareţ aice. Restul vechiu­lui palat, spoit cu galben, e un spital sau e dat spre locuinţă medicilor[39]. / Trapezăria şi bucătăria, care fac la un loc o sin­gură clădire, s-au păstrat mai bine, adică tocmai aşa cum le-a lăsat ctitorul, la 1559, când s-a sfinţit noua mănăstire. Bourul stemei moldoveneşti, săpat într-o formă nouă, cu gât cu tot, având în stânga soarele şi luna şi întovărăşit de doi lei şi de ara­bescuri, stă de-asupra uşii. Uşa aceasta are mai multe ciubuce în cadru, şi, sus, un lintel mare. În­treaga faţadă, prelungită cu un cerdac, înfăţişează în stânga doua ferestuici cu „lintele” şi ciubuce, iar în dreapta, pe altă linie, două ferestruie mai mici. În dos, fereştile sunt prefăcute, dar într-un colţ se vede o săpătură, al cărei rost nu se mai poate lă­muri, în bucătărie, o enormă vatră, cu arce largi în toate părţile; ea slujeşte şi astăzi la pregătirea mân­cărilor grosolane, care fierbeau în mari cazane de aramă. În total, e unul din rarele specimene ale ve­chii arhitecturi civile. / Biserica are o faţadă ca aceea de la Neamţ sau Piatra, cu trei fereşti mari gotice şi un rând de ocniţe; se sprijină pe două puternice contraforturi. Pe laturi sunt alte trei contraforturi şi încă un rând de ocniţe: fereştile se deschid mărunte, simple, cu arcul sfărâmat. Turnul, mic, seamănă cu al biseri­cilor lui Rareş şi e încins de trei ori cu ocniţe. / Intrarea se face pe laturea de spre trapezărie, unde, iarăşi, sus de tot, stă bourul cu soarele şi luna. O uşă joasă, fără de podoabe, duce într-un pridvor întunecat. Altă uşă, care trece în naos, încadrată cu trei rânduri de ciubuce aurite, e poate cea mai frumoasă întruchipare a încadrărilor obişnuite în veacurile al XV-lea şi al XVI-lea. Zugrăveala nu e tocmai veche, dar reproduce cu credinţă, într-o desă­vârşită armonie a împărţirii şi a formelor, pe aceia. / Un singur mormânt, cu bolta joasă, sprijinită de stâlpi săpaţi şi acoperiţi cu o minunată placă de marmură, acoperă rămăşiţele domniţei Teofana, fata lui Alexandru Vodă. După câtva timp, un alt mort a fost coborât acolo, un bătrân copleşit de blesteme, care ieşise din lume prin haina de căinţă a călugăriei şi prin otrava boierilor: călugărul Pahomie, care fusese Alexandru Lăpuşneanu. Şi pentru dânsul s-au sculptat slove pe marmură şi tatăl blestemat a fost aşezat spre odihnă lângă marmura albă care purta numele curat al fiicei sale, moartă fe­cioară, în tinereţe. Un al treilea mort mare a venit pe urmă. Veniamin Costachi, fost Mitropolit al Moldovei, vestit şi sfânt Mitropolit, scos din Scaun de duşmănia celor puternici, s-a stins aici. El a fost înmormântat întâi lângă zidul bisericii, cam pe locul unde, cu câţiva ani în urmă, s-a aşezat un grilaj de fier cu iniţia­lele numelui, familiei şi vredniciei arhiereşti a răpo­satului. L-au strămutat apoi în biserica însăşi, şi colţul de umbră cu mormântul copilei şi al tiranu­lui a primit oasele bătrânului sfânt. Dar ele au fost strămutate pe urmă în noul şi ultimul lăcaş al Mi­tropoliei din Iaşi, restaurate, şi astăzi numai lespe­dea de marmură a Teofanei se vede pecetluind ţărna de acum cinci sute de ani, înveşmântată în vechile stofe şi vechile coperişuri de cap ale vechimii. / De-o parte, în bibliotecă, unde e strânsă aproape toată opera de traducere şi tipărire a lui Veniamin, se păstrează două aere ţesute în fir de aur pe mătase roşie. Între sfinţi, chipul lui Alexandru şi al soţiei sale Ruxanda se văd, cu feţele zugrăvite pe mătase şi rochiile de brocard sau de stofă scumpă, cu podoabe de blană, fireturi, gulere şi brâie de aur. Iar, lângă mormânt, Alexandru, soţia şi fiii săi se înşiră, în chipuri senine de sfinţi: în locul bărbii mărunte negre de pe aer, ctitorul poartă aici lunga barbă sură a bătrâneţilor”[40].

 

Alexandru Lăpuşneanu

 

 

[1] Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia Constantin Giurescu, Bucureşti 1916, p. 172

[2] Kogălniceanu, Mihail, Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, Tomul II, citat din Neculce, Ion, O samă de cuvinte, Bucureşti 1872, p. 183

[3] Ibidem, pp. 213, 214

[4] Ibidem, pp. 214, 215

[5] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, I (1507-1653), Cernăuţi 1933, pp. 95, 96; DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 198

[6] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, vol. XXI, Iaşi 1929, p. 120

[7] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 243, p. 314

[8] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XVIII, Bucureşti 2006, doc. 288, pp. 357, 358

[9] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, Bucureşti 1996, doc. 501, pp. 557, 558

[10] Bianu, Ioan (bibliotecarul Academiei Române), Catalogul manuscriptelor româneşti, Bucureşti 1907, pp. 183, 184

[11] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 753, p. 251

[12] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 784, p. 260

[13] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 786, p. 261

[14] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 799, p. 264

[15] Acad. Rom., Condica mănăst. Bucov, p. 263, No. 5, apud Rosetti, Radu, Pământul, sătenii şi stăpânii, Tomul I, Bucureşti 1907, p. 213

[16] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 845, pp. 277, 278

[17] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1846, p. 278

[18] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 846, p. 278

[19] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 848, p. 279

[20] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 854, p.280

[21] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 875, p. 288

[22] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1076, p. 357

[23] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1151, pp. 383, 384

[24] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1163, p. 387

[25] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1180, p. 395

[26] Iorga, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, Vol. XXI, Bucureşti 1911, pp. 167, 168

[27] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1520, p. 498

[28] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1547, p. 506

[29] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1562, p. 510

[30] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1564, p. 510

[31] Giurescu, Constantin C., Istoria pădurii româneşti, Bucureşti 1976, p. 201 subsol

[32] Giurescu, Constantin C., Istoria pădurii româneşti, Bucureşti 1976, p. 96

[33] Bianu, Ioan (bibliotecarul Academiei Române), Catalogul manuscriptelor româneşti, Bucureşti 1907, p. 101

[34] Analele Parlamentare ale României, Tomul 15, partea a 2-a Anexe, Iași 1848, pp. 947-949

[35] Aşa s-a întâmplat şi cu mormintele voievodale de la Putna, inclusiv cel al lui Ştefan cel Mare, unde diverşi ierarhi bisericeşti au fost înmormântaţi în sfintele cripte ale istoriei româneşti (pe ierarhul îngropat în cripta lui Ştefăniţă Vodă, doar mâna lui Ştefăniţă, dezgropată în 1856, mai amintea de tânărul voievod, iar în cel al lui Ştefan cel Mare nu mai exista os din legendarul voievod, scheletul descoperit în 1856, îmbrăcat în mantie de ierarh şi depus pe bare de metal, nu este a lui Ştefan Vodă); Veniamin Costache, înhumându-se în cripta lui Lăpuşneanu, continua o tradiţie ipocrită, prin care diverşi călugări, mai mult sau mai puţin înţelepţi, îşi asigurau în posteritate evlavia cuvenită Eroilor Moldovei, din partea generaţiilor viitorimii – notă I. D.

[36] Vezi România Literară din 30 ianuarie 1855, No. 5 – adnotare târzie a autorului, în Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 309-311

[37] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, vol. V, București 1902, pp. 420-422

[38] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 193, 194

[39] Casele au ars de curând, în 1919 – n. Nicolae Iorga

[40] Iorga, Nicolae, România. Cum era până la 1918, vol. II – Moldova şi Dobrogea, Bucureşti 1940, pp. 48-51


Povestea aşezărilor sucevene: Valea Glodului

 

Trompeta din Valea Glodului

 

 

VALEA GLODULUI. Împărţită între mănăstirile Bistriţa şi Neamţ, cum se poate deduce din uricele ulterioare, întinsa moşie Valea Glodului este menţionată, pentru prima dată, printr-o veche vatră de sat, cea a Dramireştilor, de pe Şomuzul Mocirlos, în 11 martie 1446, când Ștefan Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, da „carte mănăstirii noastre Neamț, unde este hramul sfânta Înălțare a Domnului”, câteva „sate mănăstirești”, aflate în posesia mănăstirii, printre acestea se număra și „Dragomirești, pe Șumuz”[1], din componența moșiei Valea Glodului.

 

1454, decembrie 8: Petru Aron Voievod întărește mănăstirii Neamț, cu scutiri față de domnie, deci cu dări doar către călugări, satele întărite anterior de Ștefan Voievod[2].

 

1584, octombrie 19: „Cartea domnului Petru Voievod, din 7093 (1584), octombrie 19, întăritoare mănăstirii Bistriţa să oprească pe egumenul de Râşca de a face iaz pe moşia Osoiul, de la ţinutul Sucevei”[3].

 

1878, martie: „Ministerul exprimă via sa mulţumire persoanelor din judeţul Suceava cari au mai oferit încă suma de lei 2.293, bani 55, pentru cumpărare de arme, iar spre completarea mulţumirilor înserate în Monitorul oficial, se publică, mai la vale, lista generală de subscripţii, pentru întreaga sumă de lei 18.073, bani 74 , adunată în judeţul Suceava pentru cumpărare de arme: De la comuna Valea Glodului, după lista No. 61, lei 140, bani 65. / De la Dl G. Greceanu, după lista No. 111, lei 260, din care lei 214 în numerar şi lei 46 în chitanţe de rechiziţii”[4].

 

1878, mai: Prefectura judeţului Suceava: „Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mâna pe tinerii: Ciota Ioan, din comuna Lămăşeni, Grădinariu Costache, din comuna Valea Glodului şi Jitariu Costache, din comuna Preuteştii Uniţi, înscrişi pe tablourile de recensământ a recrutaţiei clasei anului curent, la No. 4, 14 şi 4, care sunt dispăruţi din comune, unde nu se ştie, signalmentele lor sunt: Grădinariu Costache, de ani 21, părul, sprâncenele castanii, ochii căprui, nasul, gura potrivite, barba rotundă, faţa smeadă, fruntea potrivită, fără alte semne”[5].

 

1884: „Prin deciziunea dlui ministru de finanțe cu No. 557 din 16 ianuarie 1884, s-au numit și confirmat ca debitanți pentru vânzarea tutunurilor următoarele persoane: Vasile Lupu Crăciun, în comuna Valea-Glodului, plasa Șomuz, județul Suceava”[6]. „Prin deciziunea dlui ministru de finanţe cu No. 11.419, din 13 Septembrie 1884, s-au numit şi confirmat ca debitanţi pentru vinderea tutunurilor, următoarele persoane, în judeţul Suceava: Dl G. Gavrilă Dochiţei, în comuna Mălini, plasa Muntele; Dl Ion a Aritoanei în comuna Valea Glodului, plasa Şomuz; Dl Ion N. Negură, în comuna Sasca, plasa Moldova”[7].

 

1888: „Timpul a fost variabil. În zilele de 7 şi 8 Iunie a căzut, pe teritoriul comunelor Boroaia, Drăgăneşti, Brădăţel, Uideşti, Bogdăneşti, Ciumuleşti şi Valea Glodului, ploaie torenţială cu furtună şi grindină, care a stricat 18 hectare hrişcă, 8 hectare cânepă, 151 hectare grâu, 531 hectare păpuşoi, 15 hectare ovăz, 3 hectare orz, 88 hectare fâneţe şi 42 hectare secară. Semănăturile de toamnă şi primăvară sunt bune. Porumbul este bun. Grădinile cu pometuri şi legume sunt frumoase”[8].

 

1894:Valea Glodului, comună rurală, situată cam în centrul plasei Şomuzul, mărginindu-se, la est, cu comunele Siliştea şi Dolheşti, la  vest, cu comuna Giurgeşti, la ord, cu Buco­vina şi comuna Siliştea şi, la sud, cu comuna Preuteşti. Formată din satele Valea Glodului şi Osoiu, cu reşedinţa în cel dintâi. Populată cu 190 capi de fa­milie sau 880 suflete, din care 39 izraeliţi, fiind  150 contribuabili. Are o biserică şi o şcoală. Budgetul comunei, pe 1892-1893, are, la venit, 2.681 lei şi, la cheltuieli, 2.584 lei, iar al drumurilor, 863 lei venit şi 640 lei cheltuieli. Altitudinea comunei, de la nivelul mării, variază între 335-360 m. În comună sunt 70 cai, 156 vaci, 86 boi, 124 oi şi 153 porci. Forma teritorială e aproape dreptunghiulară, întinzându-se de la nord, spre ud, şi înclinat spre sud-est. E udată de Şomuzul Mic, cu afluenţii Pârâul Glodului, Pârâul Teiului, Lingurari, Pârâul Prisăcii, Osoiu, Pârâul Pietrişului, Pârâul Grajdului, Pârâul Lutului şi Pârâul Racovei. / Moşia, proprietatea doamnei Maria G. Greceanu, are mărimea de 1.045 fălci, din care 559 cultivabile, 60 fâneţe, 424 fălci pă­dure, 2 fălci vie. Anul din urmă, s-au cultivat 230 fălci grâu, 200 fălci porumb, 30 fălci orz, 19 fălci secară şi 80 fălci ovăz. Pădurile sunt de fag, mesteacăn, plop şi anin. / Împroprietăriţi, în 1864, sunt 25 fruntaşi, 33 pălmaşi şi 26 codaşi, stăpânind 195 fălci. Pe teritoriul comunei Valea Glodului se află localitatea numită Mănăstiora. / Valea Glodului, sat, numit şi Pâ­râul Glodului, pe moşia şi în comuna cu acelaşi nume. Tăbărât pe coatele dealurilor Cotârgaşi, Osoiu şi în lungul pârâului de la care şi-a luat numele, numără 140 case, în care trăiesc 132 capi de familie sau 610 suflete, din care 300 bărbaţi şi 310 femei. Vatra satului ocupă 12 fălci, iar locuitorii au aşeză­minte slabe. Are o şcoală rurală mixtă, cu un învăţător plătit de stat, în­fiinţată în 1865, frecventată de 34 şcolari, din 51 băieţi şi 44 fete cu etatea de şcoală din co­mună. O biserică de zid, cu inscrip­ţia: „Acest sfânt locaş s-a fă­cut de proprietarii acestei mo­şii, Vornicul Gheorghe Greciano şi consoarta sa, Anastasia Greceano, născută Vasile Balş, sfin­ţită la 1851, cu hramul Sf. Nicolae. Restaurată de George Greceano, fiul, 1877”. E servită de un preot şi 2 cântăreţi. În cur­tea bisericii se află monumen­tul sub care sunt depuse ră­măşiţele pământeşti ale fonda­torilor, cu inscripţia: „Aici odihnesc robii lui Dumnezeu, Vor­nicul George Greceano, răposat în 29 April 1851, în vrâstă de 46 ani, şi Vorniceasa Anas­tasia Greceano, născută Balş, răposată în vrâstă de 78 ani, la 15 Martie 1875”. Monumentul e de marmură neagră, având chipul lui Greceano, fiul, săpat în marmură albă, incrustată în monument şi purtând inscripţia: „George G. Greceano, născut April 1836, decedat 21 Noiembrie 1878”. / Împroprietăriţi, în 1864, sunt 17 fruntaşi, 22 pălmaşi şi 12 codaşi, stăpânind aproape 131 fălci. Drumuri principale sunt la Giurgeşti (2,5 km), la Liteni (8 km), la Siliştea (3 km) şi la Osoiu (1.500 m). În 1803, „Valea Glodului, a postelnicului Iordache Vârnav, avea 32 liuzi (străini aduşi din Galiţia – n. n.), plătind 468 lei bir anual (boierului, nu visteriei” – Uricariul, vol. VII, p. 255. Iordache Vârnav dărui mo­şia, la botez, finei sale, Anasta­sia Balş, devenită apoi Greceanu”[9]. „Osoiu, sat pe moşia şi în comuna Valea Glodului. Numără 60 case, în care trăiesc 58 capi de fa­milie, cu 270 suflete, din care 140 bărbaţi şi 130 femei. Situat pe pârâul cu acelaşi nume, ocu­pă 4 fălci, 20 prăjini. Împroprietăriţi, în 1864, sunt 8 fruntaşi, 11 pălmaşi şi 14 co­daşi, stăpânind 64 fălci. Biserica şi şcoala din Valea Glodului servesc şi acestui sat. Drumuri principale sunt la Valea Glodului (1.200 m), la Runcani (4 km). Locuitorii sunt slabi gospodari”[10]. „Mănăstioara, localitate pe dealul cu acest nume din comuna Valea Glodului. Se zice că aci ar fi fost o mănăstire de călugări, ale cărei ultime urme au fost şterse, pe la 1876, de către pro­prietarul moşiei, spre a face loc de cultură. Astăzi se văd încă câţiva arbori roditori, o fântână şi rămăşiţe de zidiri”[11].

 

1895: „Prin deciziunile dlui director general al regiei monopolurilor Statului cu No. 7.467, 7.833, 8.182, 8.705 şi 9.140 din luna Matt 1895, s-au numit debitanţi pentru vânzarea tutunurilor, timbrelor, chibriturilor şi cărţilor de joc, următoarele persoane, şi anume: Panait Coruţ, în cătunul Valea Glodului, comuna Valea Glodului, plasa Şomuz, judeţul Suceava”[12].

 

1899: „Comuna Valea-Glodului, din judeţul Suceava, este autorizată de a percepe taxele prevăzute în anexata listă: 40 lei de la un litru licuoruri la intrarea în comună”[13].

 

1899: „Prin deciziunea dlui ministru cu No. 22.966 din 2 Noiembrie 1899, moaşa Elisabeta Irunca este numită în postul de moaşă la comuna Valea Glodului, din judeţul Suceava, în locul moaşei Olga Graneschi, demisionată”[14].

 

1910: „Astăzi, fiind la ordine judecarea acţiunii intentate de Dumitru  a lui Ion Hriscu, din comuna Valea Glodului, cu petiţia înregistrată la No. 2.553/909, contra soţiei sale, Victoria Hriscu, cu domiciliul necunoscut, pentru a se declara desfăcută căsătoria dintre numiţii, celebrată la ofiţerul stării civile al comunei Valea Glodului, sub No. 7/1883… / Având în vedere că din declaraţiunile martorului Costache Pintilie, ascultat sub prestare de jurământ… se constată că pârâta Victoria D. Hriscu era o femeie rea şi că a părăsit pe soţul ei, de vreo 13 ani, ducându-se fără a se şti unde”, se pronunţă divorţul, cu plata cheltuielilor în sarcina soţiei, soţul având „act de sărăcie”[15].

 

1913: „Astăzi, fiind la ordine judecarea acţiunii intentată de Gheorghe a lui Ion Borza, din comuna Valea Glodului, cu petiţia înregistrată la No. 19.294/913, contra soţiei sale, Elena Borza, cu domiciliul necunoscut, pentru a se declara desfăcută căsătoria dintre dânşii, celebrată la ofiţerul stării civile al comunei Valea Glodului, sub No. 10/903. / La apelul nominal s-a prezentat numai reclamantul, lipsind pârâta. Procedura fiind completă, s-a declarat şedinţă secretă, conform art. 99 din procedura civilă, şi s-au citit lucrările din dosar. Reclamantul a cerut desfacerea căsătoriei dintre dânşii, fiind dovedite motivele divorţului. / Tribunalul, / Asupra acţiunii intentată de Gheorghe a lui Ion Borza, din comuna Valea Glodului, contra soţiei sale, Elena Borza, cu domiciliul necunoscut, pentru a se declara desfăcută căsătoria dintre numiţii, celebrată de ofiţerul stării civile al comunei Valea Glodului şi trecută în registrele stării civile sub No.10 din 1913; / Având în vedere susţinerile reclamantului; / Având în vedere că reclamantul a cerut desfacerea căsătoriei, pentru că soţia sa a părăsit domiciliul conjugal şi, în dovedire, a propus martori; / Având în vedere că procedura specială a despărţeniei a fost regulat îndeplinită, cum se constată în raportul dlui judecător de şedinţă I. I. Beştelei, numit raportor; / Având în vedere că din declaraţiunile martorilor Theodor Bontia şi Gheorghe Muraraşu, ambii din comuna Valea Glodului, ascultaţi sub prestare de jurământ, conform art. 196 din procedura civilă, se constată că pârâta a părăsit pe soţul ei, de vreo 12 ani, şi nu s-a mai întors la împreună vieţuire; / Având în vedere că aceste fapte constituie, pentru soţul reclamant, o insultă destul de gravă, care motivează îndeajuns cererea de despărţenie, conform art. 212 din codul civil; / Că, astfel fiind, acţiunea se priveşte ca întemeiată; / Având în vedere că reclamantul s-a servit în proces cu act de sărăcie, aşa că pârâta urmează să fie obligată la plata taxelor, conform art. 44 din legea timbrului şi 237 din regulamentul portăreilor. / Pentru aceste motive, redactate de dl judecător I. I. Betelei”, instanţa admite acţiunea şi pronunţă divorţul[16].

 

1922: În 14 octombrie 1922, aceeaşi comisie constata că „nu este cazul de a se proceda la o nouă expropriere din moşia „Mănăstioara”, satul Osoi, comuna Valea Glodului, judeţul Suceava, proprietatea doamnei Maria Alexandru general Lambrino, deoarece nu posedă teren cultivabil peste cota de 200 ha”[17].

 

1924: Prin Legea Nr. 1.106, din 27 februarie 1924, sancţionată prin decret regal în 24 martie 1924, se stabileşte că „reşedinţa comunei Valea Glodului va fi în satul Giurgeşti, iar acea a comunei Siliştea în satul Ştirbăţ”[18].

 

1931: Comuna Valea Glodului, cu reședința în Valea Glodului, cuprindea satele „Budai, Căprița, Deleni, Giurgești, Osoi, Racova, Siliștea, Știrbăț, Urlați, Valea Glodului, Vulturești”[19].

 

1941: „Cercul de recrutare Baia / Itinerarul operaţiunilor Consiliului de recrutare clasa 1942, aprobat de Comandamentul 4 Teritorial, cu ordinul Nr. 2.732 din 31 Ianuarie 1941, / În ziua de Sâmbătă, 1 Martie 1941, Consiliul se transportă, cu trenul, de la Fălticeni-Liteni, şi recrutează tinerii din comunele: Hârtop şi Valea Glodului, din plasa Siret, în localul Primăriei comunei Liteni. / Siretul / În ziua de Duminică, 2 Martie 1941, se recrutează tinerii din comuna Pleşeşti, în localul Primăriei comunei Liteni. / În ziua de Luni, 3 Martie 1941, se recrutează tinerii din comuna Liteni şi transport cu trenul la Liteni-Dolhasca”[20].

 

1941: Printre primii Eroi ai României Mari se numără, conform „listei Nr. 9 de gradele inferioare (trupă), morţi pentru Patrie în actualul război, începând de la 23 iunie 1941, ora 24: Grigoraş Gheorghe, caporal, ctg. 1933, cu ultimul domiciliu cunoscut în comuna Valea Glodului, jud. Baia, mort 7 iulie 1941”[21].

 

1943: „Dl Ilie Gontaru, din comuna Valea Glodului, judeţul Baia, a intentat acţiune de divorţ soţiei sale, Maria. Din căsătorie au rezultat copiii minori Toader, Neculai, Gheorghe şi Constantin. Soţia posedă 18 prăjini loc arabil în ţarina comunei Valea Glodului, în valoare de lei 20.000. / Nr. 24.839. / 1943, Iunie 4”[22].

 

1944: „Panaite V. Toma, refugiat din comuna Valea Glodului, județul Baia” și-a pierdut „carnetul de soldă”[23].

 

1944: „Tablou de personalul clerical care urmează a fi pus în retragere din oficiu pentru limită de vârstă în cursul exerciţiului 1945/1946: Cântăreţul Ioan Secrieru, de la parohia Valea Glodului, judeţul Baia, pe data de 1 Iulie 1945”[24].

 

1948: „Conform cu Decizia Nr. 326.433 din 29 Decemvrie 1948, următorii membri ai corpului didactic se deleagă directori la şcolile elementare şi grădinile de copii din judeţul Baia: Dănila Ioan, director la Şcoala elementară Giurgeşti, Valea Glodului. / Nechifor Mihai, director la Şcoala elementară Osoi”[25].

 

Din Valea Glodului provine celebra trompetă a muzicianului Mihnea Blidariu, de la „Luna Amară”, care se trage, prin bunica maternă, din acest sat. Şi tot la Valea Glodului s-a născut o admirabilă prietenă din tinereţe, regretata Mioara Gontar, căsătorită cu cel mai vechi prieten al meu, Viorel Muha.

 

 

[1] AȘSP, Documenta Roumaniae Historica, A. Moldova, volumul I, București 1975, doc. 266, p. 377

[2] AȘSP, Documenta Roumaniae Historica, A. Moldova, volumul II, București 1976, doc. 44, p. 62

[3] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XIX, Iaşi 1927, doc. 131, p. 182

[4] Monitorul Oficial, Nr. 51, 4/16 martie 1878, pp. 1436, 1437

[5] Monitorul Oficial, No. 152, miercuri 12/24 iulie 1878, p. 4098

[6] Monitorul Oficial, No. 236, 29 ianuarie / 10 februarie 1884, p. 6119

[7] Monitorul Oficial, No. 138, miercuri 26 sept. / 8 oct. 1884, pp, 3107, 3108

[8] România Liberă, Nr. 3239, Anul XII, vineri 24 iunie / 6 iulie 1888, p. 1

[9] Ionescu, Serafim, Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pp. 370, 371

[10] Ibidem, p. 225

[11] Ibidem, p. 195

[12] Monitorul Oficial, Nr. 51, 6 iunie 1895, p. 1786

[13] Monitorul Oficial, Nr. 159, 16 octombrie 1899, p. 5395

[14] Monitorul Oficial, Nr. 175, 5 noiembrie 1899, p. 6059

[15] Monitorul Oficial, nr. 175, 7 noiembrie 1910, p. 7216

[16] Monitorul Oficial, Nr. 203, 11 decembrie 1913, p. 9144

[17] Monitorul Oficial, nr. 52 din 8 martie 1924, pp. 2627-2631

[18] Monitorul Oficial, nr. 67 din 27 martie 1924, p. 3434

[19] Direcțiunea Administrațiunii Locale, Tablou de regruparea comunelor rurale, București 1931, p. 40

[20] Monitorul Oficial, Nr. 49, 27 februarie 1941, p. 981

[21] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, p. 5049

[22] Monitorul Oficial, Nr. 140, 19 iunie 1943, p. 4180

[23] Monitorul Oficial, Nr. 206, 7 septembrie 1944, p. 4808

[24] Monitorul Oficial, Nr. 237, 13 octombrie 1944, p. 6645

[25] Monitorul Oficial, Nr. 3, 4 ianuarie 1949, pp. 286, 287


Povestea aşezărilor sucevene: Bursuceni şi Corocăeşti

 

 

 

BURSUCENI şi COROCĂEŞTI. Rădăcinile acestor sate, aflate pe uriaşa moşie de pe valea Siretului a lui Ioan Jumătate, se află în moştenirea fiului acestuia, Mundrea sau Mândrul, care avea să stăpânească moşiile din stânga şi din dreapta Siretului, cunoscute sub numele de Mândreşti. În timp, Mândreştii se anonimizează, prin apariţia, pe aceeaşi moşie, a unor vetre noi de sat, cea mai recentă dintre acestea, Brehueştii, devenind reşedinţa comunală care includea şi satele Bursuceni, Corocăieşti şi Hancea, care ulterior, funcţie de proprietarii moşiilor, aveau să fie incluse ba în comuna Dumbrăveni, ba în Vereşti. Dar şi Bursucenii (Bursuceanii), deşi nu figurează în documentele colecţiilor consacrate, au o istorie, care începe în vremea fiilor lui Alexandru cel Bun, Ilie şi Ştefan, după cum se menţionează în uricele din 8 martie 1582 şi 28 ianuarie 1588.

 

1430, iulie 7: „Jurju Jumătate, cu fraţii săi, cu jupânul Şteful şi cu jupânul Mândrul… şi cu a lor bunăvoie au împărţit ocinile părintelui lor, Ioan Jumătate… Iar partea Mândrului: Balinţii pe Siret şi cu tătarii ce sunt în acele curţi, şi Mândreşti”[1].

 

1492, martie 17: În faţa Divanului lui Ştefan cel Mare apar nepoţii lui Ion Jumetate, „Mărina, fiica lui Giurgiu Jumetate şi cu copiii săi, şi cu vara ei, Mărinca, fiica lui Mândrea, şi nepotul ei de frate, Silea, şi sora lui, Donea, fiii Fedcăi, şi verii lor, Şteful şi sora lui, Mărina, fiii Maruşcăi, fiica lui Şteful Jumetate” şi împart, în bună înţelegere, o parte dintre moşiile rămase după bunicul lor, Ion Jumetate, „satele anume: Mândreşti, pe Siret, unde au fost Balinţii şi Şerbănăuţi, de asemenea pe Siret… Şi s-au cuvenit Marincăi, fiica lui Mândrea, şi nepoţilor ei de frate, Silea şi surorile lui, Donea, în partea lor, satul anume Mândreşti pe Siret”[2].

 

1582, martie 8: „Cu mila lui Dumnezeu, Io Iancul Voevod, domn ţării Moldaviei, înştiinţare facem cu această carte a noastră tuturor cui pe dânsa vor căta sau, cetindu-i-se, o vor auzi-o; adică au venit înaintea noastră şi îna­intea a lor noştri moldoveneşti boieri mari şi mici sluga noastră Pătraşco vatag, fiul lui Nicoară, nepot Maricăi; şi iarăşi seminţenia lor, Gavril, fiul lui Grozav, nepot Drăgulei, strănepoţi lui Ghedeon, şi răs-strănepoţi lui Ştibor (Ştibor Ştirbu – n. n.); şi iarăşi, mătuşa lor Anna, fata Drăgulei, ne­poata lui Ghedeon, strănepoată Ilisaftei, răs-strănepoată lui Ştibor, cu mare jalobă şi cu mare mărturie, şi cu împrejuraşii lor megieşi, zicând cum privilegiile de slujenie, ce le-a avut strămoşul lor Ştibor de la bătrânul Ştefan Voevod pe satul Bursuceanii şi cu loc de moară în Si­ret, unde a fost moara lui Ştibor, în jos de poiană şi cu moară în satul Bursuceanii; iar acel uric li s-a ars în casa lui Pantelei din Brăeşti, când a venit un tri­mis din Horuji (stegar Cazac) în solie la domnia mea şi s-a întâmplat acelui să poposească la casa aceluia Pantelei şi i-a ars casa lui acel trimes. / Astfel, noi văzând a lui mare jalobă şi cu mare mărturie şi cu megieşii lor de primprejur, ce ni s-au jeluit şi au mărturisit ; iar noi aşijderi şi de noi am dat şi am întărit înşine lor acel de mai sus scris sat Bursuceani şi cu loc de moară în Siret, unde a fost moara lui Ştibor, în jos de poiană, şi cu moară în sat în Bursuceani, ca să le fie lor şi de la noi uric şi ocină şi cu toate veniturile ; însă să le fie lor cel de mai sus scris sat Bursuceanii şi cu loc de moară în Siret, unde a fost moara lui Ştibor, în jos de poiană şi cu moara în satul Bursuceanii, în două jumătăţi; jumătate din jos şi cu moara, ce este în sat, şi cu fântâna din jos să fie slugii noastre lui Pătraşco, singur, deoarece o avea şi moşie şi cumpărătură, ce a fost cumpărat ta­tăl său, Nicoară, de la seminţenia sa, de la Tufă; iar alaltă jumătate din sus să fie seminţeniei sale lui Gavrilă şi mătuşii sale Anna. Iar cel vad de moară, ce este în Siret, unde a fost moara lui Ştibor, mai jos de poiană, să fie şi acela în două: jumătate lui Pătraşco, şi jumătate lui Gavril şi mătuşii sale, Annei, lor şi co­piilor lor şi nepoţilor şi strănepoţilor şi răstrănepoţilor şi la tot neamul lor, ce li se va alege mai de aproape neruşeit niciodinioară în veci înaintea acestei cărţi a noastre. Iar hotarul celui de mai sus scris sat Bursuceanii şi cu moară în Siret, unde a fost moara lui Ştibor, în jos de poiană, şi cu moară în satul Bur­suceanii, iar acela să fie dinspre toate părţile pe ve­chiul hotar, pe unde din veci au umblat. Iar la aceasta este credinţa domniei noastre mai sus scrisă, Io Iancul Voievod, şi credinţa preaiubiţilor fii ai domniei mele Alexandru şi Bogdan voievozi… (etc.). Iar spre mai mare tărie şi putere a tot ce s-a scris mai sus, poruncit-am înşine la al nostru credincios boier Stroici, marele logofăt, să scrie şi a noastră pecete să o lege de această carte a noastră. A scris Cristea Mihailovici în Suceava, la anul 7090 luna Mart 8 (Arhiva Leon Ghica, Dumbrăveni. Pergament bine păstrat; pe­cetea însă e tăiată cu poală cu tot”[3].

 

1588, ianuarie 28: „Cu mila lui Dumnezeu, Io Petru Voievod, domn ţă­rii Moldaviei, înştiinţare facem cu această carte a noastră tuturor cui pe dânsa vor căta sau citindu-li-se o vor auzi-o; adică au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor a lor noştri moldoveneşti boieri mari şi mici sluga noastră Pătraşco vătog, fiul lui Nicoară, nepot Maricăi, şi iarăşi seminţenia lui Gavril, fiul Grozavei, nepot Dragului, strănepot lui Ghedeon, şi iarăşi seminţenia lor, Bilaşco şi sora lui Anghelina, copiii Annei, fata Drăgulei, nepoţi lui Ghedeon, şi strănepoţi Elisaftei, şi toţi strănepoţi Ştirbului şi lui Firăe, de nimeni siliţi şi nici învăluiţi, ci de a lor bunăvoie, şi au vândut a lor dreaptă ocină şi moşie din ale sale drepte privilegii, şi din uric de danie şi vislujenie, ce a avut răs-străbunul lor Firău de la Iliiaş şi de la fratele său, Ştefan, voievozi, privilegiile de mărturii ce le-au avut sluga noastră Pătraşco şi mai sus scrisele seminţeniile lui de la Iancul Voevod pentru alalte ale lor drepte privilegii de întăritură de la înaintaşii domni, ce le-au avut făcute pe aceste vechi privilegii, un sat anume Bursuceanii, ce-i în ţinutul Sucevei, şi cu mori în sat: şi cu loc de moară în Siret, unde au fost morile Ştirbului, mai în jos de poiană; acelea le-au vândut la al nostru credincios şi cinstit boier, jupânului Andrei, hatman şi pârcălab Sucevei, drept 3.000 zloţi tătărăşti. Şi s-a sculat al nostru credincios şi cinstit boiarin, pan Andrei, hatman, şi a plătit deplin acei de mai sus zişi 3.000 zloţi tătă­răşti în mâinile mai sus scrise slugilor noastre, lui Pă­traşco, vătag, şi seminţeniilor sale, lui Gavril, fiul Grozavei, şi lui Bilaşco, şi surorii sale, Anghelinei, copii Annei, dinaintea noastră şi dinaintea a tot sfatul nostru; şi mai sus scrise privilegii şi ispisoace de ferăe (taxe de judecată – n. n.), ce le-au avut sluga noastră Pătraşco şi seminţeniile sale mai sus scrise, Gavril, fiul Grozavei, şi Bilaşco, şi sora sa, Anghelina, copiii Annei, încă le-am dat în mâinile credinciosului nostru şi cinstit boier, pan Andrei, hatman, şi pe cel de mai sus zis sat, anume Bursuceanii, şi cu loc de moară în Siret, unde a fost moara Ştirbului, mai în jos de poiană, şi cu moară în sat, în Bursuceani, ca să-i fie lui şi de la noi uric şi ocină şi cumpărătură, cu toate veniturile lui, şi copiilor lui şi nepoţilor lui şi strănepoţilor lui şi răs-strănepoţilor lui şi la tot neamul lui, ce i se va alege mai de aproape, neruşeit niciodinioară în veci. Iar hotarul celui mai sus zis sat, anume Bursuceanii, şi cu loc de moară în Siret, unde a fost moara Ştirbului[4], mai în jos de poiană, şi cu moară în satul Bursuceni, iar el să fie dinspre toate părţile, pe unde din veac au umblat. Iar la aceasta este credinţa domniei noastre mai sus scrisă, Io Petru Voievod, şi credinţa preaiubitului şi din inimă fiu al domniei mele, Io Ştefan Voievod, şi credinţa boierilor noştri, credinţa dumisale Bucium, mare vornic al ţării de jos, şi credinţa dumisale Eremiia, mare vornic al ţării de sus, şi credinţa dumisale Cocora şi pan Gheorghie, pârcălabi de Hotin, şi credinţa dumisale Gavril şi pan Cristea, pârcălabi de Neamţ, şi credinţa dumisale David şi pan Bejan, pârcălabi de Novograd, şi cre­dinţa dumisale Andrei, portar Sucevei, şi credinţa dumisale Brut, postelnic, şi credinţa dumisale Bârlădeanul, spătar, şi credinţa dumisale Gheorghie, ceaşnic, şi credinţa dumi­sale Iane, vistiernic, şi credinţa dumisale Sava, stolnic, şi credinţa dumisale Stan, comis, şi credinţa tuturor boierilor noştri ai Moldaviei mari şi mici. Iar după a noastră viaţă, pe cine Dumnezeu îl va alege să fie domn ţării noastre a Moldaviei, din copiii noştri sau din al nos­tru neam, sau pe oricare alalt Dumnezeu îl va alege domn să fie ţării noastre, acela să întărească şi să îm­puternicească, căci că îi este lui dreaptă ocină şi cumpărătură. Iar spre mai mare tărie şi putere a tot ce s-a scris mai sus, poruncit-am înşine la al nostru cin­stit boier, dumisale Lupul Stroici, marelui logofăt, să scrie şi a noastră pecete să o lege de această ade­vărată carte a noastră. / Ionaşco Roşca a scris, în Iaşi, la anul 7096, luna Ghenar 28”[5].

 

1622, 23 iulie: Ştefan Tomşa întăreşte „Tudosiei Andreiasa şi ginerelui ei, Vasile Ureache, stăpânirea satului Bursuceni”[6]. „Io Ştefan Tomşa Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldaviei, adică a venit înaintea noastră şi înain­tea tuturor boiarilor noştri moldoveneşti mari şi mici închinătorii noştri călugări din sfânta mănăstire de la Voroneţ şi s-au pârât de faţă cu Teodosia, doamna lui Andrei, biv (fost – n. n.) hatman, şi cu ginerele ei, Vasilie Ureache, pentru satul Bursuceanii, care-i la ţinutul Sucevei, la Siret, spunând, aici, călugării că acest sat Bursuceanii le-a fost lor danie de la Alexandru Voievod şi au arătat înaintea noastră şi uric de la Alexandru Vioevod, de danie, pentru că acest sat a fost luat pentru Alexandru Voevod (Lăpuţneanu – n. n.), în viclenie, de la nişte boieri, care au fost pri­begi în ţara Ladianscă. După aceea, după moartea lui Alexandru Voievod, în zilele fiului său, Bogdan Voievod, ei, aceşti boieri, au venit în Ţară şi li s-au înturnat lor ocinile şi moşiile şi totul înapoi şi că atunci, până în zilele lui Petru Voevod, toţi aceşti boieri şi-au ţinut ocinile lor, şi copii lor şi nepoţii lor; iar când a fost în zilele lui Petru Voevod, s-au sculat din oamenii lor, anume Pătraşco, vatav, fiul lui Nicoară, nepotul Măricăi, şi vărul său Gavril, fiul Grozavei, nepot lui Dragul, strănepot lui Ghedeon, şi vărul său Bilaşco, şi sora lui Anghelina, copiii Anei, fetei lui Dragul, nepoata lui Ghedeon şi strănepoata Elisaftei, şi toţi prestrănepoţii lui Ştibor şi Firău şi au vândut acest sat mai sus scris Bursuceanii, în ţinutul Sucevei, la Siret şi l-au vândut acestui boier, lui Andrei, biv hatman, drept trei mii de zloţi tătărăşti, precum au arătat înaintea noastră Todosia, doamna lui Andrei, şi ginerele ei, Vasilie Ureche, uric de cumpărătură de la Petru Voevod şi alt uric de măr­turie de la Iancul Voievod, ce au avut aceşti oameni mai sus scrişi, pentru că acest uric vechi, ce l-a avut bunul (bunicul – n. n.) lor Ştibor de vislujenie, de la bătrânul Ştefan Vodă, acela a ars, din casa lui Păntelei din Brăeşti, când a venit un trimis din steag, în solie către Iancul Voievod, şi i s-a întâmplat să înnopteze acolo, în casa lui Păntelei şi i s-a aprins casa lui de focul lor, şi încă s-au mai pârât şi în zilele lui Petru Voievod, şi atunci au trimes călugării şi s-a şters acest sat din uricul călu­gărilor, pe care l-au avut de la Alexandru Voievod. Alta noi şi cu tot sfatul nostru i-am judecat cu judecată dreaptă şi am aflat că este dreaptă cumpărătură doamnei Tudoscăi Andriasă şi ginerelui său Vasilie Ureache. Alta am îndreptat pe Todosia Andreiasă şi pe ginerele ei, Vasile Ureache, dinaintea noastră, şi şi-au pus fierăie (taxa de judecată – n. n.) în visteria Domniei mele 24 zloţi, iar călugării de la Voroneţ ei au rămas de dinaintea noastră şi din tot sfatul nostru. Alta de acuma înainte călugării să nu se mai pârască, pentru această pâră si nici să dobândească, niciodată în vecii vecilor. Iar dacă se vor afla, în oa­recare vreme, vreun uric sau ispisoace de la unii domni sau de la însumi Domnia mea, să nu se creadă. Iar dacă vor vrea să rădice, în vreo vreme, oarecare pâră, să aibă a da gloabă porţii Domniei mele 50 de boi. Pentru aceea, acest sat Bursuceanii să fie de la noi cu tot venitul doamnei Todosiei Andreiasă şi ginerelui ei, Vasilie Ureache, şi altul nimeni să nu se amestece dinaintea acestei cărţi a noastre. Scris în Iaşi, anul 7130 Iuli 23. / Însuşi Domnul a poruncit. Ghianghea, vel logofăt, a învăţat şi a iscălit. Faceţi-i uric”[7].

 

1775: În recensământul făcut din ordinul generalului Spleny pentru Ocolul Siretului, Bursucenii sunt menţionaţi cu „1 boier, 2 popi, 8 ţărani”, iar Corocăieştii cu „6 ţărani”[8]. Satul Brehuieşti nu este menţionat, iar Mândreştii, trecuţi drept „Măndăreşti” aveau doar 2 ţărani.

 

1799, ianuarie 1, Peczeyszyn: „Tabel privind moşiile fondului bisericesc în Moldova, cu indicarea ţinutului şi suprafeţei fiecăreia” cuprinde şi „siliştile: Balinţi (Siminicea, numită şi Baleştii – n. n.), Mândreşti (moşie care cuprindea Bursucenii şi Corocăieştii – n. n.), Sarafineşti şi Miteşti… în ţinutul Botoşani”[9].

 

1803: În Condica liuzilor (oameni străini, aduşi din Galiţia, fără obligaţii faţă de vistierie, ci numai faţă de stăpânul moşiei), este trecută moşia lui Iordachi Balş, Dumbrăvenii, cu 249 liuzi, satele pe care le va lăsa moştenire, în 1809, lui Alecu, nefiind menţionate[10].

 

1809: Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordachi Balş, aduce informaţii importante şi despre satele din jurul Dumbrăvenilor, Alecu Balş moştenind „moşiile sate întregi Dumbrăvenii, Romane­ştii, Avereştii[11], Sălăgenii, Bursucenii, şi Brehoeştii, şi Vlădenii, şi Mândreştii, şi Baleştii[12], care acum se zic Siminicea, ce să află, toate unite la un loc, în ţinutul Suceava şi în ţinutul Botoşanii, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii”.

 

1851: Wilhelm Kotzebue publică, în Germania, sub formă de roman (Lascar Viorescu), o interesantă descriere a Moldovei, care cuprinde şi o nuntă la conacul boieresc din Bursuceni, la care au cântat vestiţii lăutari Ion Angheluţă din Suceava şi Vasile Barbu din Iaşi. Fragmentele de roman care se referă, cu diverse aspecte, şi la Bursuceni, le adaug, separat, la sfârşitul acestei poveşti.

 

1888: „Școalele rurale suplinite, din județul Botoșani, se scot în concurs pe data de 1 septembrie, și anume: școalele comunelor Brehuiești-Bursuceni, Brehuiești-Mândrești”[13].

 

1898: Brehueşti, comună rurală, situată în centrul plasei Siretul, județul Boto­şani, de o parte şi de alta a râului Siret. Comuna se compune din sa­tele Brehueşti, Bursuceni, Corocăeşti, Hancea, Hriţcani, Huţani, Mândreşti şi Vlădeni. Are o su­prafaţă de 7.635 hectare şi o populație de 1.358 familii sau 5.374 suflete, din care 1.503 contribuabili. Locuitorii sunt români şi ruşi; sunt şi câteva familii de evrei şi nemţi. Pământul e de calitate bună, variind în pământ negru vegetal şi nisipos, mai cu seamă pe luncile Siretului. Întinderea locurilor cultivate, în 1890, a fost 3.078 hectare. Are 989 hectare pădure, care parte se exploatează sistematic. Sunt situate parte pe dealuri, parte pe şesul Siretului. Numărul vitelor e de 1.964 boi şi vaci, 385 cai, 624 porci, 3.445 oi; 218 stupi, care au produs 218 kg ceară şi 880 kg miere. Comuna e udată prin mijloc de râul Siretul şi mai de multe pâraie, gârle şi vărsături din Siret. Sunt 3 iazuri şi mai multe bălţi, toate ape bogate în peşte. Sunt 2 mori de apă, la iazuri, şi 2 mori de aburi. Sunt în comună 1 carieră de piatră şi 2 de nisip sau prund pentru şosele. Brehueşti e străbătută de şo­seaua naţională ce merge pe şesul din stânga Siretului şi de calea judeţeană Botoşani-Burdujeni, pietruite şi în bună stare. Bugetul comunei are, la ve­nituri, 14.066 lei și 53 bani şi, la cheltuieli, 14.022, lei și 30 bani. Are 7 biserici, deservite de 5 preoţi şi 12 cântăreţi, şi 4 şcoli, cu 3 învăţători, 1 învăţă­toare, 177 şcolari şi 13 şcolă­riţe. Legenda spune că, în vechime, cea mai mare parte din terito­riul comunei era acoperit cu pă­dure şi că, în locul satelor de astăzi, erau schituri de călugări şi de călugăriţe. / Brehueşti, sat aşezat pe coastă de deal şi parte pe vale, în par­tea de est a comunei Brehueşti, pasa Siretul, județul Botoşani. Are o suprafaţă de 1.658 hectare şi o populaţie de 418 familii sau 1.350 suflete, din care 400 con­tribuabili. Pământul este ocupat parte cu semănături şi parte cu pă­dure. Are 1 iaz şi 1 moară de apă, 1 carieră de piatră pentru fântâni şi case şi 1 carieră pentru prund de şosele. Aci este reşedinţa comunei Brehueşti. Este o biserică, făcută de lo­cuitori, deservită de 1 preot şi 2 cântăreţi şi 1 şcoală mixtă, cu 1 învăţător şi 40 şcolari. Sunt 470 vite cornute, 50 cai mari şi mici, 1.128 oi, 1.000 mascuri şi 60 stupi cu albine. În sat sunt 6 meseriaşi, 2 comer­cianţi; 2 cârciumi”[14]. / Bursuceni, sat pe ţărmul drept al Siretului, județul Botoşani, în partea de sud-vest a comunei Brehueşti, plasa Siretul. Are o suprafaţă de 1.046 hectare şi o populaţiune de 157 familii sau 680 suflete, din care 183 contribuabili. Are o biserică, făcută de lo­cuitori, deservită de 1 preot şi 1 cântăreţ; o şcoală mixtă a ju­deţului, cu 1 învăţător şi 40 şcolari”[15].

 

1899: Prefectura judeţului Botoşani publică, în Monitorul Oficial, un „Tablou de tinerii din judeţul Botoşani care urmează a fi înscrişi pe tabelele de recensământ ale clasei anului 1901 şi care sunt dispăruţi de prin comunele unde s-au născut”. Din comuna Brehueşti lipseau de la domicilii: „Gavriline Grigore, fiul lui Manoli şi al Mariei, Ungureanu Ioan, fiul lui Gheorghe şi al Victoriei, Ştefănescu Titus, fiul lui Alexandru şi al Eugeniei, Ferariu Gheorghe, fiul lui Anton şi al Ecaterinei, Munteanu Costache, fiul lui Enache şi al Raveicăi, Burăh Calman, fiul lui Avram şi al Ghitlei, Romaşcanu Grigore, fiul lui Sava şi al Elisabetei, Teodor Costache, fiul lui Dumitru şi al Savetei, Fruct Iţic, fiul lui Avram şi al Haiei, Ferariu Andrei, fiul lui Ioan şi al Elenei, Garici Vasile, fiul lui Costache şi al Profirei”[16].

 

1905: „Noul hirotonit în preot, Dimitrie Cernescu, este numit, pe ziua de 1 Iunie a. c., paroh la parohia Bursuceni, comuna Brehueşti, judeţul Botoşani”[17].

 

1908: „Văzând mijlocirea I. P. S. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, potrivit art. 4 din legea asupra clerului mirean şi seminariilor”, Carol I decreta, în Art. III, alcătuirea parohiei „Bursuceni (comuna Dumbrăveni), cu biserica parohială Sfântul Nicolae”, doar din satul Bursuceni[18]. „CAROL I, / Prin gratia lui Dumnezeu şi voinţa naţională Rege al României, / La toţi de faţă şi viitori, sănătate: / Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul cultelor şi instrucţiunii publice, sub No. 20.954; / Văzând mijlocirea I. P. Sf. Mitropolit al eparhiei Moldovei şi Sucevei; / Potrivit art. 4 din legea clerului mirean şi seminariilor, / Am decretat şi decretăm: / Art. I. Parohia Bursuceni, din judeţul Botoşani, este şi rămâne desfiinţată. / Satul Bursuceni, cu biserica Sf. Nicolae, se alipeşte ca filială la parohia Corocăeşti. / Art. II. În locul parohiei Bursuceni se înfiinţează parohia Vereşti, din satele Vereşti şi Hancea, dezlipite de la parohia Corocăeşti, cu biserica parohială Sf. Gheorghe din Vereşti şi cu biserica filiali Sf. Voievozi din Hancea. / Art. III şi ultimul. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul cultelor instrucţiunii publice este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiunilor prezentului decret. / Dat în Castelul Peleş, la 30 Iunie 1908. / CAROL / Ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, / Spiru Haret / No. 2178”[19].

 

1909: „Parohia Bursuceni s-a desfiinţat. Satul Bursuceni, cu biserica Sfântul Nicolae, s-a alipit, ca filială, la parohia Corocăești. În locul parohiei Bursuceni, s-a înființat parohia Verești, compusă din satele Verești si Hancea, dezlipite de la parohia Corocăești, cu biserica parohială Sfântul Gheorghe din Verești și cu biserica filială Sfinții Voievozi din Hancea”[20].

 

1931: Prin noua reformă administrativă, din comuna Verești fac parte satele „Bursuceni, Corocăiești, Hancea, Verești”[21].

 

1946: „Tablou de învăţătorii înaintaţi la gr. I în învăţământul primar, pe data de 1 Septembrie 1944: Niculae V Constantin, comuna Vereşti, Corocăeşti; Răileanu S. Sinclita, comuna Vereşti, Corocăeşti; Răileanu Savel, comuna Vereşti, Corocăeşti; Iordăchescu Niculică Constantin, comuna Bursuceni, Vereşti; Iordăchescu Niculică Elisabeta, comuna Bursuceni,Vereşti; Teodorescu Alexandra, comuna Bursuceni, Vereşti; Boba Al. Ion, comuna Bursuceni, Vereşti”[22].

 

 

„Lascăr nu se putea hotărî să meargă la Vrânceanu, după cum făgăduise. Dorinţa lui ca să tot amâne se putea explica, de astădată, printr-o cauză foarte nimerită, drumurile erau într-o stare care împiedica orice călătorie. Ceaţă şi îngheţ, apoi o zăpadă bună şi, peste câteva zile, ploaie – iată cum se-nvârtea vremea toată luna lui ianuarie, aşa încât Lascăr şedea, mai multe zile de-a rândul, la Puriceşti, fără a se întoarce la Valea Verde. Cu toate că nu prea credem noi că numai vremea să fi fost de vină.

 

Pe la sfârşitul lui ianuarie, începu o căldură de primăvară şi soarele uscă aşa de repede pământul, încât Puricescu puse să se pregătească plugurile; vroia să se folosească de putinţa de a ara aşa de timpuriu – obişnuit abia se iese cu plugurile prin mijlocul lui martie. De vreme ce se poate ara, apoi sigur că şi drumurile s-au uscat. Era ştiut, de mult, la Puriceşti că Vrânceanu părăsise Iaşii şi plecase la Bursuceni, şi Catinca, find sigură de iubirea prietenului ei din copilărie, îndemnă ea însăşi pe Lascăr să se ţie de făgăduială. N-avea încotro, trebuia să se pună pe drum. Dacă n-o deschide Vrânceanu vorba despre căsătorie, îşi zicea Lascăr, eu nici gând n-am să o fac; atunci se tot amână şi poate se şi uită; nu o pot refuza pe faţă cu nici un preţ, dar tot amânând, lucrul se desface de la sine.

 

Era destul de departe, de la Valea Verde, la Bursuceni; caii trebuiau hrăniţi la popas, aşa că Lascăr, care se folosise de o lună minunată spre a pleca la douăsprezece din noapte, abia ajunse, la vremea prânzului, la locul hotărât. Am mat spus că Bursucenii erau o proprietate mare şi frumoasă. Când ajungi, însă, satul nu-ţi produce o impresie plăcută, o neglijenţă absolută pentru trebuinţele materiale ale ţăranilor şi mizeria bordeielor te izbesc îndată. Dacă intri în sat, prin poarta jităriei, vezi mai întâi câteva căscioare risipite, la care lipseşte cu totul orice încercare de grădiniţă, lucru de obicei aşa plăcut ţăranului; pământul stă nelucrat şi acoperit de scaieţi, cunoscuţi aici sub numele de holeră; abia mai departe, în sus, dai de case mai bunişoare, umbrite de pomi roditori bătrâni, apoi apuci la stânga, spre curtea boierească, în care intri printr-o poartă de lemn înaltă şi greoaie, a cărei acoperiş curios alcătuieşte hulubăria. Casa e o veche construcţie, în care se mai găseşte caracterul clădirii moldovene, din vremea în care nu se ştia nimic despre arhitecţi. Catul întâi e de piatră şi alcătuit din câteva încăperi boltite, în catul al doilea se află adevărata locuinţă a stăpânilor, şi pridvorul obişnuit la atâta loc, încât abia sunt şapte odăi în toată casa, de altminteri destul de mari. Pridvorul, la care te urci pe o scară îngustă, ferestrele cele neobişnuit de mici şi acoperişul cel înalt de şindrilă, plin de muşchi, sunt lucrurile cele mai curioase pentru ochii străinului; de ornamente sau gust artistic, nici vorbă; de vânt, ploaie şi frig trebuie să ferească locuinţa pe om, şi acest scop îl îndeplineşte întru câtva.

 

Costache Vrânceanu ieşi înaintea musafirului, în capul scării, cu o căciulă de blană cam veche, cu cozoroc mare, aşezată pe fes. El duse pe Lascăr în odaia sa, despărţită de toate celelalte încăperi; se vede că damele vroiau să face oarecare schimbări în toaleta lor şi trimiseseră pe bătrân să stea cu Lascăr, în vremea aceea. Odaia în care intrară era gătită ca mai toate odăile din casele moldoveneşti; se pune oriunde se poate câte un divan mare, care cuprinde, de obicei, peretele întreg. Şi aceasta îşi are scopul său. Pe divan, se face aşternutul aşa de uşor ca în pat, cu atât mai lesne, cu cât musafirul îşi aduce foarte des aşternutul cu dânsul; numărul musafirilor n-ar putea, dar, nelinişti pe stăpâna casei, decât atunci când n-ar mai ajunge nenumăratele divanuri din toate odăile. Ba chiar atunci se găseşte leac; mi s-a întâmplat să dorm, odată, pe o uşă scoasă din ţâţâni, aşezată pe două scaune şi acoperită cu o saltea, şi îmi aduc încă adesea aminte de seara plăcută, urmată de cea mai întăritoare odihne pe acel culcuş improvizat. Tocmai în felul acesta neaşteptat şi străin, aşa de în afară de obiceiurile Europei civilizate, stă deosebitul farmec care leagă aşa de puternic de Moldova pe oricine e în stare să primească asemenea impresii. Cu toate că-i lipsesc câteva lucruri neapărat trebuincioase, străinul se obişnuieşte uşor cu viaţa aceasta curioasă, dacă nu sunt prea înrădăcinate într-însul obiceiurile de burghez răsfăţat, şi apoi mai e trebuinţă de o mică doză de aplecare spre lucrurile extraordinare. Acela căruia, pentru a fi fericit, îi trebuie, în toate dimineţile, un corn la cafea şi gazeta umedă, ieşită de la tipar, acela să stea acasă; dar cui îi curge sângele repede prin vine, acela, ale cărui bătăi de inimă mai vioaie, îi spun că în orice împrejurare găseşte un sprijin în el însuşi, şi doreşte să asiste la dezvoltarea unei ţări, care, bine condusă, ar trebui să ajungă la un viitor fericit, acela nu se va întoarce, desigur, nemulţumit acasă. Dumnezeu a făcut nespus de mult pentru Moldova şi parcă îţi vine să te superi pe dânsul că lasă o parte destul de însemnată a locuitorilor ei să urmeze toate căile, fără să le pună în piept conştiinţa despre menirea lor.

 

Lascăr şezuse, aproape un ceas, cu stăpânul casei, când intră un fecior, cu o farfurie, pe care se aflau două păhăruţe de rachiu şi două felioare de pâine, şi-i pofti la masă. Vrânceanu, cu tot surâsul de triumf pe buze, ce-l avusese la sosirea lui Lascăr şi care însemna că ştia bine că venise pentru partea femeiască din casa lui, nu spusese nici o vorbă despre familia sa; acum apucă pe musafirul său prieteneşte de mână şi-l duse în sufragerie, unde trebuia să-şi facă prezentaţia. Lucrul se săvârşi printr-o închinăciune colectivă şi câteva cuvinte preschimbate cu stăpâna casei, şi toţi se puseră la masă.

 

Erau numeroşi cei din casă care se aşezară împrejurul mesei, ce strălucea de curăţenie, dar era acoperită cu pânză groasă de casă, şi plină cu bucate foarte simple. În cap şedea cucoana Prohiriţa, stăpâna casei, într-o rochie bogată; culorile trandafiriu şi negru jucau rolul principal. Feţele cele deschise, de la panglici şi fionguri nu păreau nepotrivite pentru vârsta ei; ea arăta încă destul de tânără, la 45 de ani, şi mai putea trece de belle femme, aşa de puţin se vedeau zbârciturile sub albul şi roşul aşezat cu măiestrie pe faţa ei, aşa de dreaptă îi mai era încă talia, cu toată sporirea cam prea mare a formelor. Ea avea mai mult tipul grecesc, decât moldovenesc, ochii îi umblau în toate părţile, în vreme ce capul sta nemişcat, ceea ce da obrazului său o expresie energică, ajutată poate şi de sprâncenele din cale-afară negre şi de trupul ei înţepenit. Trebuie să recunoaştem că femeia aceea îţi insufla un oarecare respect, şi se zice că şi chiar Vrânceanu o simţea aceasta”.

*

„Bătrânul surise.

– De ce râzi?, urmă ea necăjită.

– Nu fi prost, Constache, mai avem și alte fete de măritat.

– Bine, bine. Te pricepi la prețuire. Ce mai dai, afară de asta?

– Trei șaluri turcești, 300 galbeni bucata, fac 900.

 

Cuconul Costaehe scrise suma sub cea de mai sus.

– Horbote de 1.500 galbeni.

Bătrânul scria fieeare lucru.

– Rufe și mătăsării de 800, un clavir de 200.

 

Prohirița se opri, pe gânduri.

– O caretă din Viena, cu patru cai 550, adaugă Costache.

– Mobile pentru patru odăi, din prăvălia lui Miculi, precum și perdele, ieftin de tot: 900.

– Acum încă 5.000 galbeni, bani gata, să vedem cât face.

 

Vrânceanu le adună încet toate împreuna.

– 12.151! Peste 12.000! Vezi?

 

Perechea își freca mâinile cu mulțumire. Va să zică o zestre de 12.000 de galbeni îi era hotărâtă lui Lascăr. Toate lucrurile trebuincioase se înșiră în foaia de zestre. Suma întreagă cuprinzând și prețuirea tututor obiectelor ce nu s-a dat în bani, se ipotechează în moșia ginerului, și dacă se întâmplă să se despartă, bărbatul e silit să dea tot înapoi, chiar de s-ar fi rupt horbotele și șalurile de mult, și caii ar fi încetat de a se mai putea întrebuința.

 

Până aci aduseseră părinții lucrurile în grija lor; nu mai lipsea decât cererea oficială a lui Lascăr, de care nu se îndoiau nici o clipă. Tinerii se plimbau de așa multă vreme în grădină încât s-ar putea întampla lucrul chiar azi. Când înseră, apăru toată societatea în salon, cu aerul obișnuit, afară de amândoi ștrengarii, care își rupseseră pantalonii, agățându-se de copaci. Lascăr părea plictisit; nu-i trecea prin cap că-l mai aștepta o amară încercare. Cucoana Raluca intră tocmai când se aprinseseră lumânările, se apropie de dânsul și-l întrebă:

– Joci préférence, cucoane – cum te cheamă?

– Lascăr Viorescu.

– Joci préférence, cucoane Lascăr?

 

Tânărul asigură că abia putea deosebi dame de cupă de valetul de pică, dar fără folos.

– Ai să înveți tu jocul numaidecât, zise ea – îl și tutuia.

Vrânceanu ar fi vrut sa-l cruțe cu partida, ca să nu-l despartp de Roxandra, dar știa el cine e soacră-sa și tăcu. Oricine venea la Bursuceni trebuia să treacă prin iadul acesta. Masa de cărți fu întinsă, jețul plin de perne împins alături și jocul începu a trois – Vrânceanu și Lascăr, în dreapta și în stânga, bătrâna la mijloc.

– Pici – șapte, în carale – opt, în cupe…

 

Așa merse toată seara. O singură întrerupere; Kreidemann se apropie foarte vesel de Lascăr și-l întrebă, tot dând din cap și clipind din ochi:

– Ați văzut cum merge Fanny?

– Ai de gând să taci, domnule Kreidemann?, strigă bătrâna necăjită și iarăși nu se auzi alta, mai multe ceasuri, de-a rândul, decât număratul punctelor.

 

Deodată i se zbârli părul bietului tânăr – așa ni s-ar fi întâmpinat și nouă, tuturor. Ceasornicul bătu zece ceasuri; cucoana Raluca începu încet, apoi tot mai tare, să borborosească. Lascăr recunoscu vorbe dintr-o rugăciune grecească.

– Kyrie eleyson, se auzea, pe când da cărțile. Kyrie eleyson, Kyrie eleyson, am un joe în cupe.

– Pas, pas, ziseră cei doi, care jucau cu dânse și borboroseala rugăciunii grecești își urmă calea.

 

Lascăr crezu că biata bătrână își perduse mințile. Dar nu era așa. Cucoana Raluca avea obicei să se culce, când bătea zece, întârziase azi cu jocul, din somn nu voia să piardă, nici Dumnezeu nu trebuia să păgubească – nu-i rămânea alta de făcut decât să-și înceapă lunga rugăciune de seară cu cărțile în mână, și ieși din odaie, borborosind „Kyrie eleyson”, fără să plătească ceea ce pierduse. Se sfârșise și seara cea lungă; încă un ciubuc, apoi un sfert de ceas de vorbă cu stăpânul, stapana casei și Roxandra, un fecior, cu lumânarea în mână, duse pe Lascăr în odaia ce-i era hotărâtă. El dete repede drumul baiatului de țigan și rămase singur. E o adevărată plăcere să rămâi sigur după o asemenea zi. Prea fuseseră oamenii politicoși cu dânsul – îl primiseră ca pe Por împărat. Lascăr stinse lumânarea, deschise geamul și se rezimă pe fereastră, ca să răsufle aerul carat.

 

Dacă te-ai plictisit multe ceasuri în șir, apoi nu e lucru rar să-ți trimită Dumnezeu o mică despăgubire, spre a restabili eehilibrul sufletesc. Astfel i se întâmplă cel puțin lui Lascăr. Cum se uita el așa, în intuneric, la cerul plin de stele, văzu un punct luminos înaintând spre casă. Cărăbuși luminoși nu sunt în februarie, trebuia dar să fie vârful aprins al unei țigări. Peste curând, se auziră pași și un glas murmură:

– Ana, ce dracul, Ana aici ești?

 

„Domnul Kreidemann așteptându-și odorul!”, își zise Lascăr și nu se mișcă, ca să vadă ce va urma. Începuse a se teme că Ana nu va veni; dar nu trecu mult, și se ivi a doua formă omenească.

– Unde erai, Ano? E frig, știi tu, și nopțile sunt așa de întunecoase în afurisita asta de Moldova, încât nu pot găsi banca, care trebuie să fie aici.

 

Banca se găsi și începu alintarea tocmai sub ferestrele lui Lascăr. Kreidernann vorbea și, în aceste momente de iubire, tot cu fraze umflate, ca de obicei, femeia de lângă dânsul întrebuința expresiile cele mai alese, cu un accent care trăda pe tânăra bucovineană. După multe alintări, apucă gingașul Heronymus pe iubita sa de talie și răsună un sărutat. Acum se îngroșase gluma; Lascăr avea mare poftă să arunce ligheanul cu apă peste perechea amorezată, rezistă însă acestei dorințe și strigă:

– Bună seara, domnule Kreidemann!

 

Un țipăt și Ana se făcu nevăzută. Kreidemann trebuie să fi rămas, câteva minute, încrernenit, și sigur că avea o figură poznașă.

– Bună seara, bună seara!, strigă, în sfârșit, spre fereastră și ieși, cât putu de repede, din grădină.

 

Lascăr nu stătu mult deştept. Numai cât îi trebui să se întărească în planul de a se întoarce, a doa zi, acasă, fără a spune vreo vorbă despre planul de căsătorie. Dar se întâmplă altfel. Abia deschisese ochii, dimineață, și se întindea cu plăcere în căldura patului, ceea ce-i făcea totdeauna mare bucurie, când intră Vrânceanu în odaie, urându-i bună dimineața în chip foarte prietenesc.

– Nu-i așa că am făcut bine să-ți trimit pe Pantelie Crețu?, întrebă el, fără cea mai mică pregătire.

 

Tutuitul este, în limba moldovenească, aproape indispensabil pentru o convorbire prietenească.

– Cum așa?, răspunse Lascăr, frecându-se la ochi.

– Ce fel, cum așa? Nu ți-a spus omul ce intenții am asupra ta? Nu ți-a vorbit de fiică-mea?

 

Lascăr se roși, poziția era grea.

– Cucoane Costache, zise el ți trase pe bătrân spre pat, unde se așeză îndată, cu un picior sub dânsul. Crețu nu mi-a ascuns, în adevăr, planurile dumitale. Fiica dumitale, Roxandra, îmi place foarte mult. Dar trebuie să mai amânăm lucrul, nu mă simt încă împins spre însurătoare.

 

Pe obrajul lui Vrânceanu se făcu numai o foarte mică schimbare, dar cine-l cunoștea mai bine ar fi ghicit furia care fierbea întrînsul. El se sculă și merse încet spre fereastră.

– Vrei să pleci astăzi, cucoane Lascărache?, întrebă el și apoi adăugă, fîră a aștepta răspunsul: Ai vreme frumoasă de drum.

 

Cu aceste cuvinte, părăsi spătarul odaia. Lascăr sări din pat cu usurinâa unui băiețel, căruia îi stă înainte o petrecere pe iarba verde.

– Rămâneți, sănătoți, Bursuceni!, strigă el, îmbrăcându-se. Rămâi sănătoasă, nineacă Raluco!

 

Era tocmai să zică „Rămâi sănătos, Kreidernann!”, când acesta intră, deodată, în odaie.

– Știți, domnule Viorescu, zise el, apucând pe Lascăr de mână, n-ar trebui să spuneți ninic despre întâmplarea de aseară, hei?

– Fii pe pace, mut ca peștele. Știu ce datorie are cineva pentru tainele iubirii”.

*

„Trei săptămâni după cele întâmpinate mai sus, găsim pe Lascăr iar la Valea Verde. Moartea lui Puricescu nu-l putea întrista mult; ochii săi nu rămaseră uscaţi, pe când urma sicriul deschis, în care era culcat mortul, cu obrazul descoperit, dar întristarea lui venea mai mult din amintirea zilelor fericite, petrecute la Puriceşti. Şi aceste amintiri îi aduseră nădejdea de-a redobândi iarăşi comoara cea pierdută. Lascăr iubea pe Catinca mai înfocat decât totdeauna, o iubea cu entuziasm; ea singură îl pusese în stare de-a putea săruta fruntea cea rece a prietenului său mort. Dar el nu văzuse încă pe văduvă, nu se credea încă demn de fericirea de a-i strânge mâna după despărţirea ce aceasta îi impusese. Negreşit, el ştia bine că plecase la Iaşi, cu intenţia de a lucra energic, însă lucrurile luaseră o direcţie paşnică fără mijlocirea lui; astfel chibzuita sa prietenă nu avusese ocazie de a judeca dacă apaticul şi uşorul Lascăr se schimbase. Prin hotărârea de a rămânea departe de dânsa, el nădăjduia să-i arate că câştigase energie şi rămase statornic în această hotărâre, oricât de puternică îi era dorinţa de-a merge la Puriceşti.

 

Socotelile epitropiei Lascăr le primise îmblânzit, prin moartea grabnică a lui Ienache, întregi, aşa cum i se prezentară, prin mijlocirea lui Dolban se împăcase chiar, cu acest prilej, cu Vrânceanu. Trebuie să-i iertăm această concesie, aci nu era în joc numai slăbiciunea, ci mai ales mărinimia, acest dar firesc al oricărui moldovean curat, şi sacrificiul propriului interes faţă cu moştenitorii mortului său prieten. Dar îi rămăseseră ocazii destule pentru a se arăta sub o lumină nouă: cu micul capital ce-i rămăsese de la maică-sa, el era dator să mulţumească pretenţiile creditorilor, să ducă gospodăria din Valea Verde cum se cade. Creditorii începuseră, fără alte încercări, să ceară vânzarea Văi Verzi şi terminul licitaţiei silite se putea citi, curând, în Monitorul Oficial; dar, după lege, trebuia să mai treacă şase luni, şi Lascăr se folosi de acest răgaz pentru a-şi regula afacerile. O recoltă din cele fabuloase, ce le dăruieşte, câteodată, Dumnezeu Moldovei, vânzarea unei părţi din frumoasa pădure de fag, rămasă încă în picioare pe Valea Verde, puseră în stare pe Lascăr, a cărui muncă tot mai mare părea blagoslovită, să plătească, în toamnă, peste a treia parte din datorii, ceea ce mări creditul său deodată şi-i înlesni dobândirea de sume noi, pentru a scăpa cu totul de vechii creditori; şi când căzură cei dintâi fulgi de zăpadă, el putu opri munca câmpului, cu încredinţarea că putea scăpa Valea Verde, dacă urma să muncească cu aceeaşi râvnă, cu care începuse.

 

Un simţământ nespus de binefăcător umplea sufletul lui Lascăr, în decursul acelei vremi şi chiar durerea de-a fi despărţit de Catinca nu avea putere asupra lui. I se părea că noul său fel de viaţă trebuia să-l arunce în braţele fericirii; el află oarecare voluptate în sacrificiul ce-şi impusese de-a aştepta sfârşitul anului de doliu; până atunci, nu vroia să vadă pe nimeni şi găsea o plăcere deosebită în adânca singurătate, în care putea să se judece şi să mediteze asupra sa însuşi. Chiar pe Dimitrie Albu, care avea o moşie în Moldova de Jos, la care putea ajunge în două zile, nu-l văzuse de mult.

 

Vremea aşteptată cu atâta dor era acum foarte apropiată, când sosi, într-o zi, un călăreţ în curte şi-i înmână o scrisoare lui Lascăr: Vrânceanu îl poftea la nunta fiicei sale, Roxandra. Cu toată împăcăciunea lui cu fostul său epitrop, el nu se mat întâlnise cu dânsul, de la moartea lut Puricescu, şi nici avea cea mai mică dorinţă să se mai întoarcă la Bursuceni. Dar în starea sa sufletească actuală, i-ar fi făcut plăcere orice distracţie, care i-ar fi scurtat ultimele zile de despărţire, şi hotărî să înveselească nunta prin prezenţa sa şi să meargă chiar din ajun, după cum cerea invitarea. Ceea ce se numeşte, în Germania, „Polterabend” e şi un obicei moldovenesc, obicei a cărui origine se pierde în noaptea timpului.

 

Mireasa nu poartă văl la cununie, ci peteală, o mulţime de fire subţiri de aur adevărat, care-i cad de pe creştetul capului ca şuviţele despletite de păr peste umeri şi se coboară aproape până la călcâie. Cu cât sunt tinerii mai bogaţi, cu atât peteala se economiseşte mai puţin, dacă fata e numai frumuşică, apoi îi şade minunat de bine cu această podoabă. După nuntă, peteala împodobeşte icoana Maicii Domnului din biserica unde s-a săvârşit cununia.

 

Depănarea petelei şi regularea ei se face în ajunul căsătoriei, şi se adună toţi prietenii şi prietenele. Tinerii ţin braţele întinse cu mare răbdare; fetele deapănă, ceea ce nu e prea încurcat, restul se taie scurt şi se amestecă printre bomboanele de nuntă. Dar tot mai iute şi mai cu nerăbdare umblă tinerimea cu firele cele mai subţiri, căci a sosit muzica.

– Mai bine să jucăm!, zice o pereche de ici.

– Mai bine să jucăm!, şopteşte şi alta, mai departe, şi, de îndată zboară toţi, vălţuind vesel prin salon.

 

Strauss şi Lanner trăiesc în memoria celor ce i-au auzit şi muzica de joc germană nu a amuţit, prin moartea celor doi virtuoşi. „Dar când cântă lăutarul ţigan Barbu[23] sau Angheluţă[24] de joc, apoi tot ţi se învârtesc altfel picioarele! Uitaţi-vă la acea orchestră minunată; dar trebuie să ieşiţi în tindă, în sală chiar n-aţi putea sta, şi apoi nici nu miroase oamenii aceia a paciuli. Priviţi aceste obrazuri negre, expresive! Părul cel lung, negru, se scutură sălbatic încoace şi încolo, căci capul ajută la bătaia tactului, şi nu numai capul singur, ci şi ochii se învârtesc mereu, colţurile gurii se mişcă şi chiar nările se umflă şi nechează parcă ar vedea armăsarul o iapă! Trei sau patru cântă din vioară, trei sau patru trag cu o pană pe strunele cobzei, alţii suflă, cu adevărată furie în nai, totul împreună alcătuieşte o armonie aşa de deosebită şi de iritabilă, încât tânărul trebuie să joace, cu voie sau fără de voie, bărbatul aşezat ridică picioarele în tact şi-şi aduce aminte de tinereţe, când îşi ţinea şi el drăguţa în braţe, şi bătrânul mişcă cel puţin din degetele de la picioare şi se uită zâmbind la tineretul cel zburdalnic. Şi unde pui că ţiganii aceştia n-au o idee despre note – cântă totul după auz!

 

Curtea şi scara, pline de ţărani curioşi şi de slugile boiereşti, erau viu luminate, când intră trăsura lui Lascăr în curte, în chiotele surugiului. Vrânceanu îl primi în tindă şi-l sărută cu zgomot. În salon era mare veselie, depănarea petelei se sfârşise. Roxandra întimpină pe musafir înroşindu-se puţin, dar fără cea mai mică cochetărie, şi-l prezentă pe logodnicul ei, un proprietar din vecinătate, înotând în fericire, care-l strânse de mână de-i pocniră oasele; cucoana Prohiriţa ăi spuse câteva cuvinte foarte prieteneşti, într-o frază franceză surprinzător de bine întocmită; bunica Ralu nu se mişcă de pe loc, ea puse mâna pe doi jucători de préférence”.

*

„Zgomotul felicitărilor, după săvârșirea cununiei, îl deșteptă. Toți se îmbulzeau spre tinerii însurăței, nici el nu putea rămâne îndărăt; și, cu atât mat puțin, cu cât nădăjduia să se apropie de prietena sa în îmbulzeala ce se născuse; dar cucoana Profirița apucase de braț pe Catinca și, după ce-i făcuse meritatele imputări că sosise așa de târziu, se și îndreptă, cu dânsa, spre ieșire.

 

Lascăr se simți, deodată, îmbrățișat cu căldură, el întoarse capul și se văzu în brațele lui Albu.

– Ce zici de această surprindere?, întrebă acesta.

– Nici un cuvânt, răspunse Lascăr. Haidem afară, afară la aer, altfel voi începe să plâng ca un copil dinaintea tuturor acestor străini!

 

Pe când se întorceau toți, însoțiți de împușcături și de muzicanții care ședeau într-un car, la curte slugile, sub comanda neobositului Bucinescu, pregăteau, cu sudoarea frunții, masa cea mare. Abia peste un ceas totul fu gata; trebuiau 60 de tacâmuri, fără a socoti măsuța cea mică, pentru cei șase copii, ce-i adusese cu dânsa mătușica Paraschiva; mătușica Paraschiva nu venea niciodată fără copiii săi.

 

În răstimpul acesta, o parte din societate se răspândi prin grădină; Lascăr și Dirnitrie se plimbau, vorbind, dinaintea porții; cei mai mulți rămaseră în curte, unde trebuiau să joace țăranii, după ce li se împărțise rachiu. Aci își arătă vătaful Gheorghe Clipa toată superioritatea minții sale și cum studiase de bine caracterul supușilor săi. Îndată ce-și primise unul paharul său de rachiu, îi făcea cu cretă o cruce pe spinare, spre a-l împiedica de a se furișa din nou printre cei însetați.

 

Un cerc mare se întinse pe iarbă, cu lăutarii la mijloc, mulți musafiri se amestecară printre țărani, spre a face glume cu fetele; hora se învârtea încet în jurul muzicii, din vreme în vreme un flăcău, apucat de neastâmpăr, împingea deodată cu foc pe vecinul său în mijlocul cercului, spre a sări și a bate din picioare. Când privești la horă, ți se pare că oamenilor trebuie să li se urască grozav jucând-o; dar nu este așa; fetele și flăcăii joacă bucuros, chiar dacă n-au cizme în picioare.

 

În sfârșit, se dete semnalul ospățului; muzica se așeză în tindă, mirosul de bucate întâmpină pe meseni, când intrară în casă și le mări pofta de mâncare; o veselie copilărească se vedea pe toate chipurile și fiecare se grăbea să-și aleagă vecina la masă. Kreidemann se și apropiase de Catinca, cu intenția de a o apuca de braț, dar Lascăr își făc loc, pe neașteptate, între amândoi și-i întinse mâna.

 

Ospățul de nuntă făgăduia să fie vesel și se ținu de cuvânt. Masa era minunată, bucătari din toate părțile veniseră în ajutorul țiganului lui Vrânceanu[25]. Pe lângă cele mai fine producte ale bucătăriei franceze, nu puteau lipsi nici mâncărurile moldovenești, și, mai înainte de toate, plachia de gâscă. Afară se cântau valluri și polka-mazurka, astfel că pe tineri abia îi răbda inima pe scaune; convorbiri tot mai zgomotoase se încingeau, din dreapta și din stânga, peste masă. Vrânceanu își călcase pe inimă cu vinurile sale; exemplare strămoșești de Cotnar și Odobești curgeau ca din izvor, alternând cu Bordeaux și vin de la Rin, și când săriră dopurile de la Campagne apoi, după ce se bău în sănătatea mirilor, a socrilor și a tuturor rudelor, urmară toastele cele mai surprinzătoare.

 

Un speech, pregătit de Kreidemann cu tot spiritul său, se pierdu rușinos, din pricina zgomotului. Convorbirile cele vii conveneau minunat perechii noastre înamorate, care ar fi dorit mai bine să se afle acum în grădinița liniștită de la Puricești; sfiala de la început nu fu luată în seamă, și Lascăr începu a zice:

– Datorez prietenului meu, Dimitrie Albu, bucuria neașteptată de-a te vedea aici.

– Nu tăgăduiesc, Albu m-a îndemnat să primesc invitarea la nuntă, răspunse Catinca.

– Știai că mă vei găsi aici?

 

Catinca se uită la dânsul, roșindu-se:

– Nădăjduiam, zise ea serios.

 

O nespusă fericire cuprinse inima lui Lascăr. Viitorul sta legat de acest cuvânt al prietenei lui. Nu putea urma mai departe această convorbire în locul unde se afla; o asigurare și mai lămurită pentru dorințele sale nu l-ar fi lăsat în putință să-și mănânce supa în mod cuviincios, să răspundă la întrebările ce i se făceau și lui din vreme în vreme. Dar fericirea lui cea prea mare trebuia să răsufle într-un fel; el se aruncă, așadar, cu cea mai neastâmpărată veselie în vorbirea de o mie de ori începută și apoi iarăși întreruptă a societății; și nu-i trebuia mult ca să se fi prins frate de cruce cu Kreidemann, numai de dragul Catincăi.

 

Se șezu mult la masă și se bău mult. Chiar și Vrânceanu cel cumpătat ajunse la inspirație și, când se sculară toți de pe scaune, el strigĂ:

– Haideți, să facem o plimbare prin sat!

 

Muzica se puse în cap și tot șirul porni. Nici damele nu rămaseră înapoi, Catinca ținea pe Lascăr de braț. O asemenea plimbare, pe care societatea aleasă nu o face decât excepțional și la țară, dar care nu e rară în clasele de jos, chiar în oraș, are un aspect deosebit, de cea mai mare veselie.

 

La Bursuceni, plimbarea era interesantă mai ales din pricina lui Vrânceanu, care, apucând pe Pentelei Crețu de guler, se aseză la spatele muzici și începu un fel de joc cu tovarășul său, care sărea și chiuia. Bătrânul ținea cu o mână anteriul său moldovenesc și făcea niște pași aci mari, aci mici, apoi sta pe loc și încerca mișcări hazlii, bătând cu tocul cizmelor pământul; apoi, deodată, începu iar pașii mari. Priveliștea era foarte originală; Crețu nu putea ține tactul; el ducea grija gulerului de la haină. Țăranii se strâmbau de râs, strigând:

– Boierul s-a chefuit, Dumnezeu să-i ierte păcatele!

 

Abia se întoarse lumea acasă și jocul începu; țiganii neobosiți cântau parcă acum puseră abia mâna pe viori. Quadrile, polka, vals urmau una după alta; nici hora nu fu uitată. Nu se ivi nici o împiedicare, numai copiii mătușicăi Paraschiva fură călcați rău, de vreo câteva ori. Vlăstarii deznădejduiți nu-și băteau capul de aceasta și săreau mereu printre dănțuitori.

 

Prilejurile de a vorbi, fără a fi băgați în seamă, erau numeroase, iar Lascăr și Catinca nu scăpară nici unul. Când se despărțiră, noaptea, târziu, mâinile lor se ținură strânse multă vreme și Catinca zise lui Lascăr, uitându-se cu drag la dânsul:

– La revedere!

 

Și când Albu se apropie de dânsul, se îmbrățișară cu toată inima amândoi bărbații și Lascăr zise:

– Iubirea și prieteșugul mi-au venit în ajutor – vă mulțumesc!

 

Au trecut patru ani de la nunta cea veselă. E o minunată zi de vară. Un vapor străbate valurile limpezi, în susul Dunării. O societate variată se plimbă, vorbind, pe punte; mulți se bucură de frumoasele priveliști, de-a lungul țărmului, mulți nici nu iau seama la dânsele.

 

Pe-o bancă șade un tânăr blond, cu musteața roșcată, îmbrăcat în haine elegante de vară; lângă dânsul e o damă tânără, ai cărei ochi mari, negri, se îndreaptă spre partea unde se află Moldova. Dar nu e nici o tristețe pe obrazul ei, ea zâmbește cu nespusă gingășie, când vine fuga, spre dânsa, și o apucă de genunchi un băiețel de vreo trei ani, cu frumoasele lui haine de culoare deschisă.

– Cine sunt oamenii aceia frumoși?, întreabă unul din călători pe căpitan, și acesta arată cu degetul spre un sac de drum, cu o placă de alamă, pe care stă scris numele proprietarului „Lascăr Viorescu”.

 

Cu acești călători părăsesc și eu Moldova; dulci, foarte dulci amintiri mă însoțesc în Germania. La despărțire, mă mai întreb, încă o dată, dacă icoanele pe care am căutat să le descriu sunt adevărate, și cred că, fără grijă, pot răspunde afirmativ. Pentru un german ajunge aceasta; pentru moldoveanul în mâinile căruia ar putea cădea aceste pagini, mai adaug ceva. Am avut adesea prilejul de-a observe caracterul lui Lascăr; nu este o născocire a închipuirii mele. În Catinca, din contra, găsesc noblețea femeiască, care se află în firea moldovenilor, și mă rog la Dumnezeu ca multe locuitoare din Provinciile Dunărene să dea înapoi, spre a se apropia de acest tip primitiv și să devină mai puțin pariziene, spre a lucra în sens patriotic la înălțarea împrejurimii lor.

 

Bărbatul și femeia trebuie să lucreze împreună la civilizația țării lor, să se îndemne unul pe altul nu numai la bunăvoința, dar și la îndeplinirea acestei ținte; femeia, ca și bărbatul, trebuie să aibă înaintea ochilor ținta vieții, altfel ea e lipsită de patriotism. Am auzit, fără îndoială, multe cuvinte frumoase și entuziaste de pe buze frumoase; dar dacă ar fâlfâi steagul tricolor național, pe o parte, cu strigătul simplicității și al restrângerii pentru binele general, iar de altă parte, o nouă garnitură de horbote – femeia din societatea înaltă ar urma desigur pe cea dintâi, dar s-ar uita cu durere la cea de-a doua.

 

În iubirea mea sinceră pentru frumoasele Țări Dunărene, îmi mai vin în gând și alte concluzii de tras din descrierea cea simplă de mai sus. Dar multe se vor fi schimbat fără de asta, în timpul din urmă. Poate chiar azi o existență problematică, precum acea a lui Vrânceanu, a devenit cu neputință; și un Ienache Puricescu, tânăr, n-ar putea fi împiedicat cu sila, în ziua de azi, să-și dezvolte inteligența sa, precum a fost răposatul meu prieten”[26].

 

 

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Bucureşti 1975, doc. 99 pp. 146, 149

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 108, p. 215

[3] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XIX, Iaşi 1927, pp. 161, 162

[4] Știbor Știrbu – cf. Gonța, Alexandru, Indicele numelor de locuri, București 1990, p. 47

[5] Ghibănescu, Gh., Surete și izvoade, vol. XX, Iași 1928, pp. 6, 7

[6] Florescu, George D., Andrei Vistierul şi Andrei Hatmanul-Logofătul, Bucureşti 1936, p. 5

[7] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XXI, Iaşi 1915, pp. 248, 249

[8] Spleny, Gabriel von, Descrierea districtului Bucovina, în Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Bucureşti 1998, pp. 236-266

[9] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, documentul 1565, p. 510

[10] Codrescu, Th., Uricarul, Vol. VII, Iaşi 1886, p. 244

[11] Vereşti.

[12] Anterior, Baleşti se numise Balinţi, sat din ţinutul Suceava, vecin cu Mândreştii şi Vlădenii din ţinutul Botoşanilor, pentru că Siminicea, deci Baleştii-Balinţi, avea pământuri şi peste apa Siretului, de unde confuzia că Balinţi ar fi fost inclus în Mândreşti. Siminicea îl are drept ctitor pe Mundrea sau Mândrea Jumătate

[13] România Liberă, Nr. 3163, Anul XII, vineri 18/30 martie 1888, p. 1

[14] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, Vol. I, București 1898, pp. 643, 644

[15] Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, Vol. II, București 1899, p. 83

[16] Monitorul Oficial, No. 165, Sâmbătă 23 octombrie / 4 noiembrie 1899, pp. 5649, 5650

[17] Biserica Ortodoxă Română, Jurnal Periodic Ecleziastic, București 1905, Nr. 6, Anul 29, septembrie 1905, p. 679

[18] Monitorul Oficial, Nr. 229, 17 ianuarie 1908, p. 8481

[19] Monitorul Oficial, Nr. 82, 12 iulie 1908, p. 3840

[20] Biserica Ortodoxă Română, Jurnal Periodic Ecleziastic, București 1909, Nr. 3, Anul 33, iunie 1909, pp. 256

[21] Direcțiunea Administrațiunii Locale, Tablou de regruparea comunelor rurale, București 1931, p. 68

[22] Monitorul Oficial, Nr. 287, 11 decembrie 1946, p. 12763

[23] Vestitul Vasile Barbu, lăutarul, zicălaş şi cobzar – n. n.

[24] Ion Angheluţă din Suceava, tatăl lui Năstase din Botoşani, bunicul fraţilor Ionică Ochialbi, Gheorghe Năstase Ochialbi şi Costache Pompieru din Iaşi şi, apoi, din Bucureşti – n. n.

[25] Toate ispisoacele și recensămintele anterioare confirmă că bucătarii boierești, ca și lăutarii, erau țigani; datorăm, deci, țiganilor și tradiția culinară, nu doar cea lăutărească – n. n.

[26] Kotzebue, Wilhelm, Lascăr Viorescu /O icoană a Moldovei din 1851, în România Liberă, Nr. 3238, Anul XII, joi 23 iunie / 5 iulie 1888, pp. 2, 3; Nr. 3241, Anul XII, marți 28 iunie / 10 iulie 1888, pp. 2, 3; Nr. 3457, Anul XIII, marţi 28 martie / 9 aprilie 1889, p. 2; Nr. 3459, Anul XIII, joi 30 martie / 11 aprilie 1889, pp. 2, 3;


Pagina 1 din 912345...Ultima »