CAP. I: Un an cât o eternitate

În toamna anului 2011, când a revenit în ţară, la Rapid Bucureşti, după „eşecul” din Bundesliga, aveam să mă dumiresc, surprinzător de repede, că tânărul fotbalist Ciprian Deac deja devenise, în mod aparent paradoxal, un învingător. Biruise, izbutise să se afle pe sine şi trudea din răsputeri să-şi dureze viitorul după schiţele viselor din copilărie. L-am urmărit cu atenţie, de atunci, încoace, propunându-mi să scriu, cândva, o carte despre el, pentru că m-a ajutat, involuntar, să înţeleg că între sufletul unui artist şi cel al unui sportiv nu există nici o altă diferenţă, decât aceea a modului de a se exprima. Acum, dacă tot locuim în acelaşi oraş de pe Someş, trăind identic, dar exprimând prin altceva sensurile existenţiale, trebuie să împlinesc promisiunea pe care mi-am făcut-o mie, în vremurile în care desluşeam în Ciprian Deac nu doar un fotbalist, ci un adevărat gladiator în atât de complexa dimensiune a condiţiei umane.

Cristi Chivu spunea, într-un interviu recent, că ar vrea să întâlnească pe cineva care să-i desluşească şi să-i povestească sufletul; bătăliile şi victoriile au trecut, doar sufletul rămâne aşa cum a fost dintotdeauna. Chivu este, din câte îmi aduc eu aminte, şi un iscusit poet, dar care a scris numai pentru sine. Întotdeauna şi-a cercetat sufletul cu atenţie şi a modelat acolo unde a simţit nevoia să o facă. La fel mi s-a părut şi încă mi se pare fiul fostului fotbalist Ioan Deac, Ciprian, gladiatorul cu mingea, dar cu sufletul fragil ca un lujer de floare. Poate că şi datorită statutului de provincial al copilului de odinioară, cuprins ca într-o menghine de sfera unui oraş neasemuit de frumos, dar pietrificat în timp, începând de la şipotele austriece de la răscrucea drumurilor Bistriţei şi Băii Mari, de la densitatea lunară a Someşului şi până la zvâcnirea de pasăre măiastră a Dealului Florilor spre soare sau la nostalgica centură a drumului care duce, pe lângă gară şi, iarăşi, pe lângă un şipot străvechi, spre Cluj-Napoca. Acolo, în Dejul unei remarcabile tradiţii muncitoreşti, deci şi a unei anonimizări în salopetele albastre, cenuşiu de albastre, ale meseriilor împovărătoare, doar fotbalistul atrăgea atenţia obştii şi beneficia de nărăvaşul capital de simpatie publică. Dejul avea mulţi sportivi, activând în campionate diverse, întotdeauna cu rezultate notabile, dar fotbalistul deţinea întâietatea, pentru că el împlinea şi o nevoie omenească de bucurie a sărbătoririi, dar şi o revoltă lăuntrică a fiecărui om, care-şi afla, prin fotbal, albie tainică de revărsare.

Ciprian, care se născuse în 16 februarie 1986, la Dej (multe surse dau Bistriţa drept locul naşterii, altele – Dejul, dar eu optez pentru naşterea prin cunoaştere, deci prin deschiderea copilăriei spre lume) a năzuit spre fotbal încă de foarte fraged, când abia împlinise şase anişori. Nu-l îndemnase nimeni, nici măcar tatăl său, care fusese şi el fotbalist, iar mama nici nu vroia să audă despre altceva în afară de carte, pentru că aşa erau mamele pe atunci: toate îşi îndemnau copiii să înveţe carte, „ca să nu munceşti ca mine”. Din nefericire, după ce a dat probe, deşi plăcuse antrenorului, a fost respins, pentru că vârsta minimă obligatorie era de 8 ani. Un an şi ceva e doar o frântură de timp; nu şi pentru un copil, pentru care frântura aceasta durează mai mult decât o veşnicie. Cred că această primă înfrângere i-a marcat subconştientul multă, multă vreme mai târziu. Nici măcar la Oţelul Galaţi, unde strălucise în vremea împrumutului din 2008, încă nu-şi biruise temerile şi nici tăinuita neîncredere în propriile lui forţe. Copilăria trasează în subconştient anumite limite ale visării, ale năzuirii şi ale încrederii în forţele proprii, deşi copilăria poate răsturna munţii, e vie şi neînfricată; limitele apar mai târziu, poate că şi datorită lipsurilor care au marcat-o („Să știți că știu ce înseamnă foamea. Știu ce înseamnă neajunsurile. Am avut o copilărie grea, dar nu vreau să-mi condamn părinții pentru asta. Am avut foarte multe neajunsuri, dar părinții au încercat să ne ofere ce era mai bun. Au fost momente când lucra doar taică-meu. Avea trei copii și o soție și ne descurcam destul de greu. Am știu tot timpul. Atât poate să-mi ofere. Era suficient pentru mine. Puteam merge mai departe”)[1], poate că şi din pricina izolării prin neînţelegere. Cu ocazia unor interviuri, Ciprian Deac avea să lăcrimeze îndurerat, în două rânduri, amintindu-şi de greutăţile copilăriei sale (, pe care nu le-a pus în seama cuiva. Dimpotrivă, s-a arătat generos cu întreaga lui familie, pentru care, în 2008, a cumpărat un teren la Dej şi a durat o casă, iar părintelui său, care avea să se bucure, în 28 iunie 2018, şi de privilegiul de a ridica, împreună cu primul antrenor al lui Ciprian Deac,  Sabin Coc, zis „Arconada” („cel care a devenit pentru mine al doilea tată”[2]), diploma cu titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Dej”, i-a dăruit un WV Golf („A rămas mut. De bucurie, în prima noapte a dormit în ea!“[3]).

Neajunsurile din copilărie, repetate şi mai dureros în primii ani ai carierei de fotbalist („Eram la echipa a doua a Gloriei, în Divizia C. Locuiam în cantonament, în condiţii vitrege. Ca să nu cad din pat, mă ţineam strâns de marginea lui! Era rupt! În trei luni cât am stat acolo am primit 800.000 de lei vechi. Nu-mi ajungeau de mâncare şi vă spun, fără ruşine, am simţit pentru prima oară în viaţă ce înseamnă foamea. Descoperisem nişte napolitane ieftine. Beam apoi apă şi aşa aveam senzaţia că sunt sătul. Într-un weekend, antrenorul Dan Matei mi-a zis că nu mă mai lasă să plec acasă. Că nu o să ajung niciodată fotbalist dacă nu mă pregătesc permanent. Ştiam asta, dar i-am răspuns că nu mai pot. Că îmi e dor de casă şi că îmi e foame. Am plecat şi n-am vrut să mai aud de fotbal!”)[4], puteau să-l înfrângă, să-l îmbrâncească în anonimatul unei vieţi chinuitoare, în care nu mai există vise şi năzuinţe, mai ales că toate aceste neajunsuri veneau după ani trudnici, dar luminaţi de licăririle viitorul din proprie iniţiativă asumaţi, Ciprian Deac ucenicind în antecamera gloriei, vreme de mult prea mulţi ani. A început la Centrul de copii şi juniori al echipei Unirea Dej, în 1994, după anul de chinuitoare aşteptare la porţile raiului închipuit, a continuat la Clubul sportiv Luceafărul Dej, din 2000, până în 2004, când revenea la Unirea, ulterior fiind împrumutat la Gloria Bistriţa, club care i-a pus şi sufletul la încercare, prin expediere la echipa a doua, care evolua în Divizia C. Atunci, în 2005, Ciprian Deac ar fi putut rata bătălia cu viaţa pentru totdeauna, pentru că nimerise în avalanşa devastatoare a obtuzităţii.

Dacă nu ar fi revenit la Unirea Dej, în 2006, dacă nu ar fi prins puteri proaspete din energia oraşului natal, Ciprian Deac nu ar fi căpătat statutul meritat de „revelaţie a returului campionatului”, statul datorat şi echipei, care se remarca, pe atunci, printr-o formă deosebită. Începuse să-şi arate calităţile pe care le conştientiza, nu şi pe cele care aveau să i se desluşească abia după episodul Schalke 04, şi atrăsese privirile diriguitorilor celor două mari echipe ale judeţului Cluj, Universitatea şi CFR, destinul său fiind hotărât, involuntar, de rectorul Universităţii, care a considerat că „20.000 de euro, cât a cerut Dejul pe mine, era un preţ mult prea mare pentru un puşti de 17 ani”[5], chiar dacă puştiul acela era recomandat cu căldură de antrenorul Ion Marin, şi de „ochiul” de profesionist al lui Dorinel Munteanu, care, văzându-l, l-a luat la CFR Cluj-Napoca.

Viaţa unui tânăr fotbalist, oricât de talentat ar fi, este, de cele mai multe ori, descurajantă, mai ales dacă are ghinionul să evolueze, o anumită perioadă de timp, sub autoritatea unui antrenor fără vocaţie, care să-i repete la nesfârşit: „Tu nu o să ajungi niciodată fotbalist!”. La fel i s-a întâmplat şi lui Ciprian Deac, după perioada „napolitanelor” de la Bistriţa, deşi „cei de la Dej” l-au convins să joace în continuare, plătindu-l cu 1.000 de euro pe an, dar abia la CFR Cluj-Napoca „a văzut” şi el „bani din fotbal”. „Cu primul salariu luat de la CFR am dat fuga în oraş şi m-am îmbrăcat. Apoi am mai strâns ceva şi m-am dus acasă la Dej. Le-am pus banii pe masă părinţilor şi le-am zis să renoveze apartamentul. Au început să plângă!”, i se destăinuia fotbalistul, în 2008, jurnalistului bucureştean Adam Popescu.

„Acasă” însemna pentru Ciprian Deac părinţii şi cele două surioare, Loredana şi Maria, spaţiul acesta de sacră intimitate urmând să se concentreze, peste ani, în jurul celor două fetiţe, dăruite de soţia lui, Cristina Lucaci, fostă campioană naţională de tineret la 100 de metri garduri[6], Anelis şi Natalia Giulia. Fără îndoială, viaţa personală a lui Cristian Deac îi aparţine numai lui şi nu aş fi pomenit despre ea, dacă, într-un recent interviu, fotbalistul nu ar fi declarat, cu infinită duioşie, că, pentru el, cel mai plăcut mod de a-şi petrece timpul liber este să se joace cu… păpuşile, împreună cu cele două micuţe crăiese ale lui. Chestia asta m-a dat gata, statutul trăit de familist al fiecărui om însemnând, şi după spusa unui teolog ardelean de la sfârşitul veacului al XIX-lea, „concreteţea dumnezeirii”, scânteia divină din sufletul fiecăruia dintre noi.

Ciprian Deac a biruit în cariera fotbalistică, dar în viaţă este mai mult decât un învingător. S-a împlinit, şi-a umplut sensurile cu cea mai minunată poezie existenţială: urmaşele, cărora le prezice şi le doreşte câte un viitor în sport, dar pe poteci nu la fel de dificile, pentru că, în fond, sunt durate pe sufletul lui ca un lujer de floare. Cred că asta apreciez eu cel mai mult la gladiatorul cu mingea, care este fotbalistul Ciprian Deac: dezinvolta armonie între spiritul lui bătăios şi rezolvările duioase ale trăirilor cotidiene. Dacă nu ar fi fost toate acestea, nu aş fi purces la scrierea unei cărţi despre el, fără să-l fi văzut vreodată decât din rândurile mulţimilor care râvnesc necontenit la bucuriile duminicale ale unor competiţii, în care, odată cu sportivii, se definesc şi îşi rezolvă, în parte, nevoia de speranţă şi cei care văd cu sufletul şi cu mintea. În fond, în fiecare atlet poposeşte şi câte ceva din noi, iar Ciprian Deac, pricepând aproape instinctual această simbioză, declara cândva, cu trimitere tranşantă spre propriul său destin: „Noi, sportivii, ducem o viață extraordinară. Cred că cea mai frumoasă meserie e cea de fotbalist. Ce poate fi mai frumos pe lumea asta decât să faci lucrul care-ți place cel mai mult și să câștigi și sume frumoase de bani. Eu cred că asta e cea mai frumoasă meserie. Drumul spre performanță nu e ușor. Și nu înseamnă doar disciplină, ci și să poți să renunți la multe lucruri”[7].

[1] Doar România, 2 aprilie 2020

[2] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[3] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[4] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[5] Adam Popescu, Senzaţionala poveste a lui Deac, „perla” CFR-ului, EVZ, 29 iulie 2008

[6] spynews.ro, 30.10.2018

[7] Tudor Runcanu, Interviurile EBS | Ciprian Deac, Jucătorul român e foarte talentat, dar asta nu înseamnă nimic dacă nu muncești, 19 septembrie 2019