Cântecul celor două Românii

vin sărbători cu sfinte bucurii,

dar de omături nu mai vede Luna

că-n zarva lumii-s două Românii,

iar noi, cei mulți, nu mai avem niciuna,

rămași stăpâni ninsorii ce se-apleacă

și se închină munților divini

măsoară timpul numai cei ce pleacă

să afle sărbători printre străini,

*

căci noi, rămașii împietriți acasă,

în două Românii învrăjmășite,

și când vom pune bunătăți pe masă

la îndemână vom avea cuțite

ca să-nvrăjbim și pacea din morminte

și cea din cerul sfintei sărbători

din care încă fulguiesc cuvinte

dintr-un colind al veșnicei ninsori,

*

de peste-un an urâm aniversar

în zvârcolire aspră de clipite

încât nu mai încap în calendar

luminile prin veacuri risipite

precum sămânța în rodiri târzii

pe care iar le-a-mbolnăvit minciuna

și le-a desprins în două Românii

căci nu-s speranțe să-ntregim doar una

Cântec pentru Bucovina

căzuse coiful, brazda l-a cuprins

și l-au pășit desculțe și stinghere

înalte ierburi și apoi a nins

deasupra lumii noastre efemere

căci s-a pornit o nuntă ca-n povești

și a uscat în taină rădăcina,

se auzeau colinde la ferești,

dar nici un cântec pentru Bucovina

*

și n-au mai fost nici lacrimi de spălat

cumplite răni în veșnic îngropate

de parcă ar fi nins cu-anonimat

în sufletele noastre-nstrăinate

în care anii se adună muți

și spulberă în depărtări lumina

căci prin eroi rămași necunoscuți

lăsăm fără de cântec Bucovina,

*

dar nu e bai, horim pe sărbătoare

și tropotim din cizme glorioși,

iar prin morminte România Mare

învie clipa feților-frumoși

de parcă ar trezi o catedrală

și-ar mântui în tot cuprinsul vina

nevredniciei ce revarsă fală

și lasă fără cântec Bucovina

care-nvie și colindă

urcă muntele în munte

și pășește-n ceruri sfinte

prin zăpezile cărunte

care-au nins și ning cuvinte,

iar în larga împăcare

a tăcerilor depline

se aprinde-o lumânare

fără veste și în mine

*

ca să fiu un brad subțire

care caută lumina

raiului ce-o să înșire

pace sfântă-n Bucovina

și-o nostalgică, albastră

viscolire să cuprindă

cântecul de sub fereastră

care-nvie și colindă

crengușoară, crenguliță!…

crenguliță cu omăt,

crenguliță lemn subțire,

vremea curge îndărăt

pe cămașa mea de mire

și mă arde până-n os

și cenușă mă presoară,

crenguliță lemn frumos,

crenguliță crengușoară,

*

dar tu-mi ești același leac

și aceeași închinare

risipită peste veac

prin năprasnică ninsoare,

hai, descarcă-te de nea

și de-a gerurilor criță

cât mai ești ursita mea,

crengușoară, crenguliță!…

au aprins în ceruri stele

Fotografie de Radu Bercea

între lumi prezente încă

doar ninsorile despică

o prăpastie adâncă

şi o beznă ca o frică

şi-atunci ce-i văzut nu vede

şi nu ştie că-i văzut

prin ninsoarea ce repede

clipele de început:

*

pironiţi pe o clipită

cei ce-au fost sau sunt vor fi

fără timp doar o ispită

când din cer va viscoli

cu aripile de îngeri

răsfirate peste hău

ca să-nveţi să nu mai sângeri,

tată, tot prin fiul tău:

*

iată, ninge şi dincoace

şi dincolo de ce este

luminos se-aşterne pace

să unească în poveste

vârstele ce-s rătăcite

în repere paralele,

iar colindele şoptite

au aprins în ceruri stele