Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 10

ca să mă aflu iarăşi poezie

 

 

dansau dezlănţuiţi, dar numai unii,

şi nu se ştie şi din ce pricină,

dar până-n cer se-mprăştiau cărbunii

asupra noastră risipind lumină

şi-a fost păcat de cosmica risipă

desprinsă înfocat din talpa lor,

deşi-mi crescuse-n umăr o aripă

numai cu una n-am putut să zbor

 

şi nici în dans nu m-am mai prins vreodată

pe sub cireşii doldora de flori,

semn că povestea nu-i adevărată,

deşi de veghe am rămas în zori,

numai în zori, de zile şi de nopţi

am fost ursit aşa ca să nu-mi pese,

deci, Doamne, vine vremea să m-adopţi

şi-am să-ţi aduc plocon nişte cireşe,

 

ai, ai, cum trece trupul spre ce-a fost

şi cum mă strânge umilirea lui

când păsările zboară fără rost

şi orizontu-i tot al nimănui,

ai, ai, din strigăt încă m-am desprins

de parcă balansez spre veşnicie

ca verbele în spaţiul necuprins

ca să mă aflu iarăşi poezie

 


Memoriei regretatului Cornel Grosaru

 

 

în noaptea asta o să stăm la sfat,

nevinovată, biată poezie,

şi-o să-ţi vestesc: Hristos a înviat!,

dar pentru unii n-o să mai învie,

deşi se strâng arginţii prin biserici,

iar Iuda poartă mască şi mănuşi

când preoţii sfielnici şi eterici

abia mai trag zăvoarele pe uşi:

 

e prea târziu în cel ce se închină

şi e atâta beznă-n lumânări

încât numai poeţii sunt de vină

că se aud sub fruntea lor cântări

pe care spinii lacomi din cunună

şi rana grea a suliţei păgâne

într-un mănunchi anume le adună

să le presoare-n rămurişuri mâine

 

deşi nu ştim de-i dat să mai existe

dincolo de-nflorirea din copaci,

în floarea lor icoanele sunt triste

şi sevele secrete-s nişte vraci

desprinşi din Tot prin dansul lor damnat

ce mi se mută uneori sub tâmplă

ca să vă strig: Hristos a înviat!,

numai cu noi nu ştiu ce se întâmplă…

 


cobzarii fiind uitaţi pe cruce

 

 

în universul necuprins

de clipa vecilor ursit

de-atâtea ori m-a tot învins

cireşul nostru înflorit

fiindcă am vrut să-mi pun cămaşă

de mire numai floarea lui

prietenoasă şi vrăjmaşă

pe care-o văd şi care nu-i

 

decât desprinsa lumânare

din negurosul univers

când o tot sui cu-ncrâncenare

pe crucea fiecărui vers

ca să-mi rămână mie vecii

clipitei care se tot duce

când psalmi presoară-n cer diecii

cobzarii fiind uitaţi pe cruce

 


şi cântecul zâmbind mi se arată

 

 

e-atât de greu să rătăceşti în doi

prin raiul casei – miticul pătrat –

şi să aştepţi căderea în păcat

ca să te-ntorci în lumea de apoi

în care călărind pe o clipită

doar viaţa ta s-o risipeşti drept vamă

şi să asculţi povestea împietrită

ce sfârtecă prin tine şi te cheamă

 

 

în raiul unei tainice-ncăperi

al ispăşirii cosmice de-acum

şi să te laşi pe crucile de fum

bătut în cuie lungi de primăveri

ca să te doară numai primăvara

pe care-o desluşeşti îndepărtată:

prin carnea mea a înviat vioara

şi cântecul zâmbind mi se arată

 


atâta de târziu, copilărie?

 

 

îţi aminteşti de volbura nebună

ce-şi căuta sub raza lunii loc,

de căţărarea ei într-o minciună

ca-ntr-o speranţă calmă în noroc,

îţi aminteşti de troscotul din cale

ca o pădure fremătând sub paşi

şi cum te întrebai cândva cu jale

acele urme cui ai să le laşi?

 

 

ţi-aduci aminte: deschideai fereastra

la răsăritul zilei de pripas

sperând să-ţi intre-n încăpere vasta

metaforă a timpului rămas

de veghe-n busuiocul de sub grindă

pe care l-ai uitat în veşnicie

să-ţi desluşesc conturul în oglindă

atâta de târziu, copilărie?

 


Pagina 10 din 146« Prima...89101112...203040...Ultima »