desprinse prea târziu din Eminescu

Bustul pierdut al lui Eminescu, creaţie, din 1933, a artistului plastic sucevean Dimitrie Loghin

trecea pe cer cu-o dragoste amară

și îngâna un cântec la răscruci

privind îndurerat cum peste țară

prea mulți erau deja urcați pe cruci,

iar sângele prin smârcuri potolite

se închega discret din suferinți

și-abia șoptea în noapte: Răstignite,

ți se refuză locul între sfinți!,

dar nu-i păsa când chipul lui în mare

se oglindea la fel de răstignit

și lacrimile-i sacre, dar amare

cu zidul nopții s-au zăgăzuit,

ci s-a rugat în taină pentru cei

rămași pe cruci și care s-au ales cu

același cer ce risipea scântei

desprinse prea târziu din Eminescu

din cenuşi trezindu-i pe poeţi

am strigat când am deschis fereastră

între ceruri încă suprapuse

peste goana cailor albastră

dintr-un mit care abia apuse,

mi-era sete şi-am băut cuvinte

mult mai disperate ca oţetul

şi-am zărit pe zările prea sfinte

cât de-ncet agoniza poetul

pe când iar, abia întins pe cer

între stele care-au asfinţit,

am simţit prin suflet cum un fier

scormonea ruginile din mit,

se prelinse sufletul aiurea

când s-a frânt întregul larg în două

şi sorbea de după munţi pădurea

picurii de suflet şi de rouă,

însă vouă chiar să nu vă pese,

va fi timp curând pentru nuntire

şi aud cântând nişte mirese

din aripa vremilor subţire

şi se-ntind din veac în veac ospeţe,

muzicanţii, de lumină beţi,

vor zvârli în strune cu ostreţe

din cenuşi trezindu-i pe poeţi

a mântuirii vremurilor, mamă

atât de multe măşti în jurul meu

pândesc pitite-n masca sanitară

încât suport din ce în ce mai greu

atâţia ochi care încep să doară

şi sufletul mi-i univers de ochi

sau poate doar un lanţ care mă strânge:

hai, mamă, cântă-mi iarăşi de deochi

să-mi lunece cuvintele în sânge

să-ncenuşeze tot în urma lor

şi, stăvilind excesul de fiare,

să-mi dea răgaz ca să încep să zbor

şi să-mi ascund şi zborul într-o floare,

căci au să vină, totuşi, primăveri,

deja le-aud cum strigă şi mă cheamă

din coasta-nsângeratei învieri

a mântuirii vremurilor, mamă

sloboade sunet rar pentru prigoană

în lumea asta ninge tot mai rar

căci strunele s-au rupt şi nu mai cântă,

dar nu e vremea să mă fac cobzar,

ci doar tăcerea care vă-nspăimântă

şi vă-mbrânceşte crudă în eres

şi-n închinări la fel de prefăcute,

deja aud: ninsorile dau ghes

şi viscolul săgeţile-şi ascute,

şi inima, de-o am, nu le ajunge

pentru beţia ultimei petreceri,

şi-atât de nemiloasă mă străpunge

săgeata căii înspre alte treceri

încât mă simt vânata vietate

sleită de puteri de-atâta goană:

un corn de vânătoare, în cetate,

sloboade sunet rar pentru prigoană

s-o întrupa drept lacrimă sub pleoapă

curând, când vor veni nişte ninsori

să-mi deseneze primii paşi prin viaţă,

voi învăţa că tot ce se învaţă

e doar o amintire uneori,

că paşii mei prin ierburi au rămas

şi că îndelungata pribegie

a jefuit nectarul de pripas

de cel din urmă strop de poezie

lăsând în urmă gândul – un pândar

la vânătoare printre constelaţii

şi sete o să-mi fie iar de spaţii

atunci când fulgii au să cadă rar

numai vestind o altă viscolire

în pragul celei ce va fi să-nceapă,

iar Dumnezeu, doar ca să-mi dea de ştire,

s-o întrupa drept lacrimă sub pleoapă