Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 10

în raiul tău cel veşnic, Bucovină

 

 

 

 

aştept ninsoarea ce va fi să vină

sub care vor cânta nişte ţărani

ce-ngenunchează încă şi se-nchină

pe sub fereastra casei, Bucovină,

ca să-ţi ureze ţie la mulţi ani:

în cântul lor mi-i sufletul pe cruce

străjer al ancestralelor fereşti

şi-nchinător ninsorii ce se duce

ca să deschidă calea ce străluce

în Bucovina veşnicei poveşti

 

 

şi-aud adânc cum freamătă lumina

prin pietrele cetăţii de pe deal

de câte ori mai ninge-n Bucovina

şi se-nfăşoară-n linişte divina

tentaţie spre spaţiul ideal

în care lumânările de ceară

înfipte-n ceruri pâlpâie discret

călăuzind spre altă primăvară

acelaşi neam ce-a rătăcit prin ţară

destinul de nefericit poet,

 

 

iar sus în ceruri rânduri, rânduri sfinte

din veghea lor drept cântec ne-or desprinde

căci fac popas părinţii în părinte

să-ncredinţeze legile lor sfinte

când vor veni din veac să ne colinde,

deja-i aud cum cântă leru-i ler

căci legea-i lege pururea senină

şi-i văd ninsoare coborând din cer

ca să dureze cosmicul mister

în raiul tău cel veşnic, Bucovină

 

 


pe corzile ghitarei câte-un cântec

 

ascultând, împreună

cu violonistul Mihai Cotos,

noul cântec „Open Wide”

 

 

când fiul meu din degete prelinge

pe corzile ghitarei câte-un cântec,

l-aud pe Dumnezeu în cer cum plânge

sub vraja omenescului descântec,

iar după-aceea îl presimt păşind

ca să îi fie cântului aproape

şi-atunci îi şterg cu sufletul din pleoape

câteva stele încă licărind,

 

 

iar fiul meu continuă să cânte

de parcă pentru asta fu ursit,

iar cerurile lacome şi sfinte

pe sunete încet s-au răstignit

de parcă-ar aştepta să le tot spintec

ca să-mi zidesc un cer înalt prin sânge

când fiul meu din degete prelinge

pe corzile ghitarei câte-un cântec

 

 


octombrie-i mereu mironosiță

 

 

octombrie-i mereu mironosiță

ce unge răni galactice cu mir

și risipește aur din cosiță

în vremuitul vremilor potir,

eu i-am aprins mesteceni cu migală

drept semn pentru supreme închinări

și-abia am timp să văd că o sfială

se înfiripă-ncet pe lumânări,

 

 

în casă plânge vinul și așteaptă,

iar fructele asudă în cămări

căci calea nu le pare-a fi cea dreaptă,

dar le acopăr calm cu înserări

să nu aud cum glasul lor răsună

în lumea cu neliniște pestriță

și-apoi adorm: prieteni, noapte bună,

octombrie-i mereu mironosiță

 

 


pentru cireşul năpădit de vrăbii?

 

 

 

 

ce pasăre rostogoli frunzişul

când se-auziră sfinţii lăutari

cum împlântau silabele-n tâlhari

şi modelau în lună cu tăişul

arcuşului, dintotdeauna spadă

de împărţit în două universul,

şi care ierburi îmi veghează mersul

poemelor prin cosmica zăpadă,

 

 

ce aripi se aud şi mă petrec

prin cumpăna târzie a luminii

când furi asmut asupra lunii câinii,

iar caii trag bezmetic la edec,

şi-n general unde se pierd corăbii

în timpul meu scăpate din condei

şi care munte va rămâne stei

pentru cireşul năpădit de vrăbii?

 

 


de tine dansul nu-şi aduce-aminte

 

 

de tine dansul nu-şi aduce-aminte

deşi păşeşti prin sălile de bal

precum un vis de-a pururi ireal

doar fluturându-ţi albele veşminte,

deşi în plete stelele-ţi mai joacă

din străluciri o cosmică năframă,

iar cântecul cu-atâta foc te cheamă

să te scufunzi cu frunza-n promoroacă,

 

 

dar ce folos, căci cântecul se pierde

în vălmăşag de crengi şi dansatori,

iar cerul a plesnit din căpriori

şi umbra lui, cândva atât de verde,

păleşte-n toamna închinării sfinte

spărgând fereastra cu subţire ceaţă

şi îngânând un cântec despre viaţă:

de tine dansul nu-şi aduce-aminte

 

 


Pagina 10 din 149« Prima...89101112...203040...Ultima »